Şandramaua regală şi paralelă

luni 20 Noi 2017

Petru Romoşan       

Avem, în sfârşit, şi un stat paralel – după ce am avut un stat mafiot, unul poliţienesc şi unul de drepţi. Am avut Sistemul, am avut Binomul. Am avut multe. Am avut şi mai avem trei Familii regale : Familia Duda de Hohenzollern, Familia prinţului Paul de Roumanie („Nu poţi să faci afacer dacă nu eşti politic mestecat”), Familia regelui Cioabă. Împăratul Iulian nu e limpede dacă a fost omologat sau nu. Aşa a vrut Sistemul, aşa au vrut preşedintele republican Ion Iliescu şi Securitatea cea nouă, o confuzie cât mai mare între regii, împăraţii şi prinţii noştri de sânge. S-au ocupat de instalarea şi sporirea confuziei generalul Nicolae Militaru, agent sovietic, Ion Iliescu, cu studii la Moscova, Gelu Voican Voiculescu, esoterist neidentificat (ăsta al cui o mai fi fost ?), Virgil Măgureanu, cel cu Trabantul, şi el prietenul sovieticilor, al cominterniştilor, al bişniţarilor etc. – chestiuni rămase în ceaţă.
Am intrat de-acum într-o etapă nouă, pentru că nu putem opri progresul. Comitetul Executiv al PSD, partid de guvernământ, a adoptat o rezoluţie – în unanimitate ! – prin care stipulează că avem un stat paralel. Rezoluţia PSD arată „cu claritate” că principalii conducători ai statului român paralel sunt actualul preşedinte al statului de drept (sau de drepţi), Klaus Iohannis, şi procuroarea-şefă a actualului DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cei doi ar avea deci dublă caschetă, una de drept şi una „paralelă”. Fără precedent în anale ! Inegalabil : „PSD constată lipsa de reacţie complice a Preşedintelui României în ceea ce priveşte numeroasele încălcări ale Constituţiei României comise de exponenţii „Statului Paralel şi Ilegitim”, începând de la exercitarea unor presiuni asupra puterii judecătoreşti şi până la sfidarea Parlamentului, cu încălcarea deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale.” Se poate ceva mai rău ? Să mergem cu toţii încolonaţi la Spitalul 9 ?!
Pe de altă parte, e evident că pe teritoriul încă presupusei Românii de azi avem de multă vreme mai multe cnezate şi voievodate, pe lângă judeţe şi baroni locali. Avem, de exemplu, voievodatul Vrancei, condus de cneazul Marian Oprişan, sau am avut cnezatul Constanţei, cu Mamaia şi tot litoralul, condus de fostul voievod Radu Mazăre, tot aşa cum am avut comitatul Aradului, condus de comitele Gheorghe Falcă, urmaşul principelui Seculici, şi ducatul Sucevei, condus de ducele Flutur, altă „drujbă a lui Dumnezeu”, alături de principele pădurilor din Transilvania, calamitatea naturală Verestóy Attila. L-am avut şi încă îl mai avem pe baronul Liviu Dragnea al judeţului de câmpie Teleorman, care a şi devenit primus inter pares şi chiar mai mult decât atât, dictatorul programului său de guvernare, urmaş al dictatorilor Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu. Am avut şi încă mai avem Grupul de la Cluj, după câte se spune, de provenienţă securistică, de obedienţă răsăriteană şi cu ramificaţii în Germania. De fapt, nici un analist nu a ştiut să definească acest grup cu picioarele adânc înfipte în Binom şi cu capul în centrul Sistemului. Am avut şi, bineînţeles, avem încă Binomul, de care se teme toată lumea, câmpul tactic.
Luptele recente în jurul fostului rege Mihai, foarte bătrân şi foarte bolnav, orchestrate aparent mai ales de hohenzollernul Duda şi principe, au mascat temporar luptele dintre statul PSD, condus de baronul de Teleorman, şi statul paralel, condus de cei care ar trebui să conducă statul de drept. Te loveşte ameţeala ! Dar luptele intestine şi fratricide nu s-au oprit aici. Mai nou, prinţii moştenitori ai celui de-al patrulea sau al cincilea rege – Dan Voiculescu, regele Antenelor şi al afacerilor, cel provenit din Bariera Vergului şi înnobilat sub Ceauşescu cu ordinele Crescent şi Dunărea –, prinţii deci Dana Grecu şi Mircea Badea s-au atacat în piaţa publică, pe sticla televizoarelor regalităţii. Echivalentul prinţului Duda pentru Casa Regală tradiţională, prinţul pastor Mihai Gâdea şi director, a încercat să aplaneze pitorescul conflict. Se pare, fără succes. Prinţii moştenitori ai regelui Voiculescu, Mircea Badea şi Dana Grecu, cei cu rating, cu publicitatea aferentă aducătoare de belşug, populari până dincolo de vulgari, rămân însă ireconciliabili. Asta înseamnă că nici măcar pe puternicul rege Voiculescu nu-l mai ascultă ca pe vremuri casa sa regală…
Ce-i de făcut ?, vorba (între alţii) a agentului (între altele) german Lenin. Mai întâi ar trebui să recitim cu atenţie Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, nu e prima oară că-mi vine în minte. Poate chiar să facem un referendum şi să decretăm capodopera iluministului ardelean lectură obligatorie, cu studiu aprofundat în anii de liceu. Să refacem pe faţă, de drept, şi nu paralel, cnezatele şi voievodatele. Şi, eventual, baronatele. Să decretăm noul mileniu tăcut al românilor, când, conform UDMR, ar trebui să plecăm cu toţii în sudul Dunării. Sau unde vedem cu ochii. Dacă există şi alte soluţii – acum cât Europa şi America sunt cu ochii pe noi şi cu mâinile în buzunarele noastre –, acele soluţii ar trebui urgent expuse pentru că, altfel, se duce dracului toată şandramaua regală şi paralelă.

