Pierde Donald Trump alegerile din noiembrie 2020 ?

sâmbătă 4 Iul 2020

Petru Romoșan

Prelungirea pandemiei în peste 20 de state americane, mai ales republicane, dar şi câteva democrate, în California, Florida, Texas, Arkansas, Carolina de Sud, Tennessee etc., cu noi recorduri de infectări anunţate în ultimele 10 zile – 53 000 de cazuri noi joi, 2 iulie 2020, cea mai mare cifră de la declanşarea epidemiei în SUA –, îl fragilizează în mod evident pe candidatul republican, preşedinte în exerciţiu, Donald Trump. Îl împiedică să le vorbească alegătorilor săi în mari adunări publice. Încercarea de la Tulsa, Oklahoma a fost un semieşec, retransmis totuşi pe Fox News pentru vreo 7-8 milioane de telespectatori. Continuarea aparent violentă a pandemiei îl avantajează net pe candidatul democrat, Joe Biden, un orator mediocru, de altfel, care a anunţat deja că nu va avea întâlniri publice până în noiembrie, la alegeri. Confruntarea dintre Donald Trump şi Joe Biden părea cu totul inegală până în aprilie, în avantajul lui Trump, dar tendinţa s-a inversat dramatic.

Toate sondajele de opinie, inclusiv cele ale Fox News, până mai ieri canal favorabil lui Donald Trump, îl dau câştigător în noiembrie pe Joe Biden. Ipoteza înfrângerii lui Donald Trump, un suveranist şi un protecţionist („America First !”), şi instalarea la Casa Albă a unei guvernări democrate, neoliberală, progresistă şi globalistă, cu Barack Obama, fost preşedinte timp de opt ani, două mandate, pe post de dirijor din umbră, împreună cu grupul său, e din ce în ce mai des evocată de toţi observatorii. Schimbarea majoră de direcţie a politicii americane, începând de anul viitor, 2021, anul marii crize economice anunţate, ar fi o veste foarte proastă pentru suveraniştii de pretutindeni, din Franţa, aflaţi în ascensiune prin Frontul Popular al lui Michel Onfray, dar şi pentru cei încă foarte firavi şi deloc organizaţi din România, pentru Viktor Orbán, pentru conservatorii aflaţi la putere în Polonia, pentru Matteo Salvini şi pentru Italia, pentru preşedintele ultraconservator Jair Bolsonaro al Braziliei, pentru Benjamin Netanyahu în Israel etc. Independentiştilor, suveraniştilor, naţionaliştilor de pretutindeni le-a suflat vântul în pânze în timpul mandatului Donald Trump şi pentru că s-a generalizat războiul politic intern american, întreţinut de democraţii lui Barack Obama, Hillary şi Bill Clinton, Nancy Pelosi, Chuck Schumer etc.

Dimpotrivă, tuturor guvernelor neoliberale, mondialiste, cele din Franţa şi din România, ale lui Emmanuel Macron şi Klaus Iohannis, cele mai închinate noii ordini globale, le va surâde norocul. În România, previzibila alianţă PNL-USR – seniorii şi juniorii, „profesioniştii” politicii şi amatorii, „anticii” şi „modernii” globalismului – va sărbători. Uniunea antinaţională PNL-USR se va umfla ca o broască (mai mare decât „boul” PSD – vezi fabula lui La Fontaine) sau ca o vacă lacomă scăpată în lucernă, iar PSD se va împărţi în şi mai multe aripioare gen partidul lui Ponta, partiduleţe. Suvernaniştii, încă nereprezentaţi la vedere, oficial în Parlament, vor avea zile şi mai grele. În Franţa, guvernul vădit globalist Édouard Philippe tocmai a demisionat după eşecul total în turul doi al municipalelor (locale) şi gestiunea absolut dezastruoasă a pandemiei. A fost deja numit noul prim-ministru, Jean Castex, un sarkozist globalist. Şeful său de cabinet va fi însă un înalt funcţionar de stânga, ceea ce indică deja că preşedintele Emmanuel Macron va persevera în direcţia amalgamului, a subminării dreptei şi stângii deopotrivă. Adică va folosi pe mai departe filosofia lui „en même temps” („în acelaşi timp” – brevetată ca tic personal), cu alte cuvinte, „şi – şi” sau, în fond, „nici – nici”. Dar demisia guvernului Philippe nu-l exonerează nici pe primul-ministru şi nici pe miniştrii săi de răspunderile penale pentru gestiunea crizei Covid-19.

Care sunt, în adâncime, dincolo de titlulaturi şi etichete, forţele care îşi dispută în SUA puterea politică şi economică ? După un analist discret (nu semnează !) care scrie în Observatoire du journalisme (ojim.fr, 26 iunie 2020), curentele majore ar fi trei : un clan deconstructor puternic, un clan postsovietic militaro-industrial şi un clan creştino-sionist, cel care a mizat pe Donald Trump, un „necredincios” („mécréant”). Cea mai puternică grupare este cea a „globaliştilor postmoderni deconstructori – clanul Obama/frontiere deschise, moştenitorul liniei Alinsky (Saul Alinsky, autor al manualului „Reguli pentru radicali” din anii ’70, a explicat că „Principele” a fost scris de Machiavelli pentru cei înstăriţi, „Rules for Radicals” e scris pentru cei care nu au nimic şi vor să le ia puterea celor bogaţi” – n.n.) – şi a campionilor revoluţiei „tehnotronice” a lui Brzezinski. […] Postmodernii deconstructori nu cred că statul american e capabil să pună în operă paradisul mondial. Globaliştii postmoderni trebuie să deconstruiască pentru totdeauna sistemul american, tradiţiile sale, structurile sale, ce i-a mai rămas european. Pentru sistem, statul american actual reprezintă o frână la îmbogăţirea elitei economice mondiale. De asemenea, politica acestui clan (Obama, Soros – n.n) constă de trei ani în utilizarea trupelor de şoc „anticapitaliste-în-serviciul-capitalismului”, pe modelul gărzilor roşii ale lui Mao, cu scopul de a intimida şi de a produce rupturi culturale. Este ce vedem astăzi pe străzi în America, cu „secesiunea” de comune zise republici independente. Pe de altă parte, clanul globalist urmăreşte „griparea” puterii judiciare prin activismul judecătorilor (şi al procurorilor – n.n.), a sistemului judiciar în întregul său.” Şi expertul francez voluntar anonimizat îşi continuă analiza clanului postmodern deconstructor cu observaţii despre judecători care se pun în locul procurorilor sau despre procurori daţi afară care refuză să execute ordinele ministrului de tutelă. Media mainstream şi parte din reţelele sociale urmează linia „Ministerului Adevărului” a lui George Orwell.

Clanul „globaliştilor imperialişti postsovietici” (clanul Bush, moştenitorul liniei Rockefeller) „este structural minoritar, dar poate conta pe resturi substanţiale din aparatul de stat, pentru moment încă în simbioză cu complexul militaro-industrial. Dar este un curent cu o tendinţă retrogradă într-o lume în schimbare, bulversată, un curent deloc revoluţionar. Sunt conservatorii puritani ai instituţiilor create de părinţii fondatori în 1776 pentru a face din Washington o republică universală. Clanul face jocul donatorilor săi şi acceptă vederile culturale ale primului clan (postmodern deconstructor – n.n.). Dacă promovează schimbările de regim, inclusiv pe pământ american, o face într-o optică imperială clasică. Patronii acestui curent vor un globalism aservit sistemului financiar-monetarist şi judiciar american. Vor o republică universală „made in USA”, cu aparenţe iudeo-creştine, contrar primului curent (Obama-Clinton-Soros – n.n.), fundamental agnostic şi raţionalist.”

În politica externă, clanul postsovietic militaro-industrial a fost reprezentat excelent de John McCain, iar azi de John Bolton, consilierul dezertor al lui Donald Trump. Acest clan a aşteptat ca Trump să bombardeze Iranul şi Venezuela, Rusia şi Coreea de Nord. Dar Trump i-a dezamăgit. Interesul principal al clanului e controlul resurselor naturale necesare Chinei şi Indiei, giganţi în plină expansiune. Cele două clanuri, cel postmodern deconstructor (democraţi) şi cel postsovietic militaro-industrial (conservatori tradiţionali, republicani) negociază un guvern de uniune naţională sub „pseudonimul” prezidenţial al lui Joe Biden, compus din democraţi, conservatori republicani disidenţi, tehnocraţi, generali, ofiţeri de intelligence, clerici care vor să realizeze un nou ciclu de „Hope and Change” („Speranţă şi Schimbare”) – vezi Observatoire du journalisme.

„Trump se găseşte într-o situaţie inversă celei din 2016. A câştigat atunci prezidenţialele pentru că, de fapt, se făcea un referendum despre Hillary Clinton, hărţuită şi arogantă, care nu a putut să-şi adune toate trupele. În 2020, va veni rândul lui Biden să câştige „în lipsă”, referendumul făcându-se pe tema lui „Trump-învrăjbitorul-care-a-eşuat”, incapabil să-şi reformeze coaliţia. Ultimul sondaj Fox News e dezastruos. Trump pare mulţumit de dezordinea actuală, imaginându-şi că el e cel care încarnează legea şi ordinea şi prezentându-l pe Biden ca marionetă a ultrastângii.”

Ne mai rămâne să prezentăm, după enigmaticul analist francez de la Washington, cel de-al treilea curent, cel al actualului preşedinte, Donald Trump : „Cel de-al treilea clan e cel al creştin-sioniştilor care mizează pe Trump aşa cum mizaseră înainte pe Tea Party. Aceşti creştini, fundamentalişti apocaliptici, consideră că înfăptuirea profeţiei divine prin statul Israel este condiţia indispensabilă venirii lui Crist în slavă, care va împărăţi peste toţi oamenii. Demografic în pierdere de viteză, aceşti creştini sunt totuşi bine structuraţi. „Tactic”, l-au ales pe Trump necredinciosul şi au văzut în alegerea sa din 2016 punerea în aplicare a planului lui Dumnezeu. Aceşti alegători sunt azi focalizaţi pe eradicarea (sau supunerea) Iranului, încarnare a Persiei împăratului Cirus. Sunt, de altfel, extrem de ostili islamismului, care nu recunoaşte alegerea poporului american ca motor exclusiv al Istoriei, alegere făcută de Dumnezeu. Acest clan nu-i este suficient lui Trump. În 2016, Trump a recuperat o mare parte din clasa muncitoare a albilor şi a putut beneficia de sprijinul unei mari părţi a evreimii ortodoxe, familia religioasă a ginerelui lui Trump şi a fiicei sale Ivanka.”

Cine va câştiga în noiembrie ? Nici unul dintre cele trei clanuri nu este capabil să reunească o majoritate de unul singur. Cele două care vor reuşi să-şi unească forţele împotriva celui de-al treilea vor câştiga la pas. Donald Trump, aşa cum arată fotografia situaţiei de moment, e pe cale să piardă susţinerea bush-iştilor din Partidul Republican. Dacă această ipoteză se confirmă, Trump poate pierde cu mai mult de 10 %. Şi astfel se închide paranteza suveranistă – o paranteză extraordinară pentru SUA şi pentru restul lumii, mai ales pentru cei dependenţi de imperiul american. Donald Trump seamănă, de fapt, foarte mult cu Boris Elţin, cel care a pus cruce Uniunii Sovietice şi carierei spectaculoase a lui Mihail Gorbaciov. Dar e exclus să ne întoarcem la ceea ce a fost înainte de preşedinţia Trump. Mai ales pentru că, după celebrul Paul Craig Roberts, colapsul Statelor Unite nu mai poate fi evitat („The collapse of the United States is no longer avoidable”, paulcraigroberts.org, 30 iunie 2020).


Post-pandemie şi pre-colaps economic

luni 29 Iun 2020

Petru Romoşan

Guvernul ultraminoritar neoliberal (pedelist) şi de ceva vreme şi progresist-neomarxist (vezi recenta opţiune legislativă a lui Klaus Iohannis pentru ideologia de gen dimpreună cu LGBT) încearcă oare să prelungească criza coronavirusului, să continue carantinarea populaţiei la domiciliu şi să blocheze, să saboteze economia ? Până la alegerile locale din toamnă ? Până la alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie ? Până se găseşte un vaccin fantomatic ? Nu ştim, dar aşa pare. Ultimele cifre despre noile îmbolnăviri şi decese, neconfirmate totuşi de un arbitru neutru (care nici nu există), cam asta vor să ne spună.

