Compania Blog

Paris şi Bucureşti în convalescenţă

Adina Kenereş — Tue, 08 May 2012 11:32:34 +0000

România nu seamănă cu Franța nici de departe, darămite de aproape. Și totuși, în acest prezent « ciudat » – ca şi războiul botezat la fel în lunile fără urmă de mişcare pe fronturi –, românii seamănă cu francezii foarte tare. De ambele părţi s-a tras un chiot de bucurie că s-a încheiat o eră de blestem. Una care n-a avut decît eticheta de « dreapta », pe cînd în sertar se aflau doar neoliberalism aservit, financiarism, pierderi, închideri, şomaj real şi mascat etc. Chiotul întîmpina o schimbare de feţe – plecau cele hulite şi veneau cele care promiteau sfîrşitul calvarului – şi de etichetă. Eticheta e de « stînga » în Franţa – dar prin ea se înţelege revenirea la valorile tradiţionale ale ţării şi la nevoile oamenilor ei. Pe ea scrie « USL » în România – ceea ce vrea să zică soluţii eteroclite pentru a evita declanşarea falimentului, pentru a şterge de pe chipurile multora expresia de pesimism suicidar care se instalase de cel puţin doi ani şi jumătate şi pentru a obţine creşteri de imagine folositoare unei formaţiuni politice bastarde la legislativele din noiembrie.
O « ciudată » tranziţie prin incertitudine a demarat deci în România. În Franţa, tranziţia e marcată concret de aşteptarea rezultatului la legislativele care se vor ţine într-o lună, atunci cînd tabloul parlamentar riscă să arate o majoritate inconfortabilă. Europa toată ţine isonul « ciudăţeniei » : a menţine austeritatea înseamnă crimă economică şi pericol social ; a renunţa la ea înseamnă a modifica azimuturile convenite în vederea satisfacerii cererii de stabilitate şi reproducere a unui establishment apăsător şi puternic, cinic şi inerţial ; a atenua, a îndulci, a relaxa, a amîna, a o lungi, a tatona, a negocia, a renegocia – cam asta ar fi seria de verbe prin care se dirijează acum o navigaţie greoaie, cu orizont înceţoşat.
Şi românii, şi francezii privesc, mahmuri după chiot, la o scenă de cauciuc şi se străduiesc să se ţină bine. Şi unii, şi ceilalţi ştiu – din motive diferite – că e nevoie de o revoluţie, revoluţii diferite şi ele. Şi nu ca să se întoarcă undeva, ci tocmai pentru a ieşi odată la larg din ţarcul prea multor tocmeli care le-au făcut viaţa amară. Se vorbeşte în ambele ţări despre « sistem », dar nu se înţelege acelaşi lucru prin asta. Se cer şi colo, şi dincolo reindustrializare, politici pentru tineri, locuri de muncă, susţinerea unei creşteri miraculoase – dacă tot a făcut miracole decenii de-a rîndul, întunecînd orice alte preocupări –, care să toarne ulei tămăduitor peste un ocean de nemulţumiri. În Franţa, lumea e sătulă de globalizare. În România, are alergie la pseudonimul ei, FMI. În fond, aceeaşi chingă, altfel bătută în ţinte. Românii şi francezii sînt deopotrivă istoviţi de o experienţă pe care n-au priceput-o la început, dar din care li s-au servit porţii mult prea mari pentru capacitatea lor de a digera. « Ciudat », iată, nu e că s-a întâmplat asta, ci că starea lor de după indigestie seamănă grozav, deşi ţările nu au decît subţiri asemănări aparente.

