« Vestele galbene » şi decesul falsei democraţii

luni 10 Dec 2018

Petru Romoşan       

Cea mai tare scenă difuzată de televiziunile franceze ieri, 8 decembrie 2018, mi s-a părut a fi cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător. Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu. Unii, cei „şmecheri” şi nesimţiţi, care de fapt nu au nici o meserie, nu sunt buni de nimic, sunt întotdeauna votaţi – la stânga, la dreapta, la centru sau la extreme –, ceilalţi doar îi votează ba pe unii, ba pe alţii şi rămân nemâncaţi şi fără motorină în rablele lor spre sfârşitul fiecărei luni. Ei şi copiii lor, care nu au aproape niciodată acces la marile şcoli scumpe, cele care dau carieră şi promit venituri. Copii care nu mai aşteaptă cadouri pentru Crăciunul care vine. Alsacienii cu veste galbene îşi puneau ca dorinţă să nu mai vadă nici un deputat sau ministru de azi la viitoarele alegeri anticipate pe care le forţează mişcarea lor.
Ce se întâmplă cu Franţa în acest sfârşit de 2018 ? Pentru a patra sâmbătă consecutivă, începând cu 17 noiembrie, străzile Parisului, faimoasa arteră Champs-Élysées şi bulevardele adiacente, place de la Bastille, place de la République, place de la Concorde şi place de la Madeleine, alte oraşe ale Franţei – Bordeaux, Lyon, Marsilia, Toulouse, Lille, Nisa, Caen, Toulon, Avignon, Bastia, Puy-en-Velay etc. – au fost invadate de nişte manifestanţi neobişnuiţi, cei mai mulţi având pe ei veste galbene, bărbaţi şi femei din clasele populare şi din clasa mijlocie, fără vreo apartenenţă politică sau sindicală precisă, care au ieşit să protesteze împotriva creşterii preţurilor la carburanţi. Asta a fost doar în prima sâmbătă. Din a doua sâmbătă, nemulţumirile şi revendicările s-au înmulţit vertiginos, culminând cu „Macron démission !” sau „Macron en prison !”. De o lună a început o revoltă populară nemaivăzută, o revoluţie, o insurecţie care, încet dar sigur, va schimba Franţa, democraţia în Europa şi, poate, ca altădată, chiar lumea. Pentru că manifestaţiile s-au extins la Bruxelles, cu multe arestări, în Belgia deci, în Olanda, în Germania şi sunt salutate din SUA chiar de preşedintele Donald Trump („Love France”) şi de marii editorialişti independenţi, ca Paul Craig Roberts, în articolul său din 4 decembrie 2018, intitulat „The Disintegration of Western Society” („pray the revolt spreads to the US” – “rugaţi-vă ca revolta să se întindă şi în Statele Unite”). Televiziunile americane, cele britanice, ca şi altele din Europa şi din lume au transmis ore şi ore de la Paris şi din Franţa Vestelor galbene.
La ultima ieşire a Vestelor galbene, cea de ieri, 8 decembrie 2018, un sindicat independent al poliţiştilor a socotit că sunt 1 300 de puncte de acţiune, cu 400 de participanţi în medie la un punct, ceea ce dă un număr de patru ori mai mare decât cel oficial, livrat de Ministerul de Interne (136 000), adică vreo 520 000 de manifestanţi. Oficial, în Paris au fost număraţi doar 10 000 de manifestanţi la 8 000 de poliţişti şi alte forţe de ordine… Manifestanţii au fost “dezarmaţi” de praştii, de ciocane, de bile metalice de pétanque, de pietre şi bolovani, în vreme ce forţele de ordine au folosit la discreţie gaze lacrimogene, grenade asurzitoare, gloanţe de cauciuc şi alte furtunuri de apă, plus blindate de război dar intrate în uzul jandarmeriei. Cu alte cuvinte, angajaţii statului împotriva celor care îi duc în spinare, ca să apere o clasă politică ruptă de realitate, cu aspiraţii globaliste, întreţinută de popor cu sume neverosimile. Şi să apere cartierele locuite de bogaţi şi privilegiaţi.
De mai multe cicluri electorale, începând de la al doilea mandat al lui Jacques Chirac

continuare »


