De la Uniunea Sovietică la Uniunea Europeană şi înapoi

marți 19 Feb 2019

Petru Romoşan

Scandalul din jurul Laurei Codruţa Kövesi este imens. Nimica nou cu adevărat, România recentă produce pe bandă rulantă scandaluri imense, iar de ceva vreme revoluţia democratic (fals)-capitalistă (capitalism primitiv) îşi manâncă, deplin satisfăcută, copiii. Laura Codruţa Kövesi, fost procuror general al României şi fost procuror-şef DNA (parchetul anticorupţie), a fost declarată suspectă pentru trei capete de acuzare : abuz în serviciu, luare de mită şi mărturie mincinoasă. Întreg sistemul de justiţie încasează o lovitură cu consecinţe devastatoare. După protocoalele ilegale, neconstituţionale SRI-Parchete, după compromiterea judecătorilor (mai puţini), dimpreună cu procurorii (mulţi, mai ales de la DNA), căderea practic deja consumată a „Slujirii” (intelectualul public Gabriel Liiceanu dixit) compromite durabil şi aşa fragila democraţie română post-1989, mai ales post-2004 (alegerea controversată a lui Traian Băsescu).

Evenimentul zilei (Dan Andronic), urmând alte destule surse, readuce în discuţie ipoteza nedovedită că Laura Codruţa Kövesi e, pur şi simplu, cetăţean american. Acelaşi lucru s-a spus şi despre generalul Florian Coldea, fost director executiv al SRI, dar şi despre Mircea Geoană cu câţiva ani în urmă. Prestigiul americanilor în România şi simpatia românilor pentru aceştia au fost serios compromise de oamenii de care s-au folosit pentru a-şi instala protectoratul (numit „parteneriat”) în România. Traian Băsescu, George Cristian Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Elena Udrea şi alţii ca ei, începând din 2005, sub foştii preşedinţi americani George W. Bush şi mai ales în cele două mandate ale lui Barack Obama, au risipit capitalul enorm de simpatie de care se bucura SUA în România şi au făcut uitată aproape complet antipatia, chiar ura cu care era tratată Rusia ca succesoare legitimă a fostei Uniuni Sovietice.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ odată cu noua administraţie republicană de la Casa Albă a spectaculosului Donald Trump, deşi noul preşedinte nu a ajuns încă să-şi instaleze un nou ambasador, al său, la Bucureşti. Cohortele de slujitori băştinaşi ai fostelor administraţii americane par să fi fost în mare parte abandonate. Vladimir Tismăneanu, de exemplu, aproape a dispărut din prima linie a propagandei în România, a devenit cvasiinaudibil. „Proamericanii” locali au fost preluaţi în mare parte de UE, mai ales de Germania, sau se descurcă din enormele resurse, în special financiare, acumulate în ultimii 15 ani. Dar Germania îşi are deja propriii ei „faliţi” : preşedintele Klaus Iohannis, ambasadorul Emil Hurezeanu şi, după mai multe voci, evident, neconfirmate, chiar directorul SRI, Eduard Hellvig. Lor li se pot adăuga Dacian Cioloş, din Grupul de la Cluj, şi alţi înalţi funcţionari de la Bruxelles, care i-au alcătuit aşa-zisul guvern de tehnocraţi. Neocomuniştii deveniţi capitalişti de primă generaţie, hrăpăreţi şi primitivi, au recâştigat, începând din 2012, mare parte din controlul politic la Bucureşti, în ultimii doi ani chiar de o manieră autoritară. Astfel, „el lider maximo” Liviu Dragnea a numit discreţionar trei prim-miniştri şi, culme a luxului de putere pe care şi-l permite, este consiliat economic (împreună cu marioneta sa, Vorica Dăncilă) de Darius Vâlcov, un condamnat cu executare în primă instanţă la opt ani de puşcărie.

Impresia generală că vechile reţele sovietice de adâncime, azi ruseşti, cu control în servicii şi în economie, s-au reactivat şi susţin noua direcţie politică de la Bucureşti, rezervat proamericană, relativ eurosceptică, foarte amicală cu Israelul, e foarte puternică. Cât de fondată e această impresie e greu de stabilit. Percepţia poate fi însă explicată şi prin provenienţa noii oligarhii de la Bucureşti, care are o lungă tradiţie sovietică. Prin urmare, îşi poate prelungi apucăturile şi singură, fără vreun control moscovit.

Neoliberalismul galopant din cursul celor două mandate ale democratului Barack Obama au primit deja două lovituri fatale : Brexit-ul şi alegerea lui Donald Trump. Lovitura decisivă dată noii ordini neoliberale globale pare să vină, în schimb, din Franţa Vestelor galbene. Răscoala Vestelor galbene poate afecta durabil şi profund şi Germania, şi, desigur, şi Uniunea Europeană în întregul ei.

Căderea Laurei Codruţa Kövesi, după cea a generalului Florian Coldea, amândouă provocate de Sebastian Ghiţă, copilul de suflet al unor seniori ai Securităţii, plus fuga Elenei Udrea în Costa Rica par a fi doar începutul dezastrului pentru noua oligarhie din România postrevoluţionară. Noua oligarhie e compusă din urmaşii direcţi ai vechii nomenclaturi comunist-ceauşiste. Sunt copiii, nepoţii, ginerii, nurorile, cumnaţii, finii – un nepotism generalizat de tip tribal – ai foştilor lideri comunişti, urmaşii cadrelor (sau doar ai trepăduşilor) Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii. Lista acestora e foarte lungă, în bună parte a fost deja întocmită, poate umple zeci, chiar sute de pagini, cu complicate filiaţii. SUA i-a preluat, probabil, programatic pe nemestecate, tot aşa cum a procedat cu naziştii din Germania posthitleristă (exceptând linia întâi, bineînţeles).

