Câte parale mai fac voturile noastre ?

luni 14 Oct 2019

Petru Romoşan 

În România europeană şi pretins democratică se joacă o comedie „paralelă” (de la „Statul Paralel”, „Deep State”) de proporţii. Guvernul pesedist, condus de marioneta nereuşită Viorica Dăncilă (a lui Liviu Dragnea, arestat, dar nu în dosarul Tel Drum), a căzut şi e foarte bine că a căzut. Deşi condiţiile în care a căzut guvernul PSD sunt dintre cele mai dubioase. Încă o dată, eşecul Vioricăi Dăncilă era şi foarte previzibil, şi pe deplin meritat. Lucru valabil şi pentru lamentabilele cadre recente ale PSD, care au executat toate capriciile de mărire ale marionetei.

Dar de ce să avem neapărat un guvern liberal minoritar ? Sau un guvern liberal minoritar asezonat cu câteva partiduleţe, toate „paralele” ? De unde şi până unde ? După care aritmetică parlamentară ? În fond, PSD şi Pro România (compus din foste cadre PSD, printre care doi foşti prim-miniştri PSD) adună o majoritate calificată. Să facem nişte socoteli de şcoală primară, tovarăşi ! Socoteli pe care modestul profesor de liceu de la Sibiu nu pare capabil să le facă singur. Să-l ajutăm deci. Şi să-i aducem aminte că în spatele acestor cifre seci sunt milioane de oameni care au votat.

PNL, „partidul meu” şi al submediocrului dar bravului co-moţionist Ludovic Orban, are următoarea reprezentare parlamentară : 25 de senatori (din 136) şi 69 de deputaţi (din 329), adică un total de 94 de parlamentari. Acelaşi PNL are totuşi 1081 de primari dintr-un total de 3186. În oglindă, să vedem cum stă PSD, al cărui guvern tocmai a căzut prin votul a şase partide şi al unor independenţi şi minoritari, aproape toţi controlaţi de acelaşi Stat Paralel. PSD are 69 de senatori (din aceiaşi 136), adică are majoritate în Senat, şi 139 de deputaţi (din aceiaşi 329), deci un total de 208 parlamentari. PSD este de două ori şi ceva mai bine reprezentat în Parlament decât PNL, „partidul meu”, care totuşi va forma „guvernul meu” minoritar. În plus, PSD are 1708 primari din 3186, adică are şi aici o majoritate confortabilă.

În numele cărei Constituţii, al cărui spirit democratic şi al cărui stat de drept, al cărei morale publice, al cărei aritmetici electorale încredinţează cetăţeanul-preşedinte formarea noului guvern mai întâi unui liberal ? Să mai socotim o dată. PNL are 94 de parlamentari din totalul de 465, adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor. Şi cu şanse zero, cunoscute de toată lumea, de a întruni o majoritate. De altfel, mai multe partide mici au anunţat sau au dat de înţeles că nu vor vota un guvern Ludovic Orban, şeful de campanie al lui Klaus Iohannis (conflict de interese cumva ?). Ludovic Orban pare a fi nominalizarea la postura de candidat pentru postul de prim-ministru. Pentru a reuni o majoritate solidă, candidatul PNL la postul de prim-ministru ar trebui să obţină aproape toate voturile celorlalte partide sau grupuri de independenţi şi de minoritari altele decât PSD. Sau să obţină chiar voturile PSD tocmai debarcat – o absurditate ! O absurditate vândută ca rezonabilă de analiştii bătrâni ai Statului Paralel. În numele stabilităţii şi al interesului naţional. De ce a părăsit Călin Popescu Tăriceanu „măcelăria”, „ciolanul” ? Ce a primit sau va primi la schimb, cu ce a fost şantajat ? Mister total !

Pe de altă parte, ideea cu anticipatele e o şmecherie aparent fină, democratică, dar, în fapt, ordinară, a USR, partidul neomarxist al Statului Paralel, chiar o escrocherie, în orice caz, o minciună electorală gogonată. Pentru că aceste anticipate nu se pot face pur şi simplu. Decât dacă Parlamentul actual vrea să se sinucidă în grup, cu doar un an sau cu doar şase luni înaintea alegerilor la termen. Cu pierderea pensiilor speciale cu tot. Pe ce se bazează USR când vorbeşte atât de insistent de anticipate ? Să vedem. USR are 13 senatori (din 136) şi 27 de deputaţi (din 329). Adică 40 de parlamentari. Mai puţin de o zecime din totalul de membri ai Parlamentului actual. Şi nici un primar ! Poate USR declanşa alegerile anticipate, asta dacă le-ar dori într-adevăr ? Panglici electorale colorate pentru fraieri !

Dar fiindcă veni vorba de ponderea USR în Parlament şi de ultraeticele sale alegeri anticipate, să vedem şi cum stau Victor Ponta şi al său Pro România. Ponta anunţă aproape zilnic că a mai recrutat vreo 2-3 parlamentari, ca a mai reuşit un transfer de la PSD, cumva pe modelul transferurilor aproape cotidiene ale lui Gigi Becali din Gazeta Sporturilor. Pro România lui Victor Ponta are 3 senatori (din 136) şi 24 de deputaţi (din 329). Asta dacă nu a mai făcut vreun transfer noaptea trecută. Şi, la fel ca USR, nu are încă nici un primar. Nu face Victor Ponta un tărăboi disproporţionat faţă de „diviziile” aflate la dispoziţia sa în Parlament şi în teritoriu ? Cât de prostituată, de coruptă şi de acoperită este media mainstream de la noi ?

Cum e posibil să faci un guvern cu doar 94 de parlamentari (din 465) ? Nu ar trebui să renunţăm definitiv la Parlament şi să căutăm o soluţie originală, bineînţeles, „paralelă” ? Desigur, preşedintele „paralel” Klaus Iohannis şi „partidul său” sunt susţinuţi, dublaţi de partenerii noştri strategici (nu a fost recent Klaus Iohannis la Washington chiar de două ori ?), de politicienii traseişti, liberschimbişti, cu cheiţă, de presa şi media mainstream prostituate, de obezele noastre servicii speciale, cele mai numeroase pe cap de locuitor din lume, cu pensiile lor speciale cu tot, de procuraturile instrumentalizate, de elitele universitare şi culturale închiriate, lobotomizate.

Meciul Partid-Securitate din ultimii ani ai lui Ceauşescu a părut definitiv tranşat în favoarea celei din urmă. Prin decizii succesive din 12 ianuarie 1990 şi din 18 ianuarie 1990, Partidul Comunist a fost dizolvat şi scos în afara legii. CPUN, noul Parlament, a fost înţesat de ofiţeri acoperiţi, agenţi, informatori, colaboratori. O pleiadă de partide „democratice” a apărut ca după o revoluţie autentică, şi nu după o lovitură de stat, toate controlate, infestate de aceiaşi colaboratori ai invincibilei Instituţii. Totuşi, fostul bolşevic Ion Iliescu a pus pe picioare FSN-ul şi apoi PDSR-ul, iar fostul Partid a reînviat. Sub presiuni externe, Virgil Măgureanu, directorul SRI, a ales, la prezidenţialele din 1996, „schimbarea”. Patru ani mai târziu, din 2001, puternicul lider al PSD Adrian Năstase a preluat din nou controlul pentru Partid. Dar, din 2005 şi până azi, prin marinarul securist Traian Băsescu şi prin „paltonarul” (ginerele unui blănar) Klaus Iohannis, Noua Securitate „reformată” şi controlorii ei globali nu au mai cedat controlul. Încercarea PSD, a Partidului, prin Victor Ponta şi apoi prin Liviu Dragnea, de a deveni din nou forţa conducătoare a societăţii, a fost şi va fi aspru pedepsită. Nişte naţionalişti, nişte populişti, nişte corupţi ! Nu s-au învăţat minte după rezultatele de la recentele alegeri europarlamentare, când UDMR a căpătat voturi masive în judeţele fără maghiari şi Liviu Dragnea a fost arestat chiar a doua zi după alegeri. Între 2 şi 3 milioane de voturi li s-au părut dubioase multor observatori – un asemenea număr de voturi poate „alege” pe oricine preşedinte. Klaus Iohannis, omul Sistemului, „paralelul”, va mai primi un mandat de cinci ani, călcând în picioare (repetat) nu doar Constituţia, ci şi aritmetica.


