Tocqueville în 2010 şi după

miercuri 30 Iun 2010

S-au mai văzut vremuri complicate precum cele de acum (şi din deceniul care va urma). Le-au supravieţuit cu brio doar inconştienţii şi elitele apte de raţionamente şi soluţii complicate. De ce ? E complicat de spus. După o îndelungă dereglare în valori şi interese, operaţiunile de stabilizare n-au cum le face fiinţe simple, posesoare de cunoştinţe elementare şi mijloace brutale. Care ar fi atunci virtuţile complicaţiei ? Păi, aceasta ar avea din pornire avantajul cardinal al discernămîntului. Din care decurg măsuri, nuanţe şi atitudini aplicate. Pe moment, ele pot părea nebuneşti, iar în timp pot căpăta aura geniului.
Un ins complicat în vremuri pe măsură a fost, de pildă, Alexis de Tocqueville (1805-1859). Nici azi nu e limpede – şi nici mîine nu va fi – dacă vicontele magistrat, filosof, politician şi gînditor politic, căruia îi datorăm o vedere timpurie lucidă a Statelor Unite, o interpretare « originală » a Revoluţiei franceze ca desăvîrşire a monarhiei şi o sumedenie de alte judecăţi surprinzătoare, ar putea fi aşezat într-o casetă anume a istoriei. Cum, printre alte merite, îl avea şi pe acela de a nota clar şi onest unde şi de ce se complică lucrurile pînă şi cu sine însuşi, ne putem invita, preţ de trei mici paragrafe, în laboratorul său. Scurtele lui note, scrise strict pentru sine, ne dau o cheie rară pentru complicaţiile din care nu vom scăpa prea curînd.

« Instinctul meu, părerile mele

Am pentru instituţiile democratice un gust intelectual, dar sînt aristocrat din instinct, adică dispreţuiesc mulţimea şi mă tem de ea. Iubesc cu patimă libertatea, legalitatea, respectarea drepturilor, dar nu democraţia. Asta e în sufletul meu.
Urăsc demagogia, acţiunea dezordonată a maselor, intervenţia lor violentă şi deloc luminată în treburile publice, patimile jinduitoare ale claselor de jos, pornirile împotriva credinţei. Asta e în sufletul meu.
Nu ţin nici de partida revoluţionară, nici de cea conservatoare. Totuşi, la urma urmei, ţin mai degrabă la cea din urmă decît la prima. Căci mă deosebesc de cea de-a doua mai mult prin mijloace decît prin scop, în timp ce mă deosebesc de prima deopotrivă prin mijloace şi prin scop. Libertatea e pasiunea mea înaintea tuturor celorlalte. Acesta este adevărul. »

(Citat de Antoine Redier în Comme disait Monsieur de Tocqueville, Perrin, Paris, 1925, pp. 46-48)


O minte vioaie şi liberă

vineri 25 Iun 2010

Ştim cu toţii că istoria noastră culturală e rău scrisă, că avem puţine istorii ale neamului care se citesc cu plăcere şi cu rost. Ne pare rău tuturor, dar n-avem nici un motiv să aprofundăm chestiunea – cel mai simplu e să zicem că ne-au băgat comuniştii restricţii, iar postcomunismul ne-a băgat prea multă televizie.
De fapt, e mult mai grav de-atît. Comunismul n-a restricţionat doar date, ci şi creiere. Au îngheţat de mult facultăţile mintale care leagă cultura şi civilizaţia de viaţa adevărată, în mare parte politică, diplomatică, economică, financiară. Şi nu s-au dezgheţat după 1989 pentru că bine era să rămînă degerate. S-a lucrat intens la asta şi s-a obţinut un rezultat satisfăcător : istoriile noastre sînt colecţii de fişe moarte, refrene uscate din care nu răzbate nici un fior, iar românii cred că, de cînd se ştiu, se nasc funcţionari cu mînecuţe, gata morţi.
E destul să răsfoieşti distrat pagini dinainte de 1945 ca să tresari surprins de cum vedeau alţii lucrurile. Uite, de exemplu, un Haneş a avut în 1941 ideea vioaie şi liberă de a pune în pagină tinereţile unor mari figuri (T. Maiorescu, Kogălniceanu, A. Russo, Alecsandri, Haşdeu, Eminescu, Ov. Densusianu, C. Stere). E o demonstraţie simplă, construită pe elemente biografice, despre maturitatea şi responsabilitatea acelor oameni de pe la 1840. A fost acesta anul în care a apărut şi prima autentică revistă literară de la noi, botezată
Dacia literară. În trei fascicule, publicate între ianuarie şi iunie, s-a făcut o lume, în mare măsură cu mîna lui Mihail Kogălniceanu, responsabil redacţional. Kogălniceanu avea atunci 23 de ani ! Aceste tipărituri sînt celebre (aici a apărut şi faimosul strigăt „traducţiile nu fac o literatură“) şi necitite, cum se întîmplă. Ce se întîmplă însă cînd citeşti ? Cu o minte limpede, neprostită de nimeni cu program, nu poţi să nu vezi că junul Kogălniceanu avea ştiinţă de fenomenul complex al literaturii şi se interesa deci de întreg circuitul economic şi social care ar fi trebuit să-i dea sens. Omul nu făcea paradă de preocupări filosofarde, nici analize literare, ci se preocupa, acum 170 de ani, de conectarea necesară între puţinii care reprezentau viaţa spiritului şi poporul care se cerea scos din primitivitate. Vorbea despre condiţia literatului şi a revistei sale, despre bani, audienţă, performanţă proastă pe scena teatrului etc. Acest « son » autentic lipseşte de 65 de ani din presa culturală românească, iar tinerii de 23 de ani nu sînt azi nici pe departe fructele coapte ale precocităţii de care s-au arătat uimiţi părinţii lor pe cînd plozii recitau tabla înmulţirii la grădiniţă.
Ce ar trebui să se petreacă pentru ca gheaţa a trei generaţii malformate şi timorate să se topească ?