Prăbuşirea aproape sigură a zeiţei impostoare a justiţiei române este, fără ca deocamdată mulţi români să-şi dea seama, de un comic homeric. Fata fostului procuror longeviv comunist Lascu, cu un profil neosovietic involuntar dar, vai, cât de autentic !, adoptată de partenerii americani, se îndreaptă disperată spre noua Uniune Sovietică în disoluţie, cum este privită azi de mulţi Uniunea Europeană. Sâmbătă 16 februarie 2019, câţiva manifestanţi Veste galbene ardeau în Franţa cu urale steagul UE şi continuau scandând „Frexit ! Frexit ! Frexit !”. În România, războiul româno-român atinge în aceste zile cote maxime în precampania pentru alegerile europarlamentare… Cele două „partide”, cea progresist-globalistă şi cea naţionalist-populistă, se detestă, se execră sincer, definitiv, fără nici o rezervă. Spectacolul urii politice se autoalimentează deci la infinit.

 


Mic şi negru, viitorul bate la uşă

luni 11 Feb 2019

Petru Romoşan

În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene – trei luni de proteste deci –, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă). Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.
Tot sâmbătă seara, principalele canale de televiziune franceze treceau sub tăcere sau dădeau ca ultimă ştire câteva informaţii sumare despre manifestaţiile masive ale „perifericilor” naţionali, poporul francez, cum ar veni. De necrezut cât de jos a ajuns clasa politică din Franţa azi, împreună cu întreaga medie mainstream, care o serveşte docil ! În schimb, Russia Today în limba franceză, cu sediul în Franţa, difuzată în direct pe Facebook şi pe Youtube, transmitea imagini în care mii şi mii de manifestanţi se scurgeau, paşnici, pe străzile şi bulevardele Parisului, spre Adunarea Naţională, unde totuşi a fost forţată violent intrarea de nişte extremişti, venind de pe bulevardul Saint-Germain şi îndreptându-se spre Champ de Mars, locul final de întâlnire de ieri. Câţiva manifestanţi care şi-au pierdut un ochi au fost intervievaţi ieri pe RT France, în vreme ce în faţa Adunării Naţionale încă un manifestant Vestă galbenă şi-a pierdut o mână din pricina unei grenade aruncată de forţele de ordine înarmate până în dinţi, parcă de război. Într-adevăr, după mai mulţi observatori, Franţa pare a se îndrepta spre un război civil, într-atât ruptura dintre clasa dominantă şi milioanele de francezi sărăciţi de euro, de globalizare, de pierderea suveranităţii în favoarea UE pare de nerezolvat.
Marea Britanie va părăsi, foarte probabil, UE pe 29 martie anul curent. Fără nici un acord – un hard Brexit. Consecinţa imediată va fi că britanicii vor refuza să mai achite contribuţiile convenite prin negocieri la bugetul UE, contribuţii care vor trebui preluate în dezordine, haotic de celelalte ţări membre. Cu efecte previzibile pentru bugetul UE şi, mai ales, pentru bugetele naţionale. Şi asta pentru că Germania şi Franţa le-au impus britanicilor, cu acordul proeuropenei Theresa May, un tratat inacceptabil, un deal de pedeapsă. Complexele şi idiosincrasiile germanilor şi francezilor faţă de insulari sunt istorice şi binecunoscute. Asistăm la o confruntare exemplară între democraţia liberală britanică şi imperiul nedemocratic, tehnocratic UE. „Cu Regatul Unit odată eliberat de Uniune, două blocuri se vor opune. Un pol continental, închis într-un ordoliberalism autoritar şi în stagnare demografică şi culturală. În faţă, o „anglosferă” compusă din Regatul Unit, Statele Unite, Canada şi Australia, mult mai dinamică. Anglosfera totalizează mai mulţi locuitori decât UE şi va câştiga în caz de confruntare economică” (Emmanuel Todd, Marianne, 4 februarie 2019).

continuare »