Populism naţional contra globalism oligarhic

luni 3 Dec 2018

Petru Romoşan

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă. În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.
În cele trei mari ţări occidentale, democraţia dă rateuri evidente şi nu se ştie dacă mai poate fi reparată şi nici cât ar dura reparaţia. O criză a politicului cum nu s-a mai văzut de mult e în plină desfăşurare. Semnele unei recesiuni de amploare sunt detectate de foarte mulţi specialişti. Până unde se va duce criza democraţiei şi cât de mare va fi recesiunea, criza economică, e imposibil de anticipat. Ingrediente asemănătoare au dus la cea mai mare criză economică din istoria modernă, cea din 1929-1933, urmată de cel de-al doilea război mondial. Incapacitatea de a negocia a UE cu Rusia, a SUA cu China şi chiar cu UE face să apară la orizont ce e mai rău. Cei doi coloşi asiatici, China şi India, fiecare cu peste 1 miliard de locuitori, nu par să crediteze politica internaţională actuală a SUA şi a UE, şi se ţin aproape de marea putere militară care este încă Rusia, cu enormele ei resurse, de unde se aprovizionează variat, inclusiv cu producţie militară.
Franţa, Marea Britanie, SUA, toate foste şi actuale imperii, chiar dacă numai economice, par să fi pierdut controlul asupra protectoratelor lor din Africa, Asia, America de Sud, la fel cum Rusia a pierdut controlul asupra unor foste ţări comuniste. Alături de SUA a rămas Japonia, un gigant economic, dar Germania şi Coreea de Sud au tot încercat, iar Germania pare să fi şi reuşit, prin UE, să iasă măcar parţial de sub dominaţia politică, militară, financiară americană. Germania chiar se profilează ca un adversar economic redutabil al SUA şi al celorlalte mari puteri. SUA mai deţin dolarul ca monedă de schimb mondială după Bretton Woods dar pentru câtă vreme încă ? Rusia, China, India, Brazilia, Iranul, Turcia şi alte puteri emergente erodează zi de zi preeminenţa dolarului.
În UE, mişcările centrifuge sunt din ce în ce mai ample, mai vizibile. Cine va urma în exit Marea Britanie ? Italia sau, poate chiar înaintea ei, Franţa, unde ruptura între „minorităţile” elitiste centrale şi periferiile sărăcite de ultraliberalismul recent al preşedinţilor Sarkozy, Hollande şi Macron pare definitivă ? „De o parte, Franţa periferică, clasele populare, funcţionari, comercianţi, muncitori, o majoritate de oameni albi între 30 şi 50 de ani ; de cealaltă parte, Franţa „minorităţilor”, mişcările feministe, LGBT, cei marcaţi de rasă, indigeniştii islamici, apărătorii femeilor voalate. De o parte, reţelele sociale, de cealaltă, media mainstream, sindicatele, stânga conformistă ; de o parte, Franţa care nu-şi poate achita cheltuielile lunare ; de cealaltă, Franţa care trăieşte cu largheţe din subvenţii publice şi care vrea mereu mai mult” (Éric Zemmour, „Deux peuples, deux mondes, deux France”, Le Figaro, 30 noiembrie 2018). România şi Bulgaria vor fi, probabil, ultimele care vor părăsi UE, alături de Germania, şi nu numai pentru că ar fi intrat ultimele. La noi, fascinaţia politicienilor şi a conducerii BNR pentru euro şi pentru Schengen e la fel de vie ca în prima zi. Ei trăiesc parcă pe un alt continent. Şi într-o altă UE. Sunt consecvenţi până la victoria finală.
Descrierea mutaţiilor majore în curs poate continua pe sute de pagini. Într-un asemenea context internaţional în mişcare, bulversat, accidentat, România ar avea nevoie de adevăraţi politicieni, de adevăraţi diplomaţi, de adevăraţi slujbaşi ai interesului public. Dar România e slăbită de cămătari, de îmbogăţiţi peste noapte, de arendaşi, de lifte trădătoare, de caţavenci, de farfurizi, brânzoveneşti şi rică-venturieni. Cine are curajul azi să facă predicţii pentru ţara noastră ? Cum va arăta România peste cinci, peste zece ani ? Câţi locuitori va mai avea ? Se va afla în interiorul aceloraşi frontiere ? Dar mai ales cine e azi, aici şi acum, în stare să producă un proiect de ţară valabil, pe care să-l şi transpună în viaţă ? E vorba de adevărate proiecte de ţară, şi nu de programe de guvernare găunoase şi bombastice, compuse din palavre şi propagandă, precum cele ale lui Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Gabriela Firea, Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu.

 


Trista aniversare a unei mari izbânzi

luni 26 Noi 2018

Petru Romoşan       

În urmă cu doar câteva zile, ministrul român de Externe în funcţie, veteranul Teodor Meleşcanu, i-a strâns pe foştii miniştri de Externe, începând probabil cu Sergiu Celac, primul numit după Revoluţie, într-un conclav determinat de agravarea evidentă a relaţiilor internaţionale, poate şi de aniversarea centenarului Unirii. Tot foarte recent s-a stins din viaţă, la doar 57 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi români, Mihnea Constantinescu, şef de cabinet şi consilier pentru cinci prim-miniştri postdecembrişti. Adrian Severin, şi el fost ministru de Externe, a publicat un scurt şi consistent raport în care detaliază dificultatea de a face politică externă pentru România postcomunistă, post-Ceauşescu. Într-un text foarte ofensiv („Nevoia solidarităţii naţionale în vremea fragmentării globale”), Adrian Severin ajunge cu analiza şi sinteza aproape la zi, după care… nimic. Viziunea acţiunii concrete a fostului ministru se stinge. Deşi pare să vorbească despre lucruri actuale, fostul ministru descrie mai degrabă acţiunea lui din trecut. Prezentul este, într-adevăr, foarte greu de instrumentat.
Şi nu e deloc întâmplător. Pentru că, după al doilea mandat obţinut cu forcepsul şi păstrat cu forţă externă (vezi referendumul din 2012) al fostului preşedinte Traian Băsescu, România nu pare să mai aibă vreo politică externă. Scopul celor două mandate încredinţate lui Băsescu pare să fi fost chiar acesta : stingerea oricărei politici externe a ţării noastre. Şi poate chiar mai rău. Pentru că „externii” au venit peste noi, au încercat şi de destule ori au reuşit să ne facă şi agenda internă. Spre exemplu, tot de curând, ultraliberalul Guy Verhofstadt, supranumit cândva „Baby Thatcher”, a venit chiar la Bucureşti să ne dea obraznic lecţii şi să ne vâre încă o dată pe gât penibilul raport MCV. Puţini sunt la Bruxelles înalţii funcţionari care au tupeul şi vehemenţa lui Verhofstadt. Poate doar reprezenantul micii Olande, comisarul Frans Timmermans, să-i mai poată sta alături.
Ultimii aproape treizeci de ani, cei de după căderea regimurilor comuniste din Europa, în URSS în primul rând, echivalează cu dereglementarea sistemului bancar şi cu triumful ordinii neoliberale, cu mondializarea (globalizarea) care a fost operată prin OMC, FMI, OCDE (din care România nu face parte), G20, NATO, UE, BIS (de la Basel) etc. În epoca mondializării, cu noua sa ordine neoliberală şi neoconservatoare, au fost prădători sau câştigători şi prădaţi sau înfrânţi. România concurează la locul întâi al perdanţilor în Europa, alături, probabil, de Serbia şi Grecia, cele două surori ortodoxe, şi, mai larg, alături de Libia şi Siria, în Nordul Africii şi în Orientul Apropiat, până mai ieri conduse de dictatori prieteni buni cu Ceauşescu. Mai bine să nu mai înşirăm ce am pierdut noi şi ce au câştigat de la noi marii prădători. Ca şi unii mai mici, dar la fel de vorace. Cel mai grav e că am pierdut o populaţie comparabilă doar cu cea pierdută de Siria, ţară aflată din 2011 într-un devastator război civil, în fapt, un război între marile puteri purtat pe teritoriul său.

