Singur printre sateliţi

joi 2 Sep 2010

M-a sunat, zice, ca să-l învăţ « ce se poate face » acum, cînd răul i-a otrăvit viaţa. Nu se poate face nimic, nimeni nu are ce să-l înveţe. S-a pus pe Facebook, după ce-şi trăise 42 de ani de viaţă ca un demn anonim ce era, şi să vezi drăcie : s-au răspîndit aiureli în toată reţeaua, ba chiar au apărut despre el o sumedenie de minciuni şi pe bloguri, şi pe site-uri. Luptă frenetic cu ele, iar ele nu fac decît să se înmulţească. Aşa că se gîndeşte să dea cîteva zeci de persoane în judecată, să scrie o carte, să propună foiletoane la ziar şi alte nerozii cît mai publice. Zic : « Mai bine pui un anunţ la mica publicitate tot anul „sînt băiat bun, nu beau, n-am violat şi n-am de gînd, nu mi-am dat mama afară din casă etc.“ » Îl irită orice glumă, înţeleg. Cine l-a pus să se prezinte pe o scenă de unde nimeni nu dădea semne că-i simte lipsa ?
Simplu : era singur după un al doilea divorţ şi a fost îndemnat să socializeze pe reţeaua de… socializare. Ei bine, din acel moment, coşmar neîntrerupt : faptul că a băut vreo două luni după primul divorţ a făcut din el un alcoolic ; zicerea lui cum că e disponibil pentru orice femeie, fie ea şi centenară, atunci cînd s-a întors din armată l-a transformat în Don Juan cu forţa ; ridicarea unui zid în casă între micul lui apartament şi micul apartament al maică-sii a devenit povestea azvîrlirii în stradă a unei doamne respectabile etc., etc.
E convins că românii s-au înrăit îngrozitor şi se întreabă de ce. Are şi vreo mie de răspunsuri şi mi le şi dă. Sînt de acord cu tot ce spune şi obosesc încetişor. Mi se pare suficient să spui, de pildă, că oamenii simt pînă la os că trăiesc în minciună şi înşelăciune de multă vreme, iar încrederea şi bunăvoinţa n-au cum înflori pe un asemenea teren. Prin urmare, se înrăiesc şi trag în tot ce mişcă, fără să mai aleagă. Dar, îndrăznesc să mormăi, s-au întîmplat orori multe în ultimii doi-trei ani şi în alte părţi din pricina circulaţiei publice necontrolate a unor informaţii private. Mai mult, au gafat şi companii mari drămuind « acoperit » ştiri despre planurile lor sub masca unor inocente persoane private care împărtăşeau secrete. Lumea şi-a luat seama zdravăn cam de un an încoace. Singurii care se expun în continuare viguros peste tot sînt tinerii, adică fiinţele cu istorie scurtă, şi naivii, adică minţile scurte. Naivii nu sînt « tîmpiţi » : ştiu şi ei, ca toată lumea, că reţelele astea au numeroase utilizări neortodoxe. Ei sînt doar taraţi de prejudecata că-şi pot stăpîni integral existenţa, comunicarea, viaţa personală şi profesională pînă la sfîrşit, canalizînd şi manevrînd atît cît trebuie ca să rămînă singuri pe lume într-o lume care are azi mai multă oroare de singurătate decît avea altădată natura de vid, căci pericolul nu mai vine de la mulţime, ci de la individ. Mulţimea naivilor, deci, aceea din care face parte şi prietenul meu, nu mai îngrijorează pe nimeni. « Aşa că », îi spun, « mai bine uiţi pur şi simplu ce se spune pe bloguri şi pe site-uri despe tine, că oricum nu va avea nici o consecinţă serioasă. Neseriozitatea asta e cunoscută şi nu e considerată periculoasă. » Se gîndeşte puţin şi zice : « Adică sînt tot un anonim ? Şi inofensiv pe deasupra ? » … ?