La fel, în Franţa se caută cu lumânarea focare latente (clusters dormants), în Germania se izolează local şi chiar există câteva focare noi, în Marea Britanie revenirea la viaţa normală e încetinită. În SUA, revolta rasială, pe fondul războiului intern hibrid anti-Trump declarat de democraţi şi de sponsorii lor multimiliardari, plus pandemia şi blocarea activităţii vor produce, după toţi observatorii, o mare „depresiune” (depression) economică. În Florida şi în Texas, ca şi în California, se constată o creştere semnificativă a îmbolnăvirilor, şi deci o amânare sine die a declaustrării şi a repornirii economiei.

A reuşit Big Pharma să-şi impună interesele ei financiare colosale (vezi fluctuaţiile în Bursă ale Gilead) aproape tuturor guvernelor lumii ? Mai puţin în China, India, Rusia şi Iran, desigur. Au complotiştii de toate culorile până la urmă dreptate şi guvernul mondial se instalează lent dar sigur ? Cu costuri umane, morale şi economice înspăimântătoare ! Unii comentatori atag atenţia că democraţii americani au început deja noua sechestrare la domiciliu, „globaliştii” având ca scop final colapsul economic al SUA şi al Braziliei, ca un avertisment către orice ţară care ar intenţiona să se sustragă noii ordini mondiale.

Măsurile aberante, antipopulaţie se înmulţesc. În Franţa, ministrul Sănătăţii a interzis prescrierea hidroxiclorochinei, moleculă cu o eficienţă confirmată strălucit de prof. Didier Raoult la Marsilia şi folosită acum de mai mult de jumătate din planetă. OMS a recomandat acelaşi lucru, interzicerea Plaquénil-ului (hidroxiclorochină). Acelaşi nefast OMS a recomandat Remdesivir (produs de Gilead). Deşi demonstrat ca total ineficient, Remdesivir-ul a fost recomandat în aceste zile şi de Agenţia Europeană a Medicamentului. Remdesivir e de 200 de ori mai scump decât Plaquénil-ul (hidroxiclorochină), practic inaccesibil şi dovedit ca inutil şi chiar periculos. Povestea Remdesivir-ului e doar aceea a unei speculaţii pe Bursă, o variantă sanitară de „Roşia Montană”. În plus, Remdesivir e recomandat de Agenţia Europeană a Medicamentului în întreaga UE, deci şi în România. În România, trompetistul Remdesivir-ului e dr. Alexandru Rafila (conflict de interese, mă ?).

În orice caz, OMS e prima organizaţie mondialistă complet compromisă începând cu retragerea finanţării SUA de către Donald Trump şi continunând cu prestaţii din ce în ce mai dubioase în favoarea unor interese private. Principalul finanţator al OMS e Bill Gates, marele negustor de vaccinuri, pretins filantrop, cu întreg conglomeratul Big Pharma din spatele său. Urmează să implozeze şi celelalte organizaţii mondialiste, ONU (aflată de mult în moarte clinică), Banca Mondială, FMI şi chiar NATO ? Dolarul şi moneda europeană, BCE şi chiar UE ?

Claustrarea populaţiei la domiciliu şi folosirea măştilor nu sunt măsuri medicale, ştiinţifice. Sunt măsuri luate de politicieni şi de politrucii din Sănătate, sunt desuete, aproape medievale. Medicală e doar folosirea măştilor în spitale, pentru medicii care intră în contact apropiat cu bolnavii infectaţi. Pentru combaterea coronavirusului SARS-CoV-2, importantă e depistarea pe scară largă, claustrarea şi tratarea atentă a persoanelor contaminate. Copiii până la 15 ani sunt foarte puţin expuşi la noul virus. Peste jumătate dintre bolnavii decedaţi (mulţi dintre ei puteau fi salvaţi !) au peste 84-85 de ani. Acestea sunt date oferite de prof.dr. Didier Raoult în audierea sa parlamentară de la Adunarea Naţională franceză de peste trei ore. Am avut şi în România voci competente şi curajoase care s-au străduit să informeze corect populaţia : prof.dr. Vasile Astărăstoae, dr. Răzvan Constantinescu, activistul civic Pompiliu Diplan, jurnalistul Ion Cristoiu şi câteva site-uri, printre care şi o vreme interzisul justiţiarul.ro. Media mainstream de la noi a fost, în ansamblu, simplistă, agresivă, teroristă de-a dreptul şi obedientă liniei oficiale.

În România se poate observa cu ochiul liber criza economică deja instalată în turism, în transportul aerian, în toate sporturile, în cultură, în HoReCa şi, în general, în tot comerţul cu amănuntul. Pierderile sunt foarte mari şi cu consecinţe uşor de evaluat. Şomajul atinge proporţii nemaivăzute. Ca să nu mai spunem şi că acolo unde şomajul nu e declarat se munceşte foarte puţin. Lucrul la distanţa e aplicabil numai în puţine ramuri economice, şi acolo parţial, cu pierderi.

Sechestrarea la domiciliu, terorizarea populaţiei prin televiziunile cumpărate, spălatul pe mâini recomandat de Klaus Iohannis pe drept dar, prin insistenţă, devenit ridicol au fost foarte uşoare pentru preşedinţie, pentru „guvernul său” şi pentru întreg Parlamentul. Urmările sechestrării şi ale întreruperii brutale a activităţii, administrarea depresiunii economice care începe sunt, în schimb, foarte grele, aproape imposibil de gestionat pentru oricine. Cu atât mai puţin pentru un guvern ultraminoritar scos cu forcepsul de preşedintele Iohannis şi de structurile de forţă, şi susţinut dubios de PSD, partid în descompunere accelerată, deşi are încă aproape 50 % în Parlament. Până acum, guvernanţii şi-au gestionat cu mare grijă propriul lor risc penal. De-acum încolo, ei ar trebui să gestioneze un risc sistemic pentru întreaga naţiune.

Preşedintele, primul său ministru, Ludovic Orban, PNL (de fapt, PDL Băsescu) se îndreaptă cu toată viteza spre un zid. Zidul e compus din majoritatea populaţiei României şi e făcut din beton armat, nu din mămăligă de data asta, cum îşi închipuie „ei”. Carieriştii amatori recrutaţi din umbră îşi vor încheia rolul istoric nefast, îşi vor părăsi funcţiile, că vor sau că nu vor, funcţii pe care le ocupă prin impostură. În câteva luni sau, cel mult, într-un an. Cu procese, cu condamnări grele şi, poate, cu confiscarea averilor.

În SUA, o petiţie adresată Casei Albe şi Departamentului de Justiţie, care a strâns deja 213 000 de semnături (100 000 este pragul necesar pentru deschiderea unei cercetări), cere arestarea lui George Soros şi a oamenilor din organizaţiile sale şi confiscarea integrală a averii pentru terorism. De fapt, soarta preşedinţiei americane din noiembrie 2020 şi în bună măsură soarta întregii lumi se joacă în lunile următoare pe dosarul Michael Flynn. Câştigă Trump şi republicanii conservatori consecvenţi sau câştigă democraţii „globalişti” ? Totul depinde de multele anchete în curs legate de dosarul Flynn, care includ nume ca John Brennan, fost şef CIA, James Comey, fost şef FBI, James Clapper, fost director al comunităţii de intelligence, Peter Strzok, fost şef al Contraspionajului, Lisa Page, avocată senior FBI, Sally Yates, procuror general adjunct, mergând, foarte probabil, până la vârfurile Partidului Democrat, la Hillary Clinton şi Barack Obama însuşi (considerat şeful conspiraţiei împotriva instituţiei prezidenţiale SUA).

„Clasa politică” fabricată integral de Securitate începând din 1990 expiră brutal în lunile următoare. Oricine ar fi fost la putere ar fi ieşit foarte prost dintr-un asemenea context, global şi naţional. Dacă mai eşti şi amator, impostor, incompetent şi chiar infractor, catastrofa e însă deplină.


Noii barbari

vineri 19 Iun 2020

Petru Romoșan

Scandalurile se ţin lanţ în colonia România. Asta înseamnă că avem o viaţă politică bogată ? Nicidecum. E vorba mai degrabă de o agitaţie a umbrelor, a fantomelor, a marionetelor pentru „mălai”. „Mălai” care e din ce în ce mai greu de găsit, mai rar. Au colaborat Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Dan Voiculescu, Adrian Vasilescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, Mihai Răzvan Ungureanu şi încă mulţi alţii cu Securitatea, cu nomenclatura comunistă, cu regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu ? Întrebarea e cel puţin comică. Dar azi Marcel Ciolacu, Vasile Dâncu, Dan Barna, Kelemen Hunor, Eugen Tomac, Gabriela Firea, Nicuşor Dan colaborează cu noua Securitate (compusă mai ales din fiii, nepoţii, ginerii şi nurorile vechilor securişti) şi cu urmaşii membrilor nomenclaturii comuniste ?

Cât de ipocriţi, de „faux-culs” („funduri false”) putem să fim ? (Faux-cul – perna postişă de sub rochiile doamnelor de altădată care sugera un posterior proeminent…) Dar Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Lucian Isar (fiul generalului Isar), cei care vor să-l înfunde pe inoxidabilul Mugur Isărescu au colaborat cu vechea şi cu noua Securitate (aceiaşi, dar care doar şi-au schimbat stăpânul de la Est la Vest) ? Dosarul lui Klaus Iohannis (Facultatea de Fizică a Universităţii Babeş-Bolyai ? – vezi Valer Marian mai jos) va ieşi, la fel ca dosarul lui Traian Băsescu, doar după ce nu va mai fi preşedinte ? Ludovic Orban este sau nu urmaşul lui securist (vezi Valer Marian, „Umbra Securităţii deasupra lui Ludovic Orban”, cotidianul.ro, 19 octombrie 2019) ? Românii sunt prostiţi cu aceleaşi vechi poveşti, ciorbe mereu reîncălzite, cu aceleaşi dosare fabricate de nişte funcţionari semianalfabeţi ai vechiului regim. Nu s-a publicat nici un text în baza căruia ofiţerii de Securitate să-şi fi putut recruta legal colaboratorii (informatori, gazde, persoane de sprijin etc.).

Se recomandă să nu punem trecutul părinţilor în spinarea copiilor. De acord. Dar de ce copiii acelora sunt mereu doar ei la masa cu bucate ? Politica românească, atâta câtă mai e necesară în afara unor ordine venite din afară spre executare întocmai şi la timp, se face în altă parte decât la Bucureşti sau în România. Se face, probabil, la Washington, Bruxelles sau Berlin, de exemplu. Sau în sediile unor multinaţionale. Marionetele, papagalii sau eunucii noştri pot numai să-şi scoată ochii între ei şi să faciliteze astfel controlul extern deplin. Atâta doar că „în altă parte”, după pandemia Covid-19, lucrurile merg foarte prost, chiar catastrofal. Are dreptate Călin Rechea, în Bursa, să scrie, citând mai multe figuri de autoritate americane din lumea finanţelor, că „Federal Reserve deschide tot mai larg drumul Americii către fascism” :

„În cartea sa „Fascism vs. Capitalism”, Llewellyn Rockwell, fondatorul Institutului Ludwig von Mises din SUA, a subliniat una din principalele caracteristici ale fascismului : „mijloacele de producţie rămân, din punct de vedere nominal, în proprietate privată, dar statul va juca rolul principal în deciziile de producţie şi alocare”. Benito Mussolini, liderul primului regim fascist din istorie, considera că „fascismul ar trebui mai degrabă numit corporatism, deoarece reprezintă fuziunea dintre puterea statului şi puterea corporaţiilor”. Pornind de la aceste definiţii, economistul american Robert Wenzel a scris că deciza recentă a Federal Reserve de a achiziţiona direct obligaţiuni ale companiilor în cadrul programelor de relaxare cantitativă „împinge SUA cu un pas mai aproape de fascism”, deoarece reprezintă „o alocare a unor resurse financiare, rezultate din tipărire, către anumite sectoare favorizate de banca centrală”. În opinia lui Wenzel, măsura indică intrarea în „stadiul timpuriu al corporatismului fascist” (bursa.ro, 18 iunie 2020).

