vineri 30 Apr 2010

Ziarişti în gară la Sinaia, Atelierul J. Berman


La amalgam, birjar !

joi 29 Apr 2010

Vă amintiţi varza de partide din anii ’90 ? Şi salata de organizaţii de la începutul anilor 2000 ? Era nevoie numai de puţin bun-simţ ca să-ţi dai seama ce înţelegea fiecare prin « politică », « societate civilă » şi, mai ales, « libertate ». Pe urmă te luai cu mîinile de cap. Şi ţi se făcea milă – şi de formaţiuni, şi de tine. (Măcar acum, cu o varietate mult mai restrînsă, mila persistă, dar şi-a pierdut orice dramatism.)
Situaţia nu era fără precedent. Tulbureala politică din 1937 îi semăna grozav. « Fronturi, partide, ligi, grupări, federaţii, uniuni, organizaţii » se înghesuiau în caruselul care tot îmbarca şi debarca guverne, la umbra crizelor de autoritate ale lui Carol al II-lea. « Bate vîntul de nebunie », scria ziaristul N. Papatanasiu în Realitatea ilustrată din decembrie 1937 (nr. 569). Şi, ca să se facă bine înţeles, publica în articolul său – « Războiul electoral » – o pădure de semne cabalistice, simboluri aparţinînd celor 71 de formaţiuni gata înregistrate, din care doar 66 fuseseră aprobate, pe cînd 19 organizaţii cu cererile încă nesoluţionate primiseră deja acordul de participare la alegeri dar fără semne. Există vreo imagine mai grăitoare a individualismului dezlănţuit şi a intereselor de grup împleticindu-se printre platforme cu un oarece trecut şi o oarecare greutate politică probată ? Priviţi !


miercuri 28 Apr 2010

Fotografie realizată de W. Oppelt la Bucureşti


CRONICĂ TV

marți 27 Apr 2010

Tehnocraţia salvează România ?

În sfîrşit, este adusă de peste tot în discuţie, în mod serios, soluţia unui guvern tehnocrat. Susţin în scris de ani buni venirea la guvernare a tehnocraţilor. Partitocraţia a falimentat România. De altfel, şi partidele, şi Parlamentul ar fi trebuit să fie populate de tehnocraţi şi experţi, iar nu de cioflingari, de indivizi fără profesie sau rataţi în meseriile lor, ultrapenali, prepuşi ai securiştilor mai bătrîni sau mai tineri.
În Ungaria vecină a ajuns la putere un politician cu mare experienţă, un maghiar patriot, ofensiv şi care va veni cu programe surprinzătoare pentru Transilvania, unde avem o mare minoritate maghiară. Clujeanul Boc sau turistul de Harghita&Covasna, Traian Băsescu, nu vor avea răspunsuri pregătite la politica lui Viktor Orban. Sau, oricum, vor fi în defensivă. La est, Republica Moldova se mişcă în direcţia UE, susţinută de Polonia, de SUA, dar şi de Rusia. În ultimii şase ani, politica românească faţă de Moldova a fost inconsistentă, confuză, neproductivă. Ca să nu mai vorbim de enormitatea susţinerii lui Vladimir Voronin. Cu actuala politică externă practicată la TV – reciclare interminabilă a cîtorva idei din tranziţie -, România se apropie sau este deja undeva lîngă Grecia, sora ei ortodoxă, sau lîngă o Serbie marginalizată, adică în plină dezarticulare, în drum spre o pierdere severă din suveranitate. Vechile idealuri, NATO şi UE, au rămas mult în urmă şi nu mai ţin deloc de cald, şi nici de foame.
Se mai poate face ceva ? Partidele politice par readuse la nivelul anilor ’90. Loviturile succesive aplicate de preşedintele jucător au reuşit. Criza economică a desăvîrşit lucrarea. Serviciile secrete, foarte active în supravegherea populaţiei civile, zac în păpuşoi, dar consumă fonduri colosale. Armata, prin pensionarii ei, e umilită grav. Boc, Oprea, consultări, TV, gargară, şomaj, mizerie, disperare. Cei şase ani de preşedinţie ai lui Băsescu pot fi descrişi simplu : un coşmar vulgar, antinaţional şi antipopular. Cimitirul vesel de la Săpînţa poate deveni un brand de ţară pertinent. Tehnocraţii mai pot întoarce din drum o căruţă care a luat-o haotic pe tobogan ? Nimeni nu ştie. Şi foarte puţini mai speră.


marți 27 Apr 2010

Iată Micul Broadway, bulevardul Elisabeta… (Realitatea ilustrată)

 

Iată o stradă comercială din care ţîşnesc zgîrie-norii… (Realitatea ilustrată)


Spre New York prin bloc !

