Oligarhia din România şi Moise Guran

luni 20 Ian 2020

Petru Romoşan

Pentru cei care nu sunt încă lămuriţi pe deplin, merită să insistăm : societatea românească e una dominată de oligarhie, asemănătoare cu cea din Ucraina şi cu cea din Rusia, vecine, iar această societate se căzneşte să joace tontoroiul democraţiei. Dominanţii din România (de la George Soros şi multinaţionale – Telekom, Orange, Vodafone etc. – la latifundiarul Gigi Becali şi toată banda de inculpaţi şi condamnaţi, Dinu Patriciu fie iertat, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Puiu Popoviciu şi destui alţii) simt încă nevoia să se acopere cu vălurile democraţiei. Oligarhii străini şi băştinaşi controlează tot ce merită să fie controlat. Economia, dar şi politica, milităria, sănătatea şi şcoala, şi sunt apăraţi până la ultimul fir de păr de servicii secrete supranumerice, de procurori (şi, parţial, de judecători), de poliţişti corupţi, mult prea „întreprinzători” şi ei. Travestirea oligarhiei în comedie democratică ţine de obligaţii europene şi americane sau oligarhia din România este interesată să-şi ascundă responsabilităţile, uneori criminale, sub ştampila votului universal (oricât de contrafăcut) ?

Evident, dacă în realitate avem o oligarhie (cea definită mai întâi acum 2500 de ani de Xenofon în Sparta), nu avem un preşedinte, un prim-ministru şi un guvern democratici. Iar Parlamentul este unul de paie, tragicomic, penibil, în care voturile PSD-Ciolacu nu mai contează. Este „ciocănitoarea” Raluca Turcan, viceprim-ministru fără portofoliu, un reprezentant de luat în serios al democraţiei româneşti sau doar un fel de Woody Woodpecker în interiorul PNL dar şi pentru opinia publică în numele preşedintelui ? (Ludovic Orban, actual prim-ministru : „Vă recomand să nu urmaţi stilul de carieră politică al Ralucăi Turcan, Mioarei Mantale, Elenei Udrea. Nu trebuie să treceţi prin patul nici unui şef dacă vreţi să ajungeţi în funcţii publice importante.”) Sau Raluca Turcan este mai degrabă, la fel ca marele europarlamentar Rareş Bogdan, “number one”, doar o vuvuzea, o trompeţică a satrapului naţional al oligarhiei ?

Ultima mutare importantă pe eşichier, foarte discutată şi îndelung “analizată”, translarea jurnalistului economic Moise Guran în USR (şef de campanie ?) merită, într-adevăr, să fie privită cu seriozitate. Moise Guran e un personaj mult mai consistent decât Rareş Bogdan, Robert Turcescu, Gabriela Firea sau Dan Diaconescu, alte exemple de ziarişti aspiraţi de politic. Guran poate fi comparat doar cu “sacrificatul” Ilie Şerbănescu, amândoi comentatori specializaţi, oameni capabili să înţeleagă marile mecanisme economice, indiferent de parti-pris-urile lor. Cei enumeraţi mai înainte – Gabriela Firea, Dan Diaconescu, Rareş Bogdan, Robert Turcescu – pot fi mai degrabă comparaţi cu Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Alexandru Mironov de la începuturile anilor ’90, şi ei ziarişti intraţi în politică. Moise Guran e un candidat posibil la postul de premier sau, peste cinci ani, chiar pentru Cotroceni.

Lovitura de imagine realizată de USR cu Moise Guran poate fi esenţială pentru următoarele două rânduri de alegeri. De unde şi suspiciunea că generalul Florian Coldea şi o parte a statului subteran ar fi amestecaţi într-o asemenea operaţiune. Va fi “translat” şi Cristian Tudor Popescu, colegul de emisiune patetic al lui Moise Guran de pe Europa FM, de aceiaşi oligarhi şi de servitorii lor militarizaţi ? Nu facem aici decât o modestă propunere. Şi poate vor mai fi şi alţii care să treacă de la ziaristica de propagandă direct în politică. Pentru că, oricum, presa nu prea mai există şi nici nu mai interesează multă lume.

Adevărata “chestiune” e că între politicienii şi ziariştii ultimilor 30 de ani nu prea sunt mari diferenţe. Şi unii, şi alţii, mai toţi, continuă să fie “arendaşi” sau “argaţi” ai marelui capital, ai oligarhilor băştinaşi dar mai ales străini. Ce este oligarhia azi ? Tribalismul din jurul miliardarilor recenţi, din interiorul serviciilor speciale şi al Ministerului de Interne (actualul ministru a descoperit întregi familii angajate în aceeaşi instituţie) este oligarchic, şi nicidecum democratic. Abia ieşiţi din comunismul nostru familist, tribal el însuşi, nici nu puteam redescoperi pe termen scurt altceva decât, cel mult, idealurile triburilor în capitalism, ale mafiilor, ale interlopilor.


Ultimul guvern « democrat » ?

luni 13 Ian 2020

Petru Romoşan

Motto : „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.”
Carol al II-lea, ianuarie 1938

Guvernul ultraminoritar liberal (democrat ? PDL ? băsist ?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă ?

Este prim-ministrul Ludovic Orban, ultraminoritarul (ca reprezentare parlamentară), la fel de slab, de nul, de contestabil cum au fost la timpul lor prim-miniştrii Mihai Răzvan Ungureanu, venit de la SIE, sau Dacian Cioloş, „europeistul” de meserie, tehnocrat, cu un unchi la purtător general de servicii (şi fost miliţian) ? Chiar dă lovituri fatale bugetului naţional intelectualul Florin Câţu, un autor de articole economice remarcabile ? Critica şi dărâmarea cu orice preţ seamănă leit cu lauda şi pupincurismul cu orice preţ. Şi critica dezlănţuită, şi pupincurismul nelimitat suferă de absenţa acută a spiritului critic şi vin mai degrabă din propagandă.

Nu e deloc exclus, după ultimele evoluţii internaţionale, să fim obligaţi nu peste prea mult timp să-i acordăm actualului guvern o mare bilă albă. Aceea că foarte fragilul guvern Ludovic Orban e încă un guvern compus din civili, cel puţin la prima vedere. Nici măcar Ludovic Orban, deşi fiu de ofiţer de Securitate, nu pare deloc „militarizat”. Dimpotrivă, actualul prim-ministru are o solidă reputaţie de… chitarist şi de gurist talentat. Analiştii „autorizaţi” nu sunt interesaţi deloc de adevăratul guvern, în fapt un al doilea guvern, cel nedemocratic, cel neales şi nevotat, cel oligarhic, CSAT. Despre care s-a tot scris că e o rămăşiţă a vechiului regim de dictatură, de tiranie. Iar CSAT are în componenţa sa prea mulţi generali, militari şi militarizaţi diverşi pentru a mai putea fi considerat un guvern civil. În frunte chiar cu preşedintele Klaus Iohannis, un purtător de cuvânt perfect al „statului de drepţi”.

PSD, cel mai mare partid din România, cu peste 200 de senatori şi deputaţi în actualul Parlament, şi-a abandonat fără greaţă programul, liderii şi se mulţumeşte cu o opoziţie excesiv de constructivă. Marcel Ciolacu, noul preşedinte, deocamdată doar interimar, disciplinat şi foarte bine instruit (doctorand la Academia SRI), reprezintă cu succes noul PSD, cel de după Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi, mai ales, de după falimentul Viorica Dăncilă. Ca să-i critici acerb pe Ludovic Orban şi pe guvernul său, ar trebui să speri să vezi din nou PSD-ul la Palatul Victoria. Dar PSD-ul nu mai vrea nici în ruptul capului. Fuge de guvernare ca dracul de tămâie ! L-o fi speriat în aşa măsură măreţia lui Klaus Iohannis ?