Mihai Şora, Mircea Cărtărescu, troţkismul, Cominternul şi « lovitura de stat permanentă »

luni 7 Oct 2019

Petru Romoşan 

Într-un clip publicitar produs de Papaya pentru emag (foarte probabil, înşelat asupra „calităţii mărfii”, situaţie prevăzută într-un articol de lege), tragedia deţinuţilor politici din anii ’40-’50 şi până în 1964 cel puţin, anii cei mai cumpliţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice, e exemplificată cu figura „luminoasă” a stalinistului Mihai Şora. De fapt, mai probabil, a troţkistului Mihai Şora (vom reveni).

Bătaie de joc sau doar incultura abisală a unui tânăr publicitar ? Provocare, deci propagandă ? Comunistul francez Mihai Şora s-a întors de la Paris la Bucureşti în 1948 şi a ajuns direct în Piaţa Victoriei (ce coincidenţă !, ce reveniri la locul faptei !), în cabinetul tovarăşei Ana Pauker, ministru de Externe, foarte cunoscut agent sovietic. Era chiar şeful de cabinet al tovarăşei Ana şi vara se prezenta la serviciu în pantaloni scurţi şi în sandale, după propriile mărturisiri făcute prietenilor săi tineri în anii ’80. A fost şi Mihai Şora un agent al Cominternului în forma lui de atunci, transferat de la comuniştii francezi la comuniştii români în lipsă de cadre calificate ? Nu ştim încă, dar, foarte probabil, vom afla până la urmă (cum s-a întâmplat şi cu „deconspirarea” lui Petrov-Băsescu).

Ce e foarte sigur e că în anii ’50 şi până târziu, înspre 1970, a fost şi directorul unei mari edituri – propagandă deci –, aşa că Mihai Şora nu a fost printre victimele comunismului, ci, dimpotrivă, era înfrăţit cu călăii. „Aveam treizeci de ani – ne spune Mihai Şora în clip – când viaţa s-a oprit, când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam treizeci de ani când ne-au condamnat pe toţi la frică.” Cât de gogonată poate fi o asemenea zicere ? Mihai Şora e abuzat, manipulat de cei din imediata lui apropiere sau e vorba doar de o nefericită chestiune de vârstă ? Deocamdată, pretinsul „tomist” (de la Toma d’Aquino) nu s-a explicat public, deşi valul de indignare justificată a foştilor deţinuţi politici, a familiilor lor şi a unei bune părţi a opiniei publice care are respect pentru adevăr şi istorie e deja enorm. A fost Mihai Şora vreodată un autentic „tomist”, un fel de copie de doctor angelic ? Prestaţiile sale recente din Piaţa Victoriei şi nu numai ne obligă să-l percepem mai degrabă ca pe un banal troţkist.

La fel de banal ca şi banalul menşevic (un imitator !) şi troţkist pentru eternitate de la Washington Vladimir Tismăneanu. De unde şi până unde o asemenea drăcească (deloc angelică) perseverenţă în inversarea rolurilor ? Ne vine în minte imediat sinistra comedie a condamnării comunismului ca regim ilegitim şi criminal de către Traian Băsescu-Petrov şi Vladimir Tismăneanu-Tismeniţki, fiul Ciungului – un odios agent sovietic plantat de Moscova la Braşov (Oraşul Stalin) –, Vladimir Tismăneanu, el însuşi propagandist entuziast în anii ’70, cu sute de articole despre Marx, Lenin, PCR, Ceauşescu (şi poate şi despre Troţki pentru sertar). Până unde poate merge impostura criminală ? Criminalii de ieri şi urmaşii lor, în acelaşi timp hoţii proprietăţilor, spoliatorii (vezi ANRP-anii Băsescu), devin hocus-pocus „condamnatorii” propriilor crime şi ai propriilor jafuri, spolieri.

„M-a întristat mult inumana maculare a gânditorului Mihai Şora în zilele acestea. Totul are o limită. Dacă nu te impresionează cărţile sale, dacă nu dai doi bani pe atitudinea lui civică din ultimii ani, măcar de părul său cărunt ar trebui să te ruşinezi. Niciunul dintre noi n-o să ajungem nici la vârsta, nici la înţelepciunea sa vreodată” – Mircea Cărtărescu, pe contul său de Facebook, 4 octombrie 2019. Reacţia „sensibilă” a lui Mircea Cărtărescu e reprezentativă pentru „intelectualii lui Băsescu” de ieri şi de azi. Şi ne aminteşte articolele partizane, mercenare, vituperante, „băseşti” din Cotidianul şi din Evenimentul zilei de acum câţiva ani, articole de licean corigent, marcate de un verbiaj hiperbolic găunos, care l-au compromis grav pe scriitorul în vogă atunci.

În broşura intitulată „Programul păcii”, apărută înainte de Revoluţia din 1917, autorii „leninişti” spun că „tovarăşul Troţki critică teoria leninistă a revoluţiei proletariatului şi a victoriei socialismului într-o singură ţară şi spune că victoria socialismului este imposibilă într-o singură ţară, că victoria socialismului nu este posibilă decât ca o victorie în mai multe state principale (Anglia, Rusia, Germania, grupate în Statele Unite ale Europei), dacă nu, această victorie este cu totul imposibilă. El spune clar că : „O revoluţie victorioasă în Rusia sau în Anglia este de neconceput fără o revoluţie în Germania, şi invers ” (Trotski et le trotskisme – textes et documents, 1937, Paris, Bureau d’éditions). Uniunea Europeană de azi, cu Brexit-ul şi celelalte „populisme” în curs, nu face decât să-l confirme pe „profetul” Troţki. Revoluţia globalistă, progresistă de azi nu aminteşte violent de revoluţia permanentă a lui Lev Troţki ?

„Revoluţia permanentă” a tovarăşului Troţki este o versiune a menşevismului” (op. cit.). Revoluţie socialistă mondială, revoluţie progresistă globală, guvern mondial… – acelaşi drac. În România, din 2005 încoace, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, impuşi preşedinţi, aplică în literă şi în spirit revoluţia permanentă troţkistă în varianta ei recentă, aceea de lovitură de stat permanentă. Klaus Iohannis, spre exemplu, ignoră cu nonşalanţă hotărârile CCR sau îşi pune haină roşie şi se amestecă printre #rezist. Cei doi au beneficiat de sprijinul teoretic al lui Vladimir Tismăneanu, al „intelectualilor lui Băsescu”, al lui Mihai Şora mai recent, al unei cohorte de politicieni de paie, al procurorilor corupţi de „protocoale” şi al mediei prostituate, închiriate.

A existat într-adevăr un testament secret al lui Lev Troţki ? Într-o adăugire din 3 martie 1940 la prezumtivul său testament secret, inspiratorul revoluţiei din zilele noastre ar fi scris : „Oricare ar fi circumstanţele morţii mele, voi muri cu credinţa nestrămutată în viitorul comunist. Această încredere în om şi în viitorul lui îmi dă chiar şi acum o forţă de a rezista pe care nu ţi-o poate da nici o religie.”


Votăm din nou schimbarea ?

luni 30 Sep 2019

Petru Romoşan 

Oferta pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie este excesiv de modestă. Asta ca să evităm cuvintele care rănesc inutil. Dar, să ne înţelegem, nimeni nu mai aşteaptă ca salvarea naţională – care, totuşi, e o chestiune din ce în ce mai presantă – să vină de la nişte alegeri prezidenţiale. Cu excepţia celor direct interesaţi de ciolan, alegerile din noiembrie nu mai reţin atenţia, nu mai produc nici o emoţie. O personalitate puternică, un om cu destin, cu viziune istorică, cu reale înzestrări pentru politică, diplomaţie şi economie nu are cum să se ivească din actualele partide din România. Iar eventualii independenţi excepţionali sunt blocaţi oportun încă din start cu cele 200 000 de semnături cerute. „Independenţii” deja înscrişi în cursă numai independenţi nu sunt. Şi nici cu adevărat oameni liberi nu prea par a fi. Vezi cazul Alexandru Cumpănaşu, omul sistemului, care se luptă voiniceşte şi hilar cu sistemul.