marți 27 Apr 2010

Orice s-ar zice, elanul face minuni. În aceeaşi Realitate ilustrată (septembrie 1937) din care am citat fantasmagorica imagine a femeii americane, Bucureştiul însuşi e văzut ca o « metropolă americană de proporţii reduse… Clădiri, antren, maşini, viaţă trepidantă şi femei frumoase ca şi la New York ». Cronicarul anonim al urbei exultă la primele blocuri mai înalte care se ridică în centru. Cîteva firme luminate în noapte, reclame, fier-beton, un borcan de poliţai şi fandacsia americanizării noastre e gata. Cu un tonus de zile mari, speranţa se concentrează pe cîteva semne – « semnale » le zice azi – ca să facă un salt spre (zgîrie-)nori. Am zice că nu avem din moşi-strămoşi numai pasiunea de-a ne lua în derîdere, ci şi pofta năstruşnică de a sări imediat calul în vis :

Din « Micul Paris » Bucureştiul a devenit « Micul New York »

Acum douăzeci de ani, Bucureştiului i se spunea « oraşul-grădină ». I se spunea aşa fiindcă era privit mai mult sub aspectul periferic, acesta prezentînd adevărata caracteristică pentru ochiul vizitatorului străin. Acum zece ani, i se spunea « Micul Paris » – probabil din cauza străzilor lui înguste, a clădirilor de toate formele şi a familiarităţii exagerate cu care te cuprindea în braţe de cum coborai din tren. Azi, Bucureştiul nu mai e nici « oraşul-grădină », nici « Micul Paris ». În mai puţin de zece ani, acest oraş, care părea de un nestrămutat spirit conservator, s-a lepădat de mantia tradiţiilor şi a făcut un salt pe deasupra Atlanticului… Bucureştiul a devenit « Micul New York ».
În loc de Montmartre, avem un Broadway în miniatură, în loc de grădiniţe cu caişi, avem azi block-house-uri cu cîte zece şi douăsprezece etaje, în loc de sentimentalism romantic, posedăm spiritul practic al sportului şi eleganţei americane.
Ar fi nedrept dac-am atribui începutul epocii de americanizare clădirii specifice a telefoanelor de pe Calea Victoriei. Tendinţa se observase mai demult. Cînd americanii şi-au ridicat palatul lor din piaţa Teatrului Naţional, existau deja la Bucureşti clădiri în stil yankeu. Existau cîteva, printre care se releva aceea a fostei edituri Hertz din Piaţa Senatului. Aceasta şi-a putut păstra cîţiva ani privilegiul de a se numi cea mai înaltă casă din Bucureşti. Pe urmă au răsărit altele şi altele, ca dintr-un spirit febril de întrecere cu cele existente. Azi nu se mai ştie care e cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Sau, dacă se ştie, peste o lună nu va mai fi aceea, fiindcă se termină alta alături, care trebuie s-o întreacă măcar cu un etaj.
Două elemente au contribuit totuşi mult la această transformare rapidă a Bucureştiului : nesiguranţa plasării capitalurilor la bănci şi… tîrnăcopul Primăriei. Unul a distrus şi celălalt a construit.
Dar ceea ce e de asemenea interesant de relevat e faptul că şi oamenii s-au schimbat în acelaşi ritm accelerat. Viaţa patriarhală de odinioară a dispărut aproape complet din locuinţele bucureştenilor. Oamenii s-au obişnuit atît de uşor cu camerele suprapuse ale block-house-urilor de parcă s-ar afla de cînd lumea în ele. […]
Iată o stradă comercială, cu clădiri normale – altădată fala Bucureştiului – din care ţîşnesc zgîrie-norii ca nişte catapetesme de biserică. Iată altă stradă în care tîrnăcopul Primăriei n-a pătruns încă şi care, prin contrast, e destul de interesantă astăzi. Şi iată micul Broadway, bulevardul Elisabeta, cartierul spectacolelor cinematografice, în care tronează neonul şi electricitatea. În altă parte vedem inovaţiile serviciului de circulaţie : agentul, în cuşca lui de origine americană, din care dirijează vehiculele prin semnale luminoase. […]

Realitatea ilustrată, 22 septembrie 1937


luni 26 Apr 2010

Fotografie realizată de M. Spirescu la Galaţi (copil de 8 ani, la 20 noiembrie 1886)