 


Statul social sau statul cămătarilor ?

luni 13 Noi 2017

Petru Romoşan

La fel ca în timpul lui Nicolae Ceauşescu (altfel deşănţat naţionalist de paradă), care a rămas omul sovieticilor până ce aceştia l-au lichidat fizic prin interpuşii locali (tot aşa a fost lichidat şi mareşalul Ion Antonescu şi, după destule presupuneri, şi Gheorghe Gheorghiu-Dej…), şi actualii factori răspunzători români sunt supuşi obedienţi până în pânzele albe colonialiştilor de azi. Dacă economistul Ilie Şerbănescu are dreptate când afirmă şi demonstrează că România a devenit o colonie, probabil singura din UE – iar multă lume românească e de acord cu Şerbănescu –, atunci, dacă suntem colonie, trebuie să existe şi colonialişti. Cine sunt aceştia ? SUA, Germania şi Austria, Imperiul UE în dezagregare ? Nimeni nu scoate o vorbă, nici măcar analistul Şerbănescu. Asta şi pentru că, de fapt, România e ocupată şi colonizată în primul rând de bănci, multinaţionale, fonduri de investiţii care toate depăşesc statele, fie ele şi cele mai importante. La fel ca în anii de după 1859, după Mica Unire, legea economiei o fac mai ales cămătarii. Atmosfera generală în ţară nu poate fi decât infectă, abjectă, cu o populaţie deprimată, încălecată.
Recenta şi disputata „revoluţie fiscală”, în fapt o curată contrarevoluţie, pare a fi lovitura ultimă aplicată de capitalişti – cămătari în toată regula – statului social, muncii, celor mai săraci, mai fragili, mai expuşi. De-acum capitalurile pot veni în valuri la noi să mai ia câteva piei de pe nenorocitul de „angajat” român. Iar măsurile cele mai liberale din Europa, ultraliberale, neoliberale sau neoconservatoare sunt propuse şi vor fi implementate de partidul succesor partidului comunist, actualul partid socialist, care se fandoseşte cu titulatura de social-democrat. Dar confuzia e totală : socialiştii impun legi ultraliberale, cu impozite de paradis fiscal, cu angajatori liberi ca pasărea cerului, iar băncile, multinaţionalele şi complicii lor locali din Sistem trimit în stradă protestatari halucinaţi, „drogaţi” de reţele sociale anonime şi iresponsabile. Treaba e făcută profesionist !
Deşi PSD-ul e convins că pensionarii îi vor rămâne fideli în masă după recentele măsuri fiscale (ce fel de partid e acela susţinut doar de pensionari ?), anul viitor sau în anii viitori s-ar putea să asistăm la dispariţia pur şi simplu a partidului neocomunist. Două dintr-o lovitură : dereglementezi total piaţa muncii şi îl trimiţi la coşul de gunoi pe partidul care ar trebui să-i reprezinte pe angajaţi (cu sindicatele problema e mai demult aproape rezolvată). PSD s-a prezentat la alegeri ca un partid naţional, chiar naţionalist (vezi exhibiţiile fostului preşedinte PSD şi prim-ministru Victor Ponta cu PRU, partiduleţ ultrapopulist achiziţionat înainte de alegeri de Sebastian Ghiţă, alt pesedist), antiglobalist, cu simpatii exprimate pentru Grupul de la Vişegrad, dar prin măsurile fiscale ultraliberale se dovedeşte a fi cel mai docil executant al Finanţei globale care ne conduce, de altfel, pe toţi. Când alegătorii vor înţelege ce li se întâmplă de fapt, consecinţele ar trebui să fie devastatoare pentru PSD. Iar anul viitor alegerile anticipate nu sunt deloc excluse. Chiar dacă principalul partid de opoziţie, PNL, infestat de băsiştii din PDL, pare deja mort şi îngropat, dăruit cu un lider mediocru pe măsură, „providenţialul” Ludovic Orban.
Mai lipseşte pachetul legilor pe justiţie, moşmondit interminabil de ministrul Tudorel Toader, acceptat şi apoi refuzat de CSM, pachet de legi care şi el poate fi cu totul altceva decât ni se promite că este. Să ne amintim şi că multe iniţiative veneau chiar de la ciudatul CSM. Iar marii noştri lideri, Tăriceanu şi Dragnea, par să ne prepare în procedură de urgenţă şi o lege pentru viitoarea Casă Regală a României, cea care i-ar putea lua locul instituţiei prezidenţiale republicane, cu al său CSAT prea de tot la mâna Sistemului actual. O Casă Regală pentru un alt Sistem, mai aproape de Vişegrad şi de Moscova, dar şi de Washington. Pentru că azi în România poţi muri şi de foame, şi de cele mai neaşteptate boli, dar nu te plictiseşti niciodată. C. P. Tăriceanu şi Liviu Dragnea se visează fiecare I.C. Brătianu, fondatorul de ţară, şi îşi vor Hohenzollern-ul lor. Regina Margareta ?
La fel cum comuniştii români au fost mai stalinişti decât Stalin şi mai sovietici decât sovieticii, şi noii guvernanţi de la Bucureşti vor să fie mai liberali, mai neoconservatori şi mai capitalişti decât americanii (Constituţia noastră, abia postsovietică, nu pare să încurce pe nimeni). O formă extremă, o apoteoză a slugărniciei…

 