admin — Fri, 27 Apr 2012 13:47:37 +0000

admin — Fri, 27 Apr 2012 13:40:47 +0000

5 prejudecăţi care nu iartă

Adina Kenereş — Thu, 05 Apr 2012 11:41:37 +0000

1. « memoria opiniei publice e scurtă, oamenii uită răul suferit şi o iau de la capăt » Da, dar nu şi după doi ani şi jumătate de război împotriva poporului. Există mii de morţi, mii de familii distruse, mii de copii pecetluiţi cu soartă rea, multe milioane de pauperizaţi cu forţa. Căsnicia demolată, dinţi nepuşi, copilul plecat de tot sînt lucruri de care te loveşti zilnic, n-ai cum să le uiţi. Estimare : cca 19 milioane de memorii lungi.
2. « trebuie să ne ocupăm de alegeri şi să înhăţăm cît mai mult teren » Tema interesează vreo 300 000 de actori direct implicaţi, dar nu e decît perfect indiferentă sau iritantă pentru cca 19 milioane. Etalarea demagogică dimpreună cu răstălmăcirea bilanţurilor forţează sila şi revolta, nu invită la nici o privire curioasă. Critica verbală prelungită la putere nu a dat vreun lustru în plus siglelor opoziţiei. Nonsensul electoral e complet deja.
3. « cu un prim-ministru mai curăţel facem un partid nou şi-i prostim pe urbanii cu şcoală, care-i prostesc ei pe ăilalţi un-doi » Minor birocrat de servicii, noul prim-ministru a fost explodat în întîlnirea cu semirealul mediatic, în parte fiindcă i s-a trasat o conduită de urmat similară predecesorilor săi, în parte fiindcă n-a rezistat tentaţiei de a se pune în scenă în forme care sînt pentru el însuşi o impostură. Neconvingînd pe nimeni că există şi că poate face oarece pentru oricine în afară de el, nu are cum colecta decît servili interesaţi de o învîrteală. Deci zero succes plauzibil în afara unei faţade costisitoare.
4. « facem media nouă, umplem cu figuri simpatice şi cu pseudonime şi-i tembelim din nou pe naivi » Operaţiunea a demarat de cîteva luni şi capotează la tot pasul. Noi canale TV şi foi noi sau înviate rumegă cenuşă. Feţe « populare », adică supraexpuse, şi propoziţii ambigue sau rezervate pe teme resimţite ca dramatice sau chiar tragice de milioane de inşi nu au din ce inspira încredere. Inevitabil, lucrurile sînt construite cu martorii unui dezastru, care nu au cum face figură bruscă de aliens cu know-how. Deci, rateu anunţat.
5. « aruncăm pe piaţă sondaje şi contrasondaje neverosimile, mimăm participarea, interesul, lupta etc. şi tot antrenăm noi ceva » Da, dar marginal. Hoţiile de voturi cu şapte cifre, îndesate pe gît în cîteva rînduri, ţinteau măcar spre un orizont necunoscut. Acum, de la un orizont aflat la minus, nu mai pot viza decît centrul Pămîntului. În plus, străinii, bine informaţi, nu mai riscă să binecuvînteze voios porcării făcute cu banii propriilor contribuabili, punîndu-şi în pericol pînă şi propria semistabilitate. Nu-i vorbă, ne iau banii pe care ne-am angajat să li-i dăm, dar nu ne dau flori şi aplauze în schimb necondiţionat.

Concluzii
Obsesia căpătuielii a dus tezaurul comun dincolo de faliment.
Obsesia controlului a castrat pătura capabilă de înnoire şi creativitate.
Obsesia complexului la străini i-a transformat pe aceştia în zbiri, iar pe noi ne-a îngropat de vii.
Obsesia culpei a făcut din toată clasa dirighentă un lot de infractori periculoşi, apţi de crimă cu surîsul pe buze.
Obsesia perenizării unora a lăsat pîrloagă întregul cîmp social.
Adevărul, subminat sistematic prin minciuni diverse, ţîşneşte cumva de sub capac şi face prăpăd.
Adevărul e că soluţiile sînt foarte puţine şi foarte simple. « Variantele » sînt toate perdante.

