Ce fel de regim politic avem ?

luni 24 Iun 2019

Petru Romoşan       

Au fost sau nu au fost fraudate alegerile europarlamentare în România ? Dar referendumul controversat al lui Klaus Iohannis ? Au ieşit destule probe care acuză malversaţiunea, aranjamentele, frauda, începând cu votul masiv pentru UDMR în judeţe nelocuite de maghiari şi până la constatările confirmate şi răsconfirmate că listele electorale conţin mult mai mulţi alegători decât locuitori reali. În sens contrar, avem deja prea mulţi „filosofi”, gânditori la ceas de seară care se exprimă grobian împotriva drepturilor celor din diaspora de a vota în ţara lor de origine ai cărei cetăţeni mai sunt încă pentru o vreme. Ar trebui ca acestor nesimţiţi partinici, propagandişti tocmiţi, să li se reamintească miliardele de euro trimise acasă de diasporeni, sume mai mari decât investiţiile străine, de acest nou şi tragic exil românesc, un catastrofal exil economic.
De ce nu s-ar putea folosi votul electronic, votul prin corespondenţă din moment ce STS-ul îi numără cum vrea şi pe băştinaşii nepervertiţi care au rămas pe loc ? Să se fure alegerile ? De acord, dar măcar să poată vota toţi românii cu drept de vot. Problema nu e de unde şi cum se votează, ci cine şi cum numără ! O ştim de la „marii clasici”. La noi a început cu alegerile din 1946 şi nu s-a mai oprit până azi. A fost ales vreun preşedinte pe bune, verificat, după 1989 ? Se spune că au câştigat de fiecare dată cei care, de fapt, au pierdut.
În orice caz, marele câştigător al europarlamentarelor din 2019 e Traian Băsescu, iar marele perdant e Călin Popescu Tăriceanu. Sunt aceiaşi care se joacă împreună cu biluţele încă din 2005, de pe vremea când făceau tandem în aşa-zisa alianţă DA. Călin Popescu Tăriceanu era prim-ministru şi se spunea că ar fi avut un mult mai mare acces la afaceri, la bani, iar Traian Băsescu turba de neputinţă la Cotroceni. Până la urmă, Traian Băsescu (cu Elena Udrea, Laura Codruţa Kövesi, Alina Bica, Lucian Pahonţu, cu ANRP, Ioan Oltean şi Crinuţa Dumitrean, cu Dorin Cocoş, Gheorghe Ştefan zis Pinalti, Gabriel Sandu, Daniel Moldoveanu, cu George Maior etc.), ar fi restabilit cu brio balanţa „business”-ului.
Ce nevoie a avut Traian Băsescu, după două mandate prezidenţiale, de un partid-fantomă (PMP), de un loc de senator, şi apoi ce nevoie are azi să o tulească la Bruxelles ca europarlamentar ? Desigur, Bruxelles nu e departe de Anvers (Viktor Bout, Silvian Ionescu etc.), dar câţi foşti preşedinţi europeni s-au mai făcut aleşi europarlamentari ?! E limpede că Traian Băsescu a căutat şi încă mai caută o imunitate parlamentară. Pe lângă imunitatea pe care oricum i-o acordă Sistemul şi executantul său mecanic, Klaus Iohannis, cel atât de bine ales (de Traian Băsescu ?).
Klaus Iohannis pare să fie un fel de Dmitri Medvedev al lui Traian Băsescu, care el însuşi s-a instalat în rolul lui Vladimir Putin. Dar în România nu poţi să candidezi şi a treia oară. A putut doar Ion Iliescu, într-o altă epocă, nu eram în UE şi în NATO, şi l-a ajutat mult lunga lui experienţă personală. Traian Băsescu însă trebuie să joace comedia democraţiei. Asta e piesa !
Deci au fost sau nu au fost furate alegerile europarlamentare ? Răspunsul poate veni simplu printr-o altă întrebare : ce fel de democraţie avem sau, mai bine zis, ce fel de regim politic ? Suntem cumva o oligarhie a militarilor în uniformă şi în civil ? STS-ul militarizat, care numără voturile, nu face decât să confirme oligarhia.

 


