Păzea, se întorc cărţile !

miercuri 31 Mar 2010

În Paris, pe Rive Gauche, în locurile încărcate de istorie, litere şi arte, metrul pătrat a ajuns să coste exorbitant, şi la închiriere, şi la vînzare, în primii ani de după 2000. Creşterea imobiliarelor nu era diferită pe Rive Droite – adică de cealaltă parte a Senei –, doar că acolo, în cartierele de afaceri, cu magazine de lux, mari cabinete de avocatură şi bulevarde rezidenţiale ale înaltei burghezii, umflarea preţurilor părea mai uşor de amortizat şi nu afecta prea mult înfăţişarea grandioasă a locurilor. Rive Gauche, în schimb, s-a schimonosit rău. S-au retras mai întîi o seamă de librării cu miros bun, s-au închis galerii, apoi au împachetat o sumedenie de edituri cu moţ – recent, Seuil-La Martinière a pornit-o chiar spre periferie –, agenţi şi agenţii diverse s-au tupilat în spaţii mai mici, vecine cu centura Capitalei. În locul lăsat liber la stradă s-au năpustit comerţurile la modă, cele care răspund la aşteptările turistului preformatat, dar îi irită cumplit pe parizianul de viţă şi pe orice francez de gust cultural. Acesta ridică ochii la ceruri şi recită excedat inventarul recent din Saint-Germain : ţoale, papuci, zdrăngănele, zarafi, gadgeturi, sandvişuri, îngheţată, ţoale,
papuci… Zona în care locuisem, lucrasem, alergasem, sprijinisem atîtea mese de cafenea şi bistrou era, în ultimii ani, desfigurată. A, ce bucurie să văd că o mică galerie, o papetărie, o agenţie foto supravieţuise în localul ei ! Dar şi cînd intram şi aflam de la o voce lăcrămoasă că « noi tocmai ne pregătim să ne mutăm »…

continuare »


miercuri 31 Mar 2010

Cele trei graţii de cameră
Atelierul Adèle, Viena, furnizor al Casei Regale, cca 1880, col. Petru Romoşan


DSK la arendaşii români

marți 30 Mar 2010

De cîteva ori ministru cu profil economic – secretar de stat la Plan, ministru al Industriei, al Finanţelor şi al Economiei –, fost deputat şi fost primar, mai întîi absolvent şi apoi profesor foarte iubit la Sciences-Po Paris (Institutul de Studii Politice), căsătorit cu celebra jurnalistă de televiziune Anne Sinclair, Dominique Strauss-Kahn e, alături de preşedintele de dreapta Nicolas Sarkozy, de prim-ministrul François Fillon şi de colegele sale de partid, socialistele Martine Aubry şi Ségolène Royal, printre primii oameni politici ai Franţei de astăzi. Iar în acest moment e creditat cu cele mai mari şanse ale stîngii la viitoarele alegeri prezidenţiale, de peste doi ani. În plus, DSK e şi un om cu carismă şi cu mare priză la mass-media. Prezenţa unui asemenea personaj la Bucureşti nu poate fi privită decît cu interes şi respect.
Din nefericire, Strauss-Kahn nu vine aici în calitatea sa de om politic francez de primă mărime, ci în aceea de director general al FMI, o instituţie dintre cele mai pătrate de pe planeta noastră rotundă. Iar gazdele sale, Emil Boc şi Traian Băsescu, nu sînt mari oameni politici, de genul Titulescu, Maniu sau Brătianu, ci nişte foarte contestaţi şi vremelnici arendaşi români. La trei ani de la aderarea cu cîntec a ţării noastre la Uniunea Europeană, guvernul nu-şi poate plăti prea numeroşii funcţionari fără să se împrumute de la FMI, iar « românii », strigaţi pre numele lor de dimineaţa pînă seara naţională de Traian Băsescu şi Emil Boc, se pregătesc, care-cum, după vîrstă şi puteri, ori de-o grevă, ori de-o emigrare. Sau poate tocmai aceste mari realizări vine să le cerceteze mai îndeaproape DSK. Dezastrul românesc a fost realizat, ce-i drept, într-un timp record. Poate că Traian Băsescu are o metodă personală care poate fi aplicată de FMI şi altora, poţi să ştii ?
Ca să ieşim însă bine la vopsea, mai degrabă să ne închipuim că domnul Dominique Strauss-Kahn îşi începe o sofisticată campanie electorală pentru preşedinţia Franţei chiar la Bucureşti, în martie 2010.