« III. Dacia literară este şi prima revistă care face propagandă pentru răspîndirea literaturii. Aici citim întîia oară că n-avem public cititor, că cele mai bune cărţi abia se desfac într-o sută de exemplare şi că bieţii scriitori abia-şi scot, dacă-şi scot, jumătate din cheltuielile tiparului. Revistei nu-i plăcea sistemul prenumeraţiilor, adică al subscrierilor anticipate, socotindu-l ca pomană : „Scriem pentru un public netrecînd peste întîia sută, scriem şi, dacă voim să publicăm scrierile, trebuie să facem prenumeraţii, adică să cerem un fel de pomană, spre a le tipări. Şi după ce le publicăm, ce răsplătiri avem sau putem aştepta ? Nimic, pentru că Fama nu are încă trîmbiţe pentru noi sau, mai bine, pentru că urechile publicului sînt surde pentru producţiile literare ieşite în pămîntul său. Fericit acela care-şi poate scoate jumătate din cheltuielile tiparului“ (p. 417). Atacul se îndreaptă în special contra boierilor, care, ca mai bogaţi, ar fi putut sprijini mişcarea literară, dar care, constată revista, citeau numai cărţi franţuzeşti şi unii dintre ei dispuneau de biblioteci cu mii de volume, dar nici unul românesc (p. 414, 415).
Revista a vorbit şi despre scriitorii morţi în floarea vîrstei din cauza greutăţilor şi a mizeriei : despre Ionică Tăutu, V. Cârlova, Al. Hrisoverghi, Daniil Scavinski.
Avea o rubrică specială „Telegraful Daciei“, unde anunţa noutăţile literare, cîte-i ajungeau la cunoştinţă, din toate ţinuturile româneşti.
M[ihail] K[ogălniceanu] a combătut felul cum se reprezentau piesele româneşti la teatrul din Iaşi, precum şi alegerea lor : „Piesele sînt rău alese, sfîşiete şi rău întocmite“ (p. 116), constatînd că, din cauza aceasta, publicul preferă reprezentaţiile franceze, care se dădeau în acelaşi local : „Dacă la teatrul românesc nu vedem nici unul din acei care sînt nelipsiţi la reprezentaţiile franceze, aceasta nu este din nepatriotism“ (idem). Revista a izbutit ca directorul T. Stamati să fie înlocuit printr-un comitet compus tocmai din redactorii săi principali M[ihail] K[ogălniceanu], Vasile Alecsandri şi C. Negruzzi. »

Petre V. Haneş – Tinereţe… , Editura Socec & Co, Bucureşti, 1941, pp. 61-62


vineri 25 Iun 2010

© Bogdan Constantinescu
Din cactus o să iasă altceva…


Un om (mai presus) de litere

miercuri 23 Iun 2010

Scriitorul francez catolic Georges Bernanos (1888-1948), cunoscut în lumea întreagă pentru Jurnalul unui preot de ţară, a fost un spirit liber şi critic pînă la sfîrşit. Capabil să se autoexileze, să refuze înalte funcţii publice şi fotolii academice, n-a arătat înţelegere nici pentru cinismele văzute în toate taberele la vreme de război, nici pentru modernitatea mediocră, căptuşită cu impostori şi arivişti, care se iţea după 1945. Unii cred chiar că ultimul său volum de eseuri prevesteşte mişcarea din Mai 1968 şi problematica societăţii de consum. Revista Commentaire (nr. 129, primăvara 2010, p. 118) publică un scurt text impresionant al lui Bernanos, datat « circa 1946 » – o scrisoare inedită adresată unui tînăr admirator al său – sub titlul (extras din misivă) « Oamenii sînt devalorizaţi » :

