Cuvântul lui Dumitru Constantin Dulcan la lansarea volumului Lucia Ferescu
sau Steaua dimineţii
de Petru Vintilă jr. –
5 aprilie 2017

marți 11 Apr 2017

Această carte este o adevărată enciclopedie a culturii umane, scrisă cu o înaltă luciditate intelectuală şi născută după un lung travaliu de documentare, de facere şi de informare. După cum precizează autorul, cartea este un semiroman cu personaje luate din realitatea actuală şi din cea a secolelor trecute, pe care le înfăţişează trăind concomitent atât în lumile arhaice specifice istoriei secolelor XVIII şi XIX româneşti, cât şi în cele moderne.
Acţiunea romanului se petrece pe locul numit înainte Dealul Spirii, demolat pentru a se construi actuala Casă a Poporului. L-am prins şi eu înainte în forma sa rustică şi pitorească, cu case, multe neetajate, înconjurate de grădini cu dalii, crizanteme şi trandafiri, cu o viaţă semipatriarhală între vecinii care se cunoşteau din copilărie. Ca medic, i-am tratat pe mulţi dintre cei care au fost dezrădăcinaţi din casele lor şi nu s-au mai putut împăca cu noul statut impus cu forţa.
Riguros, aproape până la obsesie, întocmai ca un cercetător de nivel academic, Petru Vintilă jr. se foloseşte de personajele sale pentru a face o lungă incursiune în istoria religiilor, a sistemelor filosofice, a tradiţiilor spirituale şi, la modul general, a întregii gândiri şi culturi umane înscrise sub semnul marilor înfăptuiri dar şi al dramelor, al nefericirii, ca şi al rarelor clipe de linişte. Cartea lui Petru Vintilă jr. este un memento mori care îndeamnă la meditaţie asupra măreţiei şi limitelor omeneşti, un adevărat fluviu balzacian de întrebări şi răspunsuri.
Cartea este în acelaşi timp un compendiu al culturii umane, văzută cu un ochi ager, meticulos şi lucid. Spre deosebire de tendinţa actuală de a trata orice subiect căutând să-i reliefeze doar umbrele – reale sau imaginare –, Petru Vintilă jr. se înscrie într-un realism pe care l-aş numi onest, corect şi responsabil.
Dincolo de istoria contradictorie a lumii, Petru Vintilă jr. ne oferă în acelaşi timp măsura talentului său prin imagini care se lipesc de retina sufletului. Iată doar două exemple : « … câteva icoane vechi, zgrăvite naiv, în tonuri pastelate le insuflau oaspeţilor osteniţi de drum un calm patriarhal şi o linişte de început de lume. » Sau : « … căldura sobelor aromea a mere și gutui păstrate pentru iarnă. » Mie îmi amintește de lectura « Cronicilor optimistului și pesimistului » ale lui G. Călinescu, în care doar câteva linii de condei te transportau instantaneu într-o lume a visării.
Rigoarea și participarea afectivă cu care descrie relicvele vechilor civilizații găsite pe meleagurile noastre (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia – datate la 6-10 000 de ani) mie personal îmi spun foarte mult despre educația primită în familie și despre rădăcinile străbunicilor săi înfipte solid în acest sol, chiar dacă, probabil, unele semințe ar fi putut avea și alte obârșii.
Cartea se încheie într-o notă apocaliptică. Personal, vreau să cred nu în dispariția lumii, ci în sfârșitul unei mentalități, al unui mod de gândire absolut periculos. Dacă nu ne schimbăm modul de gândire, care este tributar unui realism naiv, vechi de când lumea, nu avem șanse de supraviețuire în condițiile în care este suficientă o singură apăsare pe buton pentru ca întreaga omenire să se transforme în scrum. Tocmai pentru a evita acest catastrofal final este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate, în acord cu psihologia umană, cu biologia noastră și cu, dați-mi voie s-o spun, cu voința Universului. Universul ne vrea ființe vii prin care se experimentează pe sine, și nu tăcerea cenușii spulberată-n vânt.
Iată deci ce misiune are această carte : este o excelentă chemare la trezirea spirituală. Vă invit s-o citiţi cu răbdarea şi bucuria cu care Petru Vintilă jr. ne-a dăruit-o scriind.


luni 3 Apr 2017


O carte pe zi

vineri 24 Mar 2017

Cronica lui Valentin Protopopescu la Radio România Cultural despre volumul lui Petru Vintilă jr., Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii

Uneori, aşchia nu sare departe de trunchi. Acest adagiu se confirmă 100 % în cazul lui Petru Vintilă jr., demn fiu al tatălui său, scriitorul şi plasticianul Petru Vintilă. Ca şi părintele lui, « juniorul » s-a consacrat drept un excelent grafician, pictor şi fotograf, iar acum, iată, la vârsta de 62 de ani, debutează cu roman, călcând şi în acest plan pe urmele înaintaşului. Cartea sa, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, subintitulată programatic « pseudoroman », apare la Editura Compania din Bucureşti.
Nu voi stărui asupra remarcabilei stilistici, uneori purtând patina străvechimii retorice pentru a reconfigura o atmosferă, una vai, pierdută azi, a bătrânului Bucureşti boieresc. De asemenea, nu voi sublinia agerimea şi acuitatea dialogului, detalii evidente cititorului avizat.
Acestea sunt instrumente pe care autorul nostru le stăpâneşte la perfecţie, semn că le-a exersat cu asupra de măsură decenii la rând, romanul său fiind de fapt un exerciţiu de stil şi de construcţie ce s-a consumat într-o mare unitate de timp, una care a presupus reluări şi reveniri, cizelări şi perfecţionări. Observaţia mea cronologistă este, de altfel, atestată şi de sumara bibliografie de la final, una de-a dreptul impresionantă, la rigoare doar faţa vizibilă a aisbergului, detaliu care reflectă fără doar şi poate complexanta erudiţie a scriitorului. Iar dacă voi spune că Petru Vintilă jr. este nepotul comparatistului şi mitanalistului Victor Kernbach, atunci orientarea şi miza demersului său devin încă şi mai transparente.
Deşi carte de ficţiune, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii serveşte ilustrării unei teorii cosmogonice şi civilizatorii, fără a cădea însă într-un tezism supărător, căci retorica şi vioiciunea auctorială salvează aceste rânduri de balastul unor teoretizări greoaie. Însă exact din acest motiv subtitlul de „pseudoroman” este unul integral justificat, căci istoria fabuloasă a personajului Lucia Ferescu stă ca pretext pentru ilustrarea viziunii OZN-iste dezvoltate de autor cu privire la originile şi ţelurile umanităţii. Da, despre civilizaţii extraterestre este vorba în romanul lui Petru Vintilă jr. şi despre interacţiunea istorică a acestora cu diferitele seminţii, culturi, epoci şi religii, pe care toți prezumaţii ET le-au inspirat.
Însă, atenţie, abordarea auctorială, deşi clar de tip speculativ-ipotetic, nu este una de almanah Anticipaţia, ci se bucură de greutatea intelectuală şi de substanţa unui distins comparatist şi metafizician. Pentru romancier, miza este deosebită, el face filosofie în sens ontologic, căutând o explicaţie plauzibilă pentru complexitatea derutantă a culturii şi civilizaţiei omeneşti de la începuturi şi până astăzi. Literatura de ficţiune devine, în acest context precis, doar un instrument, o cale pentru a elabora şi rafina o construcţie cosmogonico-ontologică la fel de pertinentă ca oricare alt edificiu ce explică naşterea şi evoluţia lumii pe căi cognitiv-speculative.
Aşa cum afirmă personajul central, Lucia Ferescu, « … civilizaţiile nonterestre… folosesc corpurile spirituale umane anume pregătite pentru a-şi perpetua şi perfecţiona speciile, ele fiind de multă vreme în imposibilitatea de a se reproduce pe cale naturală. Extratereştrii sunt cei care le-au indus oamenilor primitivi din preistoria noastră ideea existenţei unei lumi supranaturale, populată cu fiinţe misterioase, imateriale. Acesta este motivul pentru care religiile s-au impus ca sisteme logice. Asemănările între religii se datorează faptului că informaţiile transmise oamenilor prin revelaţie aparţin unui program unic, iar deosebirile sunt rezultatul firesc al diversităţii celor peste 70 de civilizaţii extraterestre care conlucrează la acel program. »
Nu am de unde să ştiu dacă autorul are sau nu dreptate, dar un lucru e sigur : romanul său, Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, ţine de specia nobilă a thrillerului intelectual, cu nuanţe SF şi fantasy de cea mai bună calitate. În plus, pentru cititorii care iubesc Bucureştiul, aceștia au a descoperi în paginile semnate de Petru Vintilă jr. locuri, aspecte şi momente astăzi dispărute dar care au făcut cândva gloria şi farmecul unui oraş străvechi şi misterios.