Securitatea şi fosta nomenclatură din România au predat ţara Vestului din interese de clan foarte concrete. Bănci, accesul la credite, şcoli occidentale de calitate pentru copiii lor, libera circulaţie a lor şi nu neapărat a majorităţii românilor, protecţie juridică şi de tip mafiot (vezi cazul extrem al suspendării din 2012 a lui Traian Băsescu). Dar aproape un întreg popor român, vreo 5 milioane, a profitat de ocazie şi a plecat unde a văzut cu ochii. S-au temut de ceva securiştii şi nomenclaturiştii români ? Da, de patronii lor de la Răsărit. Ca de dracu’… Inamicul lor (al securiştilor şi nomenclaturiştilor comunişti) cel mai de temut era fosta şi noua Securitate sovietică/rusească, dar şi nomenclatura răsăriteană din care s-au născut, care i-a moşit şi năşit până în 1989. Puteau Securitatea şi nomenclatura comunistă de ocupaţie să procedeze altfel ? Când te naşti în România din NKVD şi din PCUS, nu poţi să fii decât mercenar, şi deci foarte predispus la trădare, la schimbarea stăpânului. Desigur, în România sunt încă destui care nu şi-au schimbat încă stăpânul.

Economia şi finanţele României sunt foarte dependente, ca şi aproape toate economiile ţărilor occidentale, de dolar, de instituţii şi organisme internaţionale (FMI, Banca Mondială, ONU, OMS…) şi de economia SUA. Care sunt de mai mulţi ani, la rândul lor, dependente de China, cu care au pornit, sub comanda preşedintelui Donald Trump, un război comercial. Dar iată că economia americană repetă aproape mecanic experienţa corporatistă „mussoliniană” din Italia începutului de secol XX şi apoi din Germania interbelică de tristă amintire.

Dezastrul a început mai demult. Deja în anii ’90, în timpul preşedinţiei Bill Clinton în SUA şi sub François Mitterrand în Franţa, s-a operat o dereglementare „liberală” periculoasă în domeniul bancar. Băncilor li s-a permis să speculeze cu banii deponenţilor. Pentru control şi propagandă, mediile mari au fost centralizate în mâna unor miliardari sau oligarhi. În SUA, media mainstream e deţinută de vreo şase grupuri, în Franţa, televiziunile şi celelalte media principale au ca proprietari vreo nouă miliardari cunoscuţi. Pe de altă parte, azi nimeni nu mai ştie câţi dintre banii aflaţi în circulaţie sunt „reali” şi câţi sunt doar „teoretici”, şi nici care e valoarea „realistă” a activelor, acţiunilor, obligaţiunilor sau bond-urilor americane atât de prizate.

Dar „dereglementările” din ultimii 30 de ani nu privesc doar finanţele, politica, media mainstream. „Dereglementările” au intrat pe terenuri şi mai periculoase. Ale moralei, ale valorilor, ale credinţelor. Aşa au apărut căsătoriile unisex, legiferate mai peste tot, dreptul cuplurilor homosexuale de a adopta copii, mişcarea LGBTQ+, Antifa, mişcarea feministă, #metoo, „cruciada anticreştină”, „dereglementatorul” progresisto-regresiv George Soros, neomalthusianul Bill Gates şi, mai recent, #Black Lives Matter. Astfel, o nouă revoluţie, poate la fel de periculoasă ca Revoluţia comunistă din Octombrie 1917, dacă nu cumva mai periculoasă, e în plină desfăşurare. Ea a început în general în SUA, dar face deja ravagii şi în Marea Britanie sau Franţa şi în mai toată Europa vestică. Karl Marx e din nou la mare modă pentru nişte generaţii inculte şi imature. Va rezista Lumea Veche la asaltul noilor barbari ? Sau „Roma” se va mai prăbuşi o dată ?


După Covid, răscoala « rasialistă »

sâmbătă 13 Iun 2020

Petru Romoșan

În SUA, poliţia e umilită grav, se dărâmă statui (incorecte politic din punctul de vedere al Black Lives Matter), se cenzurează cărţi şi autori, filme (printre care Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain ; J.K. Rowling, celebra autoare a lui Harry Potter, pentru că nu recunoaşte mai mult de două genuri biologice, bărbat şi femeie ; Pe aripile vântului a fost scos temporar din oferta HBO…). Un vânt de nebunie „rasialistă”, dar şi LGBT-istă, Antifa etc. a cuprins America, confirmat cu punerea unui genunchi simbolic în pământ (mulţi poliţişti şi politicieni democraţi, ca Nancy Pelosi şi Chuck Schumer), cu mea culpa unor albi pentru că sunt albi, un rasism pe dos dus la extrem.

Noul „mesia” al Americii se numeşte George Floyd, un fost infractor multiplu, victimă a unui poliţist alb la Minneapolis. De altfel, Minneapolis, condus de mai mulţi ani exclusiv de democraţi, şi Seattle sunt noile capitale ale unei Americi în plină revoluţie. Nici Rusia şi nici China nu s-au gândit că America imperială poate fi atât de uşor îngenuncheată, chiar pusă pe burtă. Doar Partidul Democrat şi „Sleepy Joe” (Biden), sub îndrumarea unor guru ca George Soros şi, mai nou, Bill Gates, şi sub influenţa ideologiei globaliste, par să se fi gândit. S-au gândit după ce au cam ratat mascarada coronavirus, care trebuia să ţină până în noiembrie, până la alegerile prezidenţiale, şi au găsit o nouă „piesă” cu care să-i pună jos pe Donald Trump, cel de nestăpânit, şi pe suprematiştii lui albi (nişte şomeri din Centura ruginită, abandonaţi de capitalul expatriat, devenit global), „suprematişti” care mărşăluiseră la începutul mandatului său ca să-l susţină şi se ciocniseră deja cu populaţia de culoare care votase în masă cu Hillary Clinton.

Cea mai teribilă ipoteză aflată acum în circulaţie e aceea că mascarada cu cornavirusul, un virus sezonier nu mai asasin decât o gripă sezonieră, s-ar fi născut din înfruntarea gigantică din SUA, cea dintre globalişti, neoliberali, progresişti, pe de o parte, şi naţionalişti, protecţionişti, suveranişti, pe de altă parte. O înfruntare repercutată în tot imperiul global american şi dincolo de el, în China, în Rusia sau în Iran. Atât claustrarea, ca pretext de protejare a populaţiei în lipsa spitalelor şi a numărului îndestulător de paturi din spitale pentru o pandemie, cât şi noua revoltă „rasialistă” par să le folosească globaliştilor, unor membri marcanţi ai Partidului Democrat implicaţi în dosarul generalului Michael Flynn, care riscă să-i trimită pe mulţi după gratii. Înainte de a se bate pentru viitoarea preşedinţie, democraţii trebuie să-şi apere pielea. După eşecul lamentabil al Ukrainegate, atât de uşor de anticipat, democraţii au intrat într-o defensivă judiciaristă. Iar candidatul lor, Joe Biden, foarte slab, nu-i ajută deloc.

Fake-urile Russiagate şi Ukrainegate (cu un impeachment ratat), îndreptate împotriva lui Donald Trump şi împotriva Administraţiei sale republicane, au fost clarificate şi pulverizate prin desecretizări succesive de documente, Michael Flynn este deja inocentat pentru opinia publică, şi peste 50 de democraţi, împreună cu şefi de servicii secrete (FBI, CIA), procurori şi înalţi funcţionari ai Administraţiei Obama sunt deja chemaţi să depună mărturie în Senat. În final, mulţi dintre ei pot fi urmăriţi în justiţie şi poate chiar condamnaţi. Barack Obama însuşi, aparent capul răutăţilor, şi Hillary Clinton, care evită deja de câtva timp să depună mărturie sub jurământ şi în alte dosare, sunt vizaţi direct. De pe urma „afacerii Michael Flynn”, Partidul Democrat riscă nu numai pierderea alegerilor prezidenţiale din noiembrie, ci şi propria disoluţie.

Franţa şi-a descoperit post factum, sub impulsul evenimentelor din America, propriul său George Floyd, Adama Traoré, un tânăr de culoare, de 24 de ani, mort într-o secţie de poliţie în 2016, în condiţii asemănătoare, încă nu pe deplin elucidate, cu o anchetă redeschisă recent. În 2016 avuseseră deja loc în Franţa ample manifestaţii de protest la acest incident violent. Şi în Franţa, dacă nu-ţi pui genunchiul în pământ şi nu-ţi ceri iertare că eşti alb, eşti catalogat de extremă dreaptă, lepenist, fascist. Sau eşti cititor de Valeurs actuelles, publicaţie zisă de extremă dreaptă, care, la fel ca alte publicaţii şi site-uri, nu crede în noua revoluţie progresistă, neomarxistă venită din SUA.

Şi tot Valeurs actuelles, împreună cu presa mainstream chiar (Le Figaro), informează că preşedintele Emmanuel Macron ar intenţiona să-şi prezinte demisia, să-şi depună mandatul în următoarele săptămâni sau luni şi să candideze din nou pentru a se reîncărca (reload) politic. Într-o videoconferinţă cu principalii donatori de la Londra la alegerea sa din 2017 (???), Macron ar fi anticipat luarea unei decizii politice majore : ori îşi dă personal demisia, ori dizolvă Adunarea Naţională şi declanşează alegeri parlamentare anticipate. Simpla schimbare a primului-ministru şi a guvernului nu mai pare a fi o măsură suficientă pentru ca preşedintele să se relanseze politic.

În Franţa, spre deosebire de România, care prin Klaus Iohannis îşi are „macronul” său, se pregăteşte însă o opoziţie coerentă, solidă, a suveraniştilor, a „naţionalilor”. Platforma teoretică a fost oferită de filosoful Michel Onfray şi de prietenii săi prin Frontul Popular. Aderările la noua mişcare de idei şi politică se fac pe bandă rulantă, ca şi contribuţiile financiare de susţinere, prin abonamente la noua revistă a suveraniştilor.

Marea Britanie, prin faimosul său Brexit, s-a pus la adăpost de criza majoră care se anunţă în UE, şi prin neînţelegerile pentru crearea de eurobonduri, de fapt, de tipărire de monedă fără acoperire, la care Germania şi câteva ţări nordice se opun. Ruperea în două a Zonei Euro, nucleul dur al UE, într-un euro de Nord, condus de Germania împreună cu Olanda, care ar grupa ţările din nordul Europei, şi un euro de Sud, condus de Franţa post-Macron, suveranistă, cu Italia, Spania, Portugalia şi Grecia, e din ce în ce mai des luată în discuţie. Bineînţeles, presa mainstream „prostituată” nu scoate nici o vorbă. Sau se face doar trompeta politicienilor şi oligarhilor, cum a fost cazul în legătură cu eventuala demisie a lui Macron, care după câteva zile a fost negată de purtătorii săi de mesaje, dar nu şi de el însuşi. Preşedintele francez a anunţat că va face clarificări importante într-un discurs programat duminică 14 iunie.

România va rămâne din ce în ce mai izolată. În aşteptarea marii crize economice, SUA traversează o mare criză politică, criză ce nu se va încheia odată cu alegerile din noiembrie. Ţările mari din Europa îşi au propriile lor probleme, care nu vor face decât să se agraveze odată cu aceeaşi criză economică, poate mai devastatoare decât oriunde. România nu face parte din Grupul de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, plus poate şi Austria începând de la anul), se declară inamic al marelui urs de la Răsărit prin propria strategie naţională de apărare şi a pierdut iresponsabil vechea şi cândva consolidata prietenie cu China. Rezultatul ultimelor decenii de politică naţională măruntă, numai în interesul altora, fără proiect, fără viziune, ne va prezenta, în plină criză economică, nota de plată.

Cei care au instrumentalizat pandemia Covid-19, dacă nu cumva au şi fabricat-o, în interes propriu par a fi aceiaşi care instrumentalizează neobişnuita revoluţie „rasialistă”. Şi, dacă vor avea nevoie, vor putea să instrumentalizeze un nou virus în toamna sau în iarna viitoare (nu vorbesc ei de un al doilea val şi de un vaccin, cu totul improbabile după autorităţile reale în materie ?), vaccinuri diverse, cipuri, introducerea monedei digitale şi alte revoluţii „progresiste” ţinute încă departe de opinia publică.