Nu e deloc clar pentru populaţia tăcută de ce vrea „preşedintele meu” „alegerile mele anticipate”. Oricum, nu au nici o şansă să câştige aceste alegeri, fie ele şi anticipate, nici SRI, nici STS, nici DNA şi nici măcar MApN al actualului  ministru Ciucă (general demisionar, dar tot general), care eventual ar putea forma un nou guvern CSAT, ca o renaştere a „Frontului Renaşterii Naţionale” şi a dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1939. Istoricul Ioan Scurtu ne picta deja tabloul în urmă cu câţiva ani : „La 30 martie, partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, spre „liniştea ţării”. La 16 decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat”. Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obţinut o victorie deplină. Între cei aleşi se aflau mulţi membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” şi „tehnocraţi” (s-a candidat în funcţie de profesii : agricultură şi muncă manuală ; comerţ şi industrie ; ocupaţiuni intelectuale). La şedinţa de deschidere a Parlamentului, desfăşurată în ziua de 7 iunie 1939, noii deputaţi şi senatori s-au prezentat în costume albe, uniforma de sărbătoare a membrilor FRN. Martha Bibescu – privind din balconul rezervat publicului – aprecia că aleşii naţiunii păreau a fi „spoiţi cu var ca nişte pomi fructiferi sau ca nişte WC-uri de gară, ca tot ce trebuie dezinfectat” (Ioan Scurtu, „Este guvernul meu”, Clipa, decembrie 2015, pp. 1, 5).

În plus, nu e deloc sigur că PNL, chiar cu ajutorul neprecupeţit al STS, va câştiga alegerile şi că vuvuzeaua preferată a preşedintelui, Rareş Bogdan, va deveni prim-ministru. Şansele cele mai mari le are parcă USR, partid descris ca antisistem, care nu a fost încă la guvernare. Şi atunci să vezi comedie : Klaus Iohannis preşedinte şi guvern USR, condus de Dan Barna sau de Nicuşor Dan ! Sau, de fapt, asta doreşte în secret Klaus Iohannis împreună cu scamatorii internaţionali (Soros etc.), un guvern USR ? Un fel de La République en marche pentru România ? Nu USR a fost primul şi cel mai consecvent promotor al anticipatelor ?

Dacă Iranul, Israelul şi SUA sunt pe picior de război, şi România e de mult pregătită. Miniştrilor şi parlamentarilor noştri, cei vechi sau cei anticipaţi, nu le lipsesc decât uniformele şi gradele la vedere. Dar „chestiunea” se poate rezolva în 24 de ore. Se pot chiar scoate de la naftalină uniformele albe ale Frontului Renaşterii Naţionale, partidul unic al lui Carol al II-lea. Pentru că în ultimii 30 de ani, 30 de ani de presupusă democraţie – dar ne putem duce liniştit până în 1939 –, nimic nu s-a schimbat. Ba chiar am reuşit să ne întoarcem, ca într-un remake hollywoodian, în anii ’50, cum au observat destui analişti, vechi şi noi deopotrivă, autorizaţi sau neautorizaţi.


Piaţa mondială de artă contemporană 2019 (3)

joi 2 Ian 2020

Petru Romoşan

Ultima săptămână din 2019 ne-a adus o ploaie de articole despre piaţa mondială de artă. Aproape toate site-urile specializate în comerţul de artă şi destule publicaţii economice au propus propria lor perspectivă într-un domeniu dintre cele mai pasionante, la jumătatea drumului dintre creaţia artistică şi afaceri, bani, investiţii. Ce e nou cu adevărat ? Vom cita mai ales, traducând şi adaptând pentru publicul român, din „Géopolitique du marché de l’art”/Le marché de l’art contemporain (fr.artprice.com), un studiu aprofundat publicat de Artprice.

Piaţa americană de artă este primul motor al creşterii în 2019. Piaţa asiatică se diversifică şi se dezvoltă, în frunte cu Hong Kong-ul, care este un pod („bridge”) între Occident şi Asia. Piaţa americană superperformează, cu 724,5 milioane de dolari pe opere vândute, o cifră în creştere cu 18 % faţă de anul anterior, şi el cu foarte bune rezultate. Cu titlu de comparaţie, New York-ul (95 % din piaţa de artă contemporană din SUA) generează de 17 ori cifra de la Paris şi de 3 ori vânzările realizate la Hong Kong sau Beijing.

E adevărat însă că rezultatele americane sunt obţinute pe operele unui număr foarte restrâns de artişti. Cinci semnături – Jean-Michel Basquiat, Jeff Koons, Kaws, Christopher Wool şi George Condo – constituie soclul pieţei de artă contemporană top level din SUA. Vânzarea cumulată a lucrărilor lor (485,5 milioane de dolari în 12 luni) reprezintă un sfert din piaţa globală de artă contemporană. Nu mai puţin de 106 opere contemporane au depăşit un milion de dolari în SUA, contra 81 în Regatul Unit. Şi nici una în Europa… La fel de adevărat e că majoritatea operelor majore de artă contemporană din Europa se vând la New York şi la Londra. Oferta „haut de gamme”, de top, de vârf rămâne concentrată la New York şi la Londra, cu toată „dematerializarea” în creştere a licitaţiilor şi a posibilităţii de a achiziţiona la distanţă (prin Internet, la telefon).

Capitala mondială a licitaţiilor de prestigiu, New York-ul, concentrează şi cele mai prestigioase galerii de pe planetă, a căror influenţă dar şi suprafaţă fizică nu fac decât să crească. Galeria Zwirner se pregăteşte să-şi deschidă al patrulea spaţiu de expunere la New York, iar faimoasa Pace Gallery a anunţat pentru 2020 deschiderea unui spaţiu cu opt etaje, cu o suprafaţă de 7 000 m2, mult mai întinsă decât cea a lui Whitney Museum, care măsoară 4 500 m2. Aceste galerii oferă suprafeţe muzeale artiştilor pe care îi lansează spre celebritate.

Statele Unite concentrează în acelaşi timp operele cele mai scumpe (cu 46 din 100 cele mai mari scoruri mondiale), oferta cea mai densă (aproape 17 000 de loturi propuse spre vânzare) şi cea mai bună adecvare la cererea pieţei (25 % nevândute, faţă de 39 % media mondială). Hong Kong-ul ţine aproape jumătate din piaţa de artă contemporană în Asia şi 14 % din piaţa mondială. Performanţele în netă creştere (+ 56 %) îl aduc anul acesta în faţa Beijing-ului. Din ce în ce mai prestigioasă şi globală, oferta hongkongheză o concurează deja pe cea din Londra şi New York, cu câteva recorduri stabilite la Hong Kong în 2019, printre care o operă de Kaws, pe numele lui adevărat Brian Donnelly (14,8 milioane de dolari – de 15 ori estimarea înaltă anunţată de Sotheby’s şi cam cât tot comerţul de artă de toate genurile din România în 2019). Sotheby’s a reuşit, de asemenea, la Hong Kong recorduri personale pentru etiopiana Julie Mehretu (5,6 milioane de dolari), japoneza Yayoi Kusama (4,8 milioane de dolari) şi americanul Mark Grotjahn (3,4 milioane de dolari).

Veche colonie britanică, Hong Kong-ul, unde nu există nici o taxă pe importurile sau exporturile de artă, îşi joacă plenar rolul de platformă comercială şi artistică, în creştere cu fiecare an, făcând poduri între Est şi Vest. Tokyo este al cincilea oraş mondial pentru piaţa de artă după New York, Londra, Hong Kong şi Beijing. În Europa, Marea Britanie deţine locul dominant (23 % din piaţa mondială), înaintea Franţei (în 2019, doar 2,3 %). Piaţa de artă contemporană din Marea Britanie a rezistat destul de bine Brexitului (23 %, contra 30 % în anul precedent), în vreme ce piaţa s-a prăbuşit în Franţa (– 39 % faţă de anul precedent) şi datorită marilor mişcări sociale care au făcut Parisul nefrecventabil. Germania realizează doar 1,1 % din piaţa mondială, Italia 0,6 %, Austria 0,4 %, Belgia şi Polonia 0,3 % fiecare.