continuare »


Europa, euro, eşec

luni 19 Noi 2018

Petru Romoşan       

Minunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat împotriva ţării şi europarlamentari români, pretinşi liberali, democraţi, „milenarişti” – în fapt, nişte cozi de topor ale neosecurismului antinaţional !), nici raportul MCV (scris, foarte probabil, de „statul profund” român prin pupăza lui de serviciu, Monica Macovei, şi prin alte pupeze şi alţi papagali neosecurici) nu mai preocupă pe nimeni. Nici pe europeni şi cu atât mai puţin pe cetăţeanul român obişnuit. Mult zgomot pentru nimic. Nu e mai puţin adevărat că românii au aflat cu această ocazie că ţara lor, România, nu mai e un stat suveran şi că guvernul de la Bucureşti, PSD-ALDE Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă, e complet nedorit la Bruxelles. Deci UE, conform tratatului de aderare, nu mai bagă în seamă suveranitatea României, detestă şi respinge guvernul român rezultat în urma unui vot popular de nimeni contestat. Dar UE respectă deplin suveranitatea Noii Securităţi de la Bucureşti – din raportul MCV a fost eliminată orice referire la protocoalele SRI-Parchete şi acelaşi raport e foarte îngrijorat de soarta procurorului general Augustin Lazăr, un personaj din altă epocă dar care pare a reprezenta un etalon birocratic actual foarte potrivit pentru UE. Aşa cum a fost şi protejata lor, Laura Codruţa Kövesi, de curând debarcată de la şefia DNA şi înghiţită de neantul aparatului judiciar.
Am urmărit recent o nouă conferinţă a lui Emmanuel Todd despre Europa, Uniunea Europeană, despre euro, despre originea ideologiilor de azi care au o strânsă legătură cu tipul de organizare familială observată pentru ultimele secole în Franţa, Anglia, Germania, Italia, Rusia etc. Celebrul demograf şi antropolog e considerat astăzi de mulţi în Vest cel mai strălucit intelectual francez. Influenţa lui asupra tinerelor generaţii de studenţi şi cercetători din Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania e copleşitoare (unii îl cunosc doar ca mentor principal al celebrului economist Thomas Piketty). Mi-am notat doar câteva dintre observaţiile lui Todd şi voi încerca să le prezint aici pe scurt.
Prin reunificarea Germaniei, SUA, Marea Britanie şi Rusia au pierdut controlul pe care-l aveau asupra ţării care a declanşat cele două războaie mondiale devastatoare. Franţa, deşi a patra armată de ocupaţie postbelică în Germania, nu se pune la socoteală pentru că încă din primul mandat al lui François Mitterrand, la începutul anilor ’80, a încercat fabricarea unui atelaj improbabil, cuplul franco-german, care astăzi e un foarte dezechilibrat cuplu germano-francez. Atât SUA, cât şi Franţa s-au iluzionat că pot controla întreaga Europă folosindu-se de Germania, dar lucrurile au ieşit altfel. Germania s-a folosit de construcţia europeană pentru a ieşi din condiţia de protectorat american, iar în ultimii ani, încet dar sigur, a acaparat statutul de putere economică dominantă în Europa.

continuare »