Ascensiunea populismului

luni 4 Feb 2019

Petru Romoşan

Toată planeta a salutat şi încă se bucură de prezenţa la Casa Albă a neobişnuitului preşedinte Donald Trump. Nu numai Rusia, învinuită de amestec în alegeri, ci şi China, Iranul, Turcia, India, Israelul etc. Se bucură până şi fostele ţări comuniste din Estul Europei, azi teoretic capitaliste, membre UE şi NATO, printre care România, pentru că presiunea imperială americană (prin NATO, prin armată, prin CIA, NSA şi alte servicii speciale) a scăzut până aproape de zero. Războiul politic şi economic intern americano-american se înteţeşte şi se înăspreşte. E vorba de războiul între fostul establishmentDeep State, Partidul Democrat, media mainstream, Hollywood, Wall Street, Federal Reserve… – şi poporul american, mai ales albii sărăciţi în urma delocalizărilor din fostele megalopolisuri industriale, dar nu numai, care l-au ales pe pitorescul miliardar din imobiliare şi show-uri personale de TV, Donald Trump, susţinut şi el, de altfel, de o altermedia din ce în ce mai influentă, cu o audienţă enormă, foarte activă deşi cel mai adesea neplătită şi care a devenit infinit mai credibilă decât mainstream-ul.
Marea Britanie a fost deja aruncată în aer de ideea „ciucă” a fostului ei prim-ministru conservator David Cameron, aceea de a vota într-un referendum pentru plecarea din sau rămânerea în UE. Britanicii au votat să plece. Au trecut mai bine de doi ani de atunci. Sute de întreprinderi, bănci mai ales, americane în primul rând, bănci ale principalilor aliaţi ai UK, au părăsit deja Marea Britanie,  orientându-se spre Frankfurt, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Dublin şi alte capitale din UE ale celor 27 „rămase” încă. Dar pierderile Regatului Unit sunt abia la început. Ce se va întâmpla cu frontiera dintre cele două Irlande după ce o Irlandă va fi afară şi cealaltă înăuntru, în UE ? Dar cu sutele de mii de cetăţeni britanici instalaţi pe continent, mai ales în multrâvnitul sud al Franţei, Franţa care are spitale mult mai performante şi, în general, un regim de securitate socială încă „socialist” ? Recuperarea Commonwealth-ului, care să compenseze pierderile rezultate din abandonarea Uniunii Europene, pare pentru moment doar un miraj. Trecutul imperial nu se mai întoarce.
A venit la rând Franţa, cu votul paradoxal pentru foarte tânărul Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, partid inventat, ca şi el, de aceiaşi miliardari sau oligarhi francezi sub bagheta prietenilor lui Jacques Attali, miliardarii sau oligarhii globali, multinaţionali, care controlează bănci centrale, Federal Reserve, printre alte câteva sute, inclusiv BNR, condusă de 29 de ani neîntrerupt de acelaşi Mugur Isărescu (l-a depăşit pe tiranul Ceauşescu !). Fără să uităm multinaţionalele, în primul rând cele americane, de felul celor din GAFA. Triumful populismului în cele trei mari democraţii – Brexit în marea Britanie, alegerea lui Donald Trump în SUA, revoluţia în curs a Vestelor galbene în Franţa – poate să fie o renaştere, o refondare a democraţiei sau chiar începutul sfârşitului ei, adică trecerea la totalitarismul capitalist de stat. Restul planetei asistă activ la marile zvârcoliri care au cuprins nucleul dur al lumii occidentale. Pentru că, alături de populismul din America, Regatul Unit, Franţa, avem şi guvernarea populistă (dreapta dură şi stânga extremă, populiste amândouă, reunite) din Italia, îi avem pe Viktor Orbán în Ungaria şi pe Jarosław Kaczyński în Polonia, precum şi pe alţi conducători din Est sătui de neoliberalism. China, Rusia şi India nu au ratat ocazia şi se prezintă ca o alternativă credibilă la un Occident în derivă. De altfel, pentru toată lumea, centrul economic s-a mutat în Asia, având China în frunte.

continuare »