Despre deschidere şi înţelepciune în politica externă

luni 20 Feb 2017

Doi înţelepţi şi cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani : istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie, şi diplomatul Mircea Maliţa, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referinţă “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă şi contemporană a ţării, dar şi cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viaţă ; cum observa, ca editor al lor, prozatoarea Adina Kenereş : “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaţionale şi o scenă globală”, iar celălalt, “ţintuit la baza muntelui, se străduia să supravieţuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele uşilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii şi pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în liniştea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor şi arhivelor, au înţeles să-şi facă neîntrerupt misiunea faţă de ţară, chiar în împrejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârşit, libertatea, dar, odată cu ea, şi alte sfidări, primejdii şi perfidii.
Cu câţiva ani în urmă, la o vârstă încărcată de erudiţie şi experienţă personală fără egal, numele celor doi prestigioşi autori  s-au regăsit pe coperta unei cărţi care reconstituie, cu informaţie în mare parte inedită, dar mai ales cu învăţăminte pentru factorii de putere de la Bucureşti, o clipă astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă de cartea “Zid de pace, turnuri de frăţie” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de aceşti autori iluştri şi apărută în 2011 la Editura Compania ? Cartea rememorează, în esenţa ei, “etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945” – cum o defineşte istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect şi o strategie politico-diplomatică menite să asigure, în ultimă instanţă, supravieţuirea  ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodata ca atare, explicit şi în toată complexitatea sa, nici în arhivele, fie ele şi cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informaţii, fie el oricât de redutabil. De ce ? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat şi aplicat de câţiva lideri de vârf ai vremii (în primul rând Maurer, afirmă autorii cărţii), dar acest proiect de ţară a existat şi poate fi reconstituit, pentru a-l şti şi cei de azi, şi viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni.  “Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate şi discernământ, fără bufeuri şi isterii politicianiste, ci şi folosit în buna şi vechea – totuşi – tradiţie a diplomaţiei româneşti. Complexa, cumplita, dramatica şi – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 şi 1989, numită impropriu “perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism ?), îşi asteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toată bezna dar şi cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruţătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci aşa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidenţial obţinut).
La capătul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică), precum criza rachetelor din Cuba sau intervenţia din Cehoslovacia, diplomatul aşază o seamă de învăţăminte pentru cei ce fac şi vor face politica externă a României : convingeri ferm exprimate şi susţinute într-un dialog internaţional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntaţional ; apărarea atributelor esenţiale ale statului ; dar şi transparenţa faţă de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a ţării. După intrarea în NATO şi UE, apreciază diplomatul, Bucureştiul n-a mai performat corespunzător în politica externă şi “dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi direcţie, în curând, în 10-15 ani, statul român şi societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte îşi cere reeditarea şi pentru celebrarea, şi în acest fel, a iluştrilor sărbătoriţi din acest moment, dar şi pentru că mesajul cărţii tinde să devină şi mai imperativ.