Negocieri de ţări şi popoare. La Basarabia

marți 18 Iun 2019

Petru Romoşan

„Suporterii Partidului Democrat din Moldova, împreună cu liderul lor, oligarhul Vladimir Plahotniuc [nume aparent ucrainean – n.n.], tocmai au fugit din ţară, după demisia guvernului lui Pavel Filip. Media din Moldova a scris despre aceasta, observând că oamenii de afaceri şi politicienii şi-au luat zborul în jeturi private. Conform unor relatări, Ilan Shor, care e suspectat că ar fi amestecat în scandalul fraudării miliardului de euro din bănci, a părăsit şi el ţara, împreună cu familia […]. Aceste evenimente din Moldova reprezintă încă o tentativă ratată de revoluţie colorată făcută de interese sprijinite de SUA în lunile din urmă” (Joaquin Flores, www.fort-russ.com, 15 iunie 2019).
În 2016, în mai, Vladimir Plahotniuc, de profesie oligarh, a fost primit cu onoruri la Atlantic Council, la Washington, unde organizaţia, un fel de birou politic al NATO, îşi are the headquarters (sediul central), de David Koranyi şi Andrea Montanino. Era vorba de o Distinguished Leadership Awards – o sărbătorire a aliaţilor. Cu această ocazie, Vladimir Plahotniuc a fost primit şi la Departamentul de Stat al SUA de Victoria Nuland, asistent al secretarului de stat pentru Europa şi Eurasia. (De notat, în plus, că bunicii Victoriei Nuland au emigrat în America din Basarabia la începutul secolului XX.) Victoria Nuland a apreciat rezultatele obţinute de guvernul de coaliţie (care cuprindea şi partidul lui Plahotniuc) în primele sale luni de activitate (vezi Cristi Vlas, www.moldova.org, 3 mai 2016).
După alte relatări, familia marelui Ilan Shor (născut în 1987 la Tel Aviv), primar al oraşului Orhei din iulie 2015, preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii de Economii din Moldova, membru în Consiliul de administraţie al Aeroportului Internaţional din Chişinău şi, mai ales, suspect în povestea cu miliardul devalizat, ar fi plecat la Moscova, dar Ilan Shor se pare că ar fi rămas în republică. Vladimir Plahotniuc ar fi fugit, de fapt, de pe aeroportul din Odesa cu o aeronavă turcească, având ca primă destinaţie Istanbul, după ce s-ar fi oprit mai întâi în Transnistria. Dar Plahotniuc nu a ajuns în nici un caz în Rusia, pentru că acolo îl aşteaptă câteva mandate de arestare.
Vladimir Plahotniuc pare să fie fabricaţia unor interese americane (neoconservatoare ?) şi, secundar, un protejat al SIE român. După Alina Mungiu Pippidi („Un elicopter pentru Plahotniuc !”, www.romaniacurata.ro), „Teodor Meleşcanu și Victor Ponta s-au poziţionat pentru Plahotniuc” într-o primă etapă. Dar în această lume “de crabi” (de spioni, de servicii secrete) nu poţi fi sigur de nimic. Nimic nu e ce pare a fi. Foarte probabil, Vladimir Plahotniuc a fost recrutat în 1991-1993 ca “specialist” la Centrul pentru prevenirea şi reabilitarea victimelor minore “MINOR”, afiliat primăriei Chişinău, o tipică acoperire umanitară pentru serviciile secrete. Din întâmplare, Plahotniuc a fondat Grupul Financiar Moldo-American “ANGELS”, pe care l-a condus până în 2001. Între 2001 şi 2010, a fost director comercial şi apoi director general al “Petrom Moldova S.A.”, ocupându-se de importul şi distribuţia petrolului. Între 2006 şi 2011, a fost şi preşedinte al Victoriabank, una dintre cele mai importante bănci din Republica Moldova. Să ne amintim că în 2001 la Bucureşti era prim-ministru Adrian Năstase şi că în 2005 Traian Băsescu-Petrov a devenit preşedinte. În noiembrie 2016, numele lui Vladimir Plahotniuc a fost evocat în jaful secolului, împreună cu o listă de înalţi demnitari.
În 2010, averea lui Plahotniuc era estimată la 300 de milioane de dolari. Acesta deţine hoteluri (în care îşi filmează clienţii, inclusiv pe cei veniţi de la Bucureşti), cluburi de noapte, companii de pază, televiziuni, posturi de radio, un partid şi politicieni din celelalte partide, pe care le finanţează etc. Dar în cazul miliardarilor de carton, fabricaţi de serviciile secrete, de crima organizată, de mafia, adevăraţii proprietari sunt şi în altă parte. Şi asta e valabil în Rusia, în România, în Republica Moldova, dar şi în SUA, Franţa sau Germania.
La 24 iunie va avea loc o întâlnire inedită la Ierusalim, noua capitală a Israelului, între şefii securităţii naţionale din SUA, Israel şi Rusia. Oficial, întâlnirea e consacrată doar discutării situaţiei din Siria. Rusia va cere, probabil, ajutor financiar pentru reconstrucţia Siriei sau cel puţin o uşurare a sancţiunilor aplicate regimului lui Assad, prietenul Rusiei. Washingtonul şi Ierusalimul se aşteaptă, probabil, ca guvernul rus să intervină pentru o relocare a forţelor iraniene din Siria şi a miliţiilor de acolo susţinute de Iran (vezi www.mosaicmagazine.com, 14 iunie 2019).
Să fie noua cedare a Basarabiei înfăptuită de SUA către axa Rusia-Germania (Igor Dodon/Zinaida Greceanîi-ACUM) un gest de bunăvoinţă, o deschidere dintr-o negociere mult mai largă, în care pot fi cuprinse Siria, Iranul, Venezuela, Ucraina ? România se poate teme că-i va veni şi ei rândul în scurt timp. Marile puteri cred dintotdeauna că totul se vinde şi se cumpără, şi se simt proprietarii a tot ce mişcă – un hybris bazat pe armate actuale şi pe cuceriri anterioare. Mai rămâne totuşi faptul că România face parte din UE, iar nucleul dur al acesteia, în primul rând Germania şi Franţa, se îndepărtează vizibil de fostul lor protector şi aliat, SUA. Războiul intern Donald Trump-Democraţi le ajută din plin.
A fost sau nu Vladimir Plahotniuc doar un proiect american ? E limpede că Rusia a câştigat din nou în Republica Moldova. Şi SUA pare să fi cedat ceva ce nu trebuia să-i aparţină niciodată. E vorba oare de SUA sau doar de interese americane izolate ? Basarabia, românească, e imaginea în oglindă a decăderii României în drumul ei presupus triumfal spre integrare euroatlantică. Dar cine să se ocupe azi serios de destinul României din care Basarabia ar trebui să facă parte ? Puşcăriaşul Liviu Dragnea ? Viorica Dăncilă, care, scăpată de binefăcătorul ei, începe să se creadă chiar… Viorica Dăncilă, un nou I.C. Brătianu, fondator al României ? Marian Oprişan de Vrancea ? Victor Ponta ? Teodor Meleşcanu sau Călin Popescu Tăriceanu ? Traian Băsescu-Petrov sau Klaus Iohannis ?
“Românie, mamă dulce, / Eu te las cu Dumnezeu, / Căci duşmanul iar mă duce, / Iar mă ia din braţul tău !”

(Iosif Vulcan, “Despărţirea Basarbiei de România”, în Lira mea, Oradea Mare, 1882)

 

 


Daciada electorală a globaliştilor

luni 10 Iun 2019

Petru Romoşan       

După alegerile europarlamentare, încheiate cu rezultate cu totul neaşteptate, după succesul preşedintelui pe final de mandat, Klaus Iohannis, cu referendumul său pe justiţie, peisajul politic românesc apare profund schimbat, bulversat. Două sunt subiectele care domină şi care vor domina până la sfârşitul anului, când vor avea loc alegerile prezidenţiale : prăbuşirea, probabil ireversibilă, a PSD şi alegerea noului preşedinte.
În ceea ce priveşte prăbuşirea PSD, nu s-a remarcat mai deloc că fostul preşedinte al partidului, Liviu Dragnea, a fost întemniţat aflat fiind în funcţie. Nu a apucat şi nici nu s-a gândit să-şi depună demisia înainte. Ceea ce înseamnă o lovitură uriaşă pentru întreg partidul. Adică nu numai Liviu Dragnea e „corupt” şi „penal”, ci şi liderii partidului, aproape toţi numiţi în funcţie de „dictatorul” Dragnea. Consecinţele nu pot fi decât catastrofale. Întreaga conducere a PSD s-a lovit brutal de zidul justiţiei a doua zi după alegerile europene, asezonate cu referendumul lui Iohannis. Pierderea de procente (vreo 20 %) la alegerile europene nu ar obliga PSD să renunţe la guvernare – alegerile europene nu vizează Parlamentul României –, dar arestarea lui Liviu Dragnea, da, căci pune în imposibilitate guvernul numit în întregime de fostul „lider maximo” să-şi continue activitatea. Sau PSD-iştii pot continua să guverneze dacă doresc să se sinucidă politic în grup, ca unele secte din America şi de aiurea. Oricum, demisia de onoare în România e o instituţie ca şi inexistentă („câinele nu pleacă de la măcelărie”).
Ideea salvatoare cu un candidat independent al PSD pentru prezidenţiale nu pare nici ea funcţională. Singurul candidat plauzibil, acad. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj şi preşedintele în exerciţiu al Academiei Române, nu-şi va mai pune, probabil, la bătaie cariera şi munca de o viaţă pentru salvarea politică a noului lider PSD, Marian Oprişan, sau a Vioricăi Dăncilă, premierul discreditat al lui Liviu Dragnea. Ar fi o decizie absurdă din partea unui intelectual care s-a dovedit până azi foarte echilibrat. Nici măcar Mihai Gâdea, Mircea Badea sau Mugur Ciuvică nu mai pot salva PSD candidând teatral pentru prezidenţiale. Nici Antena 3 nu mai e ce-a fost !
Rămân în cursă Klaus Iohannis pentru PNL şi candidatul USR-Plus, care nu mai pare să fie Dacian Cioloş. Dacian Cioloş apare pentru moment, după puţinele informaţii care circulă, mai interesat de o carieră la Bruxelles, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Va fi deci Ilie Dan Barna (n. 1975), tot din Sibiu, noul preşedinte al României în decembrie 2019 ? Acesta e coşmarul celuilalt sibian, Klaus Iohannis. Mari surprize nu mai prea au când şi de unde să apară. Singura certitudine pe care o putem avea e aceea că viitorul preşedinte al României nu va fi un „suveranist”, un „naţionalist” sau un „populist”, ci va fi un europeist şi un globalist frenetic. Klaus Iohannis şi chiar mai mult Dan Barna se înscriu în această categorie. Nu şi acad. Ioan Aurel Pop, care e mai degrabă un „suveranist” şi un patriot român. Deci nu corespunde.
Agonia şi destrămarea PSD vor fi lungi şi epice, dând materie cotidiană celor câţiva ziarişti ai actualităţii – „istorici ai clipei”, cum îi numeşte „maestrul” Ion Cristoiu – pe care-i mai avem. Deja PSD e împărţit în două tabere care se sfâşie şi se detestă, asta după ce tot din cadavrul politic al caşalotului neocomunist s-a născut şi partidul lui Victor Ponta, autointitulat în fals PRO România. Noroc pentru noi că preşedinţia românească la UE se va încheia curând ! Fiecare zi în plus cu un guvern Dăncilă la Palatul Victoria (chiar fără Darius Vâlcov şi ceilalţi „experţi” dragnişti) stimulează creşterea procentelor USR-Plus şi înfundă PSD. USR-Plus domină copios piaţa politică în Bucureşti, în marile oraşe şi în diaspora. De altfel, foarte probabil, în cazul în care USR-Plus va reuşi să rezolve de o manieră extinsă problema votului din diaspora, va câştiga atât prezidenţialele, cât şi parlamentarele de anul viitor. În Franţa, cvasinecunoscutul Emmanuel Macron şi partidul său recent inventat, LREM, nu doar că au câştigat uluitor şi categoric alegerile în 2016, dar marile partide istorice, Partidul Socialist şi Partidul Republican (conservator), au făcut implozie şi nu şi-au revenit până azi. Deci totul e posibil şi pentru USR în dulcea Românie !
Cum alegerea preşedintelui României nu e numai afacerea cetăţenilor români, partidul cu cele mai mari şanse de a da noul preşedinte pare a fi de departe USR. O fi bine ? O fi rău ? Va fi reales totuşi Klaus Iohannis ? Va învinge Germania ? Va câştiga capitalul global ? „Ce e scris şi pentru noi”, daco-romanii…