Răscoala care se poate transforma în revoluţie

luni 21 Ian 2019

Petru Romoşan

Continuăm „reportajul” nostru de la distanţă despre Franţa şi revoluţia ei în curs, care poate schimba faţa Europei şi chiar a lumii. În orice caz, UE şi moneda euro sunt principalele ţinte vizate de această mişcare, judecând după cei mai importanţi teoreticieni şi analişti ai ei. Mişcarea Vestelor galbene poate fi startul unei schimbări mult mai largi pentru că protestele de la Paris şi din Franţa sunt cel mai urmărite şi comentate în altermedia din SUA preşedintelui populist Donald Trump, unde cei mai liberi şi curajoşi comentatori speră ca această mişcare să capete formă şi pe continentul american. Protestele francezilor sunt urmărite atent, chiar în mainstream media, şi în Marea Britanie, cealaltă mare democraţie istorică, aflată ea însăşi în plină revoluţie Brexit. Dacă mişcarea Vestelor galbene este doar „populistă”, populară, sau de-a dreptul „comunistă” numai viitorul apropiat ne poate spune. Pentru că mare parte din cererile protestatarilor nu pot fi satisfăcute decât de un stat comunist aşa cum îl profeţea cândva Karl Marx. Nu spunea el că revoluţia comunistă va veni în cele mai dezvoltate ţări capitaliste şi în nici un caz în Rusia feudală ?
Răscoala sau răzmeriţa sau insurecţia Vestelor galbene din Franţa – a săracilor, a periferiilor oraşelor mari şi a regiunilor deja marginalizate, dar şi a departamentelor şi teritoriilor de peste mări, ca şi a clasei medii pauperizate forţat – intră într-o nouă fază, una foarte riscantă, a conflictului frontal dintre poliţie, trupele speciale, o armată, de fapt, a claselor avute (cei vreo 10 %, să zicem), şi „poporul” francez, Vestele galbene (cu o susţinere în populaţie între 70 şi 80 %). Observatorii aşteaptă cu îngrijorare primii morţi rezultaţi direct din ciocnirile din ce în ce mai violente dintre forţele de ordine şi protestatari (există deja morţi, dar din incidente colaterale protestelor). „La tête de Turc” (prima ţintă, obsesia) a Vestelor galbene e, bineînţeles, prea adolescentinul preşedinte Emmanuel Macron, identificat ca reprezentant direct al „căpitanilor de industrie” (toţi în coluziune cu statul, cu banul public, marii „evadaţi” ai impozitelor), al Uniunii Europene şi, indirect, al Germaniei, care conduce din ce în ce mai la vedere UE.
Manifestaţiile Vestelor galbene au deja un bilanţ greu al victimelor, fără vreo comparaţie posibilă (din 1962 încoace – independenţa Algeriei). Ministrul de Interne a aproximat la 1 000 răniţii în rândul forţelor de ordine, contra 1 700 de răniţi din rândul manifestanţilor (alţii estimează 2 000 sau mai mult), contabilizaţi din 17 noiembrie 2018 până în 17 ianuarie 2019 (Libération). Dar lucrurile stau chiar mai rău : Check News indică 94 de răniţi grav printre manifestanţi, dintre care 69 prin împuşcare cu flashball (lansator de proiectile de apărare) : membre smulse, organe care şi-au pierdut funcţia principală (ochi mai ales), fracturi, arsuri grave, grenade încrustate în picioare, plăgi deschise la nivelul capului. În afara hematoamelor de tot felul, unele foarte întinse. Ministerul de Interne a refuzat să comunice felul rănilor înregistrate printre forţele de ordine. După unii observatori, la cea de-a noua ieşire în stradă a forţelor de ordine (vreo 80 000), acestea au fost înarmate şi cu mitraliere (Le Canard enchaîné – citat).
A zecea sâmbătă de protest (19 ianuarie 2019) a fost destul de asemănătoare cu precedenta, şi ca prezenţă, şi ca discurs. Dar amândouă au fost, probabil, foarte diferite de ce va urma sâmbăta viitoare, după ce evenimente importante se vor fi derulat deja. Se anticipează votarea unei legi care să limiteze dreptul la manifestaţie şi va fi semnat tratatul frontalier franco-german de la Aachen (Aix-la-Chapelle). Cele două întâlniri de până acum ale preşedintelui Macron cu primarii unor regiuni franceze, în cadrul marii dezbateri naţionale iniţiată de preşedinte, nu au schimbat nimic în relaţia încordată dintre popor şi establishment. Pe lângă că nu răspund în nici un fel la cererile protestatarilor, aceste întâlniri prezidenţiale sunt percepute ca un one-man show sau o stand-up comedy, care deschid, de fapt, campania în favoarea partidului de guvernământ pentru europarlamentarele din mai 2019.
Între timp, marţi 22 ianuarie 2019, deşi are vreo 80 % din populaţie mai mult sau mai puţin împotriva sa, preşedintele Macron va semna un tratat de integrare a regiunilor frontaliere ale Republicii Franceze cu Germania. Un fel de act de naştere oficial al noului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană. Sau un al IV-lea Reich, cum ar veni, după unii. Ce nu a reuşit Germania cu două războaie mondiale, care au făcut atât de mult rău europenilor, pare să reuşească prin moneda euro şi cu ajutorul unei organizaţii tehnocratice (deloc democrată), cum a devenit Uniunea Europeană în ultimii ani.
Nouă, românilor, Germania ne-a adus primul război mondial, cu Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, cu ocuparea Bucureştiului etc., etc., şi al doilea război mondial, care ne-a băgat, în consecinţă, sub ocupaţia sovietică pentru 45 de ani. Recent, Germania ne-a adus şi cel mai dezastruos preşedinte, şef de stat din ultimii 30 de ani, puţinul dar şi agresivul Klaus Iohannis, cu improbabilul său ambasador la Berlin, Emil Hurezeanu. Înainte, în 2012, Germania şi Angela Merkel îl salvaseră, împotriva unui vot popular masiv, maximal, pe detestatul preşedinte Traian Băsescu. Românilor li se induce pe căi propagandistice primitive că Regatul României ar fi trădat Germania în al doilea război mondial. Nimic mai fals ! Nu românii i-au chemat pe germani în România (după ce ne sfârtecaseră teritoriul naţional, cu Ardealul de Nord cedat Ungariei, cu Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa cedate ruşilor), de unde ne-au târât în aventura antisovietică până la Cotul Donului, iar întoarcerea armelor după arestarea lui Ion Antonescu, sub conducerea tânărului rege Mihai de atunci, a fost o acţiune firească, din seria celor ce aveau să ducă la prăbuşirea celui de-al Treilea Reich.
Francezii care semnează Tratatul de la Aix-la-Chapelle sunt urmaşii celor care au trăit hecatomba de la Verdun (700 000 de morţi în total), ocuparea Parisului şi a Franţei, Rezistenţa şi l-au avut ca şef de stat pe Philippe Pétain, cu care tânărul Macron nu va întârzia să fie comparat (l-a elogiat, de altfel, deja pe Pétain ca erou al primului război mondial în noiembrie trecut, la ceremoniile Armistiţiului – tot atunci a anulat parada militară tradiţională, s-a spus că la cererea Germaniei, şi a descoperit că SUA poate fi un inamic periculos al Franţei…). Ca un făcut, preşedintele Klaus Iohannis va fi „naş” al acestei stranii întâmplări, foarte vag pomenită anterior în media franceză. Se poate pretexta că preocuparea cu manifestaţiile Vestelor galbene a ocultat evenimentul care se va petrece în oraşul în care s-a încoronat Charlemagne Imperator Augustus la 25 decembrie, în anul  800…

 