Bucureştiul, campion european şi mondial

luni 6 Noi 2017

Petru Romoşan

Sunt oare bucureştenii cei mai incapabili, cei mai dezorganizaţi cetăţeni ai Uniunii Europene ? Aşa ar rezulta dintr-un clasament al celui mai nenorocit, mai aglomerat trafic rutier. Bucureştiul ocupă un odios loc întâi cu coroniţă, ceea ce nu face decât să confirme că România e la coada Europei. „De ce, nene Anghelache ?” De ce ? Cităm din sport.ro : „Business Insider a realizat un top al oraşelor europene în care traficul este unul de coşmar, pe baza unor cifre adunate de Tom Tom – companie de hărţi şi navigatoare, iar Bucureştiul este pe primul loc din acest punct de vedere. „Bucureşti, România, are cel mai prost trafic din Europa, cu o creştere de 7 procente faţă de anul trecut al timpului pe care şoferii îl petrec în trafic”, scriu cei de la Business Insider.”
Într-un clasament asemănător făcut cu câţiva ani în urmă, pe vremea pesedistului iliescian independent Sorin Oprescu, cel cu autostrada suspendată, Bucureştiul ocupa şi un dezastruos loc 7 mondial la trafic de infern, după Istanbul, Moscova, Sankt-Petersburg, Mexico City, Chongquing (China), Recife (Brazilia). Cu ale sale 24 de minute pierdute la fiecare călătorie în intervalele de vârf ale traficului, şoferii bucureşteni pierdeau în medie 94 de ore la volan în fiecare an. Adică 4 zile întregi risipite fără sens şi în stres la volan ! Dar asta era acum câţiva ani, pe vremea autostrăzii „zburătoare” Sorin Oprescu. Care ne-a costat deja 12 milioane de lei, adică vreo 3 milioane de euro, deşi cel mai probabil nu se va construi niciodată. Glumeţul şi „carismaticul” primar pesedist şi independent a dispărut în pădurea fără ieşire a justiţiei române. În 2012, primarul aparent miliardar plin de tupeu declara la televiziuni : „Da. Este cea mai scumpă autostradă de pe pământ şi interplanetar. Am avut o comunicare, nu eu personal, ci cei din jurul meu cu cei de pe lună şi aşa mi-au zis şi ei.” Iar în 2013, multguralivul Oprescu adăuga : “ „Lasă, dom’ne, că o să vadă dom’ Băsescu şi aia (autostrada – n.r.). Şi dacă n-o să fac pe dracu-n patru s-o trec prin Mihăileanu (…) Uite aşa, de-al naibii, aşa, s-o trec p-acolo…”, a spus Oprescu la emisiunea „După 20 de ani” de la Pro TV.” (citate postate de hotnews.ro la 18 iunie 2014).
Să ne amintim că şi pedeliştii rău famaţi sau de tristă faimă Traian Băsescu şi Adriean Videanu au fost şi ei primari ai Bucureştiului, unde se circulă şi azi coşmaresc. Gheorghe Cioară, Ion Dincă, Constantin Olteanu, Barbu Petrescu înainte de 1989, sau Crin Halaicu şi Viorel Lis dintre cei mai “povestiţi” de după 1989, au fost sau sunt încă toţi oameni cu stare după plecarea din funcţie, la fel ca primarii Traian Băsescu şi Adriean Videanu. Câte milioane de euro se evaporă inutil în traficul rutier cotidian din Bucureşti ? Care e hidos nu numai la aşa-zisele ore de vârf, de dimineaţă şi de seară sau de vineri după-amiază, ci aproape tot timpul şi aproape peste tot. Care este impactul noxelor suplimentare asupra sănătăţii întregii populaţii ? Dar asupra mediului pe termen scurt, mediu şi lung ? Mai nou, în gura spurcată a şoferilor stresaţi, înnebuniţi de trafic este primăriţa Gabriela Firea Pandele, fostă realizatoare TV la televiziunea lui Dan Voiculescu. Jumătăţile de măsură pe care le-au luat primăriţa şi partidul din care face parte, PSD, “măsuricile”, doar agravează o stare de fapt dintre cele mai infecte. La fel ca şi alte “sfârtacuri” de idei pesediste în alte domenii. Iar măsura populistă de tip PSD a scoaterii taxei de mediu a umplut Bucureştiul de “cazane”, cum spun şoferii profesionişti.
Bucureştiul nu este singurul oraş care se confruntă cu o situaţie teribilă din punctul de vedere al traficului rutier. E adevărat, Bucureştiul nu are numai probleme cu traficul rutier, Bucureştiul este, probabil, o spun mulţi, şi cel mai urât oraş din Europa (estetica generală a locului astăzi). Atena, Londra, Parisul au trecut, la rândul lor, prin asemenea situaţii de nesuportat. Dar poate doar Atena a ajuns la un nivel comparabil de blocaj. Atenienii au circulat multă vreme cu pare şi impare, ca pe vremea lui Ceauşescu la noi, dar din alte motive. Soluţii se pot găsi, dar ele trebuie să taie în carne vie şi să uite de viitoarele voturi până se rezolvă problema cea mai spinoasă, care este lipsa parcărilor. Cât de iresponsabil să fii ca să dai drumul la cumpărarea ieftină a milioane de maşini fără să te preocupi în vreun fel de locul în care le garezi ?! Fluidizarea voluntaristă a traficului, adică făcută cu forţa, pe bulevardele interioare şi multiplicarea benzilor pe şoseaua de centură trebuia de mult rezolvată şi era la îndemâna autorităţilor locale. La o aglomeraţie urbană de 2,5-3 milioane de oameni, răspunderile îi revin, bineînţeles, şi guvernului central. În Vestul Europei, automobilul a devenit de-o bună bucată de vreme doar un consumabil, la fel ca frigiderul sau maşina de spălat. La Bucureşti, maşina mică e încă un obiect de lux şi de cult, la fel ca în alte ţări înapoiate de pe planetă.
Adversarii PSD-ului, liberalo-pedeliştii, sau preşedintele Iohannis, ca şi micuţii soroşişti de la USR, altfel foarte zgomotoşi, precum şi viitoarele partiduleţe din eprubetele „binomice”, dacă vor să facă praf PSD-ul la următoarele alegeri, ar trebui să discute zilnic despre traficul monstruos din Capitala condusă de doamna Firea şi de partidul lui Dragnea. Şi, obligatoriu, să propună soluţii realizabile, dacă vor să fie votaţi. Bucureştiul poate fi un adevărat călcâi al lui Ahile pentru populiştii de stânga, pentru PSD-Dragnea. Ne putem întreba, pe drept cuvânt, dacă şoferii din Bucureşti se vor mai prezenta la vot la alegerile locale şi, dacă se prezintă, cu cine votează. Nu ar avea şanse reale un partid al şoferilor frustraţi din Bucureşti ? Cum e gestionat Bucureştiul, la fel e administrată şi România.