 


PSD e istorie, USR-Plus e « în marş »

luni 3 Iun 2019

Petru Romoşan

Alegerile europarlamentare şi referendumul particular al lui Klaus Iohannis s-au soldat cu nişte rezultate neverosimile. Atât de neverosimile, încât par chiar foarte dubioase. Toţi sociologii, altfel oamenii cei mai disciplinaţi şi supuşi Sistemului, s-au înşelat pe toată linia. Asta dovedeşte ce ? Că şefii lor i-au depăşit în înşelătorie, în mistificare, şi i-au înşelat şi pe ei, pe sociologi. Votul pentru UDMR în câteva judeţe din Moldova (Vaslui, Botoşani) şi din sudul ţării (Ialomiţa, Giurgiu, Olt, Călăraşi), în care nu există alegători maghiari ai UDMR (UDMR e doar o organizaţie etnică !), a pus sub lumina reflectoarelor softul cu care s-a lucrat puţin cam tembel.
Dar să luăm rezultatele aşa cum ne-au fost livrate de cei care ne guvernează de fapt. Care evident că nu sunt guvernul Vioricăi Dăncilă, cu al său ministru de Interne, Carmen Dan, tot din Teleorman, ca şi Viorica Dăncilă şi mai ales Liviu Dragnea. E limpede, PSD a pierdut foarte multe procente faţă de alegerile din 2016 pentru Parlamentul României, ALDE, asociatul său, nu a trecut pragul, iar marele câştigător e partidul urmaşilor securiştilor şi comuniştilor, copii şi nepoţi cu diplome, USR-Plus. Dar mari câştigători sunt şi PRO România lui Ponta, Tudose, Corina Creţu şi ceilalţi transfugi din PSD, UDMR şi PMP-ul lui Băsescu (europarlamentar, vă rog !), care puteau foarte bine să nu treacă pragul de 5 %. Asta dacă îl vor fi trecut într-adevăr. Dar marea mistificare vine din confuzia pe care Sistemul, prin presa sa mainstream, prin televiziuni, dar şi prin pseudo-altermedia, a instilat-o mincinos, cum că, după aceste scoruri la europarlamentare şi pentru referendum, trebuie neapărat să i se dea lui Iohannis un nou guvern al său. Să guverneze şi el cât de cât, nu numai să doarmă, să vorbească împiedicat şi să se plimbe prin lume şi la Sibiu. Pentru că va trebui reales. E şi el o opţiune. Şi doar cu rezultatele prea de tot surprinzătoare, mai ales cu prezenţa la vot, nu există încă o bază convingătoare.
Dincolo de mistificările din interpretarea rezultatelor, s-au produs totuşi multe mutări importante. Europarlamentarele nu sunt alegeri interne, Parlamentul European e încă perceput ca un congres al babelor (precum cel de la Viena din 1815), unde nu se decide nimic. Cu toate acestea, europarlamentarele se constituie într-un mare sondaj, unul în mărime naturală, care poate schimba major percepţia asupra eşichierului politic intern. Astfel, Liviu Dragnea (a şi fost întemniţat a doua zi), Călin Popescu Tăriceanu sau Gabriela Vrânceanu Firea (17 % pentru PSD în Bucureşti contra 41 % USR-Plus) nu vor mai candida la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul acestui an. Sau vor candida degeaba. Desigur, Liviu Dragnea e out. Laura Codruţa Kövesi a pierdut şi ea, probabil definitiv, trenul prezidenţialelor pentru că nu s-a implicat deloc în această campanie electorală. Candidatul USR-Plus va fi Dacian Cioloş, un alt lider USR sau un independent.
Tot un independent a propus fostul preşedinte PSD Adrian Năstase pentru partidul său. Pentru că ar fi dezastruos să se prezinte cu actualul prim-ministru PSD, Viorica Dăncilă, care, pentru câteva zile sau, poate, câteva săptămâni, va fi principalul beneficiar al morţii politice subite a patronului ei, Liviu Dragnea. Acesta a pierdut într-un timp record totul şi, probabil, pentru totdeauna. În iunie, după decizia CCR pe completurile de trei judecători, poate fi şi eliberat. Pentru fostul preşedinte PSD vine din urmă şi dosarul Tel Drum, muşamalizat sau moşmondit de DNA atâta vreme.
PSD e în groapă, iar Klaus Iohannis e pe culmi. Totuşi, lucrurile se pot schimba până la alegerile prezidenţiale. Candidatul cel mai puternic pentru prezidenţiale se prefigurează a fi, de fapt, Dacian Cioloş, pe modelul lui Emmanuel Macron în Franţa. La fel cum USR-Plus are toate şansele să repete performanţa LREM (La République En Marche !), partidul lui Macron. Dar pentru asta USR-Plus are nevoie de anticipate, are nevoie să apropie cât mai mult alegerile parlamentare de cele prezidenţiale. De aceea insistă USR-Plus pentru anticipate, strategia e destul de transparentă.
Pe scurt, după aceste spectaculoase alegeri europarlamentare (cu referendumul iohannist cu tot), reale sau manipulate, PSD pare a fi deja istorie, iar partidul viitorului este USR-Plus. Că ne place sau nu. Strategia scamatorilor globali care conduc azi România, împreună cu servanţii lor locali, „factorul intern”, se vede din avion. Dacă au reuşit deja în Franţa, e greu de crezut că nu vor reuşi şi în România. Cine să li se opună ? PSD, cu Viorica Dăncilă, şi Antena 3 ?!