Imperiul şi democraţia

vineri 5 Iun 2020

Petru Romoșan

Poate fi comparat episodul surprinzător prin care trece SUA, cu manifestaţiile simultane din uneori 150 de oraşe (la început de iunie 2020), declanşate de moartea probabil accidentală a omului de culoare George Floyd sub genunchiul unui poliţist alb, cu anul 1989 pentru Uniunea Sovietică, an care a dus la prăbuşirea ei, la căderea imperiului comunist ? Asemănările sunt multe şi comparaţia poate fi susţinută. Atâta doar că suntem la începutul unui proces despre care încă nu ştim până unde se va duce, şi deci putem numai să speculăm.

Nici unul dintre bursierii noştri în America, ziarişti, oengişti sau funcţionari de stat, mai ales componenţi ai structurilor de forţă, nu ne-au explicat cum se asortează imperiul american cu democraţia americană. Dar pot coexista în aceeaşi naţiune imperiul şi democraţia ? Aparent, da. S-a verificat de mult atât în Anglia, cât şi în Franţa. Dimpotrivă, democraţia pare a fi crema câştigurilor imperiale, un lux al bogaţilor. La centru, şi nu în tot imperiul, şi în nici un caz pentru toată populaţia de la centrul imperiului, din metropolă. Pot însă gusta din deliciile democraţiei şi anumiţi prepuşi din coloniile imperiului. Aşa se întâmplă azi în coloniile imperiului global american, aşa s-a întâmplat cândva şi în Dacia romană. E vorba de compradores, de mandarini, de birocraţi.

Să ne punem de acord : democraţia realizată, democraţia ideală nu a existat nici măcar la Atena şi nici măcar în timpul lui Pericle. E suficient să-l recitim pe Tucidide (un trac, probabil, un barbar foarte bogat, devenit atenian) şi pe ceilalţi istorici greci pentru a vedea că democraţia e un fel de acordeon (scuzaţi !) care se deschide şi se închide pentru a produce muzica aşteptată într-o comunitate. Nici democraţia americană perfectă nu a existat, nu avea cum să existe şi nici nu va exista vreodată. Şi cu atât mai puţin ar putea să coexiste armonios cu imperiul (tot american) care s-a întemeiat după al doilea război mondial, în 1945, un imperiu care dă semne evidente de oboseală, de retragere, de îmbătrânire. Toate imperiile sunt sortite dispariţiei, dar uneori declinul poate dura zeci sau chiar sute de ani. Un imperiu nu moare într-o lună şi nici măcar în câţiva ani. Dar imperiul american nu pare a fi la fel de longeviv ca Imperiul Bizantin, cea mai îndelungată organizare umană din istorie.

Imperiul american nu se deosebeşte prea mult de Imperiul Roman, de Imperiul Bizantin, de Imperiul Britanic sau de cel Francez. (Romanii nu au venit în Dacia ca să ne latinizeze limba şi să ne aducă binefacerile civilizaţiei, ci au venit pentru aurul dacic, pentru sclavi şi pentru stabilizarea unui limes care să le apere, la frontiere, imperiul de barbarii de la răsărit.) Istoria naţiunii americane începe cu lichidarea băştinaşilor, a indienilor americani, adevăraţii proprietari ai pământurilor. A continuat cu cumpărarea de sclavi africani comercializaţi de imperialii din Europa de Vest. În 1866, totalul sclavilor aduşi în America, în teritoriul SUA de azi, era în jur de 475 000 de oameni. Războiul Civil din 1861-1865 e decisiv în istoria maturizării naţiunii americane. Şi istoria americană poate fi povestită până azi, cu episoade unul mai crud decât altul, cu criza din 1929-1933, cu participarea la cele două războaie mondiale, care totuşi nu s-au desfăşurat pe continentul american, până la Războiul Rece (cu sovieticii, cu comuniştii).

Imperiul Sovietic s-a prăbuşit şi el, în primul rând, din cauza nepotrivirii flagrante dintre teoriile idealiste comuniste şi realitatea brutală a funcţionării imperiului. Naraţiunea oficială, luată altfel în serios de multe milioane de oameni, nu se mai potrivea deloc cu realităţile economice şi sociale din ce în ce mai jalnice. Iar „democraţia populară” (cum o numeau pudic occidentalii) din Est nu era, de fapt, nici măcar dictatura proletariatului din discursul oficial, era doar dictatura sinistră a unei clici criminale, a Partidului Comunist, a partidelor comuniste, a conducătorilor mărginiţi dar lacomi şi violenţi. Nici sublima democraţie americană din propagandă nu e chiar pentru toţi săracii, negri sau albi. Cei mulţi trebuie să se bucure de avantajele republicii imperiale prin reprezentanţii lor, majoritatea succesori sau moştenitori, cu acces asigurat la marile şcoli, la cele mai bune spitale, deveniţi între timp globalişti, adică trăitori pe toată planeta, ca nişte buni imperiali ce sunt chiar de la origini.

Despre protestatarii din America în aceste zile : „Asta nu înseamnă că oamenii care cer aceste schimbări sunt idioţi sau nerezonabili ; să ceri ca poliţia să nu te asasineze e lucrul cel mai de bun-simţ şi rezonabil din lume, aşa cum pretind şi forţele de poliţie că sunt şi cum pretinde că este şi America. Numai că nici forţele de poliţie, nici America nu sunt ceea ce pretind că sunt. Prăpastia între cele două versiuni ale istoriei, cea drăguţă şi cea mai puţin drăguţă, nici nu poate fi mai mare. Chiar la asta asistăm acum. Asistăm la ciocnirea frontală între istoria pe care instituţiile politice, mediatice şi educative americane le-o povestesc americanilor despre ţara lor, şi realitatea din această ţară. Discrepanţa dintre istoria imaginară şi istoria reală a ajuns în cele din urmă la punctul de ruptură, şi acum masca democraţiei liberale se destramă în faţa lumii întregi” (Caitlin Johnstone, „We are watching the story of America crash headlong into the reality of America”, caitlinjohnstone.com, 3 iunie 2020).

Imperiul american nu e nici pe departe atât de pacifist pe cât pretinde a fi, atât de umanitar. Pe lângă succesele din cele două războaie mondiale, care i-au adus dominaţia globală de până azi, SUA nu a încetat în ultimii 70 de ani să se războiască. A fost Războiul Coreei, care a dus la împărţirea tragică a ţării, a fost Vietnamul, cu eşecul răsunător şi umilitor al imperiului, până la dezastruoasele şi inutilele războaie din Afganistan şi din Irak, şi atâtea alte implicări militare în conflicte. A adus SUA democraţia prin aceste războaie, cum mereu a pretins ? Un imperiu trăieşte „imperial” prin munca şi bogăţiile ţărilor ocupate, ale coloniilor. Aşa s-a întâmplat cu Germania şi cu mai toată Europa de Vest, cu Italia, de exemplu, dar şi cu Japonia după cel de-al doilea război mondial, cel mai important şi cel mai productiv război pentru imperiul american.

Nu puteam avea o continuare mai spectaculoasă şi mai paradoxală (pe fondul deja cunoscut al unei crize economice şi financiare mondiale) a erorii de apreciere la scară planetară (prin OMS), aceea de a sechestra populaţia la domiciliu de frica unui coronavirus sezonier, pentru confortul şi securitatea politicienilor şi politrucilor din Sănătate de pretutindeni, care se temeau de insuficienţa paturilor, de debordarea spitalelor, decât printr-o nouă încercare de eliberare socială şi rasială (antisegregaţie), printr-o „revoluţie” chiar în SUA. Complotiştii încearcă să reducă evenimentele în curs la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Analiştii mai serioşi văd totuşi cauze mai profunde, dincolo de carierele politice ale lui Donald Trump sau Joe Biden, de republicani şi democraţi, care vor în egală măsură să ajungă la marele caşcaval imperial.

America nu poate fi învinsă de nimeni din afară, continentul american e apărat şi de oceane, pe lângă bombele atomice, flotele şi întreg arsenalul militar fără egal pe care-l deţine. Dar poate fi fragilizată, dacă nu cumva chiar distrusă în unitatea ei de eşecul democraţiei dinăuntru, poate fi pusă pe butuci de o mare parte a populaţiei compusă din săraci americani, nedreptăţiţi, adică lipsiţi în realitate de anumite drepturi şi foarte nemulţumiţi, împreună cu clasa de mijloc sărăcită (ceva asemănător se întâmplă de mai bine de un an şi în Franţa, de când cu Vestele galbene). Se adaugă bomba, cu fitilul ei cu tot, a segregării rasiale nedezamorsate de la Abraham Lincoln, Martin Luther King, Malcolm X (toţi trei asasinaţi) şi până la preşedintele de culoare cu două mandate, Barack Obama.

Asistăm la începutul prăbuşirii ineluctabile a imperiului american ? Fără îndoială. Dar să nu ne grăbim totuşi. Prăbuşirea poate fi foarte lungă, dincolo de orizontul multora dintre cei azi în viaţă. China şi-a stabilit, şi-a planificat preeminenţa pentru 2049. După unii observatori, în funcţie de modul de a privi lucrurile şi de a jongla cu statisticile, China a depăşit sau e pe cale să depăşească puterea economică americană. Nu încă şi pe cea militară. Aşa s-ar explica ploaia de sancţiuni, de suprataxe aplicate Chinei, de controverse ale Administraţiei Trump, ale lui Trump însuşi cu China. La fel se poate explica şi agresiunea americană, în două etape (manifestaţii-maraton şi retragerea avantajelor), asupra Hong Kong-ului. Ca şi interesul american reînnoit pentru Taiwan. Agitaţiile au loc doar la frontierele Chinei, pătrunderea în interior s-a dovedit până acum imposibilă.

Ar merita să fie citit sau recitit volumul lui Patrick J. Buchanan „Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025 ?” (publicat de Thomas Dunne Books în 2011) pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă chiar acum în SUA.


Sfârşitul mascaradei

vineri 29 Mai 2020

Petru Romoșan

Zisa pandemie e pe o panta descendentă peste tot în Emisfera Nordică. Se va deplasa coronavirusul în Emisfera Sudică ? Nimeni nu ştie. Şi nimeni nu mai crede într-un al doilea val, lucru prevăzut de adevăraţii şi puţinii oameni de ştiinţă care contează. Puterea de răspândire, de infectare a SARS-CoV-2 slăbeşte vizibil în Europa şi în America de Nord. Unele ţări s-au deschis şi la turism (Grecia), altele, printre care şi România, anunţă ridicarea treptată a restricţiilor, a carantinei, a „lazaretului” generalizat, a brutalului arest la domiciliu, precum şi renunţarea la măşti, la mascaradă. Preşedintele american Trump a redistribuit un mesaj care spune că masca reprezintă „cultul tăcerii, sclavie şi moarte socială”.

În schimb, activitatea pare mult mai greu de repornit, mai ales comerţul. Brutalizarea psihologică a populaţiei prin mass-media, prin televiziuni, prin conferinţe de presă agresive ale autorităţilor medicale şi politice pare să lase urme greu de înlăturat, cicatrici adânci. Distanţarea fizică s-a transformat într-adevăr într-o periculoasă distanţare socială. Psihologii, psihiatrii, medicii de familie, medicii specialişti vor avea mult de lucru, iar familiile, mari bătăi de cap cu unii dintre membrii lor. Laboratoarele farmaceutice nu vor găsi molecule noi, un nou tratament pentru virusul „apocaliptic” din 2019-2020, dar îşi vor mări producţia de calmante, antidepresive, sedative, anxiolitice, somnifere.

S-au „golit” (prin decese) iresponsabil, criminal, unele în intregime, azilurile, casele de sănătate destinate seniorilor, mai ales cei de vârsta a patra, cu precădere în Italia şi Franţa, ţări bogate, dezvoltate şi cu cheltuieli pentru sănătate pe măsură, dar se vor umple, la ei şi la noi, cam peste tot, instituţiile care se îngrijesc de sănătatea mintală, casele de recuperare medicalizate. Pensionările anticipate din motive de boli nervoase riscă să crească exponenţial.