Populism de stânga

luni 30 Oct 2017

Petru Romoşan       

Populismul e asociat, în general, cu dreapta politică, uneori şi cu extremismele. Comunismele, socialismele, sindicalismele, redistribuirea facilă şi iresponsabilă a unor bani şi bunuri adunate în ani şi cu dificultate sunt asociate cu stânga politică. Asta doar în Europa, pentru că în SUA, poate doar cu excepţia mediocrelor mandate ale lui Barack Obama, o astfel de stângă nu a existat. Deşi populismul e asociat cu dreapta, nu înseamnă că nu putem avea şi un deşănţat populism de stânga. Mai ales când stânga nu e stânga, ci doar o adunătură jalnică pusă pe jaf şi corupţie, aşa cum e evident cazul cu PSD-Liviu Dragnea şi cu partiduleţul de buzunar de la spate al lui Călin Popescu Tăriceanu, numit pompos ALDE, creat parcă anume de Moscova şi de Budapesta pentru playboy-ul de APACA, urmaşul dubios al unor familii de liberali autentici.
Dar, pentru că veni vorba de „dinozaurul” politic, de survivor-ul C. P. Tăriceanu, merită să insistăm pentru că acesta a început să joace în comedia prezidenţiabilului. C. P. Tăriceanu este fiul adoptiv şi moştenitorul moral al detestatului turnător Dan Amedeo Lăzărescu. O specialitate a liberalilor postcomunişti, pentru că şi modelul moral al principalului partid de opoziţie de azi, PNL, „seniorul” lor, era tot un zelos informator al Securităţii, Mircea Ionescu Quintus. După expresia unui celebru general de servicii secrete care s-a interesat personal de cazul „seniorului”, Quintus „umpluse două dulapuri de delaţiuni, turnase tot Ploieştiul”. Probabil că Tăriceanu merită să devină preşedintele României şi pentru că l-a depăşit la numărul de căsătorii pe „moscovitul” Gerhard Schröder, fost lider SPD şi prim-ministru în Germania. Schröder a fost căsătorit doar de patru ori, Tăriceanu ar fi la a cincea căsătorie şi, cine ştie, până la alegerile prezidenţiale… Multiplele căsătorii la care se dedau azi moşnegii postcomunişti, chiar dacă succesive, erau considerate altădată un fel de bigamie de Biserica Catolică şi pedepsite. De aceea Papa acorda cu atâta dificultate dreptul la o nouă căsătorie regilor şi principilor după un divorţ. Azi, bigamia se practică mai ales cu electoratul naiv şi uşor de abuzat…

continuare »


Conspiraţionisme

luni 23 Oct 2017

Petru Romoşan       

Decesul generalului-colonel Iulian Vlad, ultimul şef al mult temutei Securităţi, continuă să facă valuri şi să producă reacţii neaşteptat de violente. De ce nu a fost atacat generalul atât de radical pe când încă trăia ? De frică ? Cunoscuse prea multe dosare şi cariere ? Se dă liber la anumite dosare abia după ce ele devin inoperante prin dispariţia celui vizat ? Ultimele atacuri la adresa generalului defunct le-am găsit în Observator cultural, aparent finanţat de celebrul avocat Gheorghe Muşat, el însuşi fost ofiţer de Securitate (ofiţer de-a dreptul, nu vreun amărât de colaborator, cum fusese acuzat : „Am fost ofiţer de contraspionaj timp de 12 ani, dar mi-am dat demisia pentru că mă „sufocam”) în anii târzii şi siniştri ai comunismului. Eu însumi am fost atacat într-un interviu şi o serie de articole – interviul mi-a fost luat de anchetatorul improvizat Ovidiu Şimonca. Observator cultural – ca şi Cotidianul (al presupusului meu prieten Cornel Nistorescu), Adevărul, Evenimentul zilei, România liberă şi altele – nu a considerat necesar să anunţe că am câştigat procesul intentat mie de CNSAS la Curtea de Apel şi la Înalta Curte, în urma căruia se statua că nu colaborasem cu Securitatea, după ce expandaseră subiectul presupusei mele colaborări dincolo de orice justificări raţionale, căci după 1989 n-am fost niciodată angajat al statului. Dar, mă rog, calitatea şi responsabilitatea morală a presei şi a ziariştilor care o fac sunt deja binecunoscute.
Marius Oprea, un prea celebru luptător împotriva comunismului şi a Securităţii, braţul armat al comuniştilor, îşi continuă analizele asupra Revoltei de la Braşov din noiembrie 1987, el însuşi fiind braşovean. Deocamdată, Marius Oprea nu aduce informaţii şi probe noi despre implicarea directă a generalului Iulian Vlad, şeful DSS, numit în funcţie cu o lună şi ceva înainte de evenimente. La faţa locului, la Braşov, din partea Securităţii a fost trimis generalul-maior Emil Macri, iar din partea Ministerului de Interne, sub cupola căruia se găsea şi Securitatea, a fost trimis generalul-locotenent Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei. Generalul Emil Macri, acelaşi care condusese în urmă cu zece ani (împreună cu generalul Iulian Vlad, şeful contraspionajului la acea dată) şi ancheta în legătură cu dezertarea/defectarea/trădarea lui Ion Mihai Pacepa, precum şi pe aceea privitoare la Greva din Valea Jiului din 1977 (împreună cu Tudor Postelnicu), era o piesă importantă a sistemului represiv – în 1989 era şef al Direcţiei contrainformaţii economice din DSS, Direcţia a II-a a Securităţii. Marius Oprea, un istoric amator, dar un activist foarte agitat şi vocal, împărţind indulgenţe şi aplicând afurisenii (am beneficiat şi eu de cele din urmă, foarte agresive, dar complet nemeritate), ne spune că Iulian Vlad urmărea totul de la Bucureşti. Lucrul e indiscutabil, cum la fel de evident e că şi Ceauşeştii urmăreau aceleaşi evenimente, tot de la Bucureşti, pentru că problema era una eminamente politică şi a fost „rezolvată” de conducerea politică. După alte informaţii trecute cu vederea de istoricul improvizat Marius Oprea, cel care dirija practic de la Bucureşti operaţiunile era Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, iar acesta se baza, ca de obicei, mai ales pe Miliţie. Dacă vrea să fie pertinent, Marius Oprea trebuie să găsească probe despre eventuale încălcări ale legilor din epocă imputabile lui Iulian Vlad. Oricum, activistul Oprea anunţă şi o nouă carte despre Revolta de la Braşov din noiembrie 1987, iar actualul director al SRI, Eduard Hellvig, a promis că se va ocupa personal de clarificarea acestui teribil şi dureros dosar.