Marc-Arthur Kohn, commissaire-priseur (organizator de licitaţii) la Paris de vreo 45 de ani, ne aduce alte informaţii şi cifre pline de interes : „Christie’s, de exemplu, este deja în măsură să indice că 60 % dintre cumpărătorii săi licitează numai online, iar cei 12 milioane de vizitatori unici ai site-ului său înseamnă o creştere de 21 % faţă de anul anterior. Activitatea în online generează cca 30 000 de mail-uri pe săptămână. Achiziţionarea de către Sotheby’s, anunţată în ianuarie 2018, a start-up-ului american Thread Genius, care a lucrat pe funcţionalitatea recomandării muzicale a lui Spotify, arată încrederea casei de licitaţii în algoritmii şi tehnologia de recunoaştere a imaginilor ca instrument pentru a prevedea gusturile utilizatorilor şi pentru a le prezenta alte opere care i-ar putea interesa. Se pare că ar trebui să ne aşteptăm ca tot mai multe licitaţii să se facă online (ultima victimă pentru cei care preferă să privească de aproape arta înainte de a o cumpăra este licitaţia de artă erotică a lui Sotheby’s din februarie 2020). […] După ce s-a focalizat de-a lungul multor ani asupra unui număr mic de colecţionari, comerţul de artă pare, în aceste vremuri din ce în ce mai dificile, să încurajeze un evantai mult mai larg de clienţi internaţionali. În 2019, vânzările de artă din secolul XX mai ales au atins totalul lor cel mai înalt din toată istoria licitaţiilor publice şi nu există nici un motiv să credem că se va schimba ceva…” (Marc-Arthur Kohn, 31 decembrie 2019, www.agoravox.fr)

Fără îndoială, piaţa mondială de artă contemporană poate să le apară colecţionarilor şi iubitorilor de artă români de domeniul science-fiction. Cele câteva mii de euro pe care le obţin cu greu tinerii artişti români contemporani par foarte mult la Bucureşti, dar, după cum putem vedea, nu sunt decât nişte „bacşişuri” faţă de piaţa globală de artă contemporană. Capitaliştii români sunt încă în faza acumulării primitive de capital şi sunt deci mai interesaţi de imobiliare, terenuri, maşini scumpe, fotbal şi vacanţe. După mijloacele lor mult mai modeste. Timpul pierdut şi energiile risipite în interminabile şedinţe de partid vreo 50 de ani şi în bâlbâieli politice, lupte intestine fără sens, hoţie şi corupţie alţi vreo 30 de ani – tocmai într-o ţară cu un uriaş patrimoniu artistic, cu talente şi tradiţii dintre cele mai bogate şi rare, cu generaţii educate şi înzestrate cu ideal – îşi spun încă dramatic cuvântul.


Comerţul de artă în 2019 (2)

luni 30 Dec 2019

Petru Romoşan

Aşa cum arătam deja în articolul anterior („Piaţa de artă în 2019”), casa de licitaţii Artmark domină autoritar, copios comerţul de artă din România. În anul 2019, vânzările declarate ale Artmark (vezi site-ul oficial) se ridică la aproximativ 10 260 000 de euro. Cea mai mare parte din această sumă a fost realizată din vânzarea de pictură din secolul al XIX-lea (Th. Aman, N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.), interbelică (Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Camil Ressu, Ştefan Popescu, N. Dărăscu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Arthur Verona, Octav Băncilă etc.) şi din pictură contemporană şi, mai nou, sculptură din a doua jumătate a secolului XX. Restul s-a obţinut din vânzarea de ceasuri, bijuterii, vinuri şi alte produse de lux.

Dincolo de marile licitaţii, câteva pe an, cu cifre impresionante pentru România, cel mai mare merit al Artmark este susţinerea constantă a artei contemporane – pictură, sculptură, obiecte decorative – prin cele câteva vânzări realizate în principal cu efortul Ioanei Ciocoiu. Destui artişti în viaţă au, graţie licitaţiilor Artmark, nişte cote solide sau măcar schiţe de cote. Cel mai bine vândut artist în 2019 este Ştefan Câlţia, dar şi cotele lui Horia Bernea, Georgeta Năpăruş, Constantin Piliuţă, Geta Brătescu au fost confirmate cu brio, fără să-l mai socotim aici pe Adrian Ghenie, care e hors concours. Remarcabilă este şi susţinerea casei de licitaţii pentru sculptura contemporană şi recentă.

În toamna lui 2018, Artmark surprindea piaţa cu încă un record : 340 000 de euro pentru Ţărăncuţă cu basma albă de N. Grigorescu (pe o estimare de 50-90 000 de euro), un ulei pe pânză, 43,5 x 29 cm, semnat, din fosta colecţie Lazăr Munteanu. În 2019, Artmark vinde un N. Tonitza, Lecţia (1920-1924), ulei pe carton, 60 x 49,5 cm, la 190 000 de euro şi un alt Tonitza, Maternitate, ulei pe carton, 40 x 30 cm, la 170 000 de euro. Cel mai bine vândut artist contemporan din acest an, cum spuneam deja, a fost Ştefan Câlţia cu Clovn cu coroană (2004), ulei pe pânză, 70 x 63 cm, la 20 000 de euro (pe o estimare de 5-8 000 de euro). O altă lucrare de Ştefan Câlţia, Sat (1991), ulei pe pânză, 97 x 97 cm, a atins în licitaţie 17 000 de euro. Tot în 2019, alte lucrări de Câlţia s-au vândut la 14 000, 12 000, 9 000 de euro etc. Horia Bernea are în continuare o cotă susţinută : Grădină (1994), ulei pe pânză, 110,5 x 143,5 cm, a fost adjudecat la 26 000 de euro (pe o estimare de 20-35 000 de euro).

Nici o galerie din România nu se poate lăuda cu cifre comparabile sau măcar apropiate. Nici măcar deja faimoasa Plan B de la Cluj, care se ocupă şi de interesele lui Adrian Ghenie – la cei 40 de ani ai săi, cel mai scump artist român din toate timpurile după Constantin Brâncuşi şi care a depăşit deja preţurile obţinute pentru Victor Brauner. Plan B, condusă de Mihai Pop, promovează şi alţi artişti contemporani şi recenţi : Ioana Bătrânu, Alexandra Croitoru, Miklós Onucsán, Belu-Simion Făinaru, Mihuţ Boscu Kafchin, Iulia Nistor, Cristian Rusu, Cristi Pogăcean, Gheorghe Ilea, Navid Nuur, Achraf Touloub, Victor Man, Gabriela Varga, Şerban Savu, Ciprian Mureşan, dar şi Horia Damian, Octav Grigorescu sau Mihai Olos. Bineînţeles, şi mulţi alţii. Plan B nu a comunicat cifre şi nici nu e clar dacă şi cât realizează vânzări în România sau doar adună marfă „românească” pentru pieţele externe.

Un deja celebru negustor de artă american de origine română, având galeria principală în Los Angeles (din 2006), Mihai Nicodim, şi-a deschis o filială şi la Bucureşti, în fostul Combinat al Fondului Plastic (Str. Băiculeşti nr. 29). Artiştii lui Nicodim – pe lângă Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan şi Şerban Savu, deja menţionaţi – sunt Cristian Răduţă, Răzvan Boar, Daniela Pălimariu, Ecaterina Vrana (decedată, din nefericire, chiar în 2019, la numai 49 de ani) şi destui alţii. Nici în ceea ce priveşte Galeria Nicodim nu avem cifre şi statistici ale vânzărilor din acest an. Mihai Nicodim s-a făcut cunoscut şi apreciat pentru efortul său de a susţine tineri artişti români în Occident şi în special în SUA.

Casa de licitaţii Historic, deschisă în 2019, a realizat pe ultimele şase luni ale anului, din opt licitaţii, aproximativ 415 000 de euro. Reamintim că Historic este specializată în carte veche, carte rară, autografe, documente vechi şi de valoare. Casa Vikart, specializată în artă contemporană, pentru prima ei licitaţie organizată spre sfârşitul acestui an, a anunţat o cifră realizată de 89 250 de euro, cu o rată de adjudecare de 47,27 %, cu câteva vârfuri, printre care un Felix Aftene, Adoraţia, din 2011, acril pe pânză, 100 x 100 cm, vândut la 4 600 de euro, şi, din nou, Ştefan Câlţia, Casa cu pasăre, din 1998, ulei pe pânză, 60 x 60 cm, adjudecat la 10 500 de euro. Casa de licitaţii Alis nu şi-a anunţat încă rezultatele pe 2019.