Deocamdată, magazinele redeschise de doar câteva zile sunt puţin frecventate, chiar şi supermarketurile alimentare sunt mai goale de clienţi decât la începuturile crizei sanitare, deşi mărfurile sunt la locul lor. Lucru constatat şi în China, unde epidemia a fost controlată mai devreme şi unde activitatea a repornit de mai mult timp. Guvernanţii români, aflaţi cam de când au venit la putere, de prin noiembrie trecut, într-o cursă a morţii, a împrumuturilor cu cele mai mari dobânzi de pe piaţă, nu au făcut nimic pentru cei mai săraci şi nici pentru întreprinderile mici şi mijlocii, dintre care cele mai multe sunt româneşti. Guvernul Iohannis-Orban pare mai degrabă preocupat de soarta băncilor şi a multinaţionalelor prin ajutoare, prin credite şi garanţii, bănci şi multinaţionale de care se ocupă oricum şi autorităţile din ţările lor de origine. Dar, de fapt, în afara terorismului medical din comunicate, conferinţe, prezenţe pe televiziuni, autorităţile române nu mai par capabile de vreo altă acţiune.

În SUA, confruntarea preşedintelui Donald Trump cu autorităţile medicale şi cu sponsorii lor, printre care Anthony Fauci şi Bill Gates, cu laboratoarele farmaceutice, cu Big Pharma, cu guvernatorii democraţi ai statelor americane a luat nişte proporţii epice. Preşedintele Trump a deschis prin ordin toate lăcaşurile de cult ale tuturor confesiunilor, a sancţionat Facebook şi Twitter pentru cenzura ideologică, partizană pe care o practică abuziv, s-a tratat preventiv cu hidroxiclorochina recomandată de doctorul francez Didier Raoult. Şi a făcut încă destule altele, fiind zilnic în activitate contra crizei sanitare şi a celei economice, mereu în sensul protejării populaţiei, inclusiv cu bani cash. Oraşul Minneapolis (din Minnesota) a fost devastat într-o noapte, în urma unui incident rasial cu poliţia acum trei zile, cu magazinele, supermarketurile şi clădiri publice, inclusiv o secţie de poliţie, devalizate, cu mari pagube materiale, distrugeri şi incendii.

Tratamentul cu hidroxiclorochină a fost interzis zilele trecute în Franţa prin ordin de ministru după ce prof.dr. Didier Raoult şi echipa sa de 600 de medici şi specialişti de la IHU Méditerranée Infection din Marsilia au testat cca 50 000 de oameni, au tratat aproape 4 000 de bolnavi Covid-19 şi au avut cea mai mică mortalitate din Europa, incomparabil mai mică decât în Bazinul Parizian (Île-de-France) şi în Nord-Estul Franţei. Hidroxiclorochina (nume comercial frecvent Plaquénil) continuă să fie folosită, în schimb, de armata franceză, în China şi în toată Asia, în SUA, Marea Britanie, în Africa şi mai peste tot. Înainte de declanşarea crizei Covid-19, Plaquénil era în vânzare liberă în farmacii atât în Franţa, cât şi în România, şi fusese folosit fără probleme de peste 1 miliard de oameni din lumea întreagă. Expertul în antropologie medicală stabilit la Geneva Jean-Dominique Michel prezintă contextul bizarei interdicţii, tardive de altfel, căci epidemia s-a cam încheiat, a tratamentului aplicat de dr. Raoult :

„Pentru guverne (şi pentru guvernul francez în special), eficacitatea tratamentului de la Marsilia poate să deschidă poarta unor plângeri masive pentru non-asistenţă la persoană în pericol şi chiar pentru omicid involuntar sau din neglijenţă. Din nou, nimic din ordinea juridică şi a jurisprudenţei în Sănătate nu poate justifica privarea de dreptul de a prescrie a medicilor generalişti. Şi, dacă au rezultat mii de morţi, acesta este un caz de proces penal împotriva unor miniştri şi directori din Sănătate implicaţi. Numărul de procese care se întrevede e impresionant şi înţelegem că a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte (a struggle for life), nu mai contează mijloacele pentru aceşti (i)responsabili. Adevărul nu mai este o prioritate. Pentru industria farmaceutică, eficacitatea hidroxiclorochinei ar pune capăt tuturor perspectivelor de câştig gras fie printr-un mijloc novator (Remdesivir a fost un fiasco), fie printr-un vaccin impus populaţiei mondiale : 8 miliarde de doze înmulţite cu atâţia dolari ar da o mare poală de bani” („Hydroxychloroquine : The Lancet dans de sales draps...”, jdmichel.blog.tdg.ch, 24 mai 2020).

”Studiul publicat de The Lancet : Cine l-a finanţat ? Câte companii şi organisme de Sănătate private care au interesul să discrediteze această moleculă (hidroxiclorochina – n.n.) căzută în domeniul public ! Găsim, evident, Fundaţia Bill şi Melinda Gates şi Mark Zuckerberg, care cenzurează toate articolele care atacă OMS-ul şi articolele care critică anumite vaccinuri” (Olivier Demeulenaere, olivierdemeulenaere.wordpress.com, 27 mai 2020).

În Franţa, zeci de mii de plângeri au fost deja depuse pentru dreptul de a prescrie tratamente, pentru scandaloasele morţi din aziluri, vreo 60 de plângeri ar fi fost înaintate contra miniştrilor la Curtea de Justiţie a Republicii, abilitată să judece şi să condamne înalţi funcţionari ai statului aflaţi în exerciţiul funcţiunii, 25 019 plângeri pentru persoane îmbolnăvite, 25 416 plângeri ale personalului medical şi ale sindicatelor lor profesionale, mai multe plângeri grupate ale medicilor împotriva lui Agnès Buzyn şi Olivier Véran (fostul şi actualul ministru al Sănătăţii).

„Din secolul al XIX-lea ştim ce sunt bolile infecţioase. Se pune un diagnostic şi tratăm cum putem. Toţi doctorii tratează bolnavii. Este prima dată când aud spunându-se pentru o boală : „Staţi acasă, nu vă tratăm.” E înfricoşător. Orice medic are datoria de a îngriji. Chiar dacă nu ai la îndemână un tratament adecvat, trebuie să tratezi – şi mai ales această boală pe care n-a lucrat nimeni. De exemplu, cu Covid-19, respiraţia îngreunată apare mult mai târziu decât în alte boli, tocmai în momentul când sunteţi aproape de insuficienţa respiratorie, ceea ce numim hipoxie „fericită” (sau hipoxie tăcută – n.n.). Nu mai aveţi oxigen, dar nu vă daţi seama, pentru că nu v-aţi pierdut suflul. Noi facem scanere. La 70 % dintre pacienţii care nu aveau semne respiratorii există leziuni pulmonare grave. Dacă nu examinaţi bolnavii, nu aveţi de unde să ştiţi” (Didier Raoult, în interviul acordat lui L’Express, 27 mai 2020).

În România, problemele proastei administrări a crizei sanitare (lipsă de măşti, lipsă de tratament adecvat în afară de Paracetamol, lipsa echipamentelor necesare în spitale), netratarea în multe localităţi (vezi cazul Câmpina) timp de mai bine de două luni a celorlalte boli, multe cazuri grave şi/sau urgente, par să fi fost rezolvate. La fel ca închiderea violentă a activităţii (restaurantele, hotelurile şi magazinele de tot felul, printre altele) fără nici o contrapartidă sau ajutoare corespunzătoare de la stat. Anul şcolar a fost ori ratat, ori pus în cârca familiilor, guvernul fostului profesor de la Sibiu s-a spălat pe mâini în mare viteză. Chestiunea anului şcolar nu a fost „rezolvată” atât de simplist şi de primitiv nicăieri altundeva.

Cum s-a găsit rezolvarea tuturor nenorocirilor ? Simplu. Presa prostituată, televiziunile slugarnice au fost cumpărate cu o promisiune de 40 de milioane de euro, bani daţi şi pentru campaniile electorale ale PNL de guvernământ pentru alegerile locale şi pentru alegerile generale de la sfârşitul anului. „Miluirea” presei (Ion Cristoiu dixit), a mediei foarte predispuse la prostituţie pare să fi fost cea mai mare urgenţă a guvernului de tristă faimă Iohannis-Orban. Oare chiar merităm asemenea politicieni mărunţi şi asemenea guverne ?


Spre o pensie unică universală ?

marți 26 Mai 2020

Petru Romoșan

Lansarea în Franţa a Frontului popular (frontpopulaire.fr) al lui Michel Onfray (n. 1959, filosof), mişcare suveranistă, anti-Maastricht, protecţionistă, vizând unirea tuturor suveraniştilor – de dreapta, de stânga şi, mai ales, ceilalţi, cei care nu mai votează, cei care sunt scârbiţi de politică –, produce un seism de o magnitudine nemaivăzută. Să ne amintim că Emmanuel Macron şi LREM (Republica în marş) au luat şi ei toată puterea în 2017 prin aşa-zisul „degajism” (Dégage ! – „Cară-te !”), prin care atât partidul din care venea Macron, Partidul Socialist, cât şi LR (Republicanii), dreapta conservatoare şi liberală a lui François Fillon (pus la pământ cu un dosar contrafăcut, după un model practicat şi în România), au fost practic scoase din prima linie politică şi expediate în cămară sau chiar în pivniţă.

Eventuala candidatură (după macronişti) la preşedinţia Franţei a prof.dr. Didier Raoult (eroul popular al crizei sanitare) sau a lui Philippe de Villiers (om politic cu vechime, erou vandeean, adică al regiunii care a refuzat Revoluţia din 1789 şi i-a rămas fidelă regelui, şi autorul unei cărţi explozive, apărută în 2019, despre istoria „americană” neasumată a Uniunii Europene), suveranist dintotdeauna, produce coşmaruri atât la Élysée (reşedinţa preşedinţilor Franţei), cât şi în Parlamentul dominat autoritar încă de LREM, partidul improvizat al lui Macron, oferit de o grupare de miliardari, de oligarhi.

Michel Onfray a făcut un apel clar către alegătorii lui Jean-Luc Mélenchon, LFI (La France Insoumise – Franţa Nesupusă), suveranişti de stânga, consideraţi de globalişti extrema stângă, cât şi la cei ai lui Marine Le Pen, RN (Rassemblement National – Uniunea Naţională), dreapta naţională sau, după globalişti, extrema dreaptă. Şi unii, şi alţii dezamăgiţi de lipsa de hotărâre, de fermitate a liderilor lor în servirea intereselor naţionale de azi. Atât liderul stângii din Franţa Nesupusă, cât şi liderul Uniunii Naţionale (ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale trecute) au renunţat fără explicaţii la ideea de a ieşi din UE, condusă de Germania, cât şi la eventuala abandonare a monedei euro, în favoarea francului greu, şi a Spaţiului Schengen.

Probabil că Franţa lui Michel Onfray şi a prietenilor săi, filosofi, oameni de ştiinţă şi de cultură, câţiva politicieni seniori şi chiar unii mai tineri care s-au salvat în ochii opiniei publice, nu vor merge chiar până la ieşirea din UE pe modelul Brexit. Totuşi, e sigur că-şi doresc abandonarea monedei euro şi, în egală măsură, renunţarea la Spaţiul Schengen. „Vestele galbene”, care au manifestat în toate regiunile Franţei mai bine de un an pentru echitate economică, drepturi sociale şi politice, pentru renaşterea democraţiei, împotriva unei UE dezumanizată, tehnocratică, şi deci antidemocratică, formează în mod natural garda populară a mişcării suveraniste, a Frontului popular. Populiştii vor să reprezinte interesele poporului împotriva intereselor „populicizilor” – miliardarii, oligarhii, interesele globale şi macroniştii ultraliberali care îi slujesc pe toţi. „Populicid” e un termen folosit de revoluţionarul Gracchus Babeuf (1760-1797) în pamfletul „Du système de dépopulation ou La Vie et les crimes de Carrier”, în 1794, în timpul Convenţiei thermidoriene.

Nouriel Roubini, „Dr. Doom”, într-o analiză foarte recentă pentru Project Syndicate, profeţeşte o criză lungă, de 10 ani, în formă de U şi apoi de L, profundă şi devastatoare. O asemenea criză poate schimba harta politică a Europei, a UE, în favoarea populiştilor şi a unor măsuri de protecţie socială pe scară largă, împotriva neoliberalismului din ultimii 20 de ani. România nu poate să rămână în afara marilor schimbări politice care se pun în mişcare. Dimpotrivă, poate fi printre primele ţări care îşi vor arunca la groapa de gunoi a istoriei partidele corupte şi incompetente, de dreapta, ca şi de stânga. Nu suntem noi o „democraţie originală”, aşa cum îşi dorea Ion Iliescu ?