Sursa : Magna News,
19 februarie 2017


luni 28 Noi 2016

Foto atelier L. Waisman, circa 1910


BEYOND TRUMPOPHOBIA

luni 14 Noi 2016

On November 17, when the Prime Minister of Japan Abe Shinzo, will meet Donald Trump, the inevitable “normalization” of the new President will start in earnest. Trump has declared that Japan should spend more on defense to share the burden of containing China more evenly, but there will be no rude demands. At the very most, at the next summit , or the one after that Trump might suggest that a greater Japanese effort would be welcome. Because Abe has actually done much to strengthen Japan and do more for the alliance, the two leaders will find an understanding easily enough.
As for China and its maritime expansionism, Trump’s other policies matter more than his China policy in itself: he wants to disengage from Afghanistan and Iraq and to reach agreements with Putin over Syria and the Ukraine. That would release US military resources for the containment of China, providing the means for a more muscular response. Obama’s White House staff kept refusing US Pacific Command suggestions for „Freedom of Navigation” patrols in the hope that verbal persuasion would do it –National Security Advisor Susan Rice was quoted as saying that China was “shapeable” a.k.a malleable, as it were a very small country with not much of a history. Trump is unlikely to share such illusions, and he would not stop US Pacific Command from doing its job of keeping the sea lanes open.
If Trump’s Russia policy is successful, it will reduce tensions, and the need to reinforce the forces of the NATO alliance. But subject to that, Trump has said many times that he will press for more fairness in burden-sharing by NATO’s richest members. Some in Europe have already said that any such attempt by Trump would instead prompt the establishment of Europe’s own united armed forces, finally overcoming objections from all side. That would indeed be a curious response, because it would mean spending very much more than Trump would ask for. The more likely outcome is that Trump will get his increases.
No distinctive Europe policy is likely to come from Trump. His vocal support for Brexit clearly showed his Euro-skepticism. Like an increasing number of Europeans he must view the European Union as a failed experiment, and the Euro monetary system as destructive of economic growth. On the other hand no American president can say much on the subject once he is in office, and he can do even less. Yet even a silent Trump will encourage Euro-skeptic politicians everywhere,  perhaps tipping the balance in some countries.

continuare »


Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

luni 26 Sep 2016

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

luni 12 Sep 2016

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


The Panama Papers

miercuri 31 Aug 2016

În numărul din august 2016 al lui Times Literary Supplement, Edward N. Luttwak a publicat o recenzie substanţială, cuprinzând şi propria sa analiză a fenomenului, la volumul The Panama Papers. Breaking the story of how the rich and powerful hide their money, publicat recent de Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier la Oneworld. O puteţi citi şi aici :

Artful dodgers
How money is kept in offshore accounts
by unscrupulous tax evaders and avoiders

The Panama Papers opens with an engaging first-person account by Bastian Obermayer, a well-known investigative journalist for the Süddeutsche Zeitung, of how the whole story started: an unsolicited email from a John Doe offering “data”. As soon as Obermayer accepted the twin conditions of total anonymity and encrypted communications, he received “a big bunch of documents”.
These mostly concerned the alleged smuggling of $65 million out of Argentina on behalf of its President, Fernández de Cristina Kirchner – hardly startling news if true, given the country and the person but the documents also included what really mattered: full corporate information on the 123 name-plate-only (“shell”) companies that were used to zig-zag the money surreptitiously around the world, all of them formed by a Panamanian law firm called Mossack Fonseca.
If anyone tried to work back from company number 123 to the original money-sending company by way of the 122 companies in between, a lifetime of investigations might not do it, especially because those 122 companies could be registered anywhere in the world, not restricted to the places where the Mossack Fonseca had and still have offices, to wit: Anguilla, the Bahamas, Belize, the British Virgin Islands, Costa Rica, Cyprus, Hong Kong, Malta, the Netherlands, Panama, Samoa, the Seychelles, the United Kingdom and two US states: Nevada and Wyoming. Those companies, moreover, could be legally incorporated yet have no identifiable owners at all, because their equity might all be vested in nameless “bearer” shares. Not even the ultra-formidable billionaire Paul Singer, who had bought up heavily discounted Argentine debt, had refused “haircut” payouts and was employing lawyers and investigators everywhere to track down anything of value that he could impound (he did succeed with an Argentine naval vessel), could do anything about the $65 million sitting tantalizingly close to him in Nevada – but now all the data was revealed (too late for Singer because Argentina’s new President, Mauricio Macri, also a Mossack Fonseca client as it happens, had already decided to settle and pay him off, along with all the other hold-out claimants).

continuare »