Să nu uităm că şi la Cluj Galeria Quadro organizează importante licitaţii, mai ales cu artişti maghiari din toate generaţiile, dar nu numai. În licitaţiile galeriei sunt prezentaţi şi artişti români din Transilvania şi din Vechiul Regat. La ultima sa licitaţie, în această iarnă, Quadro a reuşit câteva recorduri, iar unele lucrări au fost achiziţionate de două muzee din Ardeal, muzee cu management performant. Astfel, Aurel Popp (1879-1960), cu tabloul Notre-Dame, ulei pe pânză, 110 x 131 cm, Paris, 1912, a fost licitat până la 16 000 de euro. Lucrarea lui Thorma János (1870-1937) intitulată Femeie în rochie japoneză, din anii ’20, 70 x 80 cm, ulei pe pânză, a atins şi ea 16 000 de euro. Tabloul lui Jándi Dávid (1893-1944), Răpirea femeilor, ulei pe pânză, 100,5 x 121 cm, s-a vândut la 25 000 de euro. În aceeaşi licitaţie, un Horia Bernea, Hrană (1982), ulei pe pânză, 31,5 x 31,5 cm, a fost adjudecat la 5 000 de euro. În Bucureşti se găsesc în continuare multe picturi ale artiştilor maghiari importanţi, de regulă neglijate de negustori şi de colecţionari.

În 2014, Emil Ene (care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Paul Gherasim şi, probabil, va întocmi până la urmă şi un catalog ştiinţific), Monica Andronic şi Claudia Ene, fiica lui Emil Ene, au deschis frumoasa Galerie Romană din Piaţa Romană. Galeria a organizat expoziţii ale membrilor Grupului Prolog : Paul Gherasim, Horea Paştina, Valentin Scărlătescu, Mihai Sârbulescu, Constantin Flondor, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv etc. În ultima vreme, galeria condusă de Emil Ene şi Monica Andronic a vernisat câteva expoziţii consacrate unor familii de artişti : familia Ion, Ruxandra, Maria Grigorescu şi Adela Petrescu, familia Ion şi Ariana Nicodim, Dragoş Morărescu şi Irina Codreanu.

Galeria Dorobanţi din Str. Tudor Ştefan nr. 13, condusă de Genia Petreanu (absolventă de ASE) şi Marilena Dumitrescu (absolventă de filologie), este, începând din 1997, continuatoarea Galeriei Etalon (deschisă în 17 decembrie 1990 în clădirea Mario Plaza), de peste drum, ţinută de aceleaşi doamne. Cu discreţie şi profesionalism, cele două asociate au fost, probabil, cei mai importanţi negustori de pictură interbelică şi, în general, de pictură românească de după Revoluţie. Un alt fel de a face revoluţie – e vorba, bineînţeles, de o revoluţie capitalistă şi democratică, una civilizaţională. În 2020, Galeria Dorobanţi va sărbători 30 de ani de funcţionare neîntreruptă, un record al tranziţiei caracterizată de instabilitate cronică.

Din 2016, Valeriu şi Daniela Vochiţă au o galerie la aceeaşi adresă (Str. Tudor Ştefan nr. 13), dar la un alt etaj, din Dorobanţi, un fel de „cartier latin” al Bucureştiului de azi, şi sunt specializaţi în Art Nouveau-Art Deco şi în artă românească din interbelic şi din secolul al XIX-lea. Valeriu Vochiţă are şi o experienţă completă de negustor de artă la un foarte bun nivel la Bruxelles de mai bine de 12 ani.

Anticariat Unu nu e doar cel mai mare şi mai profesionist loc în care se negociază cărţi de toate felurile, ci e şi o galerie care propune lucrări ale micilor maeştri români, sculpturi de valoare, icoane şi piese de artă decorativă sau colecţionabile utilitare de larg interes. Cele mai interesante cataloage ştiinţifice, cataloage de expoziţii, retrospective, de grup sau personale pot fi găsite în primul rând la Anticariat Unu din Str. Academiei nr. 4-6. Lipsa de preocupare a caselor de licitaţie pentru materialul documentar al artelor, pentru cataloagele de expoziţie rare e cel puţin stranie. Absenţa sau rarefierea cataloagelor noi se explică şi astfel. Sindromul „generaţie spontanee”, foarte probabil de provenienţă comunistă, nu pare încă depăşit. Astăzi se vorbeşte despre o adevărată patologie neomarxistă agravată, una a lipsei rădăcinilor, a probelor, a trecutului.

Galerii care au adesea oferte atrăgătoare mai pot fi vizitate şi în Hanul cu Tei, fiecare cu specificul ei : Stelian şi Mihaela Raluca Mihalache, Mihai Oprişan şi Julieta Bojana, Ligia Rădulescu, Ioana Tomescu, Lucreţia Crăciun (Galeria Nemţoi), Nicolae Iamandi, Lucia Varlan, Elena Grigorescu. Alte galerii care merită să fie văzute se află pe Strada Buzeşti (Nicolae Ancan, Victor Gaiţă şi alţii) şi pe Strada Maria Rosetti (Doru Mihalache). O galerie importantă, somptuoasă, cu o ofertă extinsă s-a deschis pe Strada Polonă şi este condusă de foarte tânărul Alexandru Rădulescu.

Ne propunem să stăm de vorbă cu cât mai mulţi dintre actorii pieţei de artă şi, în măsura posibilului, să aducem colecţionarilor şi pasionaţilor cât mai multe informaţii utile. Cele câteva galerii de artă contemporană din Cluj (altele decât Plan B), Timişoara, Iaşi şi magazinele de antichităţi din toate oraşele ţării merită şi ele să fie urmărite îndeaproape.


Piaţa de artă în 2019

luni 23 Dec 2019

Petru Romoşan

Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.

Aparent, dacă te iei după ultimele câteva licitaţii ale casei Artmark şi după destule cote mari şi foarte mari realizate, lucrurile par să meargă excepţional. Adevărata problemă e însă că, în afară de Artmark, cu câteva excepţii notabile, pe piaţa de artă şi de antichităţi nu mai e aproape nimeni. Cifrele impresionante (1 765 000 de euro la ultima licitaţie) realizate de Artmark reprezintă, foarte probabil, mult peste 50 % din piaţa la vedere, declarată şi impozitată. Unii observatori avizaţi din piaţă estimează partea Artmark spre 80-90 % din volumul întregului comerţ de artă din ţară. Negustorii „pe picior”, marginalii – nişte „microni” foarte utili unei vieţi bogate în valorificarea artei – s-au împuţinat şi ei, căci lipsa cumpărătorilor, dificultatea accesului la lucrări importante i-a trimis spre alte activităţi sau „la pensie”.

E drept că în anul care se încheie s-au deschis două noi case de licitaţie – o concurenţă care trebuia inventată –, Historic şi Vikart, ambele specializate. Historic a avut deja câteva licitaţii reuşite de carte veche, carte rară, autografe, fotografii vechi, manuscrise, documente, iar Vikart, care şi-a orientat profilul spre artă contemporană, a ţinut şi ea prima licitaţie. Casa Alis, care a deţinut pentru primii vreo 15 de ani după 1989 un monopol al licitaţiilor de artă, continuă să activeze şi astăzi. Dar, din 2014 încoace, majoritatea galeriilor de artă şi antichităţi din Bucureşti şi din ţară s-au închis. Iar cele care mai există azi trag din greu barca pe uscat. Doar pasiunea şi banii aduşi de acasă mai ţin deschise câteva galerii, altfel de tot interesul şi întotdeauna necesare.