continuare »


România sub ocupaţie

luni 16 Oct 2017

Petru Romoşan

Săptămâna care a început luni 9 octombrie a fost săptămâna crizei provocate în PSD. Un călător francez rătăcit prin România, mai ales pe undeva prin provincie, uitându-se seară de seară la multele, prea multele televiziuni de ştiri, eventual într-un hotel nou-nouţ cu aspect de mare WC public, construit de vreun interlop de tranziţie, ar fi putut foarte bine crede că România a fost lovită de ISIS, care s-a mutat deja în Europa, sau că a fost invadată de un val de migranţi ai lagărelor din Italia, Grecia şi Turcia. Adică marile provocări cu care se confruntă în ultimii doi-trei ani Europa Occidentală. Dar, evident, călătorul străin s-a înşelat amarnic. Decât dacă nu cumva ISIS-ul e reprezentat în România de Binomul neiertător şi atoatesupraveghetor, iar migranţii nu sunt prea numeroşii pesedişti şi votanţii lor, majoritari şi încurcă-lume, care nu vor să înţeleagă triumful globalizării şi al neoliberalismului. Spre disperarea irepresibilă a Sistemului, cu acoperiţii săi din ce în ce mai asmuţiţi, şi a armatelor oengiste şi corporatiste de ocupaţie bine hrănite.
După marea migraţie spre Vest – doar vreo 4-5 milioane de suflete –, ţara arată, de fapt, ca după cel de-al treilea război mondial, pe care l-a şi pierdut cu anticipaţie. Avem prea mulţi politicieni, mai ales prea mulţi pesedişti, prea mulţi propagandişti, mai ales de TV, Internet şi reţele sociale, prea mulţi securişti (prea multe servicii secrete, unele declarate, altele, destule, acoperite – DNA, ANI, CNSAS –, dar şi prea mulţi poliţişti, în frunte cu procurorii multifuncţionali, mulţi acoperiţi), prea multe ONG-uri reprezentând prea mulţi prădători externi, prea mulţi ambasadori străini la Bucureşti vocali, obraznici şi inadecvaţi, nediplomatici. Presa cotidiană de genul Scânteia, România liberă, ziare judeţene dinainte de 1989, sau Adevărul, România liberă, Evenimenul zilei, Ziua de după 1989 a dispărut cu totul – ziarele de azi sunt, de fapt, săptămânale care apar zilnic. Marea presă cotidiană a fost înlocuită de televiziunile de ştiri (de fapt, radiouri cu imagini în cea mai mare parte luate din studio), de Internet, de Facebook, Twitter şi Instagram. Dar atât televiziunile de ştiri, cât şi site-urile, blogurile şi reţelele sociale sunt populate în majoritate de amatori, de acoperiţi, de agenţi de influenţă, de sociopaţi atinşi în diferite grade. Toţi uşor de manipulat de către cei care pot plăti – servicii secrete, străini cu interese inavuabile, corupţi şi interlopi. Faptele culturale importante sunt din ce în ce mai rare şi se datorează cu precădere vârstei a treia. Economic, ţara nu mai evoluează aproape deloc, se citează adesea puţinii kilometri de autostradă realizaţi, poate doar în sensul societăţii de consum, cu o ofertă de produse foarte mare, mult prea mare şi cu bani din ce în ce mai puţini în buzunarele consumatorilor copleşiti, mereu mai stresaţi. Doctorii, inginerii, educatorii la toate nivelurile, savanţii au scăzut numeric dramatic. La fel ca meseriaşii şi oamenii harnici şi responsabili în orice domeniu. În beneficiul hrăpăreţ al ţărilor occidentale, care nu au oferit mai nimic în contrapartidă. Doar sfaturi, unele indecente, MCV-uri, Schengen-uri, Monica Macovei şi altele asemenea. Integrarea noastra în Europa Occidentală, de la care s-a sperat atâta, e pe cale să se dovedească un dezastru.

continuare »


Se sparge Securitatea ?