Se caută noul Dracula al României

luni 12 Noi 2018

Petru Romoşan

Auzim din ce în ce mai des cunoscuţi care se pregătesc să-şi lichideze afacerea, să renunţe la jobul greu obţinut sau pur şi simplu să abandoneze dificultatea din ce în ce mai mare de a trăi în România pretins capitalistă şi democratică. Cu toţii se pregătesc să plece fără să ştie prea bine încotro. Mark Twain, celebrul scriitor american, a spus cândva : „Chaucer e mort, Spencer e mort, la fel şi Milton, ca şi Shakespeare, şi nici eu nu mă simt prea bine.” Cam aşa se pot exprima destul de mulţi români care, după cei peste vreo patru milioane deja plecaţi, încep să nu mai spere aproape nimic de la viaţa trăită în ţara lor, în limba lor, alături de familiile lor din moşi-strămoşi, de prietenii lor.
În România a început deja violent, furibund campania (de fapt, o cursă a morţii !) pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2019 (o numire, de fapt – „statul profund” va fi cel care va alege). Decredibilizarea cvasitotală de care suferă actualul preşedinte, Klaus Iohannis, contribuie din plin la declanşarea acestei campanii cu totul prematură. Tergiversarea iresponsabilă a revocării procurorului-şef DNA, Laura Codruţa Kövesi, de încă preşedintele Iohannis şi mai ales grotesca tevatură în jurul demiterii procurorului general, Augustin Lazăr, a cărui revocare a fost cerută de acelaşi Tudorel Toader, ministrul Justiţiei, au avut efecte devastatoare asupra actualei preşedinţii şi par să anunţe o vacantare înainte de termen a celei mai importante demnităţi în stat. Toate dosarele, procesele închise dubios ale lui Klaus Iohannis sunt zi de zi expuse, într-un fel sau altul, pe televiziuni, în presă şi chiar în comentariile private ale românilor. „Statul profund” a dat-o rău în bară cu exoticul său preşedinte minoritar. Ce a părut să meargă la primăria Sibiului, un oraş mediu, n-a mai funcţionat deloc la Cotroceni.
Nicolae şi Elena Ceauşescu au reinstalat în mentalul românilor figura unui Dracula însoţit de asistenta sa infernală. S-a şi vorbit în anii ’80, cei mai sumbri, anii târzii ai comunismului, despre apucătura celor doi (foarte probabil, o fantezie) de a-şi face transfuzii cu sânge de copil. Au băut sau nu Ceauşeştii sânge ? Cine poate răspunde ? (E adevărat, în schimb, că, în lipsa alimentelor normale, unor copii dintr-un orfelinat constănţean li s-au făcut atunci transfuzii iresponsabile, ceea ce a dus la infectarea lor cu HIV.) Zâmbăreţul Ion Iliescu, cu aspiraţii democratice neîmplinite, a fost o copie destul de palidă a colegului său comunist Nicolae Ceauşescu. Fostul preşedinte Iliescu a fost lipsit în anii săi cei mai discutabili, cei de după asasinarea Ceauşeştilor, de prezenţa publică a doamnei Nina Iliescu, soţia sa. Spre onoarea sa. Abia ceva mai târziu, Corina Creţu, purtătoarea sa de cuvânt, a încercat să joace rolul secretarei diabolice. Şi se pare că i-a folosit din plin. Modesta ziaristă din anii ’90 e azi ditamai comisarul european, cu aspiraţii la funcţia de prim-ministru şi cu o pensie babană la cheie. Bineînţeles, Traian Băsescu şi Elena Udrea s-au apropiat cel mai mult (după Ceauşeşti, desigur) de imaginea aproape perfectă a băutorului de sânge Dracula însoţit de adjuncta sa indispensabilă. Foarte recent, Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă sunt o pastişă comică a modelelor clasice Elena şi Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu şi Elena Udrea.
Pentru alegerile prezidenţiale care urmează, anticipate sau la termen, mai devreme cu mai bine de un an se prefigurează deja cei doi candidaţi din turul doi : Dacian Cioloş, pe o presupusă parte dreaptă, în fapt tabăra progresiştilor, a globaliştilor, şi Gabriela Firea (Vrânceanu ? Pandele ? etc. ?), pe o demult apusă parte stângă, în fapt, pe culoarul conservatorilor… neocomunişti (!). Care dintre ei se apropie mai mult de imaginea consacrată a reîncarnatului Dracula, fabricat din anii ’60 şi până azi de acelaşi „stat profund” imuabil ? Dacian Cioloş pare a fi doar o replică a lui Klaus Iohannis, sibianul care s-a căznit din răsputeri să intre în costumul lui Dracula. Destul de repede a rămas şi el fără asistentă, Carmen Iohannis s-a retras aproape complet de pe scenă. Cu excepţia vizitelor în străinătate, pe care românii nu le urmăresc, turism prezidenţial.
În schimb, de ceva vreme Gabriela Firea (noul nume oficial) face paşi uriaşi în direcţia candidaturii la rolul de Dracula, zis şi postul de preşedinte. Sâmbătă seara, 10 noiembrie 2018, pe România TV, într-o prestaţie magistrală, care a pus în lumină capacităţilor ei drăculeşti (drăceşti ?), l-a făcut praf şi pulbere pe dictatorul meschin de provincie Liviu Dragnea. I-a apărat cu gherele şi cu dinţii pe camarazii săi Marian Neacşu, fostul secretar al PSD, şi Adrian Ţuţuianu, cărora cei cu ochi pătrunzători le văd coada, copitele şi corniţele, eliminaţi din partidul drag de autocratul Dragnea. Într-o demonstraţie atent pregătită, şi-a pus cenuşă în cap pentru apropierea sa naivă de măruntul Dracula, şi-a făcut soclu prezidenţial, s-a autogratulat fără limite, şi-a plâns de milă, a fost „populară”, „sinceră”, o fată devotată poporului. Căruia vrea doar să-i bea sângele, pe modelul Dracula, se înţelege. Fără îndoială, Florentin-Costel Pandele, primarul din Voluntari, ales cu peste 90 % din voturi la al patrulea (sau al cincilea ?) mandat, poate juca excelent rolul de secretar monstruos al domnitoarei-preşedintă Dracula, Gabi.
Cei doi candidaţi la preşedinţia României, Dacian Cioloş, alesul globaliştilor (va fi susţinut şi de un PNL fără Ludovic Orban ?), şi Gabriela Firea, aleasa unor falşi naţionalişti (de identificabilă coloratură ortodox-răsăriteană), merită să fie urmăriţi cu toată atenţia. Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Klaus Iohannis par să fie scoşi deja din cursa prezidenţială, fiecare cu dosarele şi cu belelele lui, cu DNA-ul său. Numai dosarul lui Tăriceanu în afacerea de corupţie Microsoft ar avea zeci de volume ! Singurul care mai poate zăpăci comedia electorală pornită deja ar fi Tudorel Toader, actualul ministru al Justiţiei, dacă i-ar veni ideea să se prezinte. Dar şansele lui Tudorel Toader sunt foarte mici – ca să devii preşedinte, ţi se cer un trecut încărcat, un profil manipulabil, şantajabil. Candidatul cel mai serios pare a fi de departe Gabriela Firea. Care promite să fie un nou Traian Băsescu, dar feminin, şi poate chiar să-l depăşească pe foarte urâtul şi foarte detestatul marinar, de care justiţia noastră euroatlantică fuge ca de dracu’. Să ne amintim, dacă am uitat, că şi Florentin-Costel Pandele a fost marinar, a navigat 13 ani pe mările şi oceanele lumii înainte de a fi învinuit în dosarul Flota pentru vânzarea a 10 nave, alături de Traian Băsescu.
Câţi români vor mai părăsi România în cele două mandate prezidenţiale posibile ale Gabrielei Firea ? Două milioane ? Trei milioane ?

