G.I. Ionnescu-Gion

marți 31 Aug 2010

Cum vorbim

Una dintr-acele românce cari minunară cu frumuseţea şi deşteptăciunea lor marile oraşe ale Europei în prima jumătate a secolului nostru se afla într-o zi stînd de vorbă, într-unul din saloanele aristocratice ale Parisului, cu poetul francez Alphonse de Lamartine.
Vioiciunea, gingăşia, graţiele măiastre ale româncei, precum şi acea umbră de dulce melancolie, care trecea pe chipul ei întocmai ca norul alb pe seninul cerului, încîntaseră pe poet. O privea şi o asculta cu nesăturată plăcere, iar românca, cu cît se simţea mai învăluită în privirile calde ale poetului, cu atît mai mult, adorabilă cochetă, da zbor spiritului şi fanteziei sale.
— Doamnă, zise într-un rînd Lamartine, dumneata care vorbeşti limba franceză ca o marchiză din secolul trecut, care cunoşti atît de bine pe poeţii şi pe prozatorii noştri şi care ţi-ai însuşit cu atîta deplinătate tot ceea ce face farmecul nebiruit al francezei, mai mult încă, al parizianei, spune-mi, rogu-te, ce limbă se vorbeşte în ţara dumitale, într-acel depărtat Orient plin de soare şi de poezie ? Spune-mi cîteva versuri în limba românească…
La această rugăciune a poetului, românca rămase pentru o clipă mută. Această tăcere era îndreptăţită de cauza cea mai puternică : „românca nu ştia româneşte“. Dar, pentru că mai lesne