Mai aşteaptă ceva românii de la PNL ? De la Klaus Iohannis ? De la PSD, cu ai săi Viorica Dăncilă şi Marcel Ciolacu ? De la UDMR, de la PMP (partidul din buzunarul de la spate al pantalonilor lui Băsescu) şi chiar de la USR (partid neoliberal fabricat, se spune, de Florian Coldea, de SRI, din fiii şi nepoţii securiştilor, la fel de docili executanţi ai ordinelor globale ca şi PSD sau PNL) ? Vrem sau nu vrem, populismul va veni şi în România. Criza economică îi face o autostradă foarte largă. Autostrada dezvoltării, pe care partidele de azi nu au fost în stare s-o construiască la timp şi în realitate.

Se tot discută de mulţi ani despre venitul de bază universal. Un proiect-pilot a fost experimentat în 2017 în Canada, Ontario. Iranul a introdus venitul de bază universal în 2011. În Arabia Saudita, în 2017, ca şi în alte monarhii din Golf, sunt în curs de implementare programe asemănătoare. Cel mai amplu experiment cu venitul universal în Europa a fost pus în practică în Finlanda şi s-a încheiat în februarie 2019. În contextul crizei economice în desfăşurare, Spania plănuieşte să introducă venitul de bază universal tocmai pentru a reduce impactul crizei economice.

În România se pierde timpul histrionic, cu comisii de propagandă goală, total ineficiente, păcălitoare, cu discuţii interminabile despre „pensiile speciale”, ca un sacrificiu ritual menit a mulţumi şi flata poporul sărăcit. De ce nu ar fi România prima ţară care să treacă la pensia unică universală ? Se poate rezolva dintr-o singură mişcare amplă şi spinoasa, imorala problemă a „pensiilor speciale”, dar şi pauperizarea teribilă care se anunţă pentru toţi seniorii noştri, mai puţin cei favorizaţi. Nu ar fi cel mai bun moment ca beneficiarii enormelor pensii speciale – mulţi au muncit pentru comunism şi au crezut, unii sincer, în comunism – să împartă veniturile lor disproporţionate cu ţărăncile şi ţăranii care le-au furnizat hrana o viaţă şi cu milioanele de muncitori care au construit disciplinat, sclavagist, „comunismul” ?

După ce au agonisit prin decenii averi îndestulătoare, de ce trebuie să perpetueze inegalitatea şi la pensie, până la indecenţă, la obscenitate ? De ce aşa-zisul patriot Traian Băsescu să aibă trei venituri lunare (dintre care două pensii), iar ceapistele care au muncit o viaţă la câmp să primească doar câteva amărâte sute de lei ? „Lupta lui Traian Băsescu cu pensionarii continuă. După ce în 2010 a tăiat pensiile cu 15 %, acum este cel mai aprig opozant al majorării veniturilor pensionarilor. Asta se întâmplă când stai pe două pensii şi o indemnizaţie grasă de parlamentar european. Da ! Cel care le spune pensionarilor să mai strângă cureaua primeşte : pensie de marinar, pensie de preşedinte de ţară, la care se adaugă cei 20 000 euro pe lună de la Parlamentul European. La banii ăştia nu prea poţi ţine cu pensionarii !” (Călin Popescu Tăriceanu, FB, 25 mai 2020 ; vezi şi „Traian Băsescu cere Guvernului Orban să nu mărească pensiile din septembrie”, romaniatv.net). La noi, pensiile speciale sunt azi „cercetate” cu mintea de bibilică a lui Rareş Bogdan („Pensiile speciale – vaca de muls a căpuşelor politice !”, evz.ro, 26 mai 2020).

Se pot împărţi toţi banii rezervaţi pensiilor, în mod egal, între toţi pensionarii. Dacă ideile comuniste au eşuat aproape peste tot în organizarea societăţii, nu şi în China, aceste idei comuniste sunt dintotdeauna viabile în interiorul familiei. Pentru că în familie e mereu practicat comunismul : fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi. Poate că ideile comuniste pot fi utile şi pentru vârsta a treia şi a patra, pentru cei care şi-au încheiat viaţa activă.

Frontul popular în Franţa e doar la început. Criza coronavirusului l-a plasat în centrul interesului public cu o viteză de neimaginat în vremuri normale. Foarte multe idei şi programe populiste (pentru popor şi împotriva „populicizilor”) pot face istorie, pot schimba faţa politică şi economică a Europei. În acest moment, toţi câinii presei macroniste, finanţată masiv şi de stat, sunt asmuţiţi împotriva lui Michel Onfray şi a mişcării sale suveraniste, Frontul popular, începând cu BFMTV, Le Monde, Libération, Challenges şi continuând cu mulţi alţii. Fără să vrea, trupele lui Macron, neoliberale şi globaliste, susţinute de câţiva miliardari cunoscuţi, lucrează entuziast la propria lor înfrângere.


Prostituţia mediei mainstream

sâmbătă 23 Mai 2020

Petru Romoșan

Niciodată, din secolul al XVII-lea, când ziarele au fost inventate în Anglia, presa centrală, televiziunile de ştiri, radiourile mari (sau presa şi media mainstream, cum sunt numite astăzi) nu au fost mai discreditate, mai ineficiente şi, în cele din urmă, aproape inutile, contraproductive chiar. Şi nici nu i-au costat mai mult ca azi pe comanditarii lor, oligarhi, miliardari, statul, cu serviciile sale secrete şi partidele sale politice (toţi întreţinuţi din bani publici). Când spunem « astăzi », vorbim deja despre câţiva ani buni, în tot Occidentul, în Europa de Vest şi în America de Nord, dar şi în Europa de Est, adăugată forţat şi subaltern Occidentului. Europa cu două viteze : Zona Euro şi zona gri. Ca să nu mai vorbim de limes-uri din afara Zonei Schengen, printre care şi România.

The New York Times, The Washington Post, Le Monde, The Guardian, CNN, BBC, Bloomberg, BFM (în Franţa) au devenit fabrici de minciuni, de intoxicări, manipulatori dintre cei mai grosieri şi mai penibili, diversionişti, cu informaţii-spectacol, de consum, pentru un public în continuă scădere dar încă doritor să se lase modelat, « informat » (malformat) de propagandă, să facă parte din mainstream, să fie « cu puterea », care plăteşte muzica. Dar fără imaginea fabricată de media mainstream, partidele politice, de exemplu, şi politicienii lor din ce în ce mai derizorii nici nu ar exista, şi deci nici pseudodemocraţia, oligarhizată şi globalizată, în care am intrat pe nesimţite.

Dispar în toată lumea (mai puţin în Asia şi în Africa), în Occident în primul rând, presa şi media mainstream pe care le-am cunoscut ? Am văzut că în România, care a luat-o pe urmele Occidentului, au dispărut deja cotidienele pe hârtie. Ziarele şi săptămânalele care se vindeau între 1990 şi 2004 în sute de mii de exemplare azi nu mai există aproape deloc. La rândul lor, recent, televiziunile de ştiri principale (Antena 3, Digi 24, Realitatea TV, B1 TV, România TV) au fost parcă lovite în moalele capului de comunicarea neprofesională, mecanică, cu excese aiuritoare, adeseori ilogică din timpul pandemiei cu coronavirus. Doar trompete oficiale, lipsite de opinia onestă a adevăraţilor doctori, cum e dr. Vasile Astărăstoae, fost preşedinte al Colegiului Medicilor, sau a unor cercetători serioşi dintre infecţiologi, ca şi a unor medici emeriţi şi profesori cu experienţă îndelungată, echilibru şi bun-simţ , aceste « organe » care au abuzat de doar câteva voci ale unor doctori politruci au fost abandonate masiv de foştii lor fideli în favoarea Netflix, Youtube şi a reţelelor sociale, a site-urilor şi blogurilor. Foarte experimentata « vulpe » de presă Ion Cristoiu, « Maestrul », a mirosit schimbarea şi a abandonat presa mainstream pentru Cristoiu TV, o televiziune de apartament, unde invită şi personalităţi alternative (Pompiliu Diplan, un activist  cu viziunea unui independent, Dan Tomozei, ziarist român la Beijing, Alexandru Beleavski, corespondent Radio România Actualităţi la Moscova, Nicuşor Dan, candidat USR-PNL la primăria Bucureştiului etc.).

Pe cine citim deci ? Pe Paul Craig Roberts (economie şi politică), Pat Buchanan (conservator, politică americană), C.J. Hopkins (pamfletar sociologic şi politic, un artist, un scriitor), Chris Hedges (Pulitzer, fost mare reporter, un democrat – partid – dezamăgit), Diana Johnstone (americancă stabilită în Franţa), brazilianul Pepe Escobar (a acoperit mai ales Asia, Asia Times – titlu recent : « China îşi aduce la zi « arta războiului » (hibrid) »), John Pilger (australian trăitor la Londra), Charles Gave (expert şi practician în pieţe, investiţii, portofolii, francez care a lucrat mulţi ani la Londra şi în Hong Kong), Michel Onfray (filosof), Emmanuel Todd (demograf, sociolog, istoric), Thomas Piketty (economist), Valérie Bugault (expert în monedă), Alasdair Macleod (la zi : « Anatomia unei monede fiduciare »), James Howard Kunstler (critic socio-politic şi scriitor), Bruno Bertez (economist), Régis de Castelnau (jurist şi avocat) şi pe încă mulţi alţii, toţi oameni cu volume publicate, consistenţi, cu specializări certe, şi nu fleandure, ca jurnaliştii generalişti şi ventriloci (şi ca politicienii în egală măsură) care nu se pricep la nimic dar care vor să fie în centru, să se chivernisească, să adune notorietate de târguit, carierişti impenitenţi.

Sau se pricep la executat propagandă goală, toxică, mizerabilă. Aproape toţi autorii din lista de mai sus pot fi citiţi fie în original, fie în traduceri, în versiuni disponibile în mai multe limbi. Pentru exprimările lor în presă , toţi ar merita să fie traduşi şi în româneşte – cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, nu cer drepturi de autor, iar pentru traduceri ar trebui doar să fie contactaţi (cărţile au un alt regim).

Cele mai ticăloşite, mai compromise media mainstream sunt de departe cele din SUA şi din Franţa. Din motive exact opuse. În SUA, media mainstream se străduieşte de mai bine de trei ani, alături de Partidul Democrat, să-l submineze, să-l saboteze, să-l dărâme pe preşedintele ales prin vot democratic împotriva establishment-ului (care o voia pe Hillary Clinton), folosind metodele cele mai contestabile, cele mai abjecte. În Franţa, dimpotrivă, media mainstream îl susţine orbeşte pe preşedintele neoliberal, globalist Emmanuel Macron, împotriva unei contestări populare imense. În Franţa, întreaga medie mainstream e deţinută de vreo nouă miliardari (oligarhi) şi de averile lor colosale, făcute în general în coluziune cu statul.

În acelaşi sens, România este un campion mondial. Este, probabil, cea mai supusă, cea mai bună executantă a comandamentelor globaliste, ale corporaţiilor transnaţionale. Cu consecinţe devastatoare pentru presa mainstream, care a fost cumpărată (spre satisfacţia unor executanţi şi profitori locali) şi apoi aproape desfiinţată. O condiţie satisfăcută pentru definitivarea statutului de colonie perfectă.

Marea bătălie a democraţiei se duce azi la centru, în SUA, în jurul dosarului care-l priveşte pe generalul Michael Flynn (fost consilier pentru Securitate Naţională al lui Donald Trump, fost director al Informaţiilor Militare sub Obama), cu urmări decisive şi pentru alegerile din noiembrie. Rezultatele alegerilor prezidenţiale americane vor avea consecinţe în întreg imperiul occidental, de la Washington la Paris, Berlin şi până la Bucureşti şi Kiev. Din imperiul occidental face parte şi România, ca o colonie reuşită !