luni 9 Oct 2017

Petru Romosan

Cei care se luptă încă patetic cu comunismul, şi nu sunt puţini, au depăşit de mult nivelul de inadecvare la realitate al lui Don Quijote. Ei nu sunt neapărat de internat în spitalele de boli mintale, sunt mai degrabă nişte oportunişti laşi, care preferă un discurs conformist, gata făcut, „luptând” cu un duşman deja dispărut, şi care deci nu-ţi mai poate face nici un rău. Comunismul a murit cu acte în România în 1996, când neocomunistul moscovit Ion Iliescu şi a lui ceată de pseudo social-democraţi dar veritabili neobolşevici au pierdut alegerile în favoarea lui Emil Constantinescu şi a PNŢCD. Nu acelaşi lucru se poate spune despre braţul armat al Partidului Comunist, Securitatea, care continuă până azi să controleze, să conducă, să posede practic tot ce mişcă mai important, economic, politic, militar, religios, cultural etc. Desigur, prin Noua Securitate, reformată, europeană, atlantistă, orientată spre Occident adică, şi chiar anticomunistă, dar, după mulţi, şi antiromânească.
Şi totuşi, după plecarea lui Traian Băsescu, preşedintele cu două mandate al Securităţii, lucrurile au început s-o ia razna pentru Sistemul securist, monolitic, dictatorial din România. Şi asta chiar dacă Klaus Iohannis a fost ales mai întâi preşedinte tot de Securitate, de Vasile Dâncu, de Florian Coldea şi de Traian Băsescu însuşi, aşa cum s-a tot spus. La sugestiile şi sub supravegherea severă a străinătăţii, a partenerilor noştri, generoşi în sfaturi şi comenzi, dar fără doar şi poate şi cu acordul bătrânilor, gerontocraţilor Instituţiei. Cât despre gerontocraţie, o lectură a scurtului şi concentratului studiu Despre oligarhia din Sparta al lui Xenofon, prima carte de ideologie gândită şi scrisă în Europa, poate fi utilă pentru a înţelege şi Securitatea românească.
Nu e foarte clar cum s-a ajuns la catastrofele recente ale Securităţii numite Sebastian Ghiţă – despre care s-a scris că ar fi fost un fel de director adjunct acoperit al SRI, responsabil cu resursele, cu banii, un fel de Gioni Popescu din tânăra generaţie – sau Daniel Dragomir – un ofiţer de rang înalt arestat şi anchetat, deşi posesor de informaţii privilegiate şi de contacte multiple cu servicii de intelligence străine. Plecarea intempestivă şi prea puţin lămurită a lui George Cristian Maior din fruntea SRI, aproape eliminarea din Instituţie a directorului adjunct executiv, generalul Florian Coldea, alte mutări, treceri în rezervă, pensionări, demiteri şi demisii mascate descriu un început foarte serios de debandadă, de haos în chiar inima Sistemului securistic. Corul de elogii cântate de mulţimea de acoperiţi din presă pentru calităţile de reformator şi de modernizator de dictatură ale noului director SRI, Eduard Hellvig, e de-a dreptul hilar şi nu convinge pe nimeni, nici în interiorul ţării şi cu atât mai puţin în exterior.

continuare »


Războiul de toamnă de la Bucureşti

luni 2 Oct 2017

Petru Romoşan

Toamna se numără şi bobocii politici. Ceva foarte important e pe cale să se întâmple la Bucureşti – sentimentul e aproape palpabil. Toamna aceasta nu pare să semene cu altele, asta dincolo de greve, manifestaţii comandate pentru televiziuni, bătălii politice spectaculoase dar până la urmă rutiniere, ca întotdeauna, două-trei luni de agitaţie şi activitate supraturate. Două idei extreme sunt deja lansate pe piaţă : majoritatea PSD-ALDE va trece la suspendarea preşedintelui Klaus Iohannis sau, dimpotrivă, Klaus Iohannis, susţinut de Sistemul pe care-l slujeşte disciplinat, va reuşi să înlăture actualul guvern PSD-ALDE. Una din două. Ori-ori.
Dacă am ajunge la o a treia suspendare a unui preşedinte ales prin proceduri democratice măcar aparente, ar însemna că avem o foarte mare problemă. Ar însemna că instituţia prezidenţială nu e viabilă în ţara noastră şi că, deci, ar trebui desfiinţată. Ar însemna să trecem la o republică parlamentară, cu un prim-ministru puternic şi cu un preşedinte decorativ ales de Parlament, sau, eventual, să ne căutăm din nou, ca în secolul al XIX-lea, un rege. Cel mai probabil, altceva decât un Hohenzollern. Sau mai degrabă un suveran din panoplia celor douăsprezece mari familii domnitoare pământene.
Într-un registru discret până la mister trebuie plasată vizita patriarhului Chiril I al Moscovei şi al întregii Rusii la Bucureşti. Această vizită are loc într-un context mai larg foarte complicat. Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania printr-un semieşec. Marele câştigător în Germania e, de fapt, AfD (Alternativa pentru Germania), care reprezintă noul populism, naţionalismul şi protecţionismul, economic dar şi al frontierelor. Doamna Merkel va compune, după toate aşteptările, un guvern mai slab şi mai puţin coerent. Donald Trump e deocamdată un preşedinte slăbit de războiul politic intern de la Washington. Vladimir Putin, prin patriarhul Chiril de astă dată, poate muta semnificativ, mai ales în vecinătatea apropiată.
China a anunţat surprinzător de puternice măsuri economice împotriva Coreei de Nord, a lui Kim Jong-un şi a regimului său impredictibil şi foarte periculos, mai ales pentru Coreea de Sud. China e azi o mare economie integrată mondial – relaţiile ei economice cu SUA sunt foarte substanţiale – şi nu-şi mai poate permite să susţină aventurile vecinului şi protejatului său comunist vetust. Ceea ce înseamnă că războiul nuclear devastator al SUA cu Coreea de Nord nu va mai avea loc.
Dar cine va câştiga războiul de toamnă din România ? Sistemul, prin Klaus Iohannis şi „acoperiţii” săi din justiţie, politică şi presă, sau cetăţenii, ajunşi la capătul răbdării, reprezentaţi în Parlament, din păcate, de o majoritate prea puţin mulţumitoare, performantă ? Dar, dacă vor pierde şi unii, şi alţii, ce altă forţă necunoscută ar putea să preia iniţiativa ? Un alt guvern tehnocrat, unul naţional de astă dată ? Sau Bruxelles-ul îl mai trimite o dată pe Dacian Cioloş, însoţit de doamna Prună şi de toată clica globalistă ? Va integra până la urmă şi România gruparea Vişegrad ?
Războiul de toamnă se duce de astă dată în numele justiţiei. Ministrul Tudorel Toader a făcut propuneri cu care judecătorii sunt de acord, dar care au declanşat isteria Sistemului, cu ai săi autointitulaţi luptători împotriva corupţiei – cei mai detestabili sunt, fără îndoială, acoperiţii descoperiţi din presă. Sistemul, supraponderal, arbitrar şi violent, antidemocratic, îşi face o publicitate deşănţată cu aşa-zisa luptă împotriva corupţiei tocmai pentru a acoperi, a face uitat faptul că el este chiar Marea Corupţie. Prin venituri speciale netransparente, prin pensii speciale, prin avantaje boiereşti şi ciocoieşti nelimitate. Politicienii nu sunt decât servanţii, fără îndoială corupţi şi ei, ai Sistemului, pe care acesta îi foloseşte şi îi schimbă după chef, îi arestează, cărora le confiscă averile. La fel procedează şi cu oligarhii săi care uită cine este adevăratul stăpân şi ţin să devină proprietari peste televiziunile Sistemului sau peste hotelurile lui din Deltă. Dar Sistemul pârâie din toate încheieturile şi în această toamnă chiar poate da faliment. Se anunţă un spectacol de pomină. Marele bâlci !