Candidaţii prezumaţi azi ca principali favoriţi, aproape fostul preşedinte Klaus Iohannis şi încă prim-ministrul Viorica Dăncilă, nu sunt doar nişte candidaţi mediocri, sunt nişte candidaţi de-a dreptul lamentabili. Sute de mii de români ar putea fi cu uşurinţă mai buni pentru jobul de preşedinte decât aceştia. Şi e un lucru pe care multe milioane de români îl ştiu. De unde deci să mai scoţi vreun entuziasm, vreo pasiune cu asemenea candidaţi ? O variantă poate mai puţin jenantă de tur doi ar fi doi outsideri : Dan Barna şi Mircea Diaconu. Cu ei ne-am mai putea iluziona puţin pentru că încă nu ştim prea bine de ce ar fi în stare. Teoretic şi ipotetic, după discursurile lor de până acum, Dan Barna ar reprezenta o dreaptă ultraliberală şi internaţionalistă, globalistă, iar Mircea Diaconu ar putea fi o opţiune pentru alegătorii de stânga, cu aspiraţii suveraniste şi protecţionist naţionale.

Cei doi, Mircea Diaconu şi Dan Barna, nu sunt încă atât de compromişi, de uzaţi, de cunoscuţi în micimea lor (în aproximaţia lor, în superficialitate, în puţinătate şi chiar în semidoctismul lor) aşa cum sunt definitiv cunoscuţi de toată lumea Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. De toată lumea, cu excepţia activiştilor politici, a mediei prostituate şi a întregului aparat care se hrăneşte din efortul celorlalţi (mai ales al sectorului privat), grupuri care sunt direct interesate de reuşita unuia sau a altuia. Chiar şi aşa, cu Dan Barna şi Mircea Diaconu, şi deci cu unul dintre ei devenit noul preşedinte, marja de manevră a unui preşedinte al României azi e foarte îngustă, dacă nu cumva de tot lipsă. Deocamdată, campania electorală se învârteşte dirijat în jurul altui nume, Gheorghe Dincă din Caracal. S-a folosit deja sloganul „Gheorghe Dincă preşedinte !”. E limpede că noul caz Elodia ţine loc de analiza mandatului falimentar al lui Klaus Iohannis.

În România nu mai există cu adevărat nici o elită politică, nici una intelectuală („intelectualii lui Băsescu” sunt compromişi in corpore iremediabil), iar o elită economică (capitalul românesc) e încă prinsă într-o naştere grea, dureroasă. „Statul subteran” a preluat întregul control al societăţii fără să întâmpine vreo opoziţie semnificativă. Deciziile importante pentru România se iau la Bruxelles, la Washington (candidaţii principali sunt deja acolo în căutare de sprijin), în şedinţele FMI şi ale altor organizaţii necunoscute alegătorilor români. De aceea, până la urmă, oricine poate fi preşedinte azi la noi, cu condiţia să nu i se năzare că ar trebui să reprezinte majoritatea românilor.


Fundătura română 2019

luni 23 Sep 2019

Petru Romoşan 

Se confirmă – a câta oară ? – că făcătura CNSAS a fost una odioasă. O unitate a fostei şi actualei Securităţi care i-a folosit numai ei, Securităţii, vechi şi noi, aceeaşi. Mizeriile acumulate aproape 50 de ani în arhivele ei, compuse în cea mai mare parte de agramaţi, de arivişti şi infractori transformaţi în miliţieni-securişti, au fost reciclate tot în beneficiul membrilor instituţiei, al membrilor mafiei. Acum, în ventilatorul cu rahat a ajuns chiar un şef, oricum temporar, al lor, al securiştilor, Traian Băsescu, nume de cod Petrov. Câte ţidule de necolaborare a primit de la perversul CNSAS Băsescu Traian ? Parcă vreo şase.

Am pierdut şi eu prin tribunale vreo doi ani şi bani pentru a-mi „dovedi necolaborarea” cu Securitatea. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte au statuat limpede că nu am colaborat cu sinistra instituţie, cea născută din NKVD-ul sovietic. Am fost împins prin CNSAS în faţa opiniei publice în chip mârşav, ca un vinovat ce nu eram, în timpul lui Traian Băsescu, preşedinte, şi Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi H.-R. Patapievici, membri ai Colegiului CNSAS cu rang şi beneficii de secretari de stat. Pentru că-i deranjasem personal. Pe fiecare, individual, şi pe toţi deodată probabil. Prin editarea cărţilor altora şi prin intervenţiile mele publice personale. În afară de a-i detesta pe toţi împreună şi pe fiecare în parte, desigur, cu nuanţe, ce-aş putea să le mai fac acestor contemporani ai mei nealeşi de mine ? Cum aş putea să-mi recuperez timpul pierdut cu procesele, banii, stresul suferit de familie şi calomnierea care, oricum, lucrează ?

În alte ţări foste comuniste, în RDG, în Ungaria vecină, trecutul comunist a fost soldat cu maturitate politică şi în interesul naţional printr-o reconciliere paşnică, deşi nu fără incidente, a întregii societăţi. Dar la noi, pentru că agresiunea mersese prea departe şi prea mult timp, reconcilierea putea veni numai după judecarea şi pedepsirea bestiilor, criminalilor sau doar a colaboraţioniştilor nemernici. În ţara noastră Securitatea a continuat însă să stăpânească şi, de altfel, continuă în bună măsură şi astăzi. Au fost pedepsiţi încă o dată tot deţinuţii politici şi urmaşii lor. Au fost furaţi de moştenirile lor (vezi ANRP din vremea aceluiaşi Băsescu preşedinte) tot vechii proprietari. Pedepsiţi şi furaţi tot de securişti, de comunişti şi de urmaşii lor. Şi e principalul motiv, cu toate implicaţiile sale, pentru care au plecat din ţară, în ultimii 30 de ani, aproape 5 milioane de oameni. Iar tratatele, înţelegerile cu occidentalii le-au negociat tot reprezentanţii fostului regim şi urmaşii lor. Numai în interesul lor, cedând ţara şi activele ei pe mai nimic. Dar s-au îmbogăţit şi s-au pus definitiv la adăpost.

Cine l-a abandonat deodată pe fostul preşedinte Traian Băsescu ? „Marele licurici”, ultimul său protector (au mai fost şi alţii), sau Securitatea, a doua sa mamă aproape dintotdeauna ? Să nu uităm că şi tatăl său (fost coleg de şcoală militară cu viitorii generali Victor Stănculescu şi Vasile Milea) a fost un brav stâlp al statului comunist, protector şi prieten al faimosului Ion Dincă, protector la rândul său al lui Băsescu Traian, zis Petrov. Documentele noi furnizate de CNSAS ar fi venit nu demult de la SRI. E greu de spus câtă marjă de manevră mai are azi SRI faţă de „marele licurici”, partenerul zis strategic. Pentru deciziile majore, iar hotărârea de a-l abandona pe Băsescu oprobriului public este o asemenea hotărâre, probabil că SRI este doar un executant disciplinat. Şi este puţin plauzibil ca ordinul să fi venit de la preşedintele României, Klaus Iohannis, deşi acesta trebuie să fi fost informat întocmai şi la timp. Nimeni nu ar mai trebui să fie atât de naiv încât să creadă că evenimentele la un asemenea nivel se produc în mod natural, „democratic”.

Cristian Tudor Popescu a recidivat. În direct pe Digi 24, l-a calificat pe Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru, fost preşedinte al Senatului până acum o lună, drept „porc mistreţ solemn al politicii româneşti”. Tăriceanu se exprimase despre recenta reuşită a Laurei Codruţa Kövesi : „Dacă sunt mândru că un român a ajuns în această funcţie ? Sunt mândru. Sunt, dacă vreţi, la fel de mândru pe cât am fost de Ceauşescu atunci când l-a plimbat Regina Angliei cu trăsura.” C.T. Popescu a recidivat după ce, în 19 ianuarie 2018, o etichetase pe Viorica Dăncilă, prim-ministru, „pavian cu mantie”, adică o maimuţă. După câte se poate vedea, „Crucişătorul presei româneşti” e un om foarte curajos. La fel de curajos ca fostul marinar Traian Băsescu atunci când, în calitate de preşedinte (postură totuşi greu de imaginat !), i-a tras o palmă avocatului Dan Chitic în faţa restaurantului Cireşica din Neptun, cu gărzile de corp în spatele său. Sau C.T. Popescu a fost la fel de curajos ca acelaşi marinar dubios (azi Petrov „pentru eternitate”, vorba fripturistului-beton Tismăneanu) când i-a tras o altă palmă unui copil în campania electorală.