 


UE va fi condusă de Statul Paralel ?

luni 5 Noi 2018

Petru Romoşan       

Dacă avem un Stat Paralel (Deep State, État profond) – dacă există, el e destul de incoerent –, Statul Paralel din România va conduce, măcar în parte, timp de şase luni Uniunea Europeană. Nu e simpatică perspectiva ? Cum de nu ! Să-i mai conducă şi pe ei, mai ales pe germani, austrieci, olandezi, luxemburghezi, pe esticii din Grupul de la Vişegrad, care nu ne vor şi pe noi, că noi ne-am cam săturat de atâta Stat Paralel. La fel cum britanicii, italienii sau grecii s-au săturat de UE şi de moneda euro.
În aceste zile la Bucureşti, în prim-plan, Dacian Cioloş, fost prim-ministru venit din neantul bruxellez, umflat cu pompa politică şi mediatică de acelaşi Stat Paralel, o vrea înlocuită de urgenţă pe Viorica Dăncilă, prim-ministru de paie al PSD şi ALDE (Tăriceanu). Tot aşa o vor „zburată” pe Dăncilă şi „progresiştii” globalizanţi din USR, PNL, PMP, prin care fluieră acelaşi Stat Paralel. Dar Vioricăi Dăncilă nici că-i pasă ! Pentru că oricum nu ia nici o decizie, evită participarea la masacrul din PSD anunţat de peste tot. A plecat, probabil, din nou după bani în Oman şi Qatar. Qatar-ul deţine postul Al-Jazeera şi echipa Paris Saint-Germain, precum şi o mulţime de proprietăţi în Occident, mai ales în Franţa.
Dacă nu va aduce bani din Emirate, se va fi plimbat, la fel ca Elena Ceauşescu, pe care o aminteşte irepresibil, în special cu coafura remarcată şi de Cristian Tudor Popescu. La fel cum Liviu Dragnea seamănă cu Nicolae Ceauşescu din ultimii săi ani, când suferea de diabet. Statul Paralel produce, ca şi statul comunist (nedemocratic), cam acelaşi gen de cupluri politice. După cuplul politic dezastruos Traian Băsescu-Elena Udrea, avem astăzi şi cuplul, tot politic şi tot dezastruos, Liviu Dragnea-Viorica Dăncilă. Ne învârtim în cerc.
De unde are Liviu Dragnea atâta putere ? Evident, nu din votul pretins democratic, cumpărat cu găleţi şi tricouri, cu fasole şi cârnaţi, cu o sută-două de lei. S-a scris recent că teleormăneanul ar deţine o avere de 500 de milioane de euro, avere făcută din mici afaceri ca Tel Drum şi mai ales din leafa de funcţionar la stat. Mai are cineva în PSD, un partid de baroni şi de milionari, o asemenea avere ? Oare cu câţi bani se poate cumpăra PSD de la actualul proprietar ? Şi dacă tot ne punem întrebări la care nu vom primi răspuns, oare care mai sunt averile lui Adrian Năstase şi Traian Băsescu ? Tot miliardari, tot miliardari ? În lei vechi sau în euro ?

continuare »


Cine face noua politică externă
a României ?