Intelectualul şi Revoluţia

luni 14 Ian 2019

Petru Romoşan

Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360 000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80 000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă. Cifrele oficiale pentru manifestanţi nici nu mai merită citate pentru că sunt pură propagandă, la care media mainstream colaborează într-o veselie. Deci nu numai că mişcarea Gilets jaunes („Vestele galbene”) nu slăbeşte, ci vâlvătaia o ia din nou în sus. Peste 200 de manifestanţi au fost reţinuţi şi în sâmbăta de 12 ianuarie. La Paris, Bourges, Lyon, Marsilia, Bordeaux, în Bretania, în Normandia şi în toată Franţa, oamenii cer în stradă schimbarea regimului, a Constituţiei, demisia preşedintelui, dizolvarea Parlamentului etc.
Presarii şi intelectualii publici sunt detestaţi, insultaţi, agresaţi fizic uneori, taxaţi de sclavi ai puterii politice şi ai capitalului. Dar lumea modestă a Vestelor galbene, poporul, îşi are intelectualii săi, care sunt şi singurii ce mai merită să fie ascultaţi acum. De când e lumea, în momentele de mari schimbări, o elită o înlătură pe alta, spunea scriitorul şi ziaristul Éric Zemmour, susţinător şi el al Vestelor galbene. Ideile vechi, convenite, uzate, mic-burgheze sunt înlocuite de idei noi, de neexprimat până mai ieri. Unul dintre cei mai vocali şi articulaţi susţinători ai Vestelor galbene, pe televiziunile şi la posturile de radio la care este admis, în Le Figaro mai nou (cotidian de dreapta şi, probabil, cel mai critic din presa mare la adresa guvernării Macron), pe bloguri, în conferinţe, în media alternativă, este Michel Onfray, filosof, scriitor, conferenţiar celebru, cel mai îndrăzneţ adversar al actualului preşedinte, Emmanuel Macron, cu mult înainte să înceapă protestele Vestelor galbene. Vom încerca să reluăm aici câteva observaţii ale filosofului francez dintr-un text apărut de curând („Quand tombent les masques des populicides”).
Mişcarea Gilets jaunes dezbracă la pielea goală toată clasa politică, inclusiv partidul fondat de Charles de Gaulle, „les gaullistes”, toţi politicienii participă şi contribuie la actualul „regim corupt” şi au „deconstruit” contractul social al celei de-a V-a Republici, „la Ve République”. Prin modificări, schimbări, alterări, rectificări, retuşuri succesive, nici spiritul şi nici litera Constituţiei nu mai sunt respectate. „Nous vivons depuis des années avec une règle du jeu édictée par des faussaires ayant pour nom : Mitterrand et Chirac, Sarkozy et Hollande” („Trăim de ani de zile după o regulă a jocului edictată de falsificatori care poartă numele de Mitterrand şi Chirac, Sarkozy şi Hollande”). „24 de legi care decurgeau din Constituţia din 1958 au fost modificate până azi ! Din 92 de articole aflate în forma originală a Constituţiei n-au mai rămas azi decât 30 ! Această Constituţie e deci moartă de mult. Ne prefacem că o venerăm, dar ea e călcată în picioare sistematic de clasa politică în interesul ei, al operaţiunilor ei de poliţie ordinară, dreapta şi stânga laolaltă (…). După Maastricht, revizuirile Constituţiei care privesc Europa merg în sensul distrugerii naţiunii franceze şi spre profitul statului maastrichtian – Tratatul de la Maastrichi din 1992, Tratatul de la Lisabona din 2008. Această Constituţie din 1958 este moartă : a devenit o hârtie mototolită, o cârpă de şters pe jos.” Preşedintele Emmanuel Macron de astăzi ar fi un mix al viciilor preşedinţilor anteriori (Mitterrand, Chirac, Sarkozy, Hollande) : cinism, demagogie, vulgaritate şi incompetenţă. „Francezii în general şi Vestele galbene în particular au înţeles foarte bine că, după câteva decenii, Constituţia lor le-a fost furată.”

continuare »


Să înceapă balul, muzica !

luni 7 Ian 2019

Petru Romoşan

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi. Dar trebuie să recunoaştem că hazardul, întâmplarea cu preşedinţia temporară şi rotativă românească la UE în primul semestru din 2019 este de un comic enorm. Europenii vor afla măcar că suntem ţara lui Caragiale, Urmuz, Grigore Cugler, Tristan Tzara, Victor Brauner şi Eugen Ionescu, ţara grotescului, ţara absurdului, a dadaismului şi a suprarealismului, o ţară de avangardă ! Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Klaus Iohannis, cu miniştrii, neosecuriştii şi diplomaţii lor, sunt cei mai potriviţi lideri pentru o Uniune Europeană care o ia încă din ianuarie la vale (votul din Parlamentul britanic pentru Brexit), se destramă, se destructurează mai întâi prin punerea serios în discuţie a monedei sale, dadaistul, absurdul euro. Tragicomedia bufă care se prefigurează va fi aproape perfectă sub bagheta urmuziană, cugleriană (vezi Apunake !) a Vioricăi Dăncilă, prim-ministrul român suprarealist, burlesc.
Vom avea „di tăti” (nu şi Basarabia cu noi, din păcate !). Europa poate să aibă la sfârşitul lunii mai un grup parlamentar masiv (dacă nu chiar o majoritate), compus din europarlamentari anti-UE, populişti, naţionalişti, protecţionişti, pe gustul preşedintelui american Donald Trump, el însuşi un fel de mare dadaist, al liderului maghiar Viktor Orbán, populistul şi naţionalistul exemplar în Europa, al populiştilor de stânga (Cinque Stelle) şi al populiştilor de dreapta (Liga Nordului), care guvernează deja o Italie îndatorată până-n gât, de fapt, până peste cap. Nu trebuie uitaţi nici ultranaţionaliştii germani (AfD), care vor şi ei un Dexit (ieşirea Germaniei, „Deutschland”, din UE), sau de ultraconservatorii din Austria ai foarte tânărului cancelar Sebastian Kurz şi ai FPÖ (partid zis de extremă dreaptă). Klaus Iohannis, Herr Nein al României, poate încerca din când în când şi chiar tot timpul să-i spună „nein” şi lui UE, aşa cum procedează sistematic cu guvernul de la Bucureşti.
În penultima săptămână a lunii ianuarie, Parlamentul britanic ar trebui să voteze împotriva tratatului negociat cu UE vreo doi ani de guvernul conservator al Theresei May pentru un Brexit mai blând. Iar la sfârşitul lui martie 2019 ar trebui să se confirme hard Brexit-ul, adică o ieşire non-negociată a Marii Britanii din prea germanica UE. Va fi o lovitură teribilă pentru Regatul Unit, care nu va fi depăşită decât de lovitura încasată de UE, care a forţat o înţelegere prea avantajoasă pentru ea însăşi. La cererea Germaniei, se înţelege. Bursele mondiale vor putea să îşi continue deci valsul ameţitor.

continuare »