Merită să cităm câteva rânduri despre bomba cazului Flynn şi implicarea mediei mainstream în războiul intern american din aceste luni aşa cum sunt văzute ele de doi campioni ai mediei alternative dintre cei deja citaţi :

 

„Mediile de informare complezente şi complice au de ce să fie chemate să dea socoteală nu numai publicului, ci şi consiliilor lor de administraţie – dacă aceste consilii mai au vreun vestigiu de decenţă. Dar deocamdată ele pretind că nu e nimic de văzut. Mai devreme sau mai târziu totuşi, toţi redactorii-şefi şi responsabilii de informaţii pe cablu vor fi atinşi. În bula lor de aroganţă şi autosatisfacţie, au aruncat la gunoi respectul de sine, reputaţia lor profesională şi onoarea lor personală” (James Howard Kunstler, „US : Règlement de comptes dans l’affaire Flynn,…”, lesakerfrancophone.fr, 6 mai 2020, soursa : kunstler.com)

 

„Mueller, Comey, Strzok, Obama însuşi şi restul trupei corupte a lui Obama au scăpat până acum de a fi traşi la răspundere pentru acţiunile lor ilegale, pentru abuz de putere şi tentativa trădătoare de a-l scoate din funcţie pe preşedintele Trump. Cu întârziere, totuşi, molaticii republicani şi-au regăsit un pic de testosteron şi cercetează folosirea incorectă a puterii Congresului de către democraţi şi modul în care au abuzat de puterea FBI-ului şi a Departamentului de Justiţie pentru a schilodi Administraţia Trump. […] Media prostituată (the presstitutes), fireşte, strigă că cercetarea demnitarilor lui Obama e controversată, că e politică şi e un abuz de putere. Media prostituată a dat legitimitate completă acuzaţiilor la adresa lui Trump cum că l-ar fi şantajat pe preşedintele Ucrainei în schimbul ajutorului american, dar şantajul, de fapt făcut de Biden, e refuzat de media prostituată, considerat de ea o „naraţiune discreditată”. Cu toate astea, Biden însuşi se lăudase la Council of Foreign Relations că-i dăduse preşedintelui Ucrainei 6 ore ca să facă tot ce i se ceruse, altfel n-avea să primească ajutorul american. […] Democraţii, cu ajutorul târfelor din media americană, cer ca republicanii să se ocupe de coronavirus şi să înceteze cu trucurile politice ieftine îndreptate împotriva democraţilor. „Ar trebui să ne ocupăm de criza COVID”, se lamentează senatorul democrat Gary Peters, nu de infracţionalitatea regimului Obama. Şi media prostituată e de acord. E unanimă în a susţine că, investigându-i pe oficialii lui Obama, republicanii se fac răspunzători de o creştere a tensiunilor. Dar n-am auzit ca democraţii să fi fost criticaţi pentru creşterea tensiunilor atunci când îi investigau ei pe republicani. Democraţii erau foarte încrezători în succesul lor, având media în buzunar. Uitau vorba „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Media prostituată e atât de partizană, atât de protectoare cu democraţii şi atât de acuzatoare la adresa republicanilor, încât nu poţi avea încredere deloc în ştirile ei. Preşedintele Trump are dreptate să le numească „fake news” (Paul Craig Roberts, „What goes around comes around”, paulcraigroberts.org, 21 mai 2020).

 

„Infracţionalitatea regimului Obama” nu aminteşte flagrant de infracţionalităţile regimului Băsescu, el însuşi preşedinte al unui Partid Democrat rebotezat Democrat-Liberal ? Iar „media prostituată” (presstitutes) din SUA nu-i readuce în memorie pe „intelectualii lui Băsescu” şi media prostituată din România din vremea regimului Băsescu, dar şi a regimului Iohannis, care îl continuă ? Paul Craig Roberts, fost secretar adjunct la Finanţe şi Economie (sub Ronald Reagan), profesor universitar şi autor cunoscut, nu ar mai avea nevoie de nici o prezentare. Confruntarea politico-juridico-mediatică din Statele Unite e în plină desfăşurare şi merită să fie urmărită îndeaproape.


Suveranişti contra globalişti

marți 19 Mai 2020

Petru Romoșan

Titlul complet ar fi trebuit să fie „Suveranişti, populişti, protecţionişti, naţionalişti versus globalişti, progresişti, neoliberali, neomarxişti”, dar n-ar mai fi fost un titlu. Am ajuns foarte departe. Donald Trump se tratează preventiv cu hidroxiclorochină. O pastilă pe zi. De o săptămână şi jumătate deja. În schimb, în România şi în alte ţări din Europa, din UE se anunţă intrarea în producţie pe scară largă a Remdesivir-ului. Pe de o parte, Donald Trump (protecţionist, suveranist) urmează tratamentul recomandat de profesorul francez Didier Raoult. Pe de altă parte, în România, Alexandru Rafila (OMS) e trompetistul Remdesivir-ului produs de Gilead. Şi nu e singurul. Britanicul Neil Ferguson, iluzionistul curbelor exponenţiale, americanul Anthony Fauci, pentru care Covid-19 e invincibil, şi Agnès Buzyn, fosta ministră a Sănătăţii din Franţa, care declara hidroxiclorochina otrăvitoare, tratând apoi cu ea un pacient pe sub mână, îi ţin companie lui Alexandru Rafila, Raed Arafat şi lui Adrian Streinu Cercel. Cu alte cuvinte, ne vom trata politic de SARS-CoV-2 şi de alţi viruşi şi coronaviruşi. Unii, ieftin, naţionalist, suveranist, protecţionist (hidroxiclorochină), ceilalţi, scump, globalist, progresist, neoliberal (Remdesivir).

Conceptele şi termenii pe care-i folosim aici sunt în cea mai mare parte gata pervertiţi de propagande, mistificaţi. Dacă „suveranist” are încă o sigură conotaţie pozitivă, „populist” e aproape o insultă, o înjurătură. La fel ca „globalist”, de altfel. „Naţionalist” înseamnă aproape retardat şi xenofob, în vreme ce „neoliberal” poate fi citit foarte bine ca escroc. „Progresistul” e un neomarxist, de fapt, chiar un neocomunist, în vreme ce „naţional” nu a fost încă dus de tot în derizoriu.

Curtea de Justiţie a Germaniei, cea de la Karlsruhe, s-a pus de-a curmezişul Curţii Europene de Justiţie, de la Luxemburg, în legătură cu dreptul Băncii Central Europene de a produce eurobonduri care să salveze de la faliment Italia, printre alte ţări din Sudul Europei. Curtea de la Karlsruhe reprezintă un stat foarte puternic, Germania. Curtea de la Luxemburg reprezintă doar o organizaţie din ce în ce mai fantomatică, Uniunea Europeană. Decizia Curţii de Justiţie de la Karlsruhe e una „patriotică”, „suveranistă”, intenţia Băncii Central Europene de a fabrica „lichidităţi” din pix, din taste e una „globalistă”, pe placul lui George Soros şi al „guvernului mondial” din umbră de la Washington şi New York, un guvern paralel, care dublează Administraţia lui Donald Trump având centrul la Casa Albă.

Războiul politic intern din SUA care însoţeşte campania electorală pentru preşedinţie aflată în desfăşurare ia nişte proporţii necunoscute până mai ieri. Michael Flynn, fostul consilier pe Securitate Naţională al lui Donald Trump, fost director al Agenţiei de Informaţii Militare din timpul lui Barack Obama, a fost exonerat de acuzele nedrepte şi ridicole din falsul dosar Russiagate de către Departamentul de Justiţie, condus azi de William Barr. În acelaşi timp, documente secrete conţinând informaţii de o extremă gravitate au fost declasificate. Se pune în mişcare ceea ce se numeşte deja „Obamagate”. Zeci de înalţi funcţionari ai fostei Administraţii democrate Obama (vreo 53), printre care fostul şef al FBI James Comey, fost şef al CIA John Brennan, fostul director adjunct al FBI Andrew McCabe, fostul procuror general adjunct Sally Yates, câţiva ambasadori importanţi etc., vor fi, probabil, chemaţi la audieri, riscă procese şi chiar puşcăria.

Războiul democrato-globalist contra lui Donald Trump şi a suveraniştilor conservatori durează deja de peste trei ani, după dosarul implicării Rusiei în alegerile americane a venit tentativa avortată de impeachment organizată de Partidul Democrat al fostului preşedinte Barack Obama, al familiei Clinton, al lui Nancy Pelosi, şefa majorităţii democrate în Camera Reprezentanţilor, şi al foarte vocalului deputat Adam Schiff, şef de comisie. Joe Biden (77 de ani), „Sleepy Joe”, contracandidatul democrat prea puţin creditabil al lui Donald Trump, comite gafă după gafă şi e acum acuzat, cu probe, de hărţuire sexuală de o doamnă din tinereţea sa, Tara Reade. Mai multe agente din Secret Service confirmă „apucăturile” incorecte ale lui Joe Biden (protectorul lui Mark Gitenstein, ambasadorul american la Bucureşti, şi al lui Traian Băsescu).

Dar Donald Trump (74 de ani) e prins la mijloc între morţii Covid-19 (adevăraţi sau doar atribuiţi, nimeni nu ştie) şi criza economică din SUA care abia începe (36 de milioane de şomeri deja), criză comparată din ce în ce mai apăsat cu cea din 1929-1933. Donald Trump are toate şansele să fie făcut sandviş între pandemie şi dezastrul economiei americane şi să piardă alegerile din noiembrie 2020. Vor câştiga Joe Biden şi democraţii ? Nimic mai nesigur. Pentru că Biden, fostul vicepreşedinte al lui Barack Obama, e un candidat foarte slab, aparent cu probleme grave de vârstă şi sănătate. Dar democraţii pot veni cu un alt candidat sau cu un vicepreşedinte foarte puternic (Michelle Obama sau Hillary Clinton ?) care poate prelua conducerea jocului. Iar dacă Donald Trump se va prăbuşi în sondaje, poate fi şi el înlocuit de republicani. Deşi Americii, un imperiu îmbătrânit, în derivă, i s-ar potrivi, probabil, un preşedinte aproape octogenar.

În Franţa, filosoful Michel Onfray, împreună cu prietenul şi colaboratorul său Stéphane Simon, a fondat „Frontul popular” (vezi frontpopulaire.fr), o platformă culturală cu deschideri civice şi politice (sub formă de print şi dezvoltări online) care vrea să adune suveraniştii de dreapta, suveraniştii de stânga şi pe ceilalţi suveranişti, o platformă de dezbatere şi conştientizare pentru clasa medie şi pentru cei mulţi (Vestele galbene, printre alţii) împotriva „populicizilor” (Emmanuel Macron şi neoliberalii globalişti). Baza de pornire e o „mook” (ceva între „magazine” şi „book”, adică între o revistă şi o carte), cu apariţie trimestrială, în care figuri respectate, alternative faţă de sistem, vor scrie şi vor pune baza ideologică a mişcării suveraniste. Sunt anunţaţi, printre colaboratori, Philippe de Villiers (vandeean, catolic şi monarhist, fost candidat la preşedinţie), Jean-Pierre Chevènement (fost lider şi ministru al Apărării al Partidului Socialist, militant respectat anti-UE şi suveranist), prof.dr. Didier Raoult, Jacques Sapir (economist celebru), Emmanuel Todd, Marcel Gauchet, Alain de Benoist, Jacques Julliard şi alţii, printre care şi politicieni, ca Hervé Morin (fost ministru al Apărării şi actual preşedinte al regiunii Normandia), Marion Maréchal (cunoscuta nepoată a lui Jean-Marie Le Pen, Front National). Michel Onfray şi Frontul popular au deja peste 17 000 de „contributori”, de abonaţi, de la 15 euro la 1 500 de euro. Succesul noii mişcări populiste (pentru popor şi împotriva „populicizilor”), lansată de câteva zile, săptămâni poate fi deja catalogat ca enorm.

Suveraniştii, naţionaliştii, populiştii se confruntă acum cu neoliberalii, progresiştii, globaliştii pe terenul vast al pandemiei, al coronavirusului. „Suveraniştii”, „populiştii” sunt pentru ieşirea din izolare, pentru revenirea la viaţa economică, iar „globaliştii”, „progresiştii” sunt pentru restricţii, închidere, au cultul bolii, al pandemiei şi anunţă noi nenorociri, al doilea val, al treilea val etc., vaccinuri, cipuri, trasare. Şi nu e exclus să scoată din pălărie un Covid-20, alţi viruşi şi coronaviruşi. Războiul dintre globalişti şi populişti ia amploare, urmează noi fronturi, noi etape, iar marşul suveraniştilor pare de neoprit.