 


Cine a mai colaborat cu Securitatea ?

luni 27 Mai 2019

Petru Romoşan

Să faci parte din serviciile de informaţii ale ţării tale sau să colaborezi cu aceste servicii ar trebui să fie o onoare şi o datorie. Aşa se întâmplă dintotdeauna în Regatul Unit, unde vechile familii înţeleg ca o obligaţie absolută să-şi apere ţara, în Israel, în SUA, în Franţa, mari democraţii până mai ieri. Aşa se întâmplă azi şi în România, dar într-o formă degradată. Multe mame românce visează cu ochii deschişi să-şi facă odraslele „securişti” pentru salarii grase şi sigure, pentru multiple avantaje, pentru pensii speciale, pentru intrarea în „casta” tribală care domină discreţionar de atâta amar de ani România. De prin 1950 toamna. De pe vremea NKVD-ului, care a fabricat Securitatea folosindu-se de trunchiul decapitat al vechiului SSI din Vechiul Regat al României devenit Republică Populară ocupată de sovietici.
După turnătorul multirol Traian Băsescu, fost preşedinte, candidat de capul lui la europarlamentare, în ultimele zile de campanie electorală a fost livrat oprobriului public şi distinsul liberal Dinu Zamfirescu. Fără breaking news, fără prime-time sau pagina întâi a ziarelor, care nici nu mai prea există în România integrată în UE şi în NATO. După o viaţă consacrată de Dinu Zamfirescu interesului public românesc, un pitic ascuns într-un birou umbros sau un „comitet” autoîmputernicit a decis că robespierrienii de la CNSAS îl pot lichida moral pe venerabilul liberal (Dinu Zamfirescu are 90 de ani). Sunt, probabil, aceiaşi care au hotărât că Mircea Ionescu-Quintus e modelul moral al liberalilor… Pentru cine lucrează, de fapt, serviciile de informaţii româneşti, pe banii românilor aflaţi sub ocupaţie ? Când vor fi şi aceşti „colaboratori” de la CNSAS, „descoperiţi” deja, livraţi şi ei oprobriului public ?
Să continuăm aici lectura cu public a celor două volume intitulate Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt. Masa de manevră a Rusiei şi Ungariei ale generalului (r) Marian V. Ureche (Editura Mara, Bucureşti, 2019). Cartea fostului şef al SIPA, Marian V. Ureche (care s-a ocupat înainte de 1989 succesiv de domeniul universitar şi de sănătate), este un melanj exploziv de istorie, memorii, dezvăluiri, informaţii şocante, polemici care merită toată atenţia. Mai ales pentru că SIPA a fost şi este încă în centrul războiului româno-român pe justiţie care nu se mai termină. În subcapitolul „Câte ceva despre culisele disidenţei şi despre prietenul meu Mihai Botez”, fostul important ofiţer de informaţii scrie negru pe alb : „Vorbim aici despre competenţele şi atribuţiile stricte ale Direcţiei I şi acea parte semnificativă a disidenţei care s-a aflat în atenţia sa. Mai exact, despre disidenţii Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Mihai Botez, care s-au aflat în contactul unora dintre ofiţerii ei. Astfel, Andrei Pleşu era în contactul colonelului Vasile Mălureanu, iar poetul Mircea Dinescu în cel al colonelului Victor Achim. Ambii ofiţeri sunt foarte bine cunoscuţi în mediile de care au răspuns” (vol. 1, p. 53).
Nu am citit până azi nici o confesiune a lui Andrei Pleşu sau a lui Mircea Dinescu despre „contactul” lor cu ofiţerii de caz, Vasile Mălureanu şi Victor Achim. Contactul a fost plăcut ? A fost profitabil ? Reciproc avantajos ? Au servit ţara sau s-au servit numai pe ei ? Au turnat la greu ? Desigur, şi Mircea Dinescu, şi Andrei Pleşu au adeverinţe de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică. Direcţia I era totuşi direcţia politică a Securităţii. Poate trebuie să le aşteptăm încă memoriile, cu mărturisiri complete. Dar nu numai că au încălcat grav legea în vigoare atunci când au fost numiţi în Colegiul CNSAS (erau foşti membri PCR, cu funcţii politice chiar – M. Dinescu a fost secretar UTC la Uniunea Scriitorilor, iar A. Pleşu, secretar PCR la Institutul de Istoria Artei), ci s-au instalat foarte agresiv în rolul de „acuzatori publici” ai colaboratorilor cu Securitatea. Şi au fost şi foarte bine răsplătiţi pentru asta, la nivel de secretar de stat, ca membri ai colegiului CNSAS. Ca să nu mai vorbim de prodigioasa carieră postdecembristă a lui Andrei Pleşu.
„Cât despre relaţia mea cu regretatul matematician Mihai Botez, în presa postdecembristă au apărut mai multe referiri corecte, că s-ar fi aflat în contactul meu. Şi că aş fi urmărit să-l compromit prin lansarea în străinătate a versiunii că mi-ar fi fost informator. Motivul acestui act de „binefacere” lansat după „revoluţie” urmărea două scopuri. De discreditare a sa de către „binevoitorii” respectivi şi de corodare a statutului său de disident şi, bineînţeles, de blamare a subsemnatului şi a Securităţii pentru această „ticăloşie” (vol. 1, p. 54). Cele vreo 10 pagini vibrante, calde, prieteneşti despre matematicianul şi disidentul Mihai Botez sunt pe muchie de cuţit şi, deci, foarte riscante. Fiecare le va citi cum va vrea şi, mai ales, cum va putea. O lectură interesantă va fi, din străinătate, cea a lui Dorin Tudoran, care l-a descoperit pe Mihai Botez în dosarul său de urmărire.
Colonelul Victor Achim a fondat după 1989 şi coordonează până azi Editura PACO, o editură consacrată în principal scrierilor foştilor ofiţeri de informaţii. Generalul Vasile Mălureanu, care s-a ocupat ani buni de cultură, presă, uniuni de creaţie şi a avut şi alte însărcinări importante, e autorul unei cărţi sobre pornind de la un domeniu pe care l-a vegheat, Apărarea ordinii constituţionale : perspectiva unui ofiţer de informaţii (Editura PACO, Bucureşti 2016). „Ambii [Vasile Mălureanu şi Victor Achim – n.n.] sunt nişte blajini. N-au avut – ca foarte mulţi alţi colegi – nici un fel de reproşuri înainte sau după evenimentele din 1989. Se subînţelege că nici din partea lui Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, care au fost în contactul lor” (vol. 1, p. 54).
Călin Popescu Tăriceanu se pregăteşte să candideze la preşedinţia României.