Alegerile din Germania. Ce se va alege de Europa

luni 25 Sep 2017

Petru Romoşan       

Alegerile din Germania din 24 septembrie 2017 sunt decisive pentru ordinea sau dezordinea mondială care va urma. O majoritate solidă, stabilă în jurul Angelei Merkel (CDU), cu acelaşi ministru de Finanţe, Wolfgang Schäuble, care împlineşte 75 de ani, îi va da Germaniei echilibrul necesar pentru a câştiga războiul economic nedeclarat dar în curs cu SUA şi Marea Britanie. Alegerile din Franţa, SUA şi, înaintea lor, referendumul care a adus Brexit-ul au pus politic la pământ cele trei mari puteri occidentale tradiţionale.
Donald Trump nu reuşeşte să devină cu adevărat preşedintele SUA. Partidul Democrat al lui Hillary Clinton, neoconservatorii, neoliberalii, inclusiv cei din Partidul Republican, pe care Trump, de fapt, îl reprezintă prea puţin, Wall Street-ul, media mainstream, Hollywood-ul îl împiedică să-şi pună în practică programul promis în campania electorală : „America First”, protecţionism, zidul cu Mexicul, revigorarea industriilor în interiorul frontierelor, un nou sistem de sănătate în locul lui Obamacare, tăierea taxelor şi simplificarea birocraţiei, punerea la plată a aliaţilor pentru costurile NATO etc. America e deci încurcată în propriul „război” intern şi nu este capabilă deocamdată de reacţii internaţionale substanţiale. Marea Britanie încearcă pe toate căile atenuarea efectelor economice dezastruoase ale Brexit-ului. Atât fostul premier laburist Tony Blair, cât şi actualul premier conservator, Theresa May, caută soluţii pentru un Brexit light – dacă nu pentru abandonarea pur şi simplu a acestei calamităţi pentru UK, atunci măcar înlocuirea ei cu o versiune asociativă cu UE. Theresa May a propus deja partidului său prelungirea perioadei de tranziţie cu încă doi ani (după 2019). În Franţa, după ce capitalul naţional şi internaţional, mână în mână cu „l’État profond” (Deep State) şi cu ajutorul presei înjugate (de la Le Monde şi Le Figaro până la Le Canard enchaîné, care s-a „ocupat” tenace de François Fillon), au făcut praf cele două mari partide istorice, de dreapta (Les Républicains) şi de stânga (Partidul Socialist), şi au adus la putere un preşedinte improbabil („poupée gonflable du capital” – Michel Onfray dixit) şi un partid fantomatic (La République en marche), compus din amatori de genul Nicuşor Dan şi USR, se încearcă şi reinventarea unei opoziţii de paie, conduse de o paiaţă politică, ultrastângistul demagog Jean-Luc Mélenchon.
Dar ce importanţă au pentru România aceste schimbări politice din câteva mari democraţii ? Dacă Germania va reuşi să aibă o conducere politică puternică şi stabilă, marele amor al serviciilor noastre, al SRI mai ales (dar, de fapt, toate serviciile fac unul singur, noua Securitate), cu CIA sau bătăile pe umăr ale lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis vor cam fi date uitării. În Parlamentul României încă nu s-a votat cumpărarea de armament şi de tehnică militară din SUA. Germania, urmată disciplinat de Franţa, va reface la lumina zilei înţelegerile parţial subterane de azi cu Rusia şi China, iar puterile insulare, maritime (SUA, Marea Britanie şi Japonia) vor fi din ce în ce mai izolate economic. România va fi obligată să integreze fără rezerve noua ordine imperială europeană germană. În schimb, dacă în Germania, după alegerile din septembrie 2017, va exista o atomizare a votului, un Parlament pestriţ, cu multe partide mici, şi o majoritate slabă, iar marea coaliţie va fi refuzată de SPD, criza politică actuală din SUA, UK şi Franţa se va întinde şi în Germania, în toată Europa, şi deci şi în România. Iar o criză politică de amploare anunţă întotdeauna o criză economică pe măsură. Iată de ce merită să stăm, începând din seara zilei de 24 septembrie, câteva săptămâni (formarea unui nou guvern în Germania e un proces laborios) cu ochii pe situaţia politică de la Berlin, pe Germania, care este centrul, inima şi motorul noului imperiu european.
Marele răzbel de astăzi de la Bucureşti, dus de câţiva oligarhi (Voiculescu, Ghiţă, Băsescu, Năstase, Ponta…) prin televiziunile şi presa lor, cu Sistemul, cu Securitatea, cu Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, sau dus de Sistem, media şi acoperiţii lui cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (alţi oligarhi) şi PSD-ul, îşi poate arăta lipsa de relevanţă în doar câteva săptămâni. „Bătăuşii” băştinaşi pot fi chemaţi brutal la ordine fie de partenerul american, fie de Bruxelles, de fapt, de Berlin, în funcţie de rezultatele alegerilor din Germania şi de evoluţia politică globală ulterioară.