Poate că trebuie totuşi în sfârşit spus că atât C.T. Popescu, cât şi Traian Băsescu sunt atât de curajoşi pentru că au în spate de ani buni nu numai Securitatea băştinaşă, ci şi, foarte probabil, bunăvoinţa extinsă a partenerului strategic, cu toate anexele sale. „Crucişătorul”, ca şi Traian Băsescu, are o lungă carieră de om curajos cu spate asigurat. Ba chiar a crezut că are şi talent literar, că e expert în tenis şi în film. S-a crezut chiar un fel de Adrian Păunescu de tranziţie. Dosarul lui Adrian Păunescu e încă la secret (secretul lui Polichinelle !). Nici el nu a fost ce a părut a fi.

Posibilitatea ca Laura Codruţa Kövesi, „Slujirea” (Gabriel Liiceanu dixit !), „Papa Ioan Paul al II-lea” (Vladimir Tismăneanu a comparat-o), să devină procuror-şef european a produs o mare emoţie în ţara ei de la marginea Europei şi de la marginea NATO. Evident că Laura Codruţa Kövesi va ajunge acolo nu cu sprijinul României sau ca s-o reprezinte. După experimentul foarte reuşit al „luptei cu corupţia” din sărmana noastră ţară-laborator, patronii distinsei, aceiaşi cu patronii lui Traian Băsescu şi C.T. Popescu, s-au hotărât s-o transfere în Europa, la clubul UE. Pentru unii, nu chiar aşa de mulţi, Kövesi ar fi un fel de Neymar sau de Mbappe al luptei împotriva corupţiei. Contribuţia preşedintelui francez, Emmanuel Macron, la continuarea carierei mediocrei procuroare din România la scară internaţională pare să fi fost decisivă, chiar împotriva unui procuror francez respectabil. Dacă, într-adevăr, Kövesi va deveni procuror-şef european, se va ocupa de miniştri, parlamentari, oameni de afaceri din întreaga UE, iar România aproape va scăpa de vastele ei competenţe.

Surpriza amară cu L.C. Kövesi nu va fi singura de anul acesta. Ne vom potcovi şi cu un nou preşedinte. Care poate fi tot cel vechi. Încă vreo cinci ani cu excesiv de simplistul sibian ne pot fi fatali. Dar nici cu ceilalţi propuşi – Viorica Dăncilă, Dan Barna, Mircea Diaconu… – nu avem cum să fim prea fericiţi. Avem deja totuşi un mare avantaj faţă de alegerile precedente. După fraudele la europarlamentare, foarte comentate în media şi pe reţelele sociale, ştim cu certitudine că, oricum, preşedintele nu-l vom alege noi. Cu 2-3 milioane de voturi la dispoziţie, îl va alege softul STS. Care nici măcar nu e controlat de STS. (Vezi şi Aurel I. Rogojan – Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016, „Miza controlului STS în războiul dintre Palate”, text datat 6 februarie 2014 : „[…] Poate că a venit momentul să ne amintim de o declaraţie de presă (şi să o reevaluăm), pe care liderul Grupului ASESOFT a făcut-o în anii din urmă, în contextul unor suspiciuni de fraudare electronică a alegerilor prezidenţiale : el spunea că grupul a renunţat să mai frunizeze suportul IT şi nu ar mai avea nici o legătură cu compania străină de la care s-a achiziţionat pachetul serviciilor informatice pentru Biroul Electoral Central. Luând cunoştinţă, ca simpli cetăţeni, de asemenea declaraţii ale actorilor de pe scena politică, nu putem să nu ne gândim la tot ce e mai rău. Votăm noi sau alege un soft pus la dispoziţie „nu ştim de unde” prin intermediul unei companii IT agreate să-i acopere pe cei ce controlează informatic procesele electorale din România ?”) Să ne mai întrebăm de ce se duc cu atâta nerăbdare la Washington Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă şi Dan Barna ?

Putem dormi deci liniştiţi, softul va alege pentru noi. Măcar azi avem o vedere clară asupra felului în care am fost vârâţi în această fundătură.


Femeia politică română

luni 16 Sep 2019

Petru Romoşan 

Când o ţară din lumea a treia ajunge la fundul sacului, când nu se mai întrevede nici o soluţie, îşi caută şi neapărat îşi găseşte un preşedinte, un prim-ministru femeie. S-a văzut asta în America Centrală şi în America de Sud, în Africa şi în Asia. Dar recent s-a văzut şi în SUA, cu candidata la preşedinţie Hillary Clinton, sau în Marea Britanie, cu prim-ministrul Theresa May. Şi Uniunea Europeană şi-a ales de curând un preşedinte al Comisiei femeie, în persoana fostului ministru al Apărării din Germania, Ursula von der Leyen. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că lucrurile merg foarte prost mai peste tot, inclusiv în SUA, aflată în declin, care îşi pune speranţele în contracandidata din 2020 a lui Donald Trump, democrata Elizabeth Warren, dar şi în Regatul Unit, cu interminabilul său Brexit, cât şi în UE, care-i nefericeşte pe mulţi dintre membrii ei, însă nu şi România, preocupată să lase impresia oficială că e încă euro-euforică (etnobotanice ? iarbă ?).
„Şi dacă propunerea României pt Comisia europeană a fost făcută tocmai să fie respinsă, prelungind astfel alcătuirea noii Comisii şi permiţând persoanei care vizează cu adevărat această funcţie s-o… prindă ?” (Ioan Mircea Paşcu, Facebook, 13 septembrie 2019). Cum ar veni, Ioan Mircea Paşcu ar vrea să insinueze că Viorica Dăncilă nu se mulţumeşte doar cu postul de prim-ministru, cu cel de preşedinte al PSD şi cu postura de candidată la preşedinţia României, ar vrea să ocupe simultan şi postul de comisar european la Transporturi ? Hazul, oricum, e deplin. Ce-ar putea aduce un comisar român la Transporturile europene ? Cum nu ştim, nu putem să facem autostrăzi ? Cum dispar vapoarele, vagoanele, trenurile, şinele de cale ferată şi se vând la fier vechi ? Sau experienţa circulaţiei infernale din Bucureşti ? Şi a unor linii de metrou care nu se termină niciodată ?
Nu avem noi multe, dar femei politice avem peste media europeană : Corina Creţu, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Lia Olguţa Vasilescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Ecaterina Andronescu, Norica Nicolai, Renate Weber, Monica Macovei, cometa politică Elena Băsescu (zisă Eba), Cosette Chichirău, Clotilde Armand, Hildegard Brandl, Ramona Mănescu, Graţiela Gavrilescu şi încă multe altele, pe lângă cele două posibile comisare europene (doar un post !), Rovana Plumb sau Viorica Dăncilă. Dar asta s-ar putea să însemne ceva chiar mai rău pentru noi. Că nu numai bărbaţii sunt corupţi, incompetenţi şi impostori, ci şi femeile (care multe sunt şi mame) şi-au însuşit toate apucăturile proaste ale bărbaţilor. Că adică nu mai avem nici o scăpare.
Puţină lume pare să fi remarcat că presarii încă activi (nu mai sunt mulţi !) nu se mai ocupă aproape deloc de Elena Udrea, deşi aceasta s-a întors din Costa Rica. Un zvon neconfirmat spune că şi prietena Elenei Udrea, Alina Bica, s-ar fi întors în ţară şi se pregăteşte să-i boteze copilul prietenei sale „costaricane”. Cele două ar fi fost debriefate separat şi simultan în Costa Rica. În orice caz, ultima ştire cât de cât confirmată în legătură cu Alina Bica e că ar fi plecat din Costa Rica în Spania, deci în UE. Din Spania se poate călători în România cu cartea de identitate.
Chiar într-atât a scăzut interesul pentru cea mai publicitată femeie, Elena Udrea, din ultimii 15 ani ? Sau s-a dat ordin pe unitate ? Până mai ieri, voiai-nu voiai, îţi plăcea-nu-ţi plăcea, te loveai de distinsa în toată media. Acoperiţii din presă, cei mai mici în grad, o lăudau sau măcar erau relativ neutri. Cam de la „maior” (acoperit) în sus, „coloneii”, „generalii” de presă o atacau pe favorita lui Băsescu la baionetă. Dar cu toţii scriau. Se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău, important e să se facă vorbire neîntrerupt. Dar, fiindcă veni vorba de „gradele” din presă, cei mai importanţi ziarişti de azi sunt tot uteciştii bătrâni, cei care scriau acum 40-50 de ani în Viaţa studenţească, în Scînteia tineretului sau în Flacăra de pe vremuri a lui Adrian Păunescu.
Elena Udrea a fost văzută foarte recent la tribunal. Procesul redeschis, sub autoritatea unui nou judecător, are în vedere fapte de corupţie legate de campania electorală a lui Traian Băsescu din 2009. Sunt implicaţi mai mulţi înalţi funcţionari din Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, condus în 2009 de Elena Udrea, pe lângă alte persoane publice. Procesul finanţării ilegale a campaniei prezidenţiale a lui Traian Băsescu ar putea fi chiar procesul odiosului regim Băsescu. Deşi sumele mari au fost extrase din multe alte părţi, printre altele, prin „jaful secolului” de la ANRP, în care au strălucit – şi acolo ! – câteva femei.
Deşi viitorul femeilor române în politică, susţinut de noile tendinţe feministe ale globalismului, e presimţit ca strălucit, în media politizată şi total instrumentalizată, femeile sunt destul de puţin reprezentate sau ocupă ranguri doi ori decorative pe ecrane. Femeile cu şcoală, cu ştiinţa scrisului şi a compunerii par a fi mai puţin performante la minţit decât bărbaţii. Măcar atât ! Le compensează cu vârf şi îndesat suratele lor din politică, jucând de la egal la egal cu bărbaţii, pe care de multe ori îi depăşesc. Ca Viorica Dăncilă.