Primul lucru care-ţi sare în ochi la ultimele vânzări publice e gustul discutabil al noilor cumpărători de artă, mai ales de pictură şi de sculptură. În timp ce Octav Băncilă şi Rudolf Schweitzer-Cumpăna, foarte accesibili celor mai puţini educaţi şi cultivaţi, bat record după record, mari maeştri, ca Theodor Pallady şi Gh. Petraşcu, se vând de multe ori, când se vând !, la mai puţin de jumătate din preţurile obţinute înainte de 2014, când piaţa de artă a suferit începutul unui foarte substanţial recul. Să fi devenit oare în câţiva ani Octav Băncilă un pictor mai bun decât Pallady sau Petraşcu ? Evident că nu. Problema e la noii cumpărători şi colecţionari, care şi-l apropie mult mai uşor pe Octav Băncilă sau pe Schweitzer-Cumpăna.

Cei mai vânduţi artişti sunt în continuare Th. Aman, N. Grigorescu, N. Tonitza şi, mai rar, Ion Ţuculescu. Ţuculescu pare totuşi să bată pasul pe loc, poate şi din cauza rarităţii pieselor majore disponibile. Foarte bine se vând şi Ştefan Câlţia, Constantin Piliuţă, Horia Bernea, Sabin Bălaşa dintre cei mai recenţi. Câţiva sculptori – George Apostu, Napoleon Tiron, Doru Covrig – s-au vândut în 2019 la preţuri interesante. Ion Andreescu şi Ştefan Luchian ating rareori nivelul ridicat scontat de colecţionari. Vasile Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, Max Arnold, Lucian Grigorescu, Henri Catargi sunt achiziţionaţi rar, cu destulă dificultate. Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu se vând bine, uneori la preţuri foarte ridicate.

Piaţa artei contemporane ar trebui să ocupe un loc constant în Ziarul financiar şi în Bursa, ca şi în paginile economice ale altor publicaţii. Ceea ce, evident, nu se întâmplă. De aceea ne propunem să revenim la acest subiect de mare interes pentru orice societate aşezată, evoluată. În ultimul timp se observă şi o rarefiere a capodoperelor, a pieselor rare propuse spre vânzare. Riscul e acela că în locul lor pot fi acceptate mult mai uşor lucrări controversate, false sau cu semnături adăugate. Iar dacă mai sunt şi pe gustul prea puţin şlefuit al deţinătorilor de averi „rapide” de azi, ele se pot vinde chiar la preţuri-record.

În ultimii ani, ani totuşi de criză, funcţionarilor Ministerului Culturii li s-a dezvoltat periculos apetitul de a legifera. Dar nu pe modele liberale, „deschise”, deja funcţionale în Uniunea Europeană şi îndelung verificate, ci pe „închideri” care aduc irepresibil aminte de anii ’50, de ocupaţie sovietică. Astfel, este dezbătută o posibilă nouă lege a patrimoniului mai draconică decât legile din ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Se merge până la proiectul de a repertoria complet colecţiile existente şi la controlul strict, realizat de „miliţienii” din minister. În acelaşi timp, comercializarea operelor de artă şi a antichităţilor se intenţionează a fi realizată numai de „agenţi autorizaţi”, dublaţi de experţi ai Ministerului Culturii, mulţi dintre ei făcuţi pe puncte şi pe alte criterii decât cele profesionale.

Recent, o licitaţie cuprinzând şi un fond Mircea Eliade (manuscrise, scrisori, documente, fotografii) a casei de licitaţii Historic a fost blocată brutal şi nelegal de Ministerul Culturii, prevenit de presupuşi istorici ai religiilor şi rude ale savantului. O măsură aflată în afara legii şi total neeuropeană, care împiedică exercitarea curentă a actului comercial, interpretând aberant problematica preempţiunii şi cea a copyright-ului, altfel clar şi detaliat statuate în lege dar nu destul de accesibile judecătorilor noştri. „Afacerea” e în desfăşurare şi, deşi casa de licitaţii a procedat perfect legal, e greu de spus cum se va încheia. Putem doar spera că lucrurile se vor lămuri în cadru legal, fără abuzuri şi fără arbitrar, ajutându-i astfel şi pe numeroşii intelectuali „ultragiaţi” de pierderile pretins „ireparabile” să înţeleagă că nu se pierde nimic, iar comerţul, în capitalism, nu e moartea culturii, altele şi alţii sunt cei care o pun în primejdie.

Vom reveni.


Noua ordine imperială

luni 16 Dec 2019

Petru Romoşan

La trei ani şi jumătate de la votul pentru Brexit, din 23 iunie 2016, britanicii au plebiscitat ieşirea din UE şi pe carismaticul lor prim-ministru Boris Johnson. Boris Johnson e de-acum cel mai puternic lider european, cu un mandat de cinci ani în faţă. Parlamentarii agăţaţi de interese corporatiste interne şi externe, susţinători ai rămânerii în UE, au fost măturaţi la alegerile anticipate din 12 decembrie. Johnson e fostul primar al Londrei (2008-2016), student şi absolvent de Eton şi Oxford (mari şcoli ale aristocraţiei de merit din Regatul Unit), unde a făcut studii clasice, şi reprezentant al Partidului Conservator în Parlamentul britanic din 2015. Fost ziarist şi editorialist, noul „ţar” Boris al Regatului Unit, încă tânăr (55 de ani), e mai şcolit, mai cultivat decât toată clasa politică britanică şi europeană. Asta împotriva propagandei globaliste, care vrea să ni-l livreze ca pe un excentric rudimentar, confuz şi campion al gafelor.

E clar deja pentru toată lumea, mai ales pentru noua Comisie Europeană, condusă de germana Ursula von der Leyen, că UK îşi va recăpăta libertatea de mişcare faţă de imperiul european, aflat în criză profundă, criză datorată în primul rând ficţionalei monede unice, euro. De altfel, se discută de ceva vreme posibilitatea de a inventa o nouă monedă, NEURO, un euro pentru Nordul Europei, condus, bineînţeles, de Germania. Redevine deci Marea Britanie un stat-naţiune ? Mult mai probabil, ea redevine ce a mai fost, redevine imperiu. Relaţiile ei cu Commonwealth-ul nu au fost abandonate niciodată, ele se bazează însă în mod esenţial nu pe armată, ci pe comerţ, afaceri, economie şi, mai ales, pe finanţe. Londra şi al său City au toate şansele să crească vertiginos după o scurtă perioadă de derută, nu chiar atât de profundă pe cât şi-au dorit propaganda globalistă şi Comisia Europeană.

În Franţa, grevele şi manifestaţiile în curs împotriva reformei sistemului de pensii, care se orientează spre uniformizare şi capitalizare, se adaugă protestelor organizate de deja faimoasele „Gilets jaunes”, care au ajuns la a 57-a săptămână, adică mai mult de un an. Mulţi experţi prevăd o încheiere destul de apropiată a carierei tânărului preşedinte Emmanuel Macron, un neoliberal anacronic într-o lume care tocmai renunţă la neoliberalism şi se întoarce la rolul fundamental, încă de nedepăşit, al statului. Deşi este considerată principalul partener al Germaniei la conducerea noului imperiu european, după Marea Britanie, Franţa ar putea proceda la un „Frexit” care riscă să arunce în aer toată construcţia UE de azi. Va fi Franţa următoarea ţară majoră care va ieşi din UE ? Ca şi Marea Britanie, Franţa are urgentă nevoie să se întoarcă la conducerea fostului şi viitorului său imperiu. Dacă şi Franţa va abandona până la urmă UE, va putea UE continua ? Fără îndoială, dar vom avea, de fapt, Germania Magna, Germania Mare, pe care ar fi putut-o realiza şi Adolf Hitler dacă ar fi fost sănătos la cap. În acest caz, ca şi în prima parte a celui de-al doilea război mondial, România va cădea cu totul în curtea din spate (backyard) a Germaniei şi a Austriei (Hinterhof), ceea ce se şi anunţă prin realegerea lui Klaus Iohannis din noiembrie 2019.