luni 22 Oct 2018

Petru Romoşan       

Nu există nici un stat paralel, tovarăşi ! Vă umblă goange, muşte prin cap. Statului paralel nu-i face nici o plăcere să se vorbească despre el. Care Deep State ? Care État profond ? Care Stat Paralel ? Un sondaj CURS, oportun scos din pălărie, ca iepurele lui Iosefini, ne asigură că nici măcar alegătorii PSD nu cred în existenţa statului paralel. Doar 36 % dintre votanţii PSD cred în aiureala cu statul paralel. 35 % dintre ei îl dezavuează pe liderul lor, Liviu Dragnea, cel cu discursul din piaţă la marele miting al coaliţiei de guvernământ. Oare de ce nu fac institutele de sondaje nişte cercetări în piaţă despre chiar institutele de sondaje şi despre sociologii care le servesc ?
În ultimii 10-15 ani, România a dispărut de pe radarul diplomaţiei mondiale. Contribuţia românească la marile curente de idei şi de fapte internaţionale s-a apropiat de zero. Mai întâi, fostul preşedinte Traian Băsescu, sub patronaj american azi identificat, a inventat protocoalele SRI-parchete şi celelalte, şi le-a pus în aplicare. Justiţia a fost compromisă pentru multă vreme. În al doilea mandat al său, Traian Băsescu ne-a livrat Angelei Merkel şi Germaniei, frumos împachetaţi şi legaţi cu fundiţă roşie. Votul nostru la UE a fost aliniat pe pilot automat pe votul Germaniei. În rest, mucles ! şi Disziplin.
În mod spectaculos, din senin, săptămâna trecută, România a ieşit în evidenţă fără să avertizeze pe nimeni. Premierul Viorica Dăncilă l-a vizitat pe Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Turciei (de ce nu pe premier ?), cel mai incomod partener al momentului pentru partenerul nostru strategic SUA. Simultan, preşedintele Klaus Iohannis l-a vizitat pe prim-ministrul italian (aşa a apărut în transmisiunile oficiale), nu pe preşedintele Italiei. Italia e azi, cu combinaţia Lega-Cinque Stelle aflată la guvernare, oaia neagră a Europei, cea mai antimerkeliană şi eurosceptică ţară UE. După Marea Britanie, se înţelege.
La câteva zile după cele două vizite neobişnuite în străinătate ale principalilor factori politici s-au deschis discuţii la un bun nivel pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia. Tot din senin a apărut anunţul următor : „Camera de Cooperare Economică şi Culturală Româno-Rusă şi Grupul de Presă Bursa, în parteneriat cu Academia de Studii Economice Bucureşti, Asociaţia Financiar Bancară pentru Cooperare EuroAsiatică şi Uniunea Întreprinzătorilor şi Industriaşilor din Federaţia Rusă, organizează Masa rotundă dedicată dezvoltării relaţiilor financiar-economice româno-ruse cu tema : „România şi Rusia în căutare de noi formate de cooperare”.” Evenimentul a avut loc în 18 octombrie, începând cu orele 9.30, la Academia de Studii Economice, Aula Magna.
Tot în aceste zile a apărut, tot din senin, pe un site alternativ foarte citit (gândeşte.org), o informaţie, o presupunere cum că noi am fi fost preluaţi de DGSE, serviciul de informaţii externe francez, după ce lupta dintre CIA şi BND pentru România ar fi dus la un rezultat nul, un fel de remiză. E greu de crezut că serviciul francez ar fi la curent cu victoria sa neaşteptată. Conform practicii încetăţenite în materie, pare mai plauzibilă o operaţiune de intoxicare şi acoperire. Asemenea lucruri sunt atât de neverificabile, încât ele trebuie luate doar sub beneficiu de inventar şi pot fi confirmate sau infirmate doar în timp. Este Klaus Iohannis candidatul Germaniei sau Dacian Cioloş candidatul Franţei ? Sau amândoi sunt ai Deep State-ului român ? Nimeni nu poate aduce probe serioase şi definitive într-un sens sau în altul.
Dar să revenim la chestiunea zilei. E evident că se întâmplă mutări de amploare în politica externă actuală a României. Dar cine le face ? Preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Viorica Dăncilă nu se pot pune de acord nici dacă ar vorbi despre starea vremii, despre buletinul meteo. Să aibă Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, două piese modeste pe tabla de şah a diplomaţiei, asemenea dinamice viziuni politice globale ? Sau Teodor Meleşcanu, între două moţăieli, să fie capabil de organizarea unor asemenea mişcări de anvergură ? Să fie statul paralel cel care le plănuieşte şi le pune în operă, şi nouă nu ne spune nimic ? Sau să fie „protectorii” noştri externi care, după cum am văzut, nu pot fi nici SUA şi nici Germania, că doar nu-şi bat singuri cuie în talpă ?!
La astfel de întrebări nu există nici un răspuns public sau oficial de luat în considerare. În orice caz, un Deep State român ne-ar fi de mare folos în aceste circumstanţe. Ar însemna că România mai există totuşi pe hartă şi nu e doar pionul unor forţe oculte globale. Poate ar mai fi o sugestie de făcut în direcţia institutelor de sondaje : nu ar fi interesantă o cercetare de piaţă pe tema „cred românii că există asemenea forţe oculte globale” ?

 