admin — Wed, 04 Apr 2012 10:04:28 +0000

Cîtă ficțiune, atîta dramă

Adina Kenereş — Tue, 03 Apr 2012 10:35:21 +0000

Cine nu credea că un lucru bun și un lucru prost sînt făcute cu aceleași ingrediente – reformă, reorganizare, privatizare… – are în aceste săptămîni prilejul de a verifica în direct că e chiar așa. Cine a fost dispus să ia o clipă în serios ultimii ani de măcănituri despre salvare, restructurare, flexibilizare, creştere şi dezvoltare ieşite din gura unor neghiobi are interes să-şi pregătească urechile pentru acelaşi discurs, dar rostit de alţii, mai cu ştaif. Cine a acordat vreo importanţă sondajelor de opinie care raportau încrederi în lideri şi presupuse intenţii de vot îşi poate lua liniştit adio de la media, căzută şi ea în marja de eroare. De fapt, cam pe aici ar trebui să se situeze rădăcina dramei : mai poate şti cineva în acest moment cît de mare şi de adîncă e prăpastia dintre media şi opinia publică ? Ştim, sigur, că ea există, dar nu ştim cîtă e. Ştim şi că s-a dus pe apă podul teoretic dintre populaţie şi « liderii » ei. Ştim, sigur, că deriva e mare, dar nu ştim cîtă e, iar popularitatea miroase deja a factor negativ.
Interesant în toată drama – care a secătuit pînă şi cheful de revoluţie – e că ea a fost făcută posibilă cu mijloace foarte ieftine : cu timp şi vocabular. În urmă cu cîţiva ani, cînd dădea să crape, pentru a o putea continua fără pericol pentru marii actori, s-au băgat şi nişte bani. Acum, după o nouă rundă lungă de sunet şi lumină, se cer nişte bani noi pentru continuarea ei. Şi, din nenorocire, banii vor veni.
Tot bătrîneşte, tica-tica, scena se va roti arătînd un tablou semicunoscut într-un decor binecunoscut, garnisit cu spălăţei în loc de neghiobi, iar cîteva marfare pline ochi cu argumente şi motivaţii vor fi descărcate în ograda unor încă nenăscute oficine de presă scrisă şi audiovizuală. Să zicem că unii – nu neapărat cei mai mulţi – abia aşteaptă să roadă la păcăleala nou-nouţă. Dar ceilalţi ? De ce i-ar mai încredinţa străbunicului de 80 şi ceva de ani soarta strănepotului de 5 ? Sau bunicului de 62 studiile nepotului de 15, cînd el nu se îndură să deschidă Net-ul dar pierde cîteva ceasuri pe zi holbîndu-se la seriale triviale şi la piţipoance, mulţumit că puţinul din jur seamănă grozav de bine cu idealul lui de la 20 de ani, adică acela din 1972 ? Cum ar putea tolera oamenii cu scaun la cap o minoră reaşezare după ce au înghiţit neverosimile ceasuri de bombardament public la adresa celor public acuzaţi de înaltă trădare ? Cam pe aici ar fi, poate, tulpina dramei : legea oricărei ficţiuni fiind chiar obligaţia de a fi verosimilă, ea nu are cum se transmuta în poem dadaist. Or, dacă înalta trădare e verosimilă – şi aşa pare să fie –, nu mai e verosimilă minora reaşezare. Cineva prea obosit trebuie că a greşit tot calculul, compromiţînd pe veci bunătate de ficţiune.

admin — Mon, 26 Mar 2012 10:15:33 +0000

Sînt coş de gunoi, dar sînt aurit !

Fost-ai, lele, cît ai fost…

Iese tragedia ! Intră comedia !

Adina Kenereş — Mon, 26 Mar 2012 09:55:08 +0000

Era inevitabil. Dar tot nu-ţi vine să crezi cînd se întîmplă : era o tensiune furioasă, a devenit o piesă grotescă. Te uiți și rîzi, citeşti şi rîzi, vorbeşti şi rîzi. Rîsete de toate culorile, zîmbete schimonosite, grimase. Avantajul : adio autoritate ! Întoarcerea la vreo stare serioasă e imposibilă. Dezavantajul : toate pierderile se înmulţesc şi se accelerează. Cu final necunoscut. Dar ce mai contează ?! Dacă tot e să ne trăiască alţii viaţa în numele nostru, măcar să nu ne încrîncenăm pe nimicul care ne-a mai rămas, nu ? Mai bine să degustăm cum se cuvine ilaritatea fără pereche care se revarsă de peste tot : marionetele se dau zmei, satrapii sînt victime, hoţii şi vardiştii se împiedică unii de alţii în autentice filme cu proşti, profesorii recunosc că n-au atestat, bancherii recunosc că au bani dar nu-i dau, miniştrii recunosc că n-au sens, cei care au ordonat afirmă că de fapt s-au distrat, cei care s-au distrat declară că s-au mîhnit de fapt, poliţiile se prezintă drept asociaţii monahale, monahii cheamă la ordine, jurnaliştii pozează în judecători şi judecătorii în puşcăriaşi.
E simpatic. Păcat că e şi real.