Prin diminuarea influenţei globale a SUA (cândva Fukuyama vorbea de „sfârşitul istoriei”, dar în favoarea SUA, evident – liberalism planetar, adică aşa-numita pax americana), fostele şi noile imperii se aliniază la start pentru istoria următorilor 50 de ani. În afară de SUA, China şi Rusia, vor reveni şi fostele imperii Marea Britanie şi Franţa, şi nu e exclus să se trezească şi Spania, pentru că şi Madridul e capitala unui fost imperiu, cel de limbă spaniolă. Lumea multipolară, cu 6-7 centre sau chiar mai multe, pare să renască. Pe lângă Olanda şi Portugalia, la rândul lor foste imperii, par să devină noi centre „imperiale” şi Brazilia, Africa de Sud, Turcia, poate şi Israelul. Va fi noua organizare de tip imperial o formă de tranziţie spre satul global de mâine, cu al său guvern mondial ? Rămâne de văzut şi de trăit. Deocamdată, au apărut două noi mari imperii deja recunoscute, China şi Germania, de o formulă diferită de cea clasică, un nou tipar, în principal economic, dar imperii care pot deveni mâine şi militare. Germania şi China sunt deja exportatori substanţiali de armament.

Ţările şi naţiunile mai mici vor încerca „mici antante” (precum aceea realizată cândva de Titulescu) sau vor intra cu totul sub cupola „protectoare” a unui imperiu sau a două imperii. În ceea ce priveşte România, rămasă încă patetic la orizontul aderării la NATO şi la UE (ambele în descompunere accelerată – vezi declaraţiile recente ale lui Emmanuel Macron şi Brexitul), cu o clasă conducătoare imatură şi foarte dispusă la a se pune în serviciul altora, lucrurile stau azi cât se poate de rău. Lamentabil chiar. Vişegradul, care a fost promovat iniţial de Papa Ioan Paul al II-lea şi de Vatican, şi are deci un fundament catolic, nu ne este din această cauză accesibil. Ne rămâne doar o apropiere bilaterală de Polonia sau chiar de Ungaria, ca să nu mai vorbim de fraternitatea ortodoxă cu Bulgaria, Grecia şi Serbia, toate aceste ţări lovindu-se de presiunile imperiilor vecine, Germania şi Rusia. Dar cine e azi capabil în România să impună o politică externă în interes naţional ?

După ce se vor fi reaşezat cele două mari naţiuni vestice, cea franceză şi cea britanică, vom putea reface, poate, alianţele tradiţionale pe care ne-am sprijinit atât de mult în secolul al XIX-lea, la naşterea Regatului României. În interesul lor, dar până la urmă un interes care concorda cu al nostru.


Dacă ne privim în oglindă

luni 9 Dec 2019

Petru Romoşan

Situaţiunea politică s-a clarificat mult în scumpa şi prea trista noastră ţară. Sistemul băştinaş, sub ochii vigilenţi ai comisarilor şi consultanţilor externi, a executat întocmai şi la timp alegerile europarlamentare în mai şi cele prezidenţiale în noiembrie 2019. La europarlamentare, procentele şi aleşii au ieşit conform planului pregătit în detaliu. S-a văzut de la o poştă lucrătura, mai ales cu voturile pentru UDMR în judeţele din Sud şi din Moldova, nelocuite de maghiari.

Factorul intern şi-a tras partea leului şi ficţiunea politică PMP l-a trimis pe Traian Băsescu la Bruxelles şi l-a scos din joc pe Călin Popescu Tăriceanu, cu al său la fel de ficţional ALDE. În plus, i s-a tăiat nasul PSD-ului, căruia i s-a atribuit un scor dezastruos. Rezultatul prea bun al PNL – în fapt, fostul PDL, care a terorizat neosecuristic România vreo 10 ani, împreună cu Traian Băsescu – rămâne profund dubios. Ascensiunea USR-Plus are o justificare externă clară, care corespunde ascensiunii Franţei la comanda UE în dauna Germaniei, şi astfel Dacian Cioloş conduce grupul parlamentar centrist Renew Europe al preşedintelui francez, Emmanuel Macron.

Alegerile europarlamentare, mai ales rezultatele lor, au fost decisive pentru ce a urmat la alegerile prezidenţiale. Jocurile pentru prezidenţialele din noiembrie fuseseră deja făcute în mai, la europarlamentare. Scorul de maidan (Bogdan Tiberiu Iacob) cu care a câştigat preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, împotriva contracandidatei pe care şi-a desemnat-o singur, Viorica Dăncilă, la indicaţiile stricte ale Sistemului, desigur, nu a făcut decât să confirme că deciziile erau luate, iar continuitatea cerută de Germania s-a impus. Lui Klaus Iohannis i se dăduse „guvernul meu” – pe care îl cerşise mereu, ce-i drept, dramatic, ultraminoritar, şi deci cu o credibilitate aproape de zero – încă înainte de cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale. Cele două tururi au fost perfect inutile, foarte costisitoare (mai ales în străinătate) şi au discreditat temeinic ideea de alegeri democratice. Nu s-au deosebit deloc de felul în care se alegea Nicolae Ceauşescu în anii ’80 sau Ion Iliescu în anii ’90.

Acum ar trebui să fie clar pentru toată lumea că nici alegerile europarlamentare şi nici cele prezidenţiale din România nu sunt făcute pentru noi. Adică nu prea alegem noi, românii, iar aleşii nu reprezintă, evident, interesele noastre. În cele două rânduri de alegeri, europarlamentare şi prezidenţiale, factorul extern – UE, Germania, Franţa, NATO, cu interesele multinaţionalelor lor – controlează întregul proces, iar factorul intern nu e decât un executant docil, foarte disciplinat.

Singurele alegeri care ne mai rămân cu adevărat sunt cele locale, lucru absolut tipic pentru o colonie. Nici măcar alegerile generale, parlamentarele, care ar trebui să dea şi prim-ministrul, şi guvernul, nu e sigur că ne mai aparţin. Actualul guvern minoritar Ludovic Orban, cu cele 20 de procente reprezentare în Parlament, plus eventual 5 procente fantomatice ale PMP, ne indică anticipat că nici reprezentarea parlamentară autentică nu mai e decisivă pentru numirea şi confirmarea primului-ministru. Dalmaţienii răspândiţi în toate partidele pot schimba, la un semn, orice majoritate.

De ce insistă preşedintele ales, Klaus Iohannis, la fel ca USR-ul, să se facă alegeri parlamentare anticipate ? În fond, termenul acestora e doar peste un an şi votul dat de români în iarna lui 2016 ar trebui să fie totuşi respectat. Desigur, e deja limpede că Iohannis şi cei pe care îi reprezintă nu respectă nici Constituţia, nici deciziile CCR şi nici votul netraficat al cetăţenilor români. Explicaţia e, deci, simplă : prin următoarele alegeri parlamentare, procesul de ocupare a ţării, controlul prin false alegeri al tuturor pârghiilor de decizie se vor fi încheiat. Iar România va putea fi vândută, bucată cu bucată, pas cu pas, la preţ foarte redus, chilipir curat (bargain sale, la modul USR). Aşa cum s-a procedat şi până acum, între altele, cu pădurile ţării, lichidate în favoarea foştilor Habsburgi, austriecii, verii primari ai Germaniei.

Faptul, de o gravitate istorică, nu e unic în UE. I s-a întâmplat deja şi Franţei şi, în variate proporţii, li s-a întâmplat şi Italiei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi, mai ales, Greciei. Dar asta nu e nici o consolare pentru noi. Lipsa cronică de politicieni patrioţi, competenţi şi responsabili, de partide care să-şi reprezinte cu adevărat electoratul, excesul de activism al unei societăţi civile total instrumentate, fabricată integral de Sistem, o presă prostituată şi în derivă economică, înţesată, la rândul ei, de „acoperiţi” şi de „descoperiţi”, sunt principalele explicaţii pentru actuala prăbuşire dureroasă a României. România devine fost stat suveran şi independent, şi prima provincie a noului imperiu european condusă direct de la Bruxelles şi Berlin, noua Romă bicefală.