continuare »


Cu cine votăm ? Votăm cu Securitatea

luni 20 Mai 2019

Petru Romoşan       

CNSAS a descoperit foarte recent că numitul Traian Băsescu ar fi colaborat cu Securitatea şi că ar fi făcut chiar poliţie politică, că ar fi făcut mult rău cu turnătoriile sale. E vorba de acelaşi Traian Băsescu pe care, hă, hă, hă, Mircea Dinescu (nepotul tovarăşului prim-secretar Gheorghe Tănase – vezi Aurel I. Rogojan, Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016), Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici îl primeau în vizită de lucru la CNSAS, în calitatea lor de secretari de stat în guvernarea securistă Băsescu, un fel de Augusto Pinochet de carton la Gurile Dunării, de fabricaţie sovieto-americană. În 2006, cu cei trei corifei (Dinescu, Pleşu, Patapievici) în Colegiu, CNSAS a emis una dintre numeroasele ţidule de necolaborare a marinarului cu Securitatea. Vizita la CNSAS a necolaboratorului Băsescu – „Să vreţi lege şi democraţie !” Băsescu preşedinte dixit ; „Jos comuniştii !” a strigat mulţimea prezentă (vezi Adriana Săftoiu – Cronică de Cotroceni, Editura Polirom, Iaşi, 2015) – s-a lăsat, bineînţeles, cu indicaţii preţioase şi cu, hă, hă, hă, aprecieri tovărăşeşti reciproce. Merită să ne amintim că raportul unei subcomisii parlamentare arăta : „fiecare membru al Colegiului are cabinet foarte bine şi modern dotat şi utilat, încadrat cu secretar şi şofer, autoturism modern la dispoziţie, 300 de litri de benzină lunar, trei telefoane mobile şi salarizare cu indemnizaţia de secretar de Stat, iar pentru preşedinte – de ministru.“
Traian Băsescu a fost descoperit, în sfârşit, ca turnător agravat (nu încă şi ca ofiţer acoperit) pentru că s-a hotărât să conducă lista PMP la europarlamentare. Şi e singurul care pare să fi colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, cum se exprimă bizantin legislatorii „democratici” recenţi. Toţi ceilalţi candidaţi, cu sutele, ai celorlalte partide sunt albi ca zăpada şi cei care vor câştiga îşi vor binemerita miile de euro şi restaurantele agreabile de la Bruxelles. Aşa să fie ? Chiar atât de proşti să fim până azi ? Dacian Cioloş, Cristian Ghinea, Ioan Dragoş Tudorache, Iulian Lorincz, Victor Ponta (ofiţer acoperit sau descoperit ?), Corina Creţu, Mihai Tudose, Siegfried Mureşan, Vasile Blaga, Mircea Hava, Adina Vălean, Cristian Buşoi, Renate Weber, Ovidiu Silaghi şi ceilalţi care vor ajunge în Parlamentul European nu au avut şi nu mai au, direct, prin familie, la prima sau la a doua generaţie, în timpul stagiului militar (Dacian Cioloş), prin cumetrii, prin încuscriri, prin nepotism multilateral dezvoltat, ceva legături cu Securitatea ca poliţie dar mai ales ca putere politică ? De fapt, cine ne ia de proşti ? Descoperirea colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, prilejuită comic de candidatura sa la europarlamentare, la patru ani după ce şi-a încheiat cele două mandate de preşedinte, după ce a fost de mai multe ori ministru şi primar al Bucureştiului, ar trebui să compromită definitiv CNSAS, ar trebui să închidă mustăria. Toate ţidulele eliberate pentru ceilalţi candidaţi la europarlamentare pot fi declarate nule şi ridicole.
Iată cum caracterizează CNSAS-ul generalul de Securitate în rezervă Marian V. Ureche, fost şef SIPA, într-un titlu de capitol : „Înfiinţarea CNSAS, ca parte şi interfaţă a scenariului şi instrument de discreditare şi compromitere a celor incomozi” (e vorba de un capitol din cartea sa Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt : masa de manevră a Rusiei şi Ungariei, 2 vol., Editura Mara, Bucureşti, 2019). Înfiinţarea CNSAS în favoarea cui ? A Securităţii care a preluat puterea după 1989, de provenienţă sovietică, rusească adică, şi care continuă până astăzi, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. „După cum era firesc, punctul de vârf, terminal, la care ajungeau aceste informaţii era generalul Logofătu [Gheorghe Logofătu, primul şef al Noii Securităţi în 1990 – n.n.], cel care, alături de generalii Militaru, Şerb, Nicolae Pancea, Vasile Ionel etc., fusese documentat şi el ca agent al spionajului militar sovietic (G.R.U.)” (Marian V. Ureche, vol. 1, p. 81). Gen. Marian V. Ureche îşi întinde analiza şi diatriba la CNSAS pe vreo 50 de pagini (iată câteva subtitluri) : „CNSAS. Instituţie abuzivă şi discreţionară”, „CNSAS. Între abuz, ilegalitate, disoluţie şi manipulare”, „Plasat în afara Constituţiei, CNSAS îşi continuă rolul său de instituţie politică”, „Rolul CNSAS de complice al infractorilor”, „Statul în stat”. Şi autorul exemplifică creionând cazurile Marius Oprea şi Mădălin Hodor.
Jurnalistul Sorin Roşca Stănescu a descoperit de curând că principalul negociator pentru armonizarea intereselor partidelor de opoziţie aşa-zise de dreapta (de fapt, „progresiste”, „globaliste”, „securiste”) este fiul fostului şef al Securităţii Cluj înainte de 1989 (Alexandru A. Pereş, membru activ al Securităţii din 1951), Alexandru Pereş, cu şase mandate de parlamentar la activ (FSN, PD, PDL, PNL). Tatăl lui Alexandru Pereş, fostul şef al Securităţii Cluj, era coleg şi prieten cu Virgil Ardelean, şef al Miliţiei Cluj, protectorul şi mentorul foarte europeanului de azi Dacian Cioloş. Dar nici provenienţa lui Ludovic Orban, preşedintele PNL azi, nu e diferită de cea a lui Cioloş, la Braşov, şi cu siguranţă foarte mulţi alţii ca ei, ascunşi după căsătorii, schimbări de nume, nepotism şi alte forme de tribalism.
Dacă vreo 10 pagini pamfletare din cartea gen. Marian V. Ureche despre ziaristul Sorin Roşca Stănescu seamănă mai degrabă cu o răfuială personală şi par a fi culese din presa ultimilor 30 de ani, cu atacurile la persoană, polemicile, loviturile sub centură pe care nu le-a verificat până la capăt nimeni, alte informaţii pot surprinde, pot şoca. De pildă, scriitorul şi ziaristul Stelian Tănase apare ca agent maghiar, alături de Alin Teodorescu, despre care s-a scris mult în acest sens : „Revenind la iscusitul spion maghiar, Rudas Ernö, se cuvine a fi subliniat faptul ca activitatea sa de racolare a fost mult mai amplă şi a vizat mai mulţi cunoscuţi intelectuali români. Unul dintre ei a fost şi Alin Teodorescu – devenit agent de influenţă în favoarea Ungariei, cu numele de cod „Sociologul”. Acesta a fost şeful campaniei electorale a lui Adrian Năstase şi şeful său de cabinet în perioada în care a fost premier. Un alt caz a fost şi acela al lui Stelian Tănase, fost director al TVR. Astfel, în legătură cu primul dintre cei doi, fostul şef al UM 0110, contraspionaj ţări socialiste, generalul (r.) Victor Nicolcioiu, menţionează prezenţa la vârful structurilor guvernamentale a unui agent maghiar care lucra şi cu ruşii (subl. a.). Respectivul, nume de cod „Sociologul”, fusese recrutat din 1988 de către spionajul maghiar. Mai exact, în legătură cu sociologul Alin Teodorescu, Nicolcioiu preciza că, în anul 2002, după o vizită efectuată la Budapesta de Adrian Năstase, s-a insistat ca acesta să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv. Aşa a devenit Alin Teodorescu şeful de cabinet al premierului” (vol. 2, pp. 274-275). O fi ceva adevărat ? Alte ipoteze spectaculoase despre părinţii (mai ales despre mamă) lui Stelian Tănase nu s-au confirmat până azi.
Tot foarte apropiat de serviciile maghiare apare pe larg prezentat în Serviciul de Informaţii al Justiţiei… al gen. Marian V. Ureche şi Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru şi actual preşedinte al Senatului : „Intrând în afaceri în România, R. Ernö şi-a îndreptat atenţia spre amicii Patriciu şi, mai ales, Tăriceanu. De ce Tăriceanu ? Pentru că spionajul maghiar cunoştea bine opţiunile politice ale tatălui său vitreg Amedeo Lăzărescu, fost colaborator al Securităţii, mason de anvergură internaţională şi, mai ales, intervenţiile sale publice. Astfel, de pildă, în ziarul „Liberalul”, acesta scria, în 1990, că „federalismul (n.n. temă de substanţă a iredentismului maghiar) este unicul drum pe care România ar trebui să meargă” (vol. 2, p. 271). Întrebarea raţională care se impune este : dacă e adevărat ce se ştie despre Tăriceanu, de ce e lăsat acesta să exercite funcţii atât de importante în statul român ? Sau, şi în cazul lui, şi în cazul altora, asistăm la o intoxicare cu scop de „legendare”, făcută tot în folosul Securităţii ? Fostul şef al SIPA, gen. Marian V. Ureche, întocmeşte un cuprinzător dosar al fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei, fără să facă vreo observaţie despre colaborarea sau apartenenţa Monicăi Macovei la Securitate înainte de 1989. Subiectul principal al celor două volume publicate de fostul şef SIPA este chiar cel anunţat în titlu, ingerinţa la nivel înalt a Rusiei şi a Ungariei în România post-1989.
După lectura volumelor generalului în rezervă Marian V. Ureche în plină campanie electorală pentru europarlamentare, sentimentul că nu poţi greşi în votul tău pentru PE e foarte puternic. Cu oricine ai vota, votezi bine pentru că votezi cu Securitatea. Doar, poate, PSD, partid populist, puţintel naţionalist, vag asemănător cu partide din Italia, Polonia şi Ungaria, partidul pensionarilor, al funcţionarilor la stat şi, mai ales, al activiştilor săi foarte numeroşi şi foarte hrăpăreţi, ca să nu spunem „corupţi”, pare a fi mai puţin un partid al Securităţii celei noi (poate doar al celei vechi ?). Dar cu „tovarăşa” Rovana Plumb, care se pregăteşte, sub îndrumarea clarvăzătoare a „tovarăşului” Liviu Dragnea, să-i ia locul de comisar european „globalistei” traseiste de la partidul securistoid PRO România, suntem la fel de bine serviţi. Cei vreo 300 000 de tribalişti care constituie nucleul dur securist, statul paralel (cu România), vor vota cu toţii fericiţi. La fel ca Puiul fericit de la supermarket.
Cu cine votăm până la urmă ? Votăm cu Securitatea, veche şi nouă, democratică, dar mai ales nemuritoare şi rece. Democraţie, te halesc !