 


Poporul român din afara graniţelor

luni 9 Sep 2019

Petru Romoşan       

România are azi două campioane la tenis. La fel cum, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, avea doi poeţi naţionali, pe Mihai Eminescu şi pe Octavian Goga. România o are astăzi pe Simona Halep – fostă recent numărul unu mondial, câştigătoare la Roland Garros (Paris) şi, în urmă cu numai ceva mai mult de o lună, la Wimbledon (Londra) –, care reprezintă poporul român dinăuntru. De ieri, 7 septembrie 2019, românii o mai au şi pe Bianca Andreescu – 19 ani, câştigătoare la Flushing Meadows (New York) US Open –, care reprezintă mai întâi, sincer şi oficial, Canada, unde s-a şi născut în anul 2000 (la Mississauga, Ontario, lângă Toronto), dar care reprezintă, vrând-nevrând, prin istoria ei şi a familiei, şi poporul român din afară. Publicaţiile sportive şi toată presa, inclusiv cea politică, din România o urmăresc pe Bianca Andreescu de vreun an aproape cu aceeaşi atenţie ca pe Simona Halep. Şi probabil că o vor urmări chiar mai mult în funcţie de rezultatele bune, care, sperăm, vor mai veni.

Iată, e din ce în ce mai clar, avem două popoare româneşti la 30 de ani de la lovitura de stat, numită poetic „revoluţie”, care totuşi trebuia să aibă loc, făcută chiar de forţe străine, pentru că Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena, împreună cu întreaga familie şi cu un întins aparat, erau la putere de 25 de ani şi dictatura lor degenerase rău de tot. Avem poporul român dinăuntru, din interiorul graniţelor, şi avem poporul român extrateritorial, răspândit pe tot globul, mai ales după 1944, dar care cuprinde şi românii din eşuata Republică Moldova, plus cei din jurul ţării, din Maramureşul istoric, din Bucovina, din Herţa, din Cadrilaterul azi bulgăresc, din Voivodina sârbească, din Ungaria etc. Românii din afară, după unele date oferite recent de guvernul român, ar fi în jur de 10 milioane, nimeni nu i-a numărat cu adevărat pe aceşti compatrioţi, iar românii dinăuntrul graniţelor nu ar mai fi decât vreo 18-19 milioane, pe care nimeni nu vrea să-i socotească exact.

Numai în ultimii 30 de ani ar fi plecat din ţara lor peste 4,5 milioane de români. În Spania, în Italia, în Ungaria şi în Germania, în Canada, SUA, Franţa, Australia şi, mai recent, încă mai bine de 400 000 în Regatul Unit. Şi continuă să plece în ritm alert şi în masă. Pleacă tinerii, pleacă oamenii harnici, capabili de muncă, pleacă specialiştii, doctorii, asistentele, inginerii, matematicienii… Dar pleacă mai ales cei mai buni absolvenţi de liceu la cele mai bune universităţi din lume, mai ales în Occident, dar şi în Asia, şi cei mai mulţi nu se mai întorc.

Cine nu pleacă din România ? Nu pleacă pensiile speciale, nu pleacă angajaţii serviciilor secrete, noua Securitate suprafinanţată de la un an la altul („O să îi întrebe cineva pe candidați de ce SRI are buget dublu față de serviciul secret german, la un sfert populație […] ?” – Alina Mungiu-Pippidi, “Figuranţii la preşedinţie”, romaniacurata.ro, 5 septembrie 2019), nu pleacă politicienii semianalfabeţi, incompetenţi şi corupţi, nu pleacă procuraturile aflate în protocoale neconstituţionale cu serviciile secrete, nu pleacă pensionarii în general, nu pleacă leneşii. Nu pleacă nici cei care încă mai cred că aici e ţara lor. Ei suferă cel mai mult.

Cum s-a ajuns aici ?, ne tot întrebăm de atâta vreme. Cine e responsabil de această tragedie a poporului nostru ? La început a fost ocupaţia sovietică de după cel de-al doilea război mondial, bineînţeles. Puşcăriile epocii Dej şi regimul comunist pus cu mâna de sovietici au distrus fibra naţională, scara de valori, morala publică, ordinea socială, au prigonit şi marginalizat Biserica. O constantă a celor doi dictatori, Dej şi Ceauşescu, a fost aceea că regimul comunist din România l-a depăşit de multe ori în oroare pe cel din Rusia însăşi, ocupată şi ea de o ideologie străină ei. Astfel, comuniştii români şi-au câştigat autonomia, spaţiul de manevră faţă de cei care îi aduseseră la putere, faţă de sovietici. Azi lucrurile se repetă. În relaţiile cu partenerii noştri, prin excesul nostru de zel, ne pretindem mai “corecţi politic” decât ei, mai “globalişti” decât ei, mai “#rezist” decât ei. Adică mai catolici decât Papa şi mai marxişti decât Marx. Şi astfel, furtul, jaful poate continua nestingherit.

În al doilea rând, România a fost admisă în NATO şi în UE fără să sufere o revoluţie de care s-a făcut caz în exces, deşi, de fapt, ea nu avusese loc. Vechile structuri s-au perpetuat şi se înmulţesc precum celulele canceroase. Doar aşa îi putem avea azi candidaţi principali la preşedinţie pe Klaus Iohannis şi pe Viorica Dăncilă, care au ajuns acolo unde sunt pe căi oculte, “paralele”, non-meritocratice, şi nicidecum prin vot democratic, cum propagandistic se pretinde. Cu acordul direct interesat al aşa-zişilor noştri parteneri strategici, politici, economici şi militari din Europa şi din America.

Târgul dintre puterile protectoare occidentale de azi ale României şi dictatura militarizată internă a fost simplu şi eficient. S-au ajutat reciproc împotriva poporului român, care, iată, până la urmă s-a spart în două. Dar în anii care vor veni dezastrul naţional românesc poate merge mai departe. Şi nu sunt partenerii noştri externi cei care îl vor opri. Dimpotrivă, se pot folosi de catastrofa noastră oricând, fără nici o durere de cap, pentru că este problema noastră, şi nu a lor.