1 Decembrie 2019 : sinuciderea unui dac tânăr

marți 3 Dec 2019

Petru Romoşan

În Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, comuna din sud-vestul Transilvaniei pe teritoriul căreia se găsesc cele mai importante cetăţi ale dacilor – Sarmisegetuza Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele Albe… –, s-a spânzurat de balconul casei părinteşti, cu tricolorul în jurul gâtului, de Ziua Naţională, la 33 de ani, Rareş Demian, o reîntruchipare simbolică a marelui rege  Decebal.

Nici unul dintre cei care l-am cunoscut de când s-a născut pe blândul şi cumintele Rareş cel blond (şi dacii erau blonzi !) nu găseşte nici o explicaţie raţională, nici o motivaţie concretă plauzibilă. Rareş Demian era de câţiva ani, de vreo şase ani, preşedinte al Asociaţiei Valea Dacilor. La fel ca în Italia, Franţa sau Marea Britanie, asociaţia producea reconstituiri minunate ale anticei lumi a dacilor, înaintaşii noştri. Cu dificultăţi, cu poticneli, memoria oamenilor şi a locurilor era păstrată vie an după an.

În seara de dinaintea nenorocirii, Rareş şi soţia sa fuseseră pe dealul Ludeştilor, la Bârnea, s-o viziteze pe bunica soţiei. Seara s-a petrecut în calm şi bună înţelegere. Cu câteva zile înainte, mai mulţi prieteni care constituiseră Asociaţia Valea Dacilor (Frăţia Lupilor) se reuniseră şi făcuseră planuri, optimişti şi încrezători. Nefericitul tată al lui Rareş, Petrişor Demian, el însuşi fascinat de istoria dacilor şi a romanilor din regiune, fidel propagator al memoriei lor, interpretând bine informat rolul de ghid în munţii dacici, nu înţelege ce i s-a putut întâmpla băiatului său. Ce putem înţelege noi, rudele şi prietenii ?

Treizeci şi trei de ani cristici, tricolorul, Ziua Naţională a României – prea multe elemente care duc, vrând-nevrând, la o sinucidere simbolică. Ce a vrut să ne spună Rareş cu gestul său ultim, cu ştreangul tricolor în jurul gâtului ? Decebal, măreţul rege dac, s-a sinucis şi el în faţa inevitabilei ocupaţii imperiale romane. Coincidenţă, asemănare, mesaj ? Dacii au avut o relaţie specială, neobişnuită cu moartea. Nu se temeau de moarte.

Înainte de reinventarea dacilor, Rareş Demian şi prietenii săi, cu sprijinul prof.dr. Dorel Săndesc de la Timişoara, el însuşi originar din Orăştioara de Sus, reanimaseră tradiţii folclorice de pe Valea Grădiştei. În primul rând căluşarii, într-un spectacol cu care au ajuns până la Roma, capitala fostului imperiu, ca o întoarcere spre începuturi.

În reconstituirile lor istorice, tinerii hunedoreni nu l-au reîntrupat niciodată pe Decebal. Era prea mult, respectul absolut pe care i-l purtau i-a oprit. Au reînviat mulţi tarabostes, preoţi, magi, triburi, cu modestie, cu reverenţă şi cu deplină bună creştere faţă de marii lor înaintaşi. Straniu e faptul că în ultimii ani Rareş îl evoca din ce în ce mai des pe Zamolxis, misteriosul zeu al dacilor. Rareş Demian, prin moartea lui violentă şi de neînţeles, a plecat spre cerurile Daciei eterne, care sunt şi vor rămâne tot acolo, deasupra Munţilor Orăştiei.

Dacă e să încerc să mă fac traducătorul, improvizat oricum, al lui Rareş Demian, moartea violentă a acestui tânăr admirabil ar trebui să le închidă gura detestabilelor slugi ale curentului principal, practicanţi obedienţi ai corectitudinii politice care, foarte aliniat, dezvoltă teorii penibile despre dacopaţi. Cine uită nu merită (N. Iorga). Nu suntem bolnavi de trecutul nostru, suntem sănătoşi numai împreună cu el.


Al patrulea mandat Băsescu

vineri 29 Noi 2019

Petru Romoşan       

„Iohannis este unsul lui Dumnezeu, nu numai al poporului”, Traian Băsescu dixit. A devenit peste noapte fostul tovarăş Băsescu Traian – protejatul Elenei Ceauşescu, al lui Ion Dincă şi Gheorghe Oprea – un mistic regalist ? Foarte puţin probabil, deşi, deşi… Drumul Damascului e bun pentru oricine, chiar şi pentru fostul comandant Băsescu. E adevărat că Băsescu nu ne-a spus ce înţelege prin „Dumnezeu”. Îl cheamă cumva Traian pe respectivul ? A fost marinar şi pescar de oameni sub pseudonimul „Petrov” ?
Cea mai mare satisfacţie etalată public pentru realegerea lui Klaus Iohannis cu scor de maidan – în afara celei exprimate de Rareş Bogdan, poreclit, la rândul său, „Orhidel” sau „Batistuţă” – a trăit-o pe televiziuni, destins, Traian Băsescu. Începe cumva al patrulea mandat Băsescu ? Este Klaus Iohannis doar marioneta lui Băsescu ? Presa, prostituată, discreditată aproape complet şi deja abandonată de public, mai are încă cinci ani la dispoziţie să investigheze. Sau să primească noi dosare pe sub uşă, livrate anonim.
Într-un moment de cumpănă economică, poate chiar de cumpănă istorică, România este condusă la vedere de câţiva „clarvăzători” şi „salvatori naţionali” : Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Rareş Bogdan, Raluca Turcan, Eduard Hellvig şi încă vreo trei-patru genii de aceeaşi anvergură. Dar toată greutatea e pusă doar în cârca încă tânărului şi şcolitului ministru de Finanţe, Florin Cîţu. I se pregăteşte deja soarta de ţap ispăşitor, deşi e evident că nu are altă vină decât aceea de a-şi fi asumat Ministerul Finanţelor ? Pesedistul rudimentar şi impostor calificat Eugen Orlando Teodorovici i-a lăsat, foarte probabil, o adevărată grea moştenire.
Soarta PSD-ului e şi ea pecetluită. Social-democraţia clasică e pe cale de dispariţie în întreaga UE, sarabanda cheltuielilor şi a risipei pentru bugetari (supranumerici) şi pentru simpatizanţi şi-a trăit de mult traiul în Europa de Vest şi se va încheia, foarte probabil, şi în Estul Europei. Rolul de scenă al PSD-ului, cel de partid de stânga, va fi preluat de USR, de PLUS, de Pro România, de Dan Barna, Dacian Cioloş şi Victor Ponta, şi asta încă începând cu următoarele alegeri, anticipate sau la termen (vezi Raoul Weiss, „Élections en Roumanie : une dépense inutile ?”, 26 noiembrie 2019, visegradpost.com).
Rolurile paradoxale jucate de Liviu Dragnea şi de Viorica Dăncilă în prăbuşirea PSD-ului nu au fost încă aproape deloc analizate. Ba chiar Liviu Dragnea apare ca un martir populist, iar Viorica Dăncilă ca o nouă Ana Ipătescu revoluţionară. Să fie tot „programul” tovarăşului „dă dreapta” Băsescu, care a fost pus în aplicare cu succes ? Nu e deloc exclus. Generalul Aurel I. Rogojan, autorul mai multor cărţi despre serviciile secrete, îi recunoaşte lui Traian Băsescu mari calităţi în domeniu (vezi recenta lansare a cărţii Puterea umbrei la Târgul Gaudeamus).
România intră într-o perioadă cu necunoscute majore, plină de riscuri şi pericole, în care nu se mai poate baza serios nici pe NATO, nici pe UE, în descompunere accelerată, şi mai ales deloc pe clasa ei conducătoare. Ca şi cum ţara s-ar fi întors la începuturile ei bâlbâite, pretins democratice, din anii ’90. PSD-ul, continuatorul inerţial al PCR, pare pus la pământ de partidele de dreapta, PNL şi PMP, care sunt mai degrabă nişte anexe forţate ale Noii Securităţi. Singurul care se simte ca peştele în apă e Traian Băsescu, încântat peste măsură de debutul celui de-al patrulea mandat al său. Desigur, Băsescu nu e singur, are în spatele său întreg Sistemul băştinaş, în conlucrare cu alte Sisteme, cele ale „partenerilor strategici”.
Să recapitulăm, pe scurt : Traian Băsescu a anexat PNL, în care a pitit şi salvat PDL, l-a îndepărtat pe Crin Antonescu de pe prima scenă politică, a ridiculizat PSD-ul prin Viorica Dăncilă, i-a neutralizat anterior pe Adrian Năstase, Liviu Dragnea şi pe ceilalţi lideri istorici şi a asigurat implozia ireversibilă a PSD-ului. În plus, şi-a pus la adăpost toţi fidelii, după ce i-a aruncat peste bord pe cei inconfortabili, ca Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi sau Elena Udrea. Ce pârghii de putere trebuie să ai pentru asemenea reuşite ? O fi numai Securitatea sau s-a amestecat şi Moscova, poate chiar mai mult decât s-a pretins că a făcut-o în SUA ?
E uşor de anticipat că PNL şi PMP vor fuziona, cum s-a şi vânturat recent în presă, iar Traian Băsescu va deveni preşedintele de onoare al noului partid popular, după modelul instaurat deja de Ion Iliescu la PSD. Sub această umbrelă, europarlamentar în plus, Traian Băsescu va conduce România de la Bruxelles şi de la Bucureşti. Prin televiziunile de ştiri, care-i transmit fiecare „panseu”, va asigura direcţia politică a ţării. Klaus Iohannis va putea să-şi vadă în continuare liniştit de concedii, excursii, vacanţe şi de weekendurile sale la Sibiu. România profundă, România reală va trebui să se descurce dincolo de televiziuni, de partide, de panglicari şi şmecheri publici, aşa cum a mai făcut-o de atâtea ori în istorie.