Eunucii media

luni 15 Oct 2018

Petru Romoşan       

În „mândra lume nouă” de după 1990, presa, media au înlocuit într-o buluceala de nedescris Uniunea Scriitorilor, scriitorii de toate genurile, prozatori, poeţi, critici literari, autori de teatru care încet-încet n-au mai interesat pe nimeni, n-au mai fost publicaţi, n-au mai fost citiţi. Revistele literare, culturale, editurile scriitorilor au dispărut în câţiva ani. Fosta presă comunistă propriu-zisă nu era chiar o presă, era doar propagandă pură şi dură, care angaja totuşi şi câţiva ziarişti adevăraţi. Mulţi dintre foştii presari comunişti au devenit democraţi inflexibili. Mai ales uteciştii bătrâni, cei proveniţi din blocul de propagandă al UTC, al lui Nicu Ceauşescu : Viaţa studenţească, Amfiteatru, Opinia studenţească, Napoca universitară, Convingeri comuniste (din Bucureşti). Reporterii, ziariştii de birou şi de „aflăm de la Miliţia Capitalei”, eseiştii de tejghea, falşii filosofi, pseudo-ştiinţifico-tehnicii, realizatorii TV şi radio, cei care au privit decenii cu jind peste gardul Uniunii Scriitorilor s-au răzbunat în sfârşit. A venit vremea lor. Gălăgia produsă de presă, de media s-a ridicat până la cer. Unii au făcut milioane (de dolari), „şantajul şi etajul”, alţii s-au făcut cunoscuţi sau chiar celebri, cu toţii s-au răcorit după 45 de ani de servituţi penibile dar profitabile. Sute de mii de români au cumpărat trei sau patru sau zece ziare pe zi : „Jos Iliescu !”, „Sus Coposu !”, „Jos comunismul !”, „Sus democraţia !”…
Ce-a mai rămas azi din enorma vânzoleală ? Aproape nimic. Ziare mici, tiraje şi mai mici, mai toată presa s-a mutat pe Net, ca nicăieri în Europa. Cine mai citeşte pe cine ? Ca să mai câştige ceva, toată lumea media serveşte pe cineva şi o face foarte disciplinat. Cei mai norocoşi sunt cei care servesc direct Statul Paralel, progresisto-globalist („acoperiţii din presă” – George Maior, director SRI dixit). Statul de Drept nici nu prea mai există şi nici nu are presă. Pixul de altădată pare că a fost înlocuit cu un prezervativ mecanic. Eunucii media ai puterii se citesc între ei sau sunt citiţi de membrii partidelor de eprubetă (USR, PMP, UDMR, formaţiuni cioloşiste şi pseudonaţionaliste…). Doar ca să înveţe noi formule şi tehnici de obedienţă pentru accesul la fonduri, la ordonatorii de credite, la ONG-uri străine şi alte fericiri alimentate internaţional.
Adversarii celor din mainstream, cei dintr-o recent născută altermedia românească – site-uri, bloguri, conturi de Facebook, Twitter, Instagram –, le spun pe toate verde în faţă, din ce în ce mai pe şleau, dar bravura asta nu prea contează pentru establishment, deşi o din ce în ce mai mare parte a populaţiei se hrăneşte cu acest oxigen. Două-trei televiziuni trag cea ! (cu PSD, cu ALDE, cu Dragnea, cu Tăriceanu, supraexpuşi cu puţinătăţile lor jenante), alte trei-patru „staţii” (Realitatea TV, Digi 24, B1 TV, Europa FM) trag hăis ! cu Paralelii (Binomul, adică SRI şi justiţia coruptă, preşedinţia, politicienii progresişti închiriaţi). Hărţile sunt deja extraordinar de clare. După doar câteva cuvinte îl recunoşti pe fiecare, înţelegi dacă e maro sau căcăniu.

continuare »


Conservatori, progresişti, false elite

luni 8 Oct 2018

Petru Romoşan       

În România toată lumea se simte obligată să-şi dea cu părerea despre referendum. Indiferent de rezultate, acest referendum va face istorie. Una mare sau una mică.
În opinia cvasigenerală, stânga şi dreapta tradiţionale nu mai există sau, cel puţin, au devenit irelevante. Alegerile din Franţa, cu căderea celor două mari partide, Partidul Socialist şi Partidul Republican, alegerea lui Donald Trump în America, un fost simpatizant democrat, acceptat cu dificultate de republicani după ce a câştigat alegerile, poate cel mai important conservator al momentului (nu neoconservator !), Brexit-ul care a anulat diferenţele între dreapta şi stânga în jurul interesului naţional – toate aceste mari evenimente au modificat radical harta politică a lumii. Li se adaugă – de fapt, au anticipat aceste schimbări majore – prezenţa puternică a lui Vladimir Putin la Kremlin, un conservator foarte asemănător cu Trump, fraţii Kaczyński (unul decedat în condiţii tragice) în Polonia şi partidul lor creştin ultraconservator, Viktor Orbán şi Fidesz-ul său în Ungaria. Modificări de trend în direcţia populismului conservator au avut loc şi în Republica Cehă, şi în Austria. Dar, probabil, situaţia politico-morală care profilează viitorul pentru mulţi este cea din Italia, unde un partid de tip anarhist, Mişcarea Cinci Stele, a preluat puterea împreună cu Liga Nordului, un partid ultrapopulist, pe care mulţi adversari îl cataloghează drept de extremă dreaptă.
În Germania, marea coaliţie CDU-CSU+SPD a reuşit să descompună şi dreapta, şi stânga, dreapta naţionalistă (AfD) este în creştere constantă, iar Angela Merkel este serios contestată până şi în sânul propriului ei partid. Spania pare definitiv neguvernabilă, iar ruptura Cataloniei poate fi urmată de alte rupturi, de cea a bascilor, de exemplu. Grecia a fost amanetată până după 2060. Grecii sunt din nou sclavi, ai creditorilor internaţionali de această dată. Ţările din Estul Europei, Polonia, Ungaria, Slovacia şi, mai de curând, şi România, îşi asumă un conservatorism nedigerabil pentru organismele de conducere ale UE.

continuare »