Uniunea Europeană : De unde s-a pornit ? Unde s-a ajuns ?

luni 13 Mai 2019

Petru Romoşan       

Mai întâi, să reamintim pe scurt începuturile UE. Americanii au început construcţia UE, actualul imperiu european, imediat după cel de-al doilea război mondial. SUA şi Marea Britanie au câştigat aproape în întregime pacea, deşi războiul împotriva lui Hitler şi a aliaţilor săi a fost câştigat mai ales de URSS cu imense sacrificii umane. URSS s-a ales totuşi cu întreaga Europă de Est, în care era şi România. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată în 1951 prin Tratatul de la Paris şi era compusă din Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
CECO era dublura economică a NATO, structură politico-militară. NATO fusese creat la 4 aprilie 1949. Scopul NATO a fost definit de primul său secretar general, lordul Hastings Ismay : „să-i ţină pe ruşi în afară, pe americani înăuntru şi pe germani sub tutelă”. Membrii Comunităţii Europene au fost mai întâi membri NATO, aşa cum s-a întâmplat şi cu fostele ţări comuniste înainte de aderare, după destrămarea Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varşovia şi a CAER. Nu e deloc exclus ca atunci, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, să fi fost gândită actuala UE ca un nou Imperiu Roman de Răsărit, un nou Bizanţ, în subordinea şi sub controlul Imperiului Roman de Apus (SUA).
Prin Germania de Vest, cu noua sa capitală la Bonn începând din 1949, un stat aflat complet sub control american şi care nici azi nu a reuşit pe deplin să scape de statutul de „protectorat”, la fel ca Germania de Est (cu capitala la Berlin Est) faţă de Rusia până în 1989, SUA a reuşit să-şi subordoneze (prin ONU, NATO, UE, OCDE, GATT, prin dolar, Banca Mondială, FMI etc.) fără mari dificultăţi întreaga Europă Occidentală. Cele două imperii, cel transatlantic (SUA) şi cel de Apus (Vestul Europei), au format aşa-numitul „Occident”. Odată cu reunificarea Germaniei, negociată şi susţinută de ruşi şi de americani, iniţial nu şi de francezi şi de britanici, s-a accelerat construcţia Uniunii Europene. Germania, care era deja un gigant economic dar un pitic politic, a prevăzut, a anticipat singură evoluţia noii construcţii, care se rostogolea implacabil în favoarea ei. Graţie „pălăriei” UE, Germania a reuşit să se debaraseze treptat de tutela SUA. Iar UE arată astăzi ca un nou Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană.

continuare »


Post-America ?