Ieşim din criza sanitară, intrăm în criza economică

joi 14 Mai 2020

Petru Romoșan

Cât va dura criza economică în curs şi cât va schimba lumea în care trăim ? Circulă deja previziuni şi scenarii contradictorii. De la cele mai optimiste (după o cădere masivă în 2020, economiile ţărilor din UE îşi vor reveni spectaculos în 2021, România va avea o creştere susţinută de 4,2 % – Comisia Europeană) la cele mai sumbre (criza va dura între trei şi cinci ani, cu distrugeri colosale ale unor domenii întregi ale economiei productive – Bruno Bertez, economist, patron de presă economică, Grupul La Tribune, cu peste 40 de ani de experienţă în analiza economică, pe care îl vom mai citi şi cita în timpul următor). E mai sănătos să anticipăm de la început ce e mai rău, cu speranţa secretă că previziunile catastofiste nu se vor confirma, în loc să ne tot revizuim în jos, negativ, optimismul la câteva luni, să fim deci lipsiţi de o perspectivă mai lungă.

Previziunile în ceea ce priveşte pandemia SARS-CoV-2 sunt şi ele contradictorii până la absurd. De la cele mai sumbre (politrucul sanitar american Anthony Fauci, vocea sistemului de sănătate din SUA, vocea Big Pharma, a banilor : „Nu este nici o şansă ca virusul să fie eradicat”, în aşteptarea unui vaccin salvator, care pentru cei mai mari savanţi ai domeniului nu va veni niciodată, cum s-a întâmplat cu SARS din 2002-2003) la cele mai raţionale, mai echilibrate, datorate celebrului infecţionist Didier Raoult, din Marsilia (care anunţă descreşterea certă a pandemiei, ce urmează o curbă deja foarte cunoscută în formă de clopot, cu un final destul de previzibil al răspândirii virusului, ca în cazul altor virusuri şi gripe anterioare).

Profesorul francez Didier Raoult are o lungă experienţă în domeniu, e foarte respectat de confraţii săi, nu crede într-un al doilea val al pandemiei, nici în eventualitatea producerii şi nici în utilitatea vreunui vaccin, pentru că virusul a suferit şi suferă în continuare mutaţii imprevizibile. Anthony Fauci e reprezentantul pe Pământ foarte vocal al lui Bill Gates, marele scamator recent al vaccinurilor (şi al cipurilor), al noii ordini mondiale ideologizată în exces. Bill Gates, sponsor şi, probabil, beneficiar al unor complicate interese medicale întinse şi variate, considerat de mulţi şi adevăratul patron al OMS-ului, a devenit fără voia lui un fel de vampir, un Dracula al reţelelor de socializare. Fauci reprezintă interesele financiare ale Big Pharma, pe lângă interese oculte de control al populaţiei şi chiar interese politice americane şi corporatiste globale.

O parte substanţială a establishment-ului american – familia Clinton, Bill Gates, Barack Obama, Partidul Democrat, mari familii, mari bancheri, media mainstream – pare interesată să prelungească criza coronavirusului, deşi, la prima vedere, pierd şi ei bani, şi din motive electorale (prezidenţialele din noiembrie), şi nu numai, cu ţinte economice obscure, pe termen lung, cum vom vedea mai departe. Gruparea globalistă încearcă să-i bată pe Donald Trump şi pe republicanii suveranişti (mai ales cei din Tea Party) cu criza Covid-19 şi cu criza economică deja bine amorsată. Evoluţia crizei economice, cu consecinţele ei politice inevitabile, va avea o legătură din ce în ce mai slabă cu evoluţia pandemiei. Criza economică se poate adânci însă în urma unor decizii proaste (voite sau nu) luate de politicieni şi de politrucii din Sănătate de pretutindeni. Dictatura temporară a doctorilor (politici) nu s-a încheiat, nu s-au terminat nici interesele Big Pharma, nici speculaţiile fabuloase de pe Burse sau campania electorală americană. Nu face excepţie nici campania electorală de la sfârşitul lui 2020 din România.

Deja domenii majore ale economiei, cu importante funcţii civilizaţionale, cum sunt transporturile aeriene şi turismul (plus hotelurile şi restaurantele), sunt grav afectate dar, surprinzător şi nu prea, criza pandemiei a favorizat valorile tehnologice, cele cotate pe Nasdaq, de exemplu, cu o creştere de peste 4 % de la începutul anului 2020 până acum. În aceeaşi perioadă, celelalte valori bursiere au pierdut între 20 % şi 30 % din cotaţiile lor, unele până la 40-50 % şi câteva chiar mai mult. Munca şi educaţia la distanţă, videoconferinţele (Zoom şi Skype), jocurile video, consumul de divertisment, de filme (Netflix) etc. explică interesul crescut pentru valorile bursiere tehnologice. Vânzările companiilor care au răspuns la aceste nevoi şi aşteptări au explodat de la începutul crizei. Tendinţele nu vor face decât să se accentueze până la sfârşitul anului 2020, cu falimente anunţate printre marii transportatori aerieni şi cifre slabe pentru cei activi în zona de hoteluri şi restaurante, cu o creştere moderată dar continuă şi sigură a valorilor tehnologice. Falimentele din toate domeniile care se vor ţine lanţ vor afecta grav şi băncile, deja atinse. În ceea ce priveşte transporturile aeriene (e valabil şi pentru restaurante), nu e clar dacă ele pot supravieţui cu măsurile de „distanţare”, un loc din două folosit, la 1 m distanţă, măsuri deja aplicate în transportul feroviar şi în transportul în comun (autobuze).

Pe lângă munca, educaţia, reuniunile la distanţă care se instalează în durată, se anticipează o accelerare a robotizării, a automatizării, cu scăderea semnificativă a interesului pentru capitalul uman. Paradoxal, GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon, Microsoft) a ieşit întărită din criza coronavirus şi va fi coloana vertebrală a războiului economic în curs al SUA cu China.

La războiul economic SUA-China, declanşat de atipicul preşedinte american Donald Trump înainte de pandemie, în ultima lună se adaugă un foarte acut război diplomatic, declanşat direct de coronavirus. China a început să răspundă ochi pentru ochi, dinte pentru dinte agresiunilor Administraţiei republicane americane, în frunte cu Trump şi Mike Pompeo, şeful Departamentului de Stat. China nu mai e dispusă doar să încaseze : „Epidemia de coronavirus face ravagii şi multe vieţi sunt în pericol critic. Unii politicieni americani, reprezentaţi de secretarul de stat american, Mike Pompeo, s-au unit cu Fox News şi cu alte oficine media de dreapta din Statele Unite. Ca să se sustragă răspunderii pentru gestiunea ineficientă a epidemiei, s-au pretat la un joc mărunt, încercând să-i acuze pe alţii (pe China – n.n.) pentru propriile lor turpitudini” (presa oficială chineză).

Războiul economic americano-chinez continuă pe multiple planuri, Hong Kong-ul (luni de manifestaţii) şi Taiwanul sunt prinse la mijloc, cu riscul evident pentru SUA de a pierde definitiv Taiwanul, care pare dispus să se întoarcă la China, puterea viitorului, printr-un statut de administrare specială asemănător cu cel din Hong Kong şi Macao. Războiul se duce şi prin multinaţionale, Intel (depăşită în revoluţia tehnologică), Huawei (în plină expansiune) şi TSMC (Taiwan, între chinezi şi americani).

În ultimii ani, dolarul a fost puternic contestat de China şi de Rusia. Euro a fost contestat în Europa de Sud, în Franţa, Italia, Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia, dar foarte prizat în Germania şi în Olanda (principalele beneficiare) şi în Europa de Nord. Ţările din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, China şi Rusia, dar şi India, Iranul şi, într-o oarecare măsură, Turcia, chiar şi Arabia Saudită, ca şi celelalte ţări din BRICS, Brazilia şi Africa de Sud, caută sau pregătesc o alternativă la dolar, urmăresc continuu decuplarea dolarului de petrol şi de energie în general.

La orizontul lui 2050, China şi India vor deveni furnizorii majoritari de bunuri manufacturate şi de servicii, iar Rusia şi Brazilia vor deveni principalii furnizori de materii prime. China şi Rusia au cumpărat masiv aur. „Cazinoul” de pe toate Bursele occidentale a atins de ceva timp cote foarte periculoase. Încă nu e limpede dacă prăbuşirea economică în curs va fi mai gravă în Europa, în UE, sau în SUA. Dacă vor fi afectate euro şi dolarul. Cele două monede pot chiar dispărea, impunându-se moneda virtuală, despre care se spune că ar fi unul dintre principalele scopuri ascunse ale crizei care va veni.

Bruno Bertez : „Sunt unul dintre puţinii care a înţeles metamorfoza funcţiei bancare tradiţionale care a transformat Piaţa în Mare Bancă […] solvabilitatea este limitată ; ea va fi întotdeauna, prin definiţie – în timp ce lichiditatea, într-un regim de monedă fiduciară, este infinită […]. Rezerva Federală a aplicat în esenţă o politică monetară nebunesc de acomodantă de-a lungul ultimilor 30 de ani pentru a îneca (în lichidităţi – n.n.), şi deci a disimula riscul. Ea a transformat riscul real de non-solvabilitate într-un risc de lichiditate […]. E nevoie de mii de miliarde… şi capitalurile proprii ale băncilor centrale sunt derizorii. E nevoie de mii de miliarde… şi capacităţile de garantare ale guvernelor supraîndatorate sunt minuscule, făcute praf. E nevoie de mii de miliarde… şi economiile productive sunt în cădere liberă, cashflow-urile sunt absorbite, inversate, transformate în pierdere […]. Singura ieşire e „nucleara” – nu că ar putea aduce vreun remediu, dar ar putea teroriza popoare şi economii, şi ar putea astfel să facă acceptabil inacceptabilul : distrugerea programată a monedelor” (la-chronique-agora.com, 11.05.2020).

Dacă ne hazardăm să facem o comparaţie între liderii majori ai lumii occidentale, Donald Trump, Emmanuel Macron, Angela Merkel, pe de o parte, şi Xi Jinping, Vladimir Putin, Narendra Modi, pe de altă parte, înţelegem repede că liderii puternici sunt cei din Asia, inclusiv Vladimir Putin al Rusiei şi asiatice, iar liderii occidentali importanţi sunt incomodaţi din interior (Trump), foarte contestaţi la ei acasă (Macron) sau pe final de carieră (Merkel). Singurul lider occidental în formă azi pare a fi britanicul Boris Johnson. Se mai adaugă la liderii asiatici liderii Arabiei Saudite, Turciei (Erdogan), Iranului, Braziliei (Bolsonaro), Africii de Sud, care înclină net balanţa spre lumea neoccidentală. Occidentul şi-a pierdut capacitatea de iradiere, de fascinare, de dominare. Occidentalocentrismul e în grea suferinţă.

Ieşim mult mai lent decât ne-am dori din criza sanitară, intrăm, am intrat deja, în criza economică, una care riscă să fie mult mai lungă, mai profundă şi mai complexă decât o prevedem, o estimăm astăzi. Criza economică va veni cu cortegiul ei predictibil de crize sociale şi politice care pot aduce efectiv o schimbare de lume, o schimbare de epocă. Şi totul a pornit de la micuţul SARS-CoV-2, dar pe fundalul unei crize generale profunde a lumii occidentale, care durează de ani buni, mascată şi ocultată, criză în care a fost angrenată şi România.

România ar fi putut evita criza care va urma dacă după 1989 ar fi ales o cale independentă, curajoasă de dezvoltare, poate urmând modelul Chinei lui Deng Xiaoping şi chiar în parteneriat cu China, care ne era prietenă : o revoluţie capitalistă totală în economie şi un oarecare conservatorism social şi politic, după puterile şi în ritmul ei. Cifrele redistribuirii din beneficiile dezvoltării au fost şi sunt încă la o cotă înaltă în China, cu liderii şi miliardarii săi aflaţi sub un control strict, ceea ce a contribuit la dezvoltarea unei clase medii consistente. Calea „românească”, impusă de vinovaţii fostului regim împreună cu ocupanţii, cu mafiile internaţionale, în schimb, ne-a livrat corupţia pe scară largă, jaful nelimitat, mulţi îmbogăţiţi fraudulos şi aproape cinci milioane de români emigraţi. Din aventura ei occidentalizantă radicală, fără distanţe, măsură şi judecată, fără grijă pentru populaţie, România poate ieşi, în următorul timp al marii crize, cu capul spart. Dar, cine ştie, miracole s-au mai văzut pe plaiurile noastre…


//