Puţină economie de mijloace

Adina Kenereş — Tue, 20 Mar 2012 12:27:52 +0000

Confruntaţi cu înşelăciunea înşelătoare înşelată, localnicii sînt perplecşi : « Ce-o fi vrînd Băsescu cu aiurările lui ?! » Uzaţi pînă la măduvă de ruinătoarea ruină a ruinei, se îngrozesc de ce ar putea totuşi urma : « Oare ce mai au ăştia de gînd ?! » Mai nimic şi unul, şi ceilalţi. Toţi minusculi actori într-o largă şi moale operaţiune de adunare de probe justificative, de motive şi pretexte care să poată fi însăilate la un moment dat în fundalul tabloului unei eventuale schimbări. Plus o mobilare a timpului, o ocupare a spiritului cu clasicul nimic irelevant al funcţionărilor răsăritene, acelea în care vremea vieţii nu a fost niciodată o miză, acelea în care numai spaţiul contează, ca acum 200, 500 sau 1000 de ani.
Dacă o fi ceva nou, parcă ar fi din specia neruşinării neruşinate a lipsei de ruşine sau din aceea a sfidării sfidătoare cu sfidarea pre sfidare călcînd. Adică un fel de anticameră a morţii – asta dacă acceptăm că viaţa are rost atunci cînd se aşază pe valori consimţite, iar anularea acestora echivalează cu atmosfera de cimitir. Priveghiul acesta de capelă face deci bună figură de anticameră.
Singurul lucru de care s-ar bucura grozav « populaţia » de pe la noi ar fi să înceteze excesul de zel : e inutil, şi deci ridicol la culme, să umpli media de isterii împotriva preşedintelui şi a guvernării, pe care nu mai dă nimeni, de foarte multă vreme, nici cît o marjă de eroare ; e inutil, şi deci penibil, să te mai oboseşti cu dezvăluiri, stenograme şi interceptări, başca anchete şi condamnări, într-un loc copleşit de ficţiune, în care o nouă ficţiune nu mai interesează pe nimeni, Deci, cum justificările există deja de ani de zile, programata « furie populară » ar putea fi înlocuită cu succes şi în spirit de economie cu o reprogramare amabilă a filmelor cu Stan şi Bran. Sau a Dallas-ului, cîteva episoade pe zi. Sau cu mira – pînă la noi ordine.