CRONICĂ TV

luni 26 Apr 2010

Pentru un pumn de mandate în plus

Subiectul Băsescu curge non-stop, într-un fel sau altul, pe cele două principale televiziuni de ştiri, Antena 3 şi Realitatea TV. Le văd mai des decît pe cele care produc mult fapt divers şi divertisment. Îmi propusesem din iarnă să nu mai scriu « Băsescu » nici de bine, nici de rău, dar bombardamentul zilnic mă îndeamnă să fac o mică observaţie de fond.
Experienţa democratică a dus lumea europeană occidentală la concluzia că două mandate prezidenţiale de 4-5 ani sînt destule, prea multe chiar pentru orice ales, oricît de genial ar fi el. Limitarea mandatelor le este proprie şi altor funcţiuni de vîrf, precum cele de judecători, procurori, diplomaţi. În condiţiile « democraţiei » populare, în fapt, ale ocupaţiei comuniste, Ceauşescu a domnit din 1965 pînă în 1989, adică 5-6 mandate. Consecinţele menţinerii forţate la putere a nefastului şi mediocrului personaj le trăim şi azi. Dar nu ne-am învăţat minte. Traian Băsescu – ca şi, la timpul său, Ion Iliescu – este, în realitate, la al treilea mandat. Vă amintiţi cum l-a răsturnat pe prim-ministrul ţărănist Victor Ciorbea ? Aţi uitat cum conducea guvernul pe vremea păcăliciului vopsit ţărănist Radu Vasile ? În acei ani era şi mare negociator cu Banca Mondială. Pe baza căror competenţe ? Cum, cine i le-a dat ? Istoria mandatelor prelungite ale lui Ceauşescu s-a repetat în mic cu Ion Iliescu şi, iată, se repetă cu Traian Băsescu – desigur, sub masca democratică a votului, precum altădată sub măşti ministeriale. Ceea ce-ar fi fost tolerabil într-un prim mandat de cîţiva ani a devenit încă de prin 2007 repetitiv, contraproductiv şi de-a dreptul maladiv. Iar criza economică multiplică insuportabil aberaţia politică. Finalul e cunoscut : haos, foamete, ură.
Despre comunism se spunea că ar fi trebuit încercat mai întîi pe cîini. Remember, în Bucureşti, Traian Băsescu s-a ocupat mai întîi de cîini. Dacă uităm totuşi episoadele cu Brigitte Bardot, aprilie 2010 are un teribil parfum de remake al anilor ’88-’89, în care plecarea din ţară era obsesia tuturor.


vineri 23 Apr 2010

A venit un rus să vă vadă, domnul Muraviev ! – gravură de Ambroise Tardieu (din Voyage en Turcomanie et à Khiva, fait en 1819 et 1820, par M.N. Mouraviev, Paris, Louis Tenré libraire-éditeur, 1825)


« La paradisul femeilor » americane

vineri 23 Apr 2010

Revistele de altădată au farmec, se ştie. Se ştie şi că interbelicul nostru e idealizat peste măsură. Totuşi, persistă ideea că spre sfîrşitul anilor ’30 România se ţinea foarte bine, iar anul de referinţă 1938, cu marile sale realizări, s-a înfipt în memoria a cel puţin trei generaţii, asociat cu o elită de toată stima. Ce răsfoia acea elită pe post de Paris-Match local ? Realitatea ilustrată. Tipărit cu un brun ciocolatiu foarte încărcat, săptămînalul conjugă actualitatea politică tratată pe scurt, cu puţină apă de trandafiri, genul people şi articole de tip magazine uşor. Importante sînt, fireşte, fotografiile, aici realitatea fiind mai ales, cum spune chiar titlul gazetei, « ilustrată ». Ilustraţia e senzaţională şi glamour – farmecul tradiţional operează instant. Dacă însă citeşti textele, ţi se opreşte inima. Şi nu poţi să nu te întrebi cu ce minte citea elita noastră de toată stima coloane peste coloane de « poveşti vînătoreşti », şi acelea de tot hazul. Iată extrase dintr-un articol intitulat « E frumoasă femeia americană ? », semnat L. S., apărut în numărul din 22 septembrie 1937 :

[…] Americana a fost dintotdeauna stimată şi adorată. Chinuitoarea, uneori totala lipsă de femei din Vestul sălbatic, care a dăinuit aproape pînă pe la mijlocul veacului trecut, chiar şi în marile oraşe, i-a asigurat această situaţie. Fermierii, cowboyii, căutătorii de aur, toţi pionierii şi emigraţii care ani de-a rîndul nu zăreau chip de femeie, sub năvalnicul imbold al dorinţelor, îşi făuriseră din ea un idol. Autorităţile ştiau însă că femeia va trebui ocrotită, fie chiar în calitate de zeitate, în faţa asaltului bărbaţilor sălbăticiţi în preerii sau înrăiţi în oraşe. Acordîndu-i-se multă cinste, femeia a fost eliberată totodată de îndatoriri. Îşi va aparţine ei însăşi, orice bărbat fiind gata să o apere. Bărbatul care-şi ocărăşte soţia este izgonit din casă de către vecini, crunt bătut şi batjocorit. Galanteria se legiferează. Bineînţeles, cavalerismul conceput de urmaşii lui « Uncle Sam ». În America, femeile profită de bogăţia special creată pentru ele. E un noroc deosebit simplul fapt de a te fi născut femeie. Bărbatul îşi ia asupra sa toate îndatoririle, dacă izbuteşte să obţină o tovarăşă. În America, bărbatul munceşte, iar femeia citeşte, face muzică, îşi primeşte şi-şi vizitează prietenele, petrecîndu-şi timpul cît mai plăcut. Raţiunea existenţei ei constă în a fi frumoasă.

continuare »