 « Trăiesc în acest colţişor de pe coastă împreună cu soţia şi copiii mei, şi ne străduim să nu crăpăm de tot de foame. Să umpli opt burţi în fiecare zi – sau, mai bine zis, să le minţi foamea – e o încercare a puterilor care te ţine cu picioarele pe pămînt. Nu mă luaţi drept un om de litere… Nu moravurile sînt vetuste, ci oamenii sînt bătrîni – ori, mai degrabă, nu mai sînt nici tineri, nici bătrîni, ci devalorizaţi, devalorizaţi ca şi nenorociţii lor bani de hîrtie… Îmi spuneţi că aşteptaţi o revoluţie. Dar „să aştepţi o revoluţie“ e un lucru fără sens, nu aştepţi revoluţia cum aştepţi un tren sau un autobuz. Asta îmi aduce aminte o poveste de-a lui Alphonse Allais. Zicea că-şi lăsase, preţ de patruzeci de ani, uşa neîncuiată în speranţa că o femeie goală puşcă, nespus de frumoasă o să-i intre în cameră într-o noapte greşind apartamentul. De-o bună bucată de vreme, milostenia a fugit din lumea aceasta. Dar a fugit şi spiritul revoltei. Lumea e pustie. Cînd te gîndeşti că se vor ivi iarăşi gropi comune, mă înduioşează şi-mi pare rizibil să văd cum bateţi la porţile unei societăţi carnasiere, cam aşa cum ar bate Tom Degeţel la uşa zmeoaicei, cerîndu-i să se îndure de el şi să-i dea un blid de mîncare. Luaţi ceea ce vi se refuză sau răzbunaţi-vă ! »


miercuri 23 Iun 2010

Două familii bulgare – tipuri şi costume, 1880.
Fotografie realizată de Paul Zepdji în atelierul de la Salonic


Un merit al lui Traian Băsescu

luni 21 Iun 2010

Cine m-a citit (textele sînt disponibile pe Net) ştie că am spus cam tot ce-am avut în guşă despre preşedintele ales de două ori în condiţii discutabile şi destul de discutate. Că de cîţiva ani nu sînt deloc tandru cu marinarul nostru naţional. E limpede, de altfel, pentru tot poporul că ne găsim într-una din cele mai sinistre dictaturi economice din istoria noastră. E limpede că presupusa noastră democraţie e doar o oligarhie rapace care, în plus, nu-şi asumă nici o răspundere faţă de populaţie. E limpede că Traian Băsescu e astăzi primul între oligarhi. Dar tocmai pentru că lucrurile încep să ia o întorsătură gravă, periculoasă pentru puterea oligarhică de la Bucureşti, simt nevoia să exprim, înainte ca ireparabilul să se producă, şi ceva pozitiv despre domnul Traian Băsescu.
Băsescu a fost descris ca dictator, ca beţiv, incompetent, incult, bădăran, securist, comunist, atacat la nepotism şi toate celelalte. S-a scris mult despre gaşca sa (PDL) pusă pe jaf şi distrugere. S-a scris destul de puţin despre coluziunea politicului cu crima organizată. Bravul căpitan de vas le-a înghiţit stoic pe toate şi n-a ripostat decît arareori făţiş. Invenţia cu „mogulii” e un banc de PR pentru proşti. Dar care a fost înghiţit de mulţi. Totuşi, nu sînt cunoscute cazuri de ziarişti arestaţi, de accidente neexplicate. În orice caz, după ştiinţa mea, nu i se pot imputa direct asemenea reacţii de dictator sud-american sau african. Sînt sigur, în schimb, că e ranchiunos, răzbunător, şi că a folosit abuziv instituţii ale statului împotriva unor adversari politici sau unor concurenţi economici. SRI, SIE, SPP, STS, DNA, ANI, CNSAS au fost de multe ori în colimatorul presei pentru obedienţa ruşinoasă care le-a diminuat drastic eficienţa. SPP, DNA, ANI sau CNSAS au devenit chiar vorbe de ocară. Dar, deocamdata, indiferent cît de securist a fost (şi mai este ?) sau de comunist (n-a prea fost, prefera bişniţa), Traian Băsescu nu a omorît pe nimeni. Cu excepţia României, desigur. Pînă la un punct a încercat chiar din răsputeri să salveze aparenţele democratice. A încasat foarte multe insulte fără ripostă imediată şi violentă. Fără îndoială, nu a fost judecat şi condamnat nici un mare jecmănitor din tranziţie. Lucrurile s-au rezolvat în afara justiţiei, în umbra avantajoasă a birourilor, a intereselor de partid. Dar asta e o altă lungă şi sumbră poveste.