Scrieţi, băieţi, că nu e degeaba !

vineri 20 Aug 2010

Ce vor citi următoarele generaţii despre ultimul nostru deceniu ? Cei mai bătrîiori îşi amintesc, poate, că la sfîrşitul anilor ’80 se vorbea printre scriitori despre operele „de sertar“ care aveau să apară cîndva, spunîndu-ne tot adevărul despre anii aceia odioşi. Marile opere n-au ţişnit din sertare după ’89. Puţinele jurnale ţinute în anii ’80 au arătat că : diariştii se temeau grozav de propria lor idee şi, ca precauţie în caz de percheziţie, notau sobru şi distant o realitate care devenea astfel destul de anodină ; sau diariştii se înfundau în consideraţii cît mai personale, lăsînd doar să străbată cîte o geană socio-politică, aşa, ca din greşeală, într-un univers apăsat freudian ; sau diariştii zburdau pe cîmpi esteţi şi filosofici, departe de partidul şi Securitatea dezlănţuite, chit că erau în contact permanent cu zisele instituţii sau tocmai de aceea, adică, mă-nţelegi, pentru a-şi prezerva totuşi, ce mama naibii !, o brumă de intimitate.
Una peste alta, ne-am ales cu foarte puţine mărturii la cald, puţine desene, puţine fotografii. A, am reinventat epoca după ’89, relatînd-o măiastru, în detaliu, şi dovedind astfel, accesoriu, că din multele care nu se înţelegeau atunci neînţelese au rămas destule şi azi, chiar dacă erau perfect vizibile. Căci dictatura are şi această particularitate : înalţă mituri, cu şi fără interes, dar împiedică formarea legăturilor dintre ele, astfel încît tabloul general să le poată părea idioţilor spontan, cuvenit, tricotat din noroace şi ghinioane. Faţă de dictatura de atunci, mînată sub slogane absurde şi dotată cu teroare în capul bastonului, cea de azi e lux a-ntîia ! Lăbărţată sub văluri de citate democratice, găunoase dar cu aspect aparent raţional, dictatura actuală e generoasă : te lasă să vorbeşti pînă amuţeşti (în fond, cui îi pasă ?), se lasă greu pe momentele electorale de sancţiune (ce contează, avem mijloace !), încurajează inflaţia de palavre şi imagini (tot ai noştri se ocupă, staţi liniştiţi !).
Cel puţin teoretic deci, ar trebui să nu ne doară capul patrimonial : mărturii scrise şi probe video din anii 2000 se pot aduna cu bena la un fluierat. Necazul e însă că frînturile astea nenumărate vin dintr-o preselecţie centralistă deja nu grozav de inspirată, foarte parţială şi mereu îngrijată să ţină în echilibru balanţe oficiale, ghidate de alianţe şi interese. Apoi, ele conţin un gigantic sediment de fapt divers, de la banalul incident familial la tragedia incidentală, din care n-au cum răzbate context autentic, sume reale, calcul exact de responsabilităţi, fracţiuni fatale care dau socoteală numai destinului. Lipseşte, adică, spiritul. Lipseşte şi sensul.
Prin urmare, azi ca şi ieri, în anii ’80, dictatura merită să fie notată zi după zi de fiecare dintre cei apţi de ceva mai mult decît umila « participare » la circ. Unde mai pui că riscul de a intra în puşcărie sau de a fi ucis în bătaie e totuşi mic – nu de alta, dar lucrurile cu adevărat « periculoase » sînt ascultate de organe şi citite pe mail-uri de « analize şi sinteze » toată ziua-bună ziua, iar « măsurile » se iau cu calm şi la sigur, în limite acceptate de UE şi NATO. Ar fi păcat însă să ne trezim iar peste cîţiva ani fără literatură de sertar ! Singura din care chiar s-ar putea înţelege mersul unei lumi noi, fără asemănare. E bună, nimic de zis, şi literatura de dulap (aceea care adună piesele de şantaj ale unor granguri împotriva altora), dar ea nu are cărniţă pe os, nu are decît chiar oase de spart dinţii adversarului. Or, asta nu e destul pentru o frescă, iar fresca o va căuta destulă lume.