Despre Bucureştiul în locuinţe şi locuitori

luni 22 Aug 2016

Despre istoria recentă, fără propagandă şi fără patimă

„Oh! lucrurile cum vorbesc” – exclama, într-un rondel, Alexandru Macedonski. Dar nu numai lucrurile, ci şi pietrele, zidurile, casele şi străzile, ba chiar şi ruinele. Iar poveştile lor le ştiu cel mai bine specialiştii. Geograful şi profesionistul în administraţie publică Bogdan Suditu, cu studii şi specializări în Bucureşti şi în Franţa, recompune şi narează o fascinanată istorie a principalei “locuiri” – cum frumos spun arheologii şi istoricii – a românilor, în cartea “Bucureştiul în locuinţe şi locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”. Dar ce poate fi atât de fascinant la locuinţe şi locuitori (mai potrivit ar fi, poate, locatari) ? Multe, dacă ştii ce şi cum să comunici şi să lămureşti.
Să luăm, bunăoară, doar vremurile mai aproape de noi, istoria fierbinte din timpul regimului comunist “de până mai ieri”, vorba titlului (chiar dacă astfel nedreptăţim alte vârste, mai vechi, ale aşezării, nu mai puţin pasionante şi la fel de magistral tratate în carte). Autorul scrie această istorie întemeindu-se pe acte şi documente, de la “spaţiul locativ”, dar şi pe amintiri ale trăitorilor de atunci, proprietari (mai ales foşti), chiriaşi, edili, simpli contribuabili. Aflăm ce n-am ştiut sau doar am aproximat despre marile mişcări care au antrenat şi “lumea caselor”, ca parte a marilor răscoliri din societatea românească de după 1944, 1947 etc. – rechiziţionarea, confiscarea şi naţionalizarea caselor, alungarea proprietarilor, samavolnicia şi umilinţele îndurate de “burghezo-moşierimea” alungată din propria casă care nu era făcută neapărat din “exploatarea omului de către om”, noii rezidenţi aduşi în capitală de industrializare şi alţi fericiţi beneficiari de “buletin de Bucureşti” (visul suprem al atâtora), instalarea impusă a noilor “chiriaşi”- grangurii sau slugile noului regim, mutarea din loc în loc, în sus şi în jos, a oamenilor partidului, în funcţie de locul mereu mişcător şi nesigur al respectivilor în ierarhia politică a zilei.
În 1948, Gheorghiu-Dej a decis să-i mute pe cei mai mari din zona Caşin în Herăstrău, iar vârfurile lor în Bd. Aviatorilor. Familia Ceauşescu (ceva mai jos ca rang) a stat mai întâi la un fel de “comun”, cu alte câteva “tovarăşe”, prin Cotroceni, pe dr. Lister, apoi în Primăverii, pe str. Herăstrău, iar după 1963 a dat ordin să i se facă altă casă, pe Primăverii 50. Pentru amatorii de detalii cotidiene din viaţa nomenclaturii comuniste, cartea este, de altfel, bogată în anecdotică – unde au stat “cu casa” mahării vremii, mereu vânturaţi de colo-colo (pandant parcă la rotaţia cadrelor).
Strada, cartierul sau zona în care stăteai, vila în care te “repartizase” partidul, numărul de metri pătraţi sau de camera, veranda şi grădina, erau atribute obligatorii ale rangului şi panaş al prestigiului, aşa cum pentru urmaşii lor în arivism şi parvenitism contemporani ai noştri, doctoratele şi masteratele, titlurile de cărţi sau onorifice, gradele militare sau universitare ţin, la fel de penibil, loc de argumente ale valorii. Într-o a doua fază a “comunismului” (între ghilimele, pentru că, e de repetat, comunism real n-a existat vreodată), dominantele au fost noile blocuri, tragedia – şi uneori crima – demolărilor, sistematizarea urbană, “rurbanizarea” împrejurimilor metropolei şi încă multe altele, şi bune, şi rele.
Această secţiune a cărţii, scriere a unui singur om, nu a vreunei comisii prezidenţiale sau institut cu lume multă şi bine plătită, ar putea figura drept cel mai temeinic şi mai convingător capitol din ceea ce ar fi trebuit/ar trebui să fie adevărata istorie a “comunismului” în România, una mai necruţătoare şi mai dreaptă, dar prin nimic propagandistică, în comparaţie cu pletora de maculatură produsă, adesea cu gir prezidenţial şi pe banii noştri, de măsluitorii din cea mai nouă generaţie de istorici ai neadevărului.
Iar dacă această carte se constituie în model, în exemplu, despre cum trebuie scrisă istoria noastră abia încheiată, Editura Compania, care a publicat-o, îşi confirmă iarăşi o pronunţată vocaţie enciclopedică, inexistentă sau prea puţin vizibilă la aşezăminte similare fie ele bugetare sau masiv pompate cu bani din ţară sau de-afară. Din producţia Editurii Compania se ridică parcă, treptat, contururile unui arhipelag care s-ar putea asemui la un moment dat cu Enciclopedia canonică a lui Dimitrie Gusti din 1938-1943, corpusul volumelor editate aici ar putea deveni pandantul românesc al Enciclopediei Britanice.

Text preluat de pe siteul curentul.ro