Dar să revenim la sport, cu un mic ocol prin fotbal. În urmă cu două seri, naţionala României a fost net învinsă la Bucureşti de cea a Spaniei. Scorul de doar 2-1 nu descrie situaţia din teren. O echipă naţională nu se poate compune doar din mercenari. Aproape toţi componenţii naţionalei României joacă la cluburi din străinătate, au fost cumpăraţi de la cluburile româneşti pe multe milioane de euro. Liga I din România, cu Gigi Becali vedetă într-o telenovelă scrisă cotidian de Gazeta sporturilor, nu se poate compara cu Liga a II-a din Regatul Unit, unde joacă fotbalistul român cel mai bun, George Puşcaş (Reading). Fotbaliştii români, ca toată ţara lor, sunt de vânzare. Aproape nici unul dintre cei evaluaţi la 2-3 milioane de euro nu mai joacă în România.

Românii, în disperarea lor care nu mai are margini, nu se mai recunosc în demnitatea lor, nu mai sunt reprezentaţi de politicieni, de intelectualii publici, care i-au trădat şi ei în masă, de birocraţi şi de administraţie, de vedete de film, de artişti, de scriitori. Se mai simt reprezentaţi în forul lor secret doar de Simona Halep şi, mai nou, de anul acesta, de Bianca Andreescu. Succesele acestora sunt curate, netraficate, bazate pe foarte multă muncă, pe efort şi risc, pe dotare nativă, pe talent, pe credinţă în steaua lor.


Votul ca gimnastică de întreţinere

luni 2 Sep 2019

Petru Romoşan       

Merită să mai luăm în serios alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019 ? Merită, dar nu pentru că am putea influenţa ceva cu votul nostru sau pentru că alegerea unui candidat sau a altuia ar putea schimba decisiv traseul, direcţia pe care se va înscrie România în următorii cinci ani.
Hotărârile care vor influenţa cursul vieţii românilor se vor lua tot pe Wall Street, la New York, în birouri inaccesibile, în City, la Londra, la Frankfurt şi doar secundar la Bruxelles, la Casa Albă, în 10 Downing Street, în Palatul Élysée sau la Berlin. Pentru că politicienii, oricât de vizibili ar fi în presă şi pe televiziuni, care tocmai pentru asta sunt făcute, nu au bani. Sunt cârpiţi în fund, vorba ziaristului Ion Cristoiu. Sunt numai nişte interfeţe. Aşa se întâmplă de aproape două secole, cu războaie, cu revoluţii, cu reforme, cu alegeri „democratice”, toate concepute mai ales de stăpânii adevăraţi ai inelelor, de stăpânii banilor.
De ce să ne mai agităm atunci cu câte procente au azi Klaus Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Viorica Dăncilă, Liviu Pleşoianu, Kelemen Hunor, Gheorghe Funar, Toader Paleologu sau Alexandru Cumpănaşu ? Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta nici măcar nu vor candida. Asta dacă Mircea Diaconu va rămâne în cursă până în 10 noiembrie şi nu este cumva doar un iepure al lui Victor Ponta. Dacă rămâne, Mircea Diaconu s-ar putea chiar să câştige prezidenţialele. La fel ca actorul ucrainean Volodimir Zelenski, azi deja preşedintele ţării sale. Avem dreptul să ne gândim că în spatele celor doi actori sunt aceiaşi scamatori, cu aceiaşi finanţatori ? Avem. Deocamdată, misterul în jurul acestor manipulatori e încă aproape intact. Cel puţin la nivelul comunicării de masă. Cine are însă asemenea bănuieli şi le mai şi expune e taxat de „complotist”, „conspiraţionist”.
Deşi sondajele impuse public ni-l dau ca aproape sigur câştigător pe Klaus Iohannis, ce şi-ar dori majoritatea populaţiei ar fi o mare schimbare. Asta şi pentru că mandatul lui Klaus Iohannis apare din ce în ce mai clar ca doar un al treilea mandat al lui Traian Băsescu printr-un interpus. Printre multe altele, şeful SPP e neschimbat, a asigurat continuitatea în ciuda a tot şi a toate. Nu e întâmplător că Liviu Dragnea şi PSD au refuzat protecţia aceluiaşi SPP. Dar, până la urmă, Liviu Dragnea a fost chiar întemniţat şi Traian Băsescu continuă să filosofeze pe toate canalele.
Ultimul şi cel mai pitoresc candidat anunţat e Alexandru Cumpănaşu. Fostul ministru al Justiţiei Raluca Prună a scris pe Facebook că acesta „s-a căţărat indecent pe tragedia unei familii” : „Iată opinia mea. Opinia cuiva care te ştie de prin 2004. Când eu eram la Delegaţia Comisiei Europene, responsabila pentru Justiţie, Afaceri Interne şi Anti-corupţie, şi tu ai apărut de nicăieri cu un ONG căruia Ministerul de Interne îi oferea spaţiu gratis în sediul său. Nu am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum ce anume te recomanda. Nu am înţeles nici atunci, nici acum cum se împăca activitatea civică cu statul gratis în sediile instituţiilor de stat. […] Ai crescut întrucâtva între timp. Cu sediu, maşina şi consumabile din banii de la Interne (din proiecte, fără îndoială, ca să păstraţi aparenţa legalităţii). Cu notorietate, emisiuni din care am văzut vreo două şi nu am înţeles care era competenţa ta (apropos, ce studii ai ?) şi nici scenariul. Ai stat la Interne sub (prea) mulţi miniştri. Ai accesat muuuulte programe, cu varii obiective general grupate ca reformă a Internelor. Eşti deci parte din problemă, dacă există o problemă. Spui că da. De acord. E indecent atunci să urli acum că reforma instituţiei a eşuat când tu erai acolo de vreo 15 ani exact ca să o reformezi. […] Te mai întreb public dacă, în sediul Internelor fiind, nimic din incompetenţa pe care o denunţi acum nu ţi-a sărit în ochi în toţi anii aceştia. Dai banii înapoi pe tot ce ai reformat şi a rămas la fel ? Nu îmi vei răspunde. Eşti prea mare, prea peste toate vremurile, iar eu nimeni în ţara noastră captivă” (vezi ziuanews.ro, 30.08.2019). Ceilalţi candidaţi la preşedinţie, colegii, tovarăşii de competiţie ai lui Alexandru Cumpănaşu, nu sunt şi ei tot un fel de „cumpănaşi” într-o ţară în care moravurile de la Caracal se răspândesc cu viteză şi statul de drept a intrat în disoluţie ?
Printre enigmele nedezlegate ale telenovelei tragice de la Caracal, cândva un oraş plin de umor, ar mai trebui înregistrată, în cazul Alexandrei Măceşanu, şi aceea a ADN-ului de unchi oportun al lui Alexandru Cumpănaşu, cel mai televizat estival om din România. Nu ar trebui verificat şi acest ADN ? Şi stabilit cu precizie de câte ori a apărut pe sticlă Alexandru Cumpănaşu, câte ore şi cu sprijinul cui ?
Marea absentă a comediei prezidenţialelor, cel puţin până acum, e totuşi Laura Codruţa Kövesi. Şi e foarte posibil ca „dreapta”, „progresiştii”, „rezistenţii”, „mondialiştii” şi sforarii din spatele lor să regrete la sfârşitul anului această absenţă şi că au mizat prea mult pe Klaus Iohannis şi pe Dan Barna deopotrivă. Pentru că au nevoie de doi candidaţi în turul doi. Mai ales dacă actorul şi scriitorul Mircea Diaconu va fi absolut surprinzătorul nou preşedinte.
Dar de ce ar trebui totuşi să mai ieşim la vot ? După rezultatele de la alegerile din ultimii peste 70 de ani (nu numai ultimii 30 de ani !), ar cam fi cazul să ne oprim din votat. Am votat, poate, prea mult. Şi votul a fost furat, falsificat, batjocorit. După sondajele care dau vreo 47 % pentru Iohannis, un preşedinte nul, absent, violent, simplist, avem semne îngrijorătoare că nu se va schimba nimic. E foarte probabil că vom fi din nou abuzaţi şi înjosiţi cinic. Şi totuşi. Poate votul nostru repetitiv, încăpăţânat va fi un fel de exerciţiu, de antrenament, de gimnastică pentru nişte alegeri viitoare care ar putea să fie cinstite, libere şi democratice. Un fel de genuflexiuni sau de flotări pentru viitor.