Doamna Culcer are dreptate

Adina Kenereş — Mon, 05 Mar 2012 11:23:42 +0000

De cîţiva ani buni, cei care se scîrbeau de mişcările jegoase de fiecare zi ale PDL-ului şi ale acoliţilor săi aveau şansa de a-şi schimba grimasa în surîs spre sfîrşit de săptămînă, cînd apărea Formula AS. « Cea mai citită revistă tipărită în România » – cum a decis de curînd Radar de Media, ne-o spune chiar Formula AS de săptămîna trecută şi o şi credem – a găzduit în fiecare săptămînă, în alternanţă, editorialele lui Toma Roman şi ale Rodicăi Culcer, care îi făceau şi îi fac PDL&comp un imens serviciu. Şi anume transformă potlogăriile unor netoţi vînduţi, dirijaţi din centre obscure, în labirinturi ale inteligenţei de şahist din top 10 mondial, pentru a decripta apoi punct cu punct şi a interpreta subtil şmenurile componente, şi nu oricum, ci inducînd ideea unei adieri de geniu care ar face să vibreze gingaş viaţa profundă a ţării din perspectiva psihologiei şi sociologiei politice din care se împărtăşesc doar rafinaţi, iniţiaţi şi strategi de marcă. Prin acest miracol editorial, ştiinţa ezoterică a grupurilor restrînse e mereu pusă la îndemîna gloabelor cititoare şi, accesoriu, PDL&comp ajunge chiar să facă figură de « partid », cu « partite », foaie de parcurs, tacticieni şi scopuri de deasupra norilor, cum îi şade bine unei coaliţii împovărate de 20 de milioane de plugari nemernici.
Cunoscîndu-i personal pe ambii semnatari – pe doamna mai puţintel şi pe domnul mai multicel –, eu una i-am citit consecvent, sfidînd băşcălia amicilor şi cunoştinţelor. Cred că eu sînt cea cîştigată. Am despre capacitatea de filosofare, îmbîrlificotare şi transmutare a unor intelectuali neaoşi o reprezentare mult mai corectă decît cea a apropiaţilor mei. În plus, la pachet, am şi o vedere mai justă asupra talentelor de ficţionare şi diversionare a birourilor de zgomote cu care sînt garnisite diverse servicii. Pe ansamblu, performanţele astea au de ce să-l facă invidios pe John Le Carré şi să pună în cur, deopotrivă, toţi străinii care scriu rapoarte despre noi. Rezultă că sîntem atît de îmbîrligaţi, încît cu noi nu se pot imagina decît acţiuni radicale din categoria « mergi sau crapă » şi sabia lui Alexandru zbang !, cea care taie nodul gordian imposibil de dezlegat cu mîini şi creiere de simplu om, fie el şi nobelizat în ştiinţe exacte.
Şi ce-i cu asta ? Păi e, că mă gîndesc că puteţi să pierdeţi cea mai bună bucăţică dacă nu v-o semnalez eu vouă, celor care nu vă coborîţi la lectura editorialelor din AS. Eu, de veghe la post, am exultat la textul doamnei Culcer apărut în numărul din 1-8 martie. Se intitulează cuceritor, după obicei, « Aroganţa UDMR şi duelurile d-lui Preşedinte » (merită oare să observăm că « aroganţa » se referă la o nouă mojicie de scenă ? Sau că Băsescu creşte în statură cît casa fiind el, aici şi doar aici, « domn », başca Preşedinte cu respectuoasă majusculă, şi, unde mai pui, se mai şi « duelează », deşi asemenea eleganţe nu au cu personajul nimic comun ? Poate că merită totuşi.). Interesant la culme e însă finalul coloanei pe care ni se livrează hermeneutica numirii intempestive a lui Teodor Meleşcanu la şefia SIE. Ce dacă – zice doamna Culcer – e Meleşcanu « traseist de facto » ? Noroc că beneficiază « de o imagine favorabilă » (imaginea e chestia aia din recuzita de deghizări a PDL&comp despre care am tot vorbit). Şi ce dacă e « cinic » Traian Băsescu ? În fond, zice doamna Culcer, « e exact atît de cinic cît este nevoie în bătălia politică », asezonîndu-şi judecata cu o piruetă care introduce sintagma politically correct, aiurindu-i glumeţ pe cei care o folosesc doar în sensul ei brut. Şi conchide zdrobitor : « Atunci amintiţi-vă cum, de 22 de ani, idealiştii au pierdut pe toată linia. »
Ne-a zis-o, fraţilor ! Şi, prin pana sau keyboard-ul ei, ne-au zis-o toţi « specialiştii ». Aţi avut vreo idee în ăştia 22 de ani ? Vreun ideal, ceva ? Vreo idealizare, vreun exces idealist ? Poate şi vreo ideologie ? Păi, aţi pierdut irevocabil la masa verde, unde regulile s-au montat şi demontat pentru şi cu traseişti, cinici şi imagini. Cîţi neuroni îi trebuie cuiva ca să priceapă că regulile statornice 22 de ani nu se vor schimba mîine ? Mai aveţi idealuri, băieţi ? Păcat de voi ! Băgaţi-le în seif şi valea ! Idealişti din toată ţara, căraţi-vă ! Dacă şi acum vă mai legaţi la ochi şi vă drogaţi cu speranţa de mai bine, acum cînd o voce absolut autorizată vă spune – şi nu fără compasiune – că fiinţele din altă specie decît ea şi ai ei sînt condamnate din ’90 încoace, nu ştiu ce ar trebui să se întîmple ca să pricepeţi din ce e făcută ziua de mîine.
Nu, tovarăşi, nu e nici o ironie. Doamna Culcer are dreptate : am muncit şi ne-am stresat degeaba, ne-am făcut planuri degeaba, am tot plătit ca să prospere ceva străin de noi, lipsit de ideal. Cîţi să fim printre cei mai perdanţi ? Să zic vreo 10 000. Ei, nu s-o face gaură-n cer pentru idealismul a 10 000 de inşi. Poate fi înlocuit fără probleme de o nouă versiune traseism-cinism-imagine. Şi, de ce nu, una pe care interpreţii de aur ai mizeriei s-o boteze chiar « idealism ».