marți 30 Mar 2010

© Bogdan Constantinescu
O idee despre centru


Bestseller şi Best Loss

luni 29 Mar 2010

În urmă cu vreun an şi jumătate, Boris Kachka de la New York Magazine a provocat un imens scandal scriind despre supralicitarea unor autori de blockbusters fără de care piaţa de carte americană şi-ar fi pierdut de tot identitatea. Scăderea generală a vînzărilor, cheltuielile aberante angajate pentru titluri mediocre, problemele unor mari distribuitori ca Barnes and Noble ar fi fost încununate, scria jurnalistul, de prostia vînării celor mai mari contracte cu putinţă pentru autori – de regulă, contracte de şapte cifre, care-i făceau să turbeze de invidie pe scriitorii şi editorii europeni. De curînd, văzînd cîţiva editori francezi care publică mici manuale explicative mai ales pentru autori (pe teme precum  « ce costă ? », « cît costă ? », « de ce cîştigă autorul atît de puţin ? » etc.), mi-am amintit de « scandalul Kachka » şi am căutat datele concrete care au făcut senzaţie în 2008.

continuare »


« Doamnă, nici eu nu mai sînt român ! »

vineri 26 Mar 2010

Scena de mai jos se petrece undeva în nord-vestul Parisului, în partea burgheză, opulentă chiar, a megalopolisului de peste 10 milioane de suflete care se întinde, cu ale sale banlieues (« suburbii »), pînă departe în regiunea Île-de-France.
O franţuzoaică fermecătoare, de origine evreiască, născută pe lîngă Bacău, mi-a mărturisit, pe cînd stam la masă – deci într-o atmosferă destinsă şi foarte amicală –, dilema ei existenţială. Plecată la trei ani din România lui Antonescu, a guvernului legionar şi a persecuţiilor, nu a încetat totuşi să-şi afirme, în familie şi în lume, identitatea românească, de care era şi foarte mîndră. Asta pînă de curînd. De cîţiva ani a început să aibă îndoieli din ce în ce mai serioase. Ori de cîte ori spunea că e româncă (ea, care a învăţat singură româneşte în Franţa…), oamenii îşi duceau automat mîna la portofel. O identificau imediat cu cerşetorii şi cu hoţii români din metrou şi alte locuri publice aglomerate. Mai grav, cîteva dintre prietenele ei, cam de aceeaşi vîrstă, şi-au pierdut soţii şi liniştea după o viaţă trăită împreună. Motivul ? O avalanşă de româncuţe – sute, mii, zeci de mii… – s-a abătut asupra Parisului, a Franţei, a îmbătrînitului Occident.

continuare »


vineri 26 Mar 2010

© Bogdan Constantinescu
Oac de week-end


joi 25 Mar 2010

Intrarea în Ierusalim – icoană de Braşov


Despre ciudatul orizont
al cărţii

vineri 19 Mar 2010

În octombrie 2008, mica editură franceză La Fabrique îşi sărbătorea cei zece ani de existenţă. Aproape necunoscută la noi, dar făcîndu-se sistematic remarcată în Franţa prin producţia curajoasă împotriva curentului de gîndire dominant, La Fabrique a fost adesea descrisă ca aliniată foarte la stînga. Intervievîndu-l pe unul dintre fondatori, Eric Hazan (în săptămînalul profesional al editorilor, Livres Hebdo, din 31 octombrie 2008), Catherine Andreucci l-a întrebat de-a dreptul de unde vine această « radicalizare » a politicii editoriale. « Aş zice că vine – a spus Hazan – din radicalizarea situaţiei politice. Căci graniţa e din ce în ce mai clară, dar nu între stînga şi dreapta, ci mai degrabă între cei ce susţin actuala ordine a lucrurilor, folosindu-se adesea de o mască a contestaţiei, şi cei care lucrează la subminarea acestei ordini prin teorie şi practică. » Fostul chirurg, moştenitor al celebrei edituri de artă Hazan, pe care a vîndut-o lui Hachette acum mai bine de un deceniu, îşi amintea cu plăcere de şocul produs printre profesionişti de cartea lui André Schiffrin, L’Édition sans éditeurs ( « Lumea editorială fără editori ») – şi a fost într-adevăr o mare îndrăzneală pentru La Fabrique să propună versiunea franceză a acestei scurte şi crunte istorii a degradării pieţei de carte din SUA, aproape redusă la « ce merge sigur + nişe universitare », în care un editor încercat trăgea şi un semnal de alarmă faţă de tendinţele pieţei vest-europene de a se transforma în strict producător de carte de succes la kilogram, uitîndu-şi tradiţiile şi menirea.

continuare »