Anarhie veselă sau doar instabilitate cronică ?

miercuri 28 Aug 2019

Petru Romoşan       

În aşteptarea marii crize economice anunţată de unii pentru ultimul trimestru al anului 2019 şi de alţii pentru 2020 sau 2021, în România s-a instalat harababura politică. Aproape toţi politicienii de carton de prim-plan şi-au adus o contribuţie de nepreţuit. Mai întâi Klaus Iohannis, prin desprinderea sa de contingent, care seamănă foarte bine cu o iresponsabilitate agravată. Apoi Viorica Dăncilă, care, după arestarea lui Liviu Dragnea din 27 mai curent, în calitatea ei de „şefă de cabinet”, de „secretară principală” a lui Dragnea sau de marionetă, nu şi-a depus civilizat, matur demisia. Dimpotrivă, s-a făcut aleasă, după vechiul tipic comunist, preşedinte PSD şi, în cele din urmă, candidată la preşedinţie. Astfel, cu Viorica Dăncilă flancată de nişte fâţângăi politici, PSD a devenit un partid de comedie. Lucru observat de toată lumea, mai puţin de activiştii partidului, parcă loviţi de amnezie sau doar de sindromul „măcelăriei”.
Călin Popescu Tăriceanu, el însuşi mare amator de candidatură la prezidenţiale, a intrat de ceva vreme în trepidaţie. Nu e clar dacă panica i-a fost indusă sau dacă el e un fel de vizionar, un supravieţuitor de meserie. „Proorocul” politic Cozmin Guşă vorbeşte de sute de pagini scrise despre Tăriceanu de fostul său ministru de Finanţe, Sebastian Vlădescu, azi cercetat de DNA, inculpat. Şi pretinde că Tăriceanu ar fi doar o conservă a serviciilor (acelaşi Guşă dixit !).
După ce a fost debarcat de la conducerea PSD şi din postul de prim-ministru (Colectiv) în favoarea actualului deţinut Liviu Dragnea, Victor Ponta şi-a însuşit rolul de distrugător al fostului său partid, inventat cândva de Ion Iliescu şi dus la plenipotenţă de Adrian Năstase. A pus pe picioare Pro România, un PSD Bis, şi a început racolările. Cu realizări remarcabile. După ieşirea de la guvernare a ALDE de marţi, 27 august, i-a căzut în braţe şi Călin Popescu Tăriceanu. Facebook-ul glumeţ zice pe dos : că Tăriceanu şi-ar fi găsit în Ponta a şasea nevastă. Îl va urma pe Tăriceanu aproape tot partiduleţul ALDE (mai puţin „noua Titulescu”, Ramona Mănescu, şi poate alţi câţiva), iar Victor Ponta va avea un partid cu o doctrină nou-nouţă : social liberală. Cu totul altceva decât improvizaţia neocomunistă de la PSD, numită pompos social democraţie…
Informaţia momentului e aceea că Pro România şi ALDE împreună se constituie într-o minoritate de blocaj. Cele două partide mici vor vota moţiunea de cenzură deja anunţată de Ludovic Orban (PNL), dar nu vor vota un nou guvern de dreapta condus de liberali. Pentru că ei sunt de centru stânga, social liberali. În plină campanie prezidenţială şi chiar după aceea, România nu va mai avea un guvern bazat pe o majoritate. Debandada se anunţă a fi completă.
Dar marea surpriză e candidatura actorului şi scriitorului Mircea Diaconu, susţinut de Pro România şi de ALDE. „Al treilea om” al prezidenţialelor nu va fi deci Victor Ponta, ci un candidat „independent”, susţinut de Victor Ponta. Şi de Călin Popescu Tăriceanu, fostul candidat din ultimul an, supărat pe candidatura unilaterală a noii sale partenere de guvernare, Viorica Dăncilă. Pentru moment, Mircea Diaconu e subestimat de aproape toţi observatorii. Dar nu e deloc exclus ca al treilea om să intre în turul doi al prezidenţialelor. Unde totul va fi posibil. În noile condiţii, nu e deloc sigur că Sistemul s-a hotărât deja pentru Dan Barna, candidatul globalist. Într-un tur doi între Dan Barna şi Mircea Diaconu, poate foarte bine câştiga Mircea Diaconu. Pentru că nu e deloc exclus ca preşedintele încă în exerciţiu să se declare, pe modelul Emil Constantinescu, învins de sistem. Scheleţii din dulapul său au fost, poate, lustruiţi şi pregătiţi pentru un moment bine ales. Oricum, Sistemul va alege candidatul cel mai convenabil pentru interesele sale, iar acela ar putea fi Mircea Diaconu.
Nu e deloc clar cum se va ajunge la o nouă majoritate stabilă fără alegeri generale. Sau poate ne îndreptăm spre o dictatură ? Prea mulţi români spun că dictatura ar fi, pentru ţara lor haotică de azi, o soluţie de dezvoltare. Dar cine să facă o dictatură serioasă ? Armata, redusă şi subordonată NATO, de fapt, SUA, nu e deloc interesată de o asemenea sarcină. Preferă studiile, grant-urile, misiunile în teatre de operaţiuni îndepărtate, doctoratele, pensiile consistente. Securitatea ? Securitatea conduce oricum ţara de 30 de ani prin interpuşi – politicieni agăţaţi, ziarişti acoperiţi, aparatul de justiţie subsumat şi protocolat, diplomaţia aservită – şi, în plus, e foarte divizată. Mulţi generali, în rezervă sau activi, multe găşti, multe şi variate obedienţe externe.
România se îndreaptă deci spre o tragicomică anarhie, starea ei naturală, de fapt, tristă şi veselă în acelaşi timp. Străinii care nu ne cunosc vor vorbi doar de o instabilitate politică. Celor care n-au plecat încă din ţară le mai rămân glumele, bancurile, video-urile trimise pe Whatsapp, blogurile şi site-urile, conturile de Facebook sau Instagram şi revistele literare, despre care criticul literar Ion Simuţ tocmai a constatat că nu mai au cititori, şi, bineînţeles, viitoarea mare criză economică mondială, care va ajunge în România, ca de obicei, cu întârziere. Când, probabil, Mircea Diaconu, actor şi scriitor, care seamănă cel mai bine cu majoritatea populaţiei, va fi de mult preşedinte.

 


Ce a căutat Iohannis la Washington ?