Vorbe de duh

luni 1 Oct 2018

Petru Romoşan       

Europa e „cu ochii aţintiţi asupra noastră”. Niciodată nu a fost mai valabilă decât azi zicerea nemuritorului Farfuridi. Şi ce vede Europa ? O vede pe doamna Viorica Dăncilă, care, culmea !, şi-a făcut stagiile politice chiar la Bruxelles. Europa îl vede mai ales pe Liviu Dragnea, cu două condamnări la activ, neegalat în Europa, care din poziţia a treia în stat, preşedinte al Camerei Deputaţilor, conduce cu mână forte partidul de guvernământ, al cărui preşedinte-dictator este, conduce guvernul de coaliţie, conduce Parlamentul, înfruntă serviciile secrete şi sistemul de justiţie, şi este, la rândul lui, dirijat de o mână nevăzută, pe care nimeni nu reuşeşte s-o identifice. Este America (a stat la masă chiar cu Trump) ? Este Israelul (Ludovic Orban, şeful partidului prezidenţial, a acuzat-o pe doamna Dăncilă de înaltă trădare) ? Mai ales Securitatea ? Sau Rusia, cum sugerează trolii, care n-a plecat niciodată de tot din România ?
„Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive…” , replică nemuritorul Caţavencu. Europa e foarte nefericită că ea însăşi va fi condusă, măcar formal, de Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (ale cărui opţiuni anti-NATO, pro-ruse s-au manifestat deja), Europa va fi deci condusă de PSD, un partid ba iliberal, ba neoliberal, în fapt, neobolşevic-conservator (conservăm şi noi ce am avut, nu ?). Favoritul Europei, mai ales al Germaniei, preşedintele României, Klaus Iohannis, nu a reuşit să impună un guvern al său decât vreun an, pe multcontroversatul Dacian Cioloş, cu o trupa de tehnocraţi inconsistenţi care au speriat România chiar prin incompetenţă, dar au plăcut mult la Bruxelles, de unde şi veneau câţiva dintre miniştrii săi… În Germania, Angela Merkel e aproape de exit. În Franţa, Emmanuel Macron bate toate recordurile de impopularitate. Italia abandonează dogmele UE (deficitul, recent) şi se apropie cu paşi mari de ieşire.
„America First”, „Make America Great Again” sunt sloganuri de campanie câştigătoare ale actualului preşedinte american. Niciodată supremaţia Americii nu a fost mai pusă la îndoială ca în cei doi ani de preşedinţie Trump. În primul rând e simili-războiul civil neconvenţional care se poartă zi de zi în Senat, pe televiziuni, în presă, cu efecte incontrolabile asupra lumii afacerilor, asupra relaţiilor internaţionale. Războiul se duce între conservatorul Donald Trump, susţinut totuşi de republicani şi de o importantă parte a populaţiei, şi progresiştii familiei Clinton, ai fostului preşedinte Barack Obama, ai lui George Soros, democraţii, Deep State, Hollywood, media mainstream. Iar Donald Trump nu numai că face faţă unui război greu în interior, dar a început alte războaie complicate în toate direcţiile. Cu Iranul, pe care SUA l-au pierdut odată cu căderea şahului, cu China, cu care duce un devastator război comercial, al taxelor (devastator pentru cine până la urmă ?), cu Rusia, prin sancţiuni şi o propagandă ofensatoare iraţională, cu UE (taxe, încălzire globală, Iran, Germania în special etc.), cu vecinii săi, Mexicul şi Canada.
Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea. Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş. Niciodată în vremurile moderne aceste frumoase ziceri nu au fost mai contrazise de realitate, de viaţă. Românii îşi caută pâinea cu milioanele în altă parte, iar satele româneşti s-au golit ca niciodată în istoria noastră. Desigur, şi în Franţa, de exemplu, satele au fost părăsite, dar există şi fenomenul contrar, al întoarcerii, al repopulării.
Brexit – o vorbă cât un proverb. E în curs un război economic crâncen, deocamdată la nivel diplomatic, în legătură cu ieşirea Marii Britanii din UE. Alte ţări se apropie şi ele periculos de exitul lor din UE. UE însăşi pare că se pregăteşte de propriul ei… exitus. Numai la Bucureşti, fripturiştii politici, oportuniştii bine antrenaţi, clănţăii, ciolaniştii se pregătesc din timp să ocupe posturile de europarlamentari, cele mai bine plătite şi cu pensii grase, speciale, la cheie. La ce altceva te poţi aştepta de la cea mai mizerabilă clasă politică ?
„Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi” (M. Eminescu – Epigonii) Lumea a luat-o razna în multe feluri. Sodoma şi Gomora au fost legiferate aproape peste tot în Occident. Marile migraţii au fost decise în birouri discrete. Niciodată în istorie controlul asupra populaţiilor (vezi şi GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple) nu a atins asemenea culmi. Diplomaţia se dovedeşte neputincioasă peste tot. Cum războaiele mondiale nu mai pot avea loc din cauza apariţiei bombei atomice, războiul, aparent consubstanţial naturii umane, se poartă neconvenţional, asimetric, hibrid, economic, comercial, cu excepţia unor ţări nefericite ca Siria, Yemen, Irak, Afganistan, Libia, agresate, abuzate mai ales prin metode tradiţionale de cei care pot să o facă.
Ce se va alege de România în balamucul general ? Singura garanţie care ne-a mai rămas : Munţii Carpaţi. Munţii Carpaţi nu pot fi privatizaţi, nu pot fi vânduţi printr-o lege offshore, ca gazele cedate şi acestea pe nimic de patrioţii de televizor Dragnea şi Tăriceanu. Codru-i frate cu românul…