Hîrtia din vechime

miercuri 17 Mar 2010

Dacă azi mai producem ici-colo carton ondulat şi hîrtie de ambalaj după ce ne-am prăpădit în ultimii ani destule fabrici cu tradiţie, ne putem mira aflînd că meşteşugul foilor ne-am străduit să-l dobîndim încă din secolul al XVII-lea. În numărul din septembrie-decembrie 1939 al revistei Artă şi tehnică grafică, Mihai Popescu face un scurt istoric al fabricilor româneşti, oferind şi detalii interesante pentru colecţionari – şi nu numai – despre filigranele care marcau primele noastre foi (« filigranul » apare în textul său ca substantiv feminin, aşa cum e în italiană, limba din care a fost preluat) şi despre dimensiunea lor.

Adina Kenereş

Fabrici româneşti de hîrtie

Tiparul, adus la noi în ţară încă de la începutul veacului al XVI-lea, n-a putut întrebuinţa hîrtie proprie, de fabricaţie românească decît către sfîrşitul primei jumătăţi a veacului al XVII-lea.
Cercetînd filigranele – singurul criteriu care ne arată originea hîrtiei –, aflăm că de la început tiparul şi cancelaria domnească au întrebuinţat mai ales hîrtie turcească, numită « pergament », fapt ce-l constatăm prin filigrana care este trei semiluni ; s-a mai întrebuinţat apoi, în special pentru tipar, hîrtie veneţiană, la care apare filigrana « leul specific veneţian ». În urmă s-a întrebuinţat hîrtie fabricată în Transilvania : de la Braşov, cu filigrana stema oraşului – o coroană într-un trunchi de copac ; de la Cluj, filigrana – o poartă de cetate cu trei turnuri ; şi hîrtie de la Sibiu, cu filigrana două pumnale încrucişate şi nelipsitele frunze de tei.
De altfel, în jurul Sibiului erau o mulţime de « Papiermühlen », căci aşa se chemau fabricile de hîrtie, pentru că erau puse în mişcare cu ajutorul apei, ca şi morile de măcinat. Pe atunci era în jurul Sibiului o industrie a hîrtiei cum este astăzi o industrie textilă. De la bogata industrie a hîrtiei din jurul Sibiului s-au influenţat şi românii de şi-au făcut şi ei « mori de hîrtie » proprii, şi pătrunderea secretului de fabricaţiune s-a făcut pe calea naturală a Văii Oltului, cale veche de legătură comercială [dintre] ţara noastră şi Ardeal.
Într-adevăr, primele « mori de hîrtie » la noi în ţară le găsim pe Valea Oltului : una în jurul Mănăstirii Govora, loc de tiparniţă veche, unde s-a tipărit şi Pravila cu acelaşi nume, şi alta o aflăm în jurul Mănăstirii Cozia, la slobozia acesteia, ce se chema Călimăneşti.
Fabricarea hîrtiei era un privilegiu domnesc, şi fabricarea se făcea din cîrpe, din care cauză aflăm o dare specială la noi, care se numea « cîrpa de la moara de hîrtie », dare la care erau obligaţi toţi locuitorii ţării, şi scutirea pentru aceasta se dădea personal de domnitor.
Fiind două « mori de hîrtie », aflăm şi două feluri de filigrane, care au amîndouă ca punct principal acvila cruciată, ce era stema ţării noastre. Filigrana era făcută din metal şi se aplica cu mîna pe hîrtia crudă, după ce mai întîi filigrana era unsă bine cu săpun. […]
Filigrana hîrtiei româneşti de la Govora, care este şi cea mai veche, se aseamănă foarte bine cu stema ţării, zisă şi a Basarabilor, ce o găsim pe Pravila de la Govora, şi se prezintă astfel : « Pe scut românesc un vultur cruciat în zbor, aşezat pe nişte crengi şi privind spre stînga, avînd sus în dreapta o semilună, iar de-a stînga o stea cu şase raze. Vulturul are pe piept un scut pe care se află un turn, cu un etaj cu acoperişul conic. Scutul timbrat de o coroană voievodală, apărat de-a dreapta şi de-a stînga de doi vulturi stilizaţi, ca două toarte, privind în afară ». […]
Coala are foaia de 32 cm lungime şi 19,5 cm lăţime. Hîrtia are culoarea gălbuie ce bate înspre cenuşiu, are rădăcini vizibile, e puţin cam grosolană şi are urmele vizibile ale grătarului de sîrmă pe care se punea la uscat. Apare în « pitace domneşti », « anaforale » şi « zapise » cu începere din anul 1638. […]

Mihai Popescu

Filigranul hîrtiei de la Govora