luni 26 Aug 2019

Petru Romoşan

Nimeni nu a înţeles în România de ce a fost invitat de urgenţă Klaus Iohannis la Washington, la Donald Trump, pe 20 august 2019. Mai sunt doar vreo trei luni până la alegerile prezidenţiale, iar vizita lui Klaus Iohannis a părut să fie un amestec american grosolan în alegerile româneşti din noiembrie 2019. Nu e clar nici dacă Administraţia prezidenţială română şi Klaus Iohannis însuşi au înţeles cu adevărat ce a căutat preşedintele român pe sfârşit de mandat la Casa Albă. Propaganda pro-Iohannis, propaganda PNL au interpretat, bineînţeles, vizita ca pe o susţinere puternică a lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis, indiferent de diferenţele ideologice evidente între ei. Aşa să fie ?
Un articol foarte recent al lui Paul Craig Roberts, fost secretar adjunct al Trezoreriei americane pentru politica economică în timpul lui Ronald Reagan, ne aduce o clarificare indirectă în legătură cu „escapada” lui Iohannis la Washington. Titlul articolului lui Paul Craig Roberts nu lasă nici o umbră de îndoială : „Iresponsabilitatea micilor naţiuni”. E vorba de Polonia şi de România.
Despre ce este vorba ? SUA s-au retras, la 2 august 2019, din Tratatul INF – Tratatul privind forţele nucleare intermediare, semnat de Ronald Reagan şi de Mihail Gorbaciov în 8 decembrie 1987 şi intrat în vigoare la 1 iunie 1988. A doua zi, la 3 august 2019, Rusia a denunţat la rândul ei Tratatul INF. Textul lui Paul Craig Roberts ne ajută să înţelegem şi ne dă fiori reci. Articolul merită să fie citit, cel puţin de factorii răspunzători români, dacă mai avem aşa ceva, în întregime şi cu creionul în mână. Să vedem doar câteva citate :
„Tratatul INF a fost, poate, cea mai importantă înţelegere dintre toate cele privitoare la controlul armamentului încheiate de preşedinţii americani din secolul 20 şi abandonat acum, în secolul 21, de guvernele neoconservatoare americane. Tratatul anihila ameninţarea misilelor ruseşti asupra Europei şi ameninţarea misilelor americane din Europa asupra Rusiei. Importanţa tratatului e legată de reducerea riscului de război nuclear accidental. Sistemele de avertizare au o lungă istorie a alarmelor false. Problema misilelor americane de la graniţa Rusiei este aceea că ele nu lasă nici un interval de reflecţie sau de contact cu Washingtonul atunci când Moscova primeşte o falsă alarmă. Având în vedere iresponsabilitatea cu care guvernările americane de la Clinton încoace au crescut tensiunile cu Rusia, misilele aflate la frontiera Rusiei impun practic conducerii statului rus să acţioneze imediat, apăsând pe buton imediat ce sună alarma.”

continuare »


Al treilea om (2)

luni 19 Aug 2019

Petru Romoşan       

Va candida Victor Ponta la alegerile prezidenţiale din acest an, în noiembrie ? Să ne amintim că Ponta a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale anterioare, din 2014, şi, cu amatorismul şi tinereţea sa sau mai degrabă cu complicitatea sa bine disimulată, Klaus Iohannis a devenit, surprinzător, preşedinte pentru cinci ani, o eternitate. Călin Popescu Tăriceanu ar candida pentru a salva micuţul său partid ALDE, pentru a-l trage în sus la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor. Victor Ponta nu ar trebui să facă acelaşi lucru pentru partiduleţul său, Pro România ?
L-am întrebat direct pe Sorin Roşca Stănescu, analistul care a lansat scenariul planului secret al candidaturii lui Victor Ponta de anul acesta : Câte şanse sunt ca Ponta să candideze ? Zero, a venit răspunsul lui SRS. Pentru că este un fricos. Într-adevăr, odată intraţi în competiţia electorală, atât Călin Popescu Tăriceanu, cât şi Victor Ponta pot realiza, la fel ca Petre Roman în 2000, vreo 3 % şi îşi pot încheia, tot ca Petre Roman, cariera politică la vârf. La fel, orice candidat independent, fără un partid mare în spate, poate obţine 1 % sau mai puţin, dispărând apoi în neantul insignifianţei.
Putem avea aici explicaţia excesivei expuneri publice a lui Victor Ponta – în presă, pe reţelele de socializare şi mai ales pe televiziunile de ştiri -, care a fost totuşi şi preşedinte al PSD, şi prim-ministru câţiva ani, şi care nu a suferit, ca Adrian Năstase sau, mai recent, ca Liviu Dragnea, nici o condamnare definitivă care să-l împiedice să mai candideze. Victor Ponta a „transferat” continuu, cum face Gigi Becali la FCSB cu fotbaliştii, deputaţi, senatori, foşti miniştri şi prim-miniştri, aleşi locali din fostul său partid în nou-înfiinţatul său partid, un PSD Bis sau Plus, mai „modern”, mai „democratic”, mai lejer şi fără un trecut comunist imediat prea uşor decelabil. Aparent, l-a instrumentalizat pe Călin Popescu Tăriceanu (datorii mai vechi ?) pe post de iepure al său pentru a instala public ideea destul de absurdă că altcineva decât preşedintele PSD în funcţie şi chiar cineva dintr-un alt partid i-ar putea reprezenta cu succes pe social democraţi la prezidenţiale. Tăriceanu e un fost liberal, un fost preşedinte al PNL, Ponta e un fost social democrat, un fost preşedinte al PSD, actualmente fără vreo doctrină precisă.
Victor Ponta a lucrat în ultimul an intens, acoperit la propria sa candidatură. Ipotezele candidaturilor pentru Pro România ale Gabrielei Firea şi  Corinei Creţu au fost doar intoxicări şi ameninţări la adresa lui Liviu Dragnea şi, mai recent, a Vioricăi Dăncilă. Dar în politică timing-ul are un rol esenţial, iar Victor Ponta pare să-şi fi administrat calendarul alandala. E probabil prea târziu ca să-şi mai anunţe propria candidatură. Nu-i rămâne decât, eventual, posibilitatea de a juca împreună cu Tăriceanu sceneta lacrimilor, cea livrată în 2004 de Băsescu cu Stolojan. PSD pare mai degrabă pornit să se sinucidă cu public mai devreme decât să accepte oferta lui Călin Popescu Tăriceanu şi ALDE de a face o coaliţie cu ALDE şi cu Pro România. Un nou guvern compus din PSD, ALDE şi Pro România ar avea o majoritate confortabilă până la alegerile parlamentare de anul viitor. Dar Viorica Dăncilă, de necrezut, pare că va fi candidatul suicidar al PSD, chiar dacă PSD va fi scos în septembrie de la guvernare printr-o moţiune de cenzură, cu două luni înainte de alegeri. Ipoteza aducerii UDMR la guvernare e şi mai dezastruoasă, mai ales în Transilvania, pentru alegerile din noiembrie. Dar astfel Viorica Dăncilă îşi va fi jucat rolul ei istoric : va fi transformat cel mai mare partid în cel mai mic partid !
Dacă Victor Ponta ar fi candidat anul acesta, fie şi numai în numele micului său partid Pro România, aproape sigur n-ar fi câştigat alegerile, dar ar fi acreditat ideea că ţine neapărat să fie preşedintele României. François Mitterrand şi Jacques Chirac au candidat şi ei de mai multe ori până au devenit preşedinţi ai Franţei, amândoi pentru două mandate lungi. Necandidând anul acesta, „Micul Titulescu” îşi compromite orice şansă în viitor. Pentru că PSD, inclusiv Pro România, adică PSD Bis, ca mai toate partidele socialiste din Europa, va deveni istorie.
PSD nu a fost, de altfel, nici măcar în vremurile de glorie ale lui Ion Iliescu, un partid socialist autentic. Moştenirile comuniste, totalitare erau prea puternice, iar foamea de înavuţire a făcut ravagii. PSD a asistat indiferent, complezent, prin prim-miniştrii Petre Roman, Theodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu şi prin guvernele lor, la închiderea fabricilor („mormane de fier vechi”), a minelor, a altor mari unităţi de producţie. A asistat indiferent la distrugerea agriculturii socialiste şi la împărţeala banditească a pământurilor. În realitate, PSD a fost un partid ultraoportunist, ca şi PDL ulterior, care a folosit voturile foştilor membri ai PCR (4 milioane, plus familiile lor). Adică a folosit incompetenţa, frica şi culpabilitatea nedepăşită a foştilor comunişti. Chiar şi recent, cu Liviu Dragnea şi ministrul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, prin salarii pentru funcţionari şi prin pensii mărite, PSD nu a făcut decât să cumpere pace socială, obedienţă şi voturi din banii tuturor românilor, care majoritatea nu sunt votanţi sau susţinători PSD. (Dimpotrivă : azi, PSD mai are doar cca 2 milioane de votanţi captivi. În general, se votează împotrivă, nu pentru.) Fără vreun program economic coerent, de investiţii, de dezvoltare, fără şcoli performante, fără spitale, fără drumuri şi fără autostrăzi.
PSD o merită din plin pe Viorica Dăncilă de azi, cu dezastrul electoral la cheie, la fel cum i-a meritat pe „moscovitul” Ion Iliescu, pe Adrian Năstase, pe Mircea Geoană (care, ca şi Liviu Dragnea, a fost impus din afara partidului) şi, bineînţeles, pe imberbul Victor Ponta.

 


//