Dictatură sub acoperire ?

luni 18 Sep 2017

Petru Romoşan       

Toţi cei care scriu la gazetă măcar o dată pe săptămână, comentând actualitatea internă şi internaţională, ar trebui să se lase de scris şi să acorde cu pompă interviuri „interesante”, marcaţi de importanţa momentului, interviuri pentru Deutsche Welle, Radio France Internationale, Europa FM, Digi TV şi oricui le mai vrea, mai ales marilor agenţii de presă străine, dacă e posibil, aşa cum a făcut săptămâna trecută Andrei Pleşu. Idolul aproape pierdut al tuturor domnişoarelor cu pretenţii intelectuale din cartierele Dorobanţi, Primăverii, Capitale, Andrei Pleşu, are dreptate. Actualitatea merită ignorată, iar cei capabili de-o oarecare performanţă ar trebui să se întoarcă la masa lor de scriitor, acolo unde se coc capodoperele gen Despre îngeri.
Poate cineva să conteste evidenţa că democraţia românească seamănă din ce în ce mai mult cu un balamuc general ? Deşi nu aparţinem spaţiului geografic balcanic, suntem din ce în ce mai balcanici. Ne-am balcanizat ireversibil : Antena 3 atacă Realitatea TV, Realitatea TV atacă la baionetă PSD, s-a întrerupt orice dialog între „neocomuniştii corupţi” (PSD + ALDE) şi „neosecuriştii justiţiari” (PNL „securizat” cu PDL, PMP-ul lui Băsescu luptă împotriva statului mafiot, fabricat tot de Băsescu, USR-ul scos hocus-pocus din pălăria Binomului…, Mirel Palada îi dă un pumn lui Mihai Goţiu şi-l trage de păr într-un studio TV…). Şi, pentru că veni vorba de Binom – încă o zicere reuşită a lui Ion Cristoiu pe urmele fostului său confrate într-ale poreclelor şi etichetelor de duh Corneliu Vadim Tudor -, ar trebui să observăm că fostul ziarist utecist ne-a mai aplicat o păcăleală. Care Binom, tovarăşe Cristoiu ? Care Trinom, tovarăşi ziarişti ? Avem un Monom de toată frumuseţea ! Un Monom sau un Moloh ? O dictatură militară făcută în civil, sub acoperire adică, chiar sub dublă acoperire (pentru că şi civilii au acoperiţii lor) : dacă DNA e doar o unitate sub acoperire a SRI, mai avem noi vreun Binom ? Câţi dintre procurorii colegi la DNA cu Negulescu-Portocală sau cu Emilian Eva sunt ofiţeri sub acoperire ? Sute ? Cine e şeful lor ? Balamucul nostru general (falimentul nostru) mai poate fi asimilat cu o democraţie consolidată într-o economie funcţională ?
Democraţia s-a practicat cu adevărat, mai mult sau mai puţin, în ultimii 200 de ani, în Anglia, Franţa şi SUA. În ultimii 70 de ani, după cel de-al doilea război mondial, SUA au pretins că sunt tata şi mama democraţiei, mai ceva ca Atena lui Pericle. Cele trei ţări sunt toate foste sau actuale imperii şi sunt obligate să practice „sportul democratic” pentru a-şi împărţi echitabil ce au luat de la alţii. Altfel, cetăţenii acestor democraţii şi-ar sparge capul între ei destul de violent.
Şi în România recentă, mai ales în ultimii 10-15 ani, s-a făcut multă gargară democratică, întotdeauna în inflexibila limbă a corectitudinii politice, impusă apăsat de centrele imperiale. Dar democraţia noastră băştinaşă e o fata morgana, o nălucă bună pentru un biet popor agresat, înjosit şi iluzionat. E foarte bună democraţia fără doar şi poate, numai că democraţia lui Churchill („Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”) e un mare lux. Pe care nu şi-l poate permite chiar oricine. Democraţia se practică, ziceam, numai la centrul imperiilor, pentru cetăţenii de primă clasă deci, e cea mai bună metodă pentru „centrali” de a-şi împărţi prada adusă din războaie de cucerire, din coloniile stoarse la sânge, din exploatarea pe care o practică băncile şi multinaţionalele în afara centrului. Recent, miniştrii de Finanţe ai Franţei, Germaniei, Spaniei şi Italiei, dar şi ministrul de Finanţe al României au semnat o propunere de impozitare pe cifra de afaceri a multinaţionalelor americane din IT, GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple. În colonii, luxul democraţiei e inaccesibil, dar tocmai de aceea trebuie făcut continuu un mare tărăboi în jurul minunăţiilor pe care le poate aduce zisa democraţie. Trebuie să te înclini în faţa rezultatelor splendide ale democraţiei mai ceva decât în faţa Bisericii Catolice de pe vremea Inchiziţiei. Şi, bineînţeles, e admisă o singură limbă – nu e vorba despre latină, ci despre perfect normata limbă de lemn a corectitudinii politice.
Impresia multora e că Andrei Pleşu – deşi o asemenea presupunere îl poate opări – s-a lăsat de gazetăria curentă de greaţă, dar şi de frică. A mai păţit-o cândva cu „Meditaţia transcendentală”. Momentul actual repetă în regim democratic ultimii ani ai lui Ceauşescu, anii ’80-’89, mai răi de la un revelion la altul, când te puteai aştepta la orice : un dosar, o anchetă poliţienească din senin, o eliminare din peisaj. Mai bine, deci, ne retragem în simpaticul nostru turn de fildeş, pe care-l cunoaştem atât de bine, sau, chiar mai bine, ne căutăm un loc călduţ, o bursă, o emigrare, ceva, pe alte meleaguri ospitaliere. Alt intelectual al lui Băsescu, Mircea Cărtărescu, autor de articole de propagandă în Evenimentul zilei, i-a arătat acum câţiva ani lui Andrei Pleşu calea.
Nu prea demult, intelectualii publici erau foarte importanţi în România. Prin ei se instaura ocupaţia economică străină. Azi asistăm la o dramatică diminuare a importanţei intelectualilor, ziariştilor, scriitorilor de orice fel. Ziare, reviste şi edituri se închid în ritm alert, scad tirajele, scade distribuţia. În acelaşi timp, securiştii, militarii, procurorii, acoperiţii din justiţie, politică şi media au preluat scena principală. Daniel Dragomir, Florian Coldea, Laura Codruta Kövesi, Augustin Lazăr, Negulescu-Portocală, George Maior, Cozmin Guşă, Alexandru Grumaz, Cristian Diaconescu şi destui alţii sunt eroii televiziunilor de ştiri şi ai opiniei publice. Se militarizează România ? Ce fel de dictatură se va instala ?