luni 6 Mai 2019

Petru Romoşan 

Au trecut doi ani şi aproape jumătate de când Donald Trump şi-a început mandatul, s-a epuizat deja mai mult de jumătate din mandat, dar încă nu a reuşit să devină cu adevărat preşedintele SUA. În România, de exemplu, nu a reuşit încă să-l schimbe pe ambasadorul trimis de Barack Obama după Mark Gitenstein, Hans Klemm. Dar ambasadorul democraţilor, Hans Klemm, e doar un detaliu, şi acesta minor, al dezastrului preşedinţiei Trump. Cea mai mare parte a establishment-ului SUA – nu mai vorbim de restul lumii – nu-l recunoaşte pe Donald Trump ca adevărat preşedinte.
Ancheta de un comic enorm pe care America şi-a aplicat-o sieşi, fără să o forţeze nimeni (China, Rusia, Germania, lumea arabă, ISIS…), în legătură cu un absolut fantomatic amestec al Rusiei în alegerile americane a ţinut doi ani afişul în SUA şi a produs un biet şoricel de plastic. Costurile Afacerii Russiagate depăşesc cu mult zecile de milioane de dolari plătite pe investigaţia inutilă. Felul în care imperiul american a ales să se autoflageleze având ca public întreaga Americă, dar şi toată planeta poate da ameţeli grave oricui, în orice caz o zdravănă durere de cap.
Dar Donald Trump nu e recunoscut nici azi, după încheierea anchetei procurorului special Robert Mueller, se caută noi şi noi motive şi pretexte de contestaţie. Nu e greu de anticipat că Donald Trump nu va reuşi să se facă acceptat ca preşedinte ales al SUA până la sfârşitul primului său mandat. Pierderile de autoritate, credibilitate, capacitate de negociere nu le-a evaluat încă nimeni. Dar cele mai multe pronosticuri spun că Donald Trump va câştiga şi al doilea mandat. Spre disperarea totală a establishment-ului american, în frunte cu partidul democrat, dar şi a nenumăratelor servicii de informaţii, a oligarhiei financiare şi economice, a presei mainstream, a Hollywood-ului şi chiar a unei părţi a partidului republican. În schimb, spre marea satisfacţie a poporului şi mai ales a albilor sărăciţi de revoluţia neoliberală, de desfiinţarea statului. Va fi recunoscut ca preşedinte legitim Donald Trump în al doilea mandat al său încă prezumtiv ? Nu e sigur deloc. Singurul mod în care Donald Trump şi-ar putea aşeza autoritatea ar fi un mare război. Dar, având în vedere datoriile faraonice ale statului şi actuala stare a armatei americane, SUA nu poate începe un război major. Dacă Donald Trump pare să se descurce mai uşor în război (intern, hibrid, „asimetric”) decât în timp de pace (încheierea favorabilă lui a anchetei lui Mueller), preşedintele american se întâlneşte cu un alt adversar care se poate dovedi mult mai puternic : amatorismul în politică al miliardarului imobiliar Donald Trump şi al showman-ului TV cu acelaşi nume. Deja de o bună bucată de vreme, SUA şi guvernul lui Donald Trump se fac de râs aproape zilnic în Venezuela, după ce au ratat în favoarea Rusiei în Siria. Donald Trump, Mike Pompeo şi John Bolton par a fi cei mai caraghioşi lideri politici şi militari pe care i-a avut America vreodată. În acest sens merită citită superba analiză, aproape un pamflet, a lui Pat Buchanan, care nu e vreun adversar al lor, chiar dimpotrivă („Let Venezuela Decide Its Own Destiny”, buchanan.org/blog, 3 mai 2019), şi care se încheie cu o conlcuzie de bun-simţ : „Economia Venzuelei, una din cele mai bogate ale emisferei, care posedă unele dintre cele mai mari resurse petroliere din lume, este acum făcută praf. Vreo trei milioane de oameni, unul din zece venezueleni, au fugit de dezastrul produs de Maduro şi de mentorul său, Hugo Chávez. Moneda se prăbuşeşte la niveluri cunoscute numai în vremea Republicii de la Weimar. Exporturile de petrol cad. Penuria de alimente şi de medicamente se răspândeşte. Au avut loc pene de curent. E dificil de prevăzut vreo schimbare de direcţie a guvernului Maduro care să revigoreze economia sau să împiedice exodul propriei populaţii. Cele mai multe ţări din America Latină sunt cu noi şi împotriva lui Maduro. Situaţia Venezuelei nu e sustenabilă. Să lăsăm ca soarta regimului marxist-socialist al lui Nicolas Maduro să fie hotărâtă de poporul venezuelean !”

continuare »


Lista lui Troncotă şi Lupu

joi 2 Mai 2019

Petru Romoşan       

Câţiva prieteni şi cititori pacienţi ne-au reproşat că am scurtat prea de tot lista spectaculoasă (indicele îmbogăţit cu comentarii) a fostului arhivar al Securităţii, Cristian Troncotă, general, fost decan în Academia Naţională de Informaţii, şi completată evident cu contribuţia mai „suculentă”, dar discutabilă (vezi precizările referitoare la apartenenţele etnice) a profesorului sibian Corvin Lupu, specialist în Relaţii Internaţionale şi în Studii de securitate. E drept că lista era poate prea scurtă şi de aceea ne grăbim să o lungim cu câteva fişe la fel de „colorate”.
Competenţa arhivistică a profesorului Troncotă e greu de contestat. Pentru a lăsa să treacă sub semnătura sa asemenea „caracterizări”, generalul (în rez.) Troncotă se bazează fără doar şi poate pe documente, pe probe-beton. Curios e că nu le cere nimeni, iar împricinaţii par să fie şi ei de acord. „Este evident că autorii îşi asumă toate răspunderile juridice pentru afirmaţiile făcute în textele lor, care reprezintă mai degrabă atitudini civice ca rezultat al propriilor cercetări ştiinţifice” (Autorii, p. 14). Reamintim că Prăbuşirea mitului Securităţii. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad şi instituţia securităţii regimului comunist din România (Editura Elion, Bucureşti, 2018) a apărut în cursul anului trecut.
Iată deci lista lărgită, care însă nu cuprinde zecile de nume din indice ale unor generali sau ofiţeri de informaţii, politicieni, ziarişti şi cercetători lipsite de interes pentru publicul larg, nespecializat :

„Andreescu, Gabriel, profesor de fizică, devenit profesor universitar de Ştiinţe Politice, dizident anticomunist, soţul unei informatoare a Securităţii.”
„Anghelache, Constantin, colonel de Securitate la CIE, şef de unitate, nume conspirativ „Eftimie Gelu”.”
„Apostoiu, Dumitru, demnitar comunist în administraţia prezidenţială, conspirator anticeauşist.”
„Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
„Brucan, Silviu (Saul Brukner), evreu, membru al PCR de la 19 ani (1935), secretar general de redacţie al ziarului „Scânteia” (1944-1948), ambasador al României în SUA (1955-1959), ambasador al României la ONU (1959-1962), director al Radioteleviziunii Române (1962-1966), conspirator anticeauşist, membru al conducerii FSN.”
„Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”

continuare »


România – doar un cal troian ?