Între Rusia şi Occident

joi 3 Ian 2019

Petru Romoşan

La sfârşitul unui an anost, mediocru şi înaintea unui an foarte periculos – de peste tot se profeţeşte recesiunea, marea criză –, poate merită să ne punem câteva întrebări naive, fundamentale şi chiar să facem câteva ipoteze riscate (pentru că prea puţin acoperite de probe) despre ţara noastră. Ţara noastră încă… În 2019, România este o ţară democratică aproape banală (integrată în UE şi în NATO) sau, de fapt, după 2005 şi-a consolidat „democratura” instalată în 1989 şi care a continuat până la ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004) ?
Ce este „democratura” ? E o combinaţie nenorocită de forme şi formule democratice pervertite care acoperă, ascund o dictatură derivată din cea odioasă a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu de până în 1989. Nu o dictatură clasică, bazată pe forţa militară, ci una perversă, mascată, care se sprijină pe Securitatea veche şi nouă, aceeaşi, printr-un nepotism fără limite, şi instrumentalizează justiţia prin protocoale neconstituţionale, evident antidemocratice, slujite de judecători şi procurori acoperiţi sau şantajaţi. Securităţii i-au fost asociaţi oligarhii (creaţi tot de Securitate) şi interlopii (mulţi informatori şi agenţi ai aceleiaşi Securităţi), dintre care, de altfel, au fost promovaţi mai mulţi oligarhi. Pentru că interlopii, bişniţarii de dinainte de 1989, erau nişte „oameni de afaceri”, nişte „capitalişti”. Democratura nu e în nici un caz o democraţie, ci aproape contrariul ei, democratura e o oligarhie vopsită. E de subliniat aici că la estul României nici Republica Moldova, nici Ucraina şi nici Rusia nu pot fi asimilate unor democraţii propriu-zise. Poate doar nefericita Ucraină să poată fi numită o „democratură”, una mai schematică decât cea din România, Rusia este o autocraţie în toată regula, luminată pentru unii şi întunecată pentru alţii.
Liviu Dragnea, omul forte al României din ultimii doi ani, a schimbat trei prim-miniştri numai după bunul său plac şi aparent fără să se consulte cu nimeni. Dragnea i-a urmat la preşedinţia PSD, cel mai mare partid de după 1989, lui Victor Viorel Ponta, mult prea tânărul şi neexperimentatul prim-ministru între 2012 şi 2015. Liviu Dragnea, la fel ca Traian Băsescu, fostul lider al PD, partidul pro-vestic al noii Securităţi, sau ca Ion Iliescu şi Adrian Năstase înaintea lor, este un prepus tipic pentru o democratură oligarhică şi în nici un caz un lider care să evoce democraţia într-o economie funcţională. Preşedinţii Emil Constantinescu (1997-2000) şi Klaus Iohannis în ultimii patru ani, începând din ianuarie 2015, sunt oameni cu certe aspiraţii democratice dar, din păcate, s-au dovedit a fi nişte preşedinţi foarte slabi, şi-au ratat, fiecare în felul său, lamentabil, mandatul. În ultimii patru ani, Klaus Iohannis l-a depăşit în nulitate, incoerenţă şi ineficienţă pe Emil Constantinescu, lucru care nu părea uşor de realizat.

continuare »


Cât judiciarism mai încape ?

joi 27 Dec 2018

Petru Romoşan

„Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu justiţia în România !” O zicere pe care o auzim în ţara noastră de când ne naştem şi până murim. Atâta doar că, după sumbrii ani ’50 şi până în 1989, românii aveau mult mai puţin de-a face cu tribunalul decât din 2007 încoace. Odată intrat în această maşinărie, justiţiabilul nu mai poate şti care va fi soarta sa. Şi asta indiferent dacă este vinovat sau nevinovat. Acesta e sentimentul general. Şi, la urma urmei, unde începe şi unde se termină vinovăţia ? Judecătorii, deşi se pretind, nu sunt totuşi bunul Dumnezeu. Astăzi aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva în puşcărie sau prin tribunale.

Societatea românească a devenit una judiciaristă, procesomană, pe model american, avocaţii, dar mai ales procurorii, ca şi judecătorii, sunt oamenii zilei, oameni la modă, destui câştigă foarte bine, deşi…, deşi criza a venit şi peste avocaţi. Dar în nici un caz peste procurori şi cu atât mai puţin peste judecători, care sunt plătiţi regeşte într-o ţară săracă. Două televiziuni (Antena 3 şi România TV), cam cu aceiaşi invitaţi, lipiţi de ani de zile pe scaune, atacă aproape seară de seară DNA-ul, DIICOT-ul, Parchetul General, ÎCCJ, CAB şi celelalte curţi. Laura Codruţa Kövesi, zeiţa comică a Justiţiei de ocupaţie, „Slujirea” (G. Liiceanu), care era dată candidată sigură la preşedinţie, cu toată mediocritatea ei evidentă şi agresivă, e azi istorie. Augustin Lazăr, un procuror general venit din vremea Securităţii, se agaţă încă penibil de fotoliu.

Alte televiziuni şi alte posturi de radio (Digi 24, Realitatea TV, Europa FM), de cealaltă parte a eşichierului, de partea Binomului şi contra partidului (PSD), au apărat-o cu dinţii pe deja aneantizata Codruţa şi continuă să-l apere lamentabil pe antediluvianul securistoid Augustin Lazăr, taica brăţărilor dacice recente care încă ne populează muzeele fără nici o expertiză serioasă. Comentatorii frenetici, împinşi zi de zi pe sticla televizoarelor (CT Popescu, de exemplu), n-au remarcat încă grandioasa contribuţie a dr. Augustin Lazăr şi Aurel Condruz, Corpus Juris Patrimonii – Patrimoniul cultural naţional, în două ediţii, în care sunt adunate legile naţionale şi europene, convenţii şi regulamente internaţionale, acte normative interne, adică documente publice puse sub semnături private (cu drepturi de autor ?), doar cu o prefaţă a „autorilor” de o pagină şi jumătate. Asta apropo de măreţia procurorului general Augustin Lazăr.