 


Jocurile sunt făcute : votaţi !

luni 18 Noi 2019

Petru Romoşan

Până la urmă trebuia să se întâmple şi asta : să vedem cu ochiul liber cum scamatorii din umbră scot din mânecă, hocus-pocus !, un preşedinte dovedit fără calităţi. Totuşi, ca niciodată, la aceste alegeri am avut parte de cel puţin doi candidaţi cât de cât acceptabili, deşi nici ei nu erau ideali, şi pe dreapta, şi pe stânga – e vorba de Dan Barna şi de Mircea Diaconu –, poate au mai fost şi alţii. Ne-am trezit în finală cu tusea şi cu junghiul. Faites vos jeux ! Rien ne va plus ! Sau Enjoy !, că tot mergem după lozinci americane.

Se poate spune că atât Mircea Diaconu – care a apărut în competiţia electorală tot la modul scamator, cu doi posibili candidaţi mai puternici decât el, Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu, retraşi de o mână nevăzută în rândul doi, discreţi şi disciplinaţi, cum nu le prea stă în fire –, cât şi Dan Barna – care l-a înlocuit din mers pe Dacian Cioloş, un candidat evident mai puternic decât Barna şi decât Klaus Iohannis însuşi, retras la rândul său şi înlocuit de Barna tot prin prestidigitaţie, tot prin campanie de presă otravită – ar fi făcut un tur doi mult mai soft, mai decent, mai „european”.

Ca şi în urmă cu cinci ani, parcursul lui Klaus Iohannis a fost încadrat cu grijă de puternice interese nevăzute, începând cu alegerea contracandidatului din finală. La alegerile anterioare fusese „găsit” Victor Ponta, cu un dosar la îndemână, dezvăluit parţial de cine altul decât de Traian Băsescu, preşedinte în funcţie ?!, un Ponta mult prea tânăr pentru funcţia de preşedinte în ochii alegătorului român foarte conservator, mult prea „neprezidenţiabil”, şi lucrurile au mers ca unse. În ultimele şase luni, modesta marionetă a lui Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, a făcut o carieră fulminantă, la fel de bine încadrată. După scorul dezastruos atribuit PSD-ului la europarlamentare, după arestarea de a doua zi a lui Liviu Dragnea, ca să nu se mai facă numărătoarea paralelă a voturilor, Viorica Dăncilă a devenit preşedinta PSD, candidata PSD la prezidenţiale şi iat-o azi în turul doi cu un scor mulţumitor, ca în basmele cu zmei şi Feţi-Frumoşi. Tocmai bună să fie bătută măr de Klaus Iohannis, care-şi va adjudeca natural voturile lui Dan Barna şi ale USR-ului. Neinstrumentat, PSD ar fi avut vreo zece candidaţi mai competitivi decât diva din Videle.

Dar pentru cine sunt aranjate atât de bine jocurile ? Că doar n-or fi numai pentru vacanţele, călătoriile şi tăcerile lui Klaus Iohannis ! Să fie pentru Germania Angelei Merkel sau pentru Uniunea Europeană a Ursulei von der Leyen ? Nişte ipoteze uşor de instilat amatorilor de complotism. Dar dacă adevărul e sub nasul nostru, cunoscut de multă lume, dar foarte puţin evocat de marii noştri analişti TV, cu excepţia notabilă a doi ziarişti, Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, care au numit clar primul mandat Iohannis „al treilea mandat Băsescu” ? Fiind noi mai la est, mai aproape de Rusia, Traian Băsescu ar fi preluat modelul Vladimir Putin-Dmitri Medvedev, care, de altfel, îl repeta pe cel cu Boris Elţîn-Vladimir Putin, şi şi-ar fi ales „Medvedev”-ul său. Înainte organizase un congres fake al rupturii în PDL, partidul său de suflet, în care a câştigat Vasile Blaga contra Elenei Udrea – Vasile Blaga, omul de totală încredere al lui Traian Băsescu şi care a reuşit imposibilul : a fuzionat PDL cu PNL, pohta ce pohtise Băsescu, PNL-ul pus în sarsanaua proprie. Din PNL au mai rămas azi sigla şi câţiva activişti de mâna a doua sau a treia, ca Ludovic Orban. Într-un târziu a fost adus în PNL şi Klaus Iohannis, care avea un mic partid la Sibiu, Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă „Medvedev”-ul lui Băsescu mai stă cinci ani la Cotroceni, toate afacerile, multe şi răsunătoare, toate vânzările şi trădările guvernării Băsescu vor fi prescrise şi uitate. Deja Băsescu joacă insolent la Bruxelles şi interminabil pe sticla televizoarelor noastre comedia „patriotului naţionale”…

Se mai poate întâmpla, în ultima săptămână de campanie, ceva care să răstoarne toate previziunile ? Vreun dosar al lui Klaus Iohannis ţinut la rece, în cămară, special pentru această ocazie ? Foarte puţin probabil. Dar realegerea teleghidată, ca şi alegerea de acum cinci ani, va avea totuşi meritul de a ne arăta de partea cui sunt serviciile noastre secrete, de partea poporului sau a unei grupări de tip mafiot, şi cât de mult se amestecă ele în viaţa politică. Cineva care a avut acces la dosare şi pare să-şi fi întocmit o arhivă-beton întrebuinţează informaţii clasificate la punct fix pentru a-şi fragiliza sau a-şi înlătura de-a dreptul adversarii politici. Aşa s-a întâmplat acum câteva luni cu Dacian Cioloş şi la fel s-a procedat cu ancheta „jurnalistică” a lui Rise Project în cazul lui Dan Barna.

Traian Băsescu, adevăratul jucător şi în aceste alegeri, împreună cu camarila, cu clica sa, se va fi salvat. Totuşi, acest lot va lăsa puţinilor profesionişti care mai există în Sistem o grea moştenire. Pentru că deja nu mai crede nimeni că STS, SRI şi SPP n-ar juca nici un rol în alegeri. Cu toate consecinţele inevitabile ale acestei neîncrederi devenită deja populară.


//