continuare »


joi 17 Iun 2010

© Vlad Predescu
Cu cît mai multe « fonte », de cît mai multe ori !
Bucureşti, 2010


Noile idei fixe obligatorii pentru următorii politicieni (I)

joi 17 Iun 2010

Cine şi-a scos capul din farfurie şi s-a interesat de efectele politicilor publice din Europa ultimilor ani ştie că şi-au dat duhul toate convingerile rămase cît de cît pure şi toate liniile de guvernare care s-au depărtat mult de centru. « Foarte » la stînga sau la dreapta mai pîlpîie numai în locaşuri teoretice, unde modelele abstracte sînt conservate în formol academic. Situaţia de pe teren s-a schimbat dramatic faţă de poza din grafice. Nici nu ştii bine ce caracter mai are din pricina amestecului dintre trăsăturile socialismului redistributiv din deceniile bune şi cele ale neoliberalismului recent, care a cimentat o segregaţie radicală între bogaţi şi săraci.
Trăim vremuri bastarde. Care nu pot dura prea mult – cum ştim, sistemele tind spre o stare de echilibru. Nu e însă indiferent cum va arăta  „odihna“ echilibrului. De aceea, grupurile de reflecţie… reflectează. Deocamdată, cele mai interesante dintre ele sînt la faza în care diagnostichează. De pildă, în acelaşi număr de martie-aprilie 2010 al revistei Le Débat din care am citat în urmă cu cîteva zile un text despre educaţia artistică se poate citi cu mari beneficii articolul lui Ernst Hillebrand (director al biroului parizian al Fundaţiei « Friedrich-Ebert »), « Schiţă a unui proiect social-democrat pentru secolul XXI ». Vedem identificate aici stări de fapt de care orice politici viitoare vor trebui să ţină cont. « Mai » la stînga sau la dreapta, ele se vor întîlni cu nişte simptome de neocolit, care au fost deja studiate de experţi. Merită să luăm şi noi cunoştinţă de ele :

– apelul la solidaritate nu mai are şanse
« O chestiune fundamentală pentru viitorul orientării de centru stînga este nevoia de a şti ce grad de adeziune mai poate încă obţine pentru proiectele politice solidare […]. Comportamentele spontane care se observă în acele segmente sociale care se confruntă cu teama de a fi declasate şi a suferi o pierdere de statut nu au adesea ca fundament « solidaritatea » şi cooperarea (adică o acţiune de tip politic comună cu defavorizaţii, fie ei adevăraţi sau presupuşi), ci dorinţa de a se delimita cultural şi geografic de săraci şi « de a fugi de contaminarea morală cu underclass ». Această underclass, care se defineşte de altfel din ce în ce mai mult, pe criterii etnice şi religioase, ca o componentă non-neglijabilă a problemei sărăciei în Europa occidentală este rezultatul proceselor de imigrare » (v. studiile lui Meinhard Miegel, Stefanie Wahl şi Martin Schulte).

– echitatea socială a devenit un imperativ
« Experienţele scandinave demonstrează că statul providenţial cîştigă legitimitate atunci cînd un maximum de „cetăţeni obişnuiţi“ – adică mai ales contribuabili şi cei ce plătesc cotizaţii – beneficiază de serviciile şi prestaţiile lui, şi văd clar că se fac eforturi pentru a limita abuzurile. Pare deci important să se tindă spre aplicarea sistematică a principiului echităţii (fairness) în sistemele sociale. Aceasta implică mai ales să fie împiedicate abuzurile şi free-riding-ul („atitudinile discreţionare“), şi a stabili o relaţie mai limpede între nivelul contribuţiilor şi cotizaţiilor, şi nivelul prestaţiilor de care beneficiază indivizii » (v. interviul cu economistul austriac Ernst Fehr din Zeit Magazin, no. 31, 23 iulie 2009).