joi 2 Mai 2019

Petru Romoşan       

Sorin Roşca Stănescu, fostul director al ziarului Ziua, actualul coordonator al site-ului corectnews.ro, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti politici români de azi, avansează în editorialul său de Paşti (29 aprilie 2019) o teză cu adevărat explozivă. În marginea cărţii Prăbuşirea mitului Securităţii (Editura Elion, Bucureşti, 2018), de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, celebrul jurnalist scrie negru pe alb : „Trădarea Securităţii la care se referă istoricii specializaţi în activitatea serviciilor secrete constă în faptul că, în frunte cu generalul Iulian Vlad, cei mai mulţi oameni aflaţi la comanda Securităţii lui Ceauşescu erau de fapt agenţi sovietici. Aceştia au acţionat în decembrie 1989 la comandă, fiind susţinuţi şi de armata din umbră a celor aproape 30 de mii de agenţi de diversiune aduşi în România sub formă de turişti, iar obiectivul a fost instaurarea din capul locului a unui regim marionetă al Moscovei. […] Nu o spun istoricii, o spun eu de această dată. Dacă cei care au preluat din mâinile oamenilor Moscovei hăţurile serviciilor secrete din România au fost tot oameni ai Moscovei, atunci ce altceva au fost regimurile politice de la Bucureşti care au fost susţinute de aceste servicii secrete impregnate de ADN-ul Moscovei ?”
Să reluăm cu cuvintele noastre. Integrarea României în structurile euroatlantice, în UE şi în NATO, ar fi o operaţiune de tip „cal troian” (România) a Rusiei în Occidentul democratic şi capitalist. Ipoteza e enormă, dar nu poate fi respinsă pur şi simplu. Prea sunt multe probele şi indiciile care pot fi aduse în sprijinul acestei ipoteze. Chiar dacă argumentaţia propusă de istoricii Corvin Lupu şi Cristian Troncotă ni se pare prea pătimaşă, prea de tot polemică faţă de generalii Aurel I. Rogojan şi Iulian Vlad, ultimul dispărut nu demult. Polemica nu face niciodată casă bună cu cercetarea istorică, iar în cazul nostru, le aduce prejudicii şi autorilor Prăbuşirii mitului Securităţii, şi nu numai generalilor Iulian Vlad, Aurel I. Rogojan, Filip Teodorescu, colonelului Radu Tinu, toţi atacaţi virulent în acest volum. Dar, chiar dacă exemplificările aduse la teza lor principală (trădarea Securităţii în favoarea Moscovei) de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă pot fi măcar în parte eronate, teza se poate susţine atunci când e ilustrată cu alte nume, puse în evidenţă sumar şi în cartea de faţă.
În schimb, autorii, Corvin Lupu şi Cristian Troncotă (el însuşi general – lucrând cinci ani în arhivele Securităţii înainte de 1989 şi cinci ani după 1989, fost decan în Academia de Informaţii), întocmesc un indice cu informaţii extinse despre numele prezente în volum, mai „îndrăzneţe” decât cele de la CNSAS, un indice care a fost trecut cu vederea, deşi cartea a apărut în 2018. Vom încerca o scurtă selecţie care poate lăsa multă lume cu gura căscată :

„Băcanu, Petre Mihai, jurnalist român, acuzat de legături cu serviciile secrete sovietice, a fost ocrotit de gen. Iulian Vlad.”
„Caramitru, Ion, conspirator anticeauşist, colaborator al Securităţii, actor, ministru al Culturii (1996-2000), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (din 2005).”
„Cumpănaşu, Ion, ofiţer acoperit de Securitate, şef al Cenzurii (1973-1977), director general al AGERPRES (1977-1983), redactor-şef al ziarului „Scânteia” (1983-1984) şi preşedinte al Departamentului Cultelor (1984-1989).
„Dinescu, Mircea, poet cunoscut pentru legături cu serviciile sovietice şi cu
Securitatea, disident.”
„Iliescu, Ion Ilici Marcel, activist comunist de etnie ţigan, evreu şi român, ministru al Tineretului (1967-1971), secretar al CC al PCR (1971), prim-secretar al judeţului Iaşi (1974-1979), conspirator anticeauşist, preşedinte al României (1990-1996 ; 2000-2004).”
„Isărescu, Mugur, absolvent al ASE Bucureşti, ofiţer de Securitate, guvernator al Băncii Naţionale din 1990, prim-ministru în anul 2000, deţinător de proprietăţi şi valori.”
„Kostyal, Ştefan, evreu maghiar, general MapN, absolevnt al Academiei Militare Superioare a MST al URSS „K.M. Voroşilov”, cetăţean al URSS în secret, agent al GRU, conspirator anticeauşist.”
„Liiceanu, Gabriel, filozof, colaborator al Securităţii, propagandist post-decembrist.”
„Mălureanu, Vasile, col. de Securitate şi gen. SRI (rez.), şef al Diviziunii pentru Apărarea Constituţiei.”
„Militaru, Nicolae (Lepădat), general-colonel MapN, agent al GRU, ministru al Apărării.”
„Negriţoiu, Mişu, absolvent al ASE Bucureşti şi al Facultăţii de Drept, lucrător în reţeaua comerţului exterior, director al unor societăţi controlate de Securitate, şeful agenţiei economice a României din New York şi şef al Biroului Comercial al României în Los Angeles.”
„Patriciu, Dan Costache („Dinu”), arhitect, recrutat de Securitate şi trimis să-şi desfăşoare activitatea în Emiratele Arabe Unite, în 1990 i s-a dat întreprinderea de stat „Rompetrol” şi a fost promovat în politică, unde a realizat mai multe scindări ale mişcării liberale.”
„Pleşu, Andrei Gabriel, colaborator al Securităţii, filozof, eseist, politician post-decembrist, ministru al Culturii (1989-1991), ministru de Externe (1997-1999), consilier prezidenţial (2004-2005).”
„Radu, Nicolae, comandor, agent sovietic, conspirator anticeauşist.”
„Rădulescu, Gogu, înalt demnitar comunist, de etnie ţigan şi evreu, a susţinut tacit opoziţia faţă de Ceauşescu, în noaptea de 21-22 decembrie 1989 împreună cu gen. Vlad, i-a propus gen. Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu.”
„Stoenescu, Alex Mihai, subinginer de metalurgie, doctor în istorie, informator al Securităţii, autor de cărţi.”
„Voiculescu, Dan, absolvent al ASE Bucureşti, între 1980 şi 1990 a fost director al Întreprinderii „Crescent” a Securităţii.”

Teza pe care editorialistul Sorin Roşca Stănescu o extrage din cartea Prăbuşirea mitului Securităţii, semnată de Corvin Lupu şi Cristian Troncotă, precum şi din propria sa experienţă şi cunoaştere extinsă a României recente e cu adevărat înspăimântătoare. Este România doar o gubernie, un cal troian al Rusiei în UE şi în NATO ? O întrebare care poate să dea vertij, mai ales dacă ţinem cont de armele americane prezente pe teritoriul ţării şi, eventual, de cele care ar mai putea veni. Dar nu e exclus ca adevăratul mister să se ascundă în relaţiile strategice rămase secrete dintre SUA şi Rusia. Pe afară-i vopsit gardul şi-năutru-i leopardul ! De ce ne preocupă asemenea teze şi ipoteze ? Este simplu (ca într-o reclamă recentă) : viaţa noastră depinde prea mult de asemenea mari scamatorii invizibile.

 


//