Artiştii, scriitorii au dispărut aproape cu totul de pe scena publică, despre importanţa calităţii educatorilor, a profesorilor, a învăţământului se vorbeşte destul de mult dar nu se face nimic, nu avem o universitate măcar realmente cotată internaţional. Politicienii şi ziariştii (toată media) au ocupat până la demenţă scena ultimilor 30 de ani, şi-au umplut buzunarele şi conturile, dar azi plictisesc sau au cam dispărut (ziariştii). Nici unii, nici alţii nu mai interesează decât ca material didactic pentru erorile sau ororile justiţiei. Deşi cel mai bun mijloc de a face avere în România rămâne tot politica. Şi de aceea toată lumea se ocupă de oligarhul Liviu Dragnea sau de preşedintele de operetă Klaus Iohannis. Elena Udrea, zâna coruptă şi foarte dubioasă a epocii Băsescu, şi procuroarea Alina Bica, şefa direcţiei crimă organizată din aceeaşi epocă sinistră, au fugit degeaba până în Costa Rica. Cum judecătorii şi procurorii noştri sunt incompetenţi, corupţi şi complici (cu procedurile, cu completurile sau completele, cu Binomul, cu infractorii), Udrea şi Bica ar fi putut sta foarte bine la Bucureşti şi ar fi fost deja libere.

Toate locurile comune ale democraţiei, legi, reguli, cutume au fost în România postcomunistă transformate în contrariul lor (neocomunist). Acum a venit rândul prezumţiei de nevinovăţie să fie abuzată şi terfelită. Prezumţia de nevinovăţie aplicată Elenei Udrea, pentru că au fost aleşi nestatutar cei cinci judecători din complet, e o glumă întunecată, repercutată pe toate televiziunile în apărarea fostei ministrese impostoare. În fapt, după toate câte le-a făcut în cei 10 ani de regim Băsescu, ea s-a ales doar cu un minimal proces Gala Bute, un proces foarte zgomotos dar minor. O probă suficientă a politicii traficate şi orientate a DNA, care nu a mai găsit nimic altceva de reproşat Elenei Udrea, în ciuda unei averi colosale, inexplicabile.

Judiciarizarea halucinată a societăţii româneşti e de ani de zile fenomenul cel mai pregnant. Nu tu economie, nu tu social, nu tu cultură, nu tu ştiinţă, nu tu sănătate. E prea mult pentru ca fenomenul să fie întâmplător şi născut natural pe malul Dâmboviţei. Justiţia a fost folosită ca instrument de acaparare a puterii totale (epoca Băsescu, dar şi Iohannis) sau, dimpotrivă, e azi, pentru politicienii aflaţi teoretic la putere (PSD+ALDE) şi pentru propagandiştii lor, mama tuturor relelor. Excesul e evident pentru oricine. Nu e oare acesta semnul americanizării în marş forţat a României ? Aproape 200 de ani, în ţara noastră s-a vorbit mai ales franceza. Şi s-a trăit după modelul francez şi, mai restrâns, după cel britanic. În Transilvania, modelul urban era cel mai adesea austriac şi, ici-colo, german. Nu budapestan, căci şi acesta era o copie a Vienei. Azi, engleza a devenit limba dominantă, în varianta ei internaţională, oarecum americană. La fel şi modul de viaţă al generaţiilor mai tinere.

Ce va veni după judiciarism, justiţiarism, telejustiţie non-stop ? Vor veni la rând băncile, banii, economismul şi financiarismul dezlănţuite. Aşa cum o probează ultimele măsuri din domeniul bancar luate de Darius Vâlcov, Liviu Dragnea, CP Tăriceanu, cu toţii condamnaţi sau în curs de condamnare în ţara justiţiei atotstăpânitoare, vedetizate, care ocupă încă tot spaţiul public. Cine şi cum conduce de fapt „paşalâcul”, protectoratul România ? Căci e limpede că decidenţii reali nu-şi cunosc deloc supuşii din ce în ce mai fantomatici.

 


Ziua « V » a Vestelor galbene

luni 17 Dec 2018

Petru Romoşan       

15 decembrie, zi de test major pentru mişcarea Vestelor galbene în Franţa, confirmă încă de la 10 dimineaţa că avem de-a face cu o revoluţie, o insurecţie socială nemaivăzută în ultimele decenii, şi nu doar cu o răscoală a săracilor. Suta de euro a lui Macron, care de fapt nici măcar nu e o sută întreagă, asurzitoarea propagandă a mediei oficiale care a instrumentalizat atacul terorist de la Strasbourg nu au schimbat nimic. Dimpotrivă, mişcarea Vestelor galbene se radicalizează, se organizează, se scriu programe simple şi clare, se cere vehement, intransigent, non-negociabil, referendum de iniţiativă cetăţenească şi destituirea preşedintelui mafiei financiare şi oligarhice Emmanuel Macron. Destituire, şi nu doar demisie.
Ruptura dintre „lumea de sus” a celei de-a V-a Republici (oligarhii, bogaţii, pensionarii „speciali”, patronatele, birocraţia de vârf a statului, partidele, conducerile sindicatelor, presa şi media aservite, elita universitară închinată puterii etc.) şi „lumea celor mici” (clasele populare, perifericii faţă de centrele încăpute, mica funcţionărime, agricultorii, micii întreprinzători) şi a „clasei medii” (moştenitori, absolvenţi de mari şcoli, doctori, profesori, ingineri, arhitecţi, avocaţi, întreprinzători şi comercianţi de tot felul etc.), în descreştere dramatică, se adânceşte, consensul republican pare definitiv pierdut, spart, „cassé”. La orizont se vede din ce în ce mai limpede criza economică într-o ţară esenţială pentru construcţia UE, posibila destructurare a UE şi aproape certa renunţare la euro, care, după cei mai serioşi analişti, e cauza cauzelor pentru mişcarea Vestelor galbene. Opulentele Bruxelles şi Strasbourg, cele două capitale ale UE, cu Parlamentul inutil dar plătit regeşte, cu Comisia nealeasă de nimeni dar foarte intruzivă în viaţa naţiunilor, cu o funcţionărime pletorică, ineptă, insolentă şi foarte bine remunerată pentru cedările de suveranitate, n-au făcut decât să exaspereze, să înfurie o mare parte a populaţiei franceze pauperizată după Maastricht, după introducerea monedei euro şi după NU-ul francez din 2005 la Constituţia europeană, devenită Tratatul de la Lisabona, impus arbitrar de Nicolas Sarkozy (actualul consilier privilegiat al lui Emmanuel Macron). În România, cea mai mare „şmecherie” e să te faci ales europarlamentar (şi şefii partidelor o visează) sau să lucrezi ca funcţionar la Bruxelles, ca mulţi din echipa guvernamentală a lui Dacian Cioloş.
Vestele galbene nu vor doar renunţarea la nişte taxe iresponsabile, obraznice, taxele pe emisiile de carbon, taxele pe carburanţi, nu vor suta de euro pe modelul Ceauşescu, ci vor creşterea puterii de cumpărare, care se poate realiza numai prin remodelarea substanţială a întregului sistem fiscal şi de redistribuire a veniturilor pentru „les petits” („cei mici”) şi pentru clasa medie pe cale de dispariţie (ce constituie împreună trunchiul central al naţiunii franceze), dar şi pentru privilegiaţi, „tagma jefuitorilor”, cum bine o numea Tudor Vladimirescu al nostru la 1821. Partidele politice din opoziţie, dreapta populistă a lui Marine Le Pen şi extrema stângă burgheză a lui Jean-Luc Mélenchon, încearcă disperat să se asocieze Vestelor galbene, care se anunţă câştigatoare în războiul social cu establishment-ul putregăios, susţinut încă de impresionante forţe de poliţie şi de o presă şi o media larg detestate. Sindicatele, complice cu puterea de decenii, au fost date dispărute în ultima lună şi se milogesc acum pe lângă Vestele galbene să fie acceptate şi ele la manifestaţie. Sindicatele riscă, în fapt, să dispară definitiv.