Noile idei fixe obligatorii pentru următorii politicieni (II)

joi 17 Iun 2010

– privatizarea monopolurilor publice a fost un eşec
« După douăzeci de ani de privatizări, ne dăm seama astăzi că bilanţul lor este cel
puţin controversat. Înlocuirea monopolurilor publice cu monopoluri (sau oligopoluri) private n-a dus necesarmente la o îmbunătăţire a calităţii serviciilor şi nici a raportului calitate-preţ ; cei ce merg cu trenul în Marea Britanie pot depune mărturie, ca şi nemţii abonaţi la diverşi furnizori de curent electric. În multe cazuri, privatizarea este însoţită de o deteriorare a salariilor şi a condiţiilor de lucru, de o precarizare a contractelor de muncă, de o reducere a locurilor de muncă supuse cotizaţiilor sociale şi de o limitare a efectivelor. Organismele de control ale statului s-au dovedit adesea incapabile să garanteze concurenţa loială şi furnizarea serviciului de bază pe ansamblul teritoriului. Este mult mai greu să impui respectarea criteriilor de mediu de către întreprinderi private » (v. lucrările lui Dierk Hirschel).

– oamenii vor să fie ceea ce consumă, nu ceea ce produc
« În opinia filosofului italian Raffaele Simone, stînga va fi mult timp în minoritate în Occident pentru că ideologia renunţării şi împărţirii cu ceilalţi vine în contradicţie cu ideologia dominantă a societăţii de consum. După Simone, viitorul îi aparţine mai degrabă « monstrului blînd » reprezentat de capitalismul hedonist şi pseudodemocratic a cărui expresie desăvîrşită este guvernarea lui Silvio Berlusconi. Lucrul just din această teză este acela că, în era consumismului, identitatea socială se defineşte din ce în ce mai mult prin rolul pe care-l joacă indivizii în procesul de consum, iar nu în cel de producţie. Gradul de apartenenţă la societate şi statutul social se măsoară cu gradul de participare la un consum „normal“, după standardele vehiculate de mass media şi de publicitate, un consum ale cărui obiecte sînt în permanenţă reinventate. »

– fericirea depinde de sentimentul dreptăţii
« […] O întreagă serie de studii – în special lucrările lui Richard Layard – au arătat că bogăţia materială nu-l face singură pe om fericit. Dincolo de un oarecare nivel de consum, depăşit de mult în Europa occidentală, condiţiile fericirii individuale sînt relativ independente de acumularea de bunuri materiale şi financiare : consumul nu-i face pe oameni fericiţi. În schimb, aceste condiţii depind foarte mult de sentimentul că primesc partea ce li se cuvine din producţia materială : nedreptatea îi face pe oameni nefericiţi. Slujbe sigure, sănătate fizică şi psihică, relaţii sociale care le dau sentimentul apartenenţei, o viziune despre lume care le dă sens, un mediu înconjurător de calitate şi o societate a libertăţilor – iată, după studii empirice, care sînt factorii esenţiali ai fericirii şi satisfacţiei omeneşti. »

– autoritatea s-a diluat în postdemocraţie
E vorba de « procesele pe care Colin Crouch le rezumă sub eticheta de „postdemocraţie“ : pierderea importanţei şi a influenţei marilor instituţii ale societăţii civile, ca Biserica şi sindicatele, care au constituit după război o dimensiune suplimentară a reprezentării colective în paralelogramul forţelor politice ; profesionalizarea politicii şi îngustarea pe care o provoacă ea în modurile de recrutare şi în mediile din care provin cei ce o exercită ; slăbirea partidelor populare şi a rolului lor ca organisme de legătură între politică şi populaţie, precum şi înlocuirea lor cu comunicarea în sens unic prin mass-media ; desprinderea culturală a elitelor în raport cu contextele naţionale pe măsură ce s-a alcătuit o ideologie a elitelor transnaţionale. »

– ghinion, oamenii sînt din ce în ce mai deştepţi
« Odată cu noile reţele de comunicare ale Web 2.0, noi moduri de a face schimb de informaţii şi de a forma opinia publică răsar la tot pasul şi scapă în mare măsură controlului ideologic exercitat de mass-media şi de grupurile de presă. De pe la mijlocul anilor ’90, politologul american James Rosenau vorbea despre o „society of the smart people“. Îndoielile în privinţa democraţiei reprezentative exprimă foarte probabil şi o frustrare a acestor „oameni inteligenţi“ care constată că ambiţiile lor de participare politică sînt încă serios cantonate în ceea ce Ulrich Beck numea pe atunci „subpolitică“. Acest refuz de a oferi participare politică merge împotriva unei evoluţii ideologice majore din ultimele decenii. »


miercuri 16 Iun 2010

Fotografie realizată de anonim, cca 1870