continuare »


« Vestele galbene » şi decesul falsei democraţii

luni 10 Dec 2018

Petru Romoşan       

Cea mai tare scenă difuzată de televiziunile franceze ieri, 8 decembrie 2018, mi s-a părut a fi cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător. Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu. Unii, cei „şmecheri” şi nesimţiţi, care de fapt nu au nici o meserie, nu sunt buni de nimic, sunt întotdeauna votaţi – la stânga, la dreapta, la centru sau la extreme –, ceilalţi doar îi votează ba pe unii, ba pe alţii şi rămân nemâncaţi şi fără motorină în rablele lor spre sfârşitul fiecărei luni. Ei şi copiii lor, care nu au aproape niciodată acces la marile şcoli scumpe, cele care dau carieră şi promit venituri. Copii care nu mai aşteaptă cadouri pentru Crăciunul care vine. Alsacienii cu veste galbene îşi puneau ca dorinţă să nu mai vadă nici un deputat sau ministru de azi la viitoarele alegeri anticipate pe care le forţează mişcarea lor.
Ce se întâmplă cu Franţa în acest sfârşit de 2018 ? Pentru a patra sâmbătă consecutivă, începând cu 17 noiembrie, străzile Parisului, faimoasa arteră Champs-Élysées şi bulevardele adiacente, place de la Bastille, place de la République, place de la Concorde şi place de la Madeleine, alte oraşe ale Franţei – Bordeaux, Lyon, Marsilia, Toulouse, Lille, Nisa, Caen, Toulon, Avignon, Bastia, Puy-en-Velay etc. – au fost invadate de nişte manifestanţi neobişnuiţi, cei mai mulţi având pe ei veste galbene, bărbaţi şi femei din clasele populare şi din clasa mijlocie, fără vreo apartenenţă politică sau sindicală precisă, care au ieşit să protesteze împotriva creşterii preţurilor la carburanţi. Asta a fost doar în prima sâmbătă. Din a doua sâmbătă, nemulţumirile şi revendicările s-au înmulţit vertiginos, culminând cu „Macron démission !” sau „Macron en prison !”. De o lună a început o revoltă populară nemaivăzută, o revoluţie, o insurecţie care, încet dar sigur, va schimba Franţa, democraţia în Europa şi, poate, ca altădată, chiar lumea. Pentru că manifestaţiile s-au extins la Bruxelles, cu multe arestări, în Belgia deci, în Olanda, în Germania şi sunt salutate din SUA chiar de preşedintele Donald Trump („Love France”) şi de marii editorialişti independenţi, ca Paul Craig Roberts, în articolul său din 4 decembrie 2018, intitulat „The Disintegration of Western Society” („pray the revolt spreads to the US” – “rugaţi-vă ca revolta să se întindă şi în Statele Unite”). Televiziunile americane, cele britanice, ca şi altele din Europa şi din lume au transmis ore şi ore de la Paris şi din Franţa Vestelor galbene.
La ultima ieşire a Vestelor galbene, cea de ieri, 8 decembrie 2018, un sindicat independent al poliţiştilor a socotit că sunt 1 300 de puncte de acţiune, cu 400 de participanţi în medie la un punct, ceea ce dă un număr de patru ori mai mare decât cel oficial, livrat de Ministerul de Interne (136 000), adică vreo 520 000 de manifestanţi. Oficial, în Paris au fost număraţi doar 10 000 de manifestanţi la 8 000 de poliţişti şi alte forţe de ordine… Manifestanţii au fost “dezarmaţi” de praştii, de ciocane, de bile metalice de pétanque, de pietre şi bolovani, în vreme ce forţele de ordine au folosit la discreţie gaze lacrimogene, grenade asurzitoare, gloanţe de cauciuc şi alte furtunuri de apă, plus blindate de război dar intrate în uzul jandarmeriei. Cu alte cuvinte, angajaţii statului împotriva celor care îi duc în spinare, ca să apere o clasă politică ruptă de realitate, cu aspiraţii globaliste, întreţinută de popor cu sume neverosimile. Şi să apere cartierele locuite de bogaţi şi privilegiaţi.
De mai multe cicluri electorale, începând de la al doilea mandat al lui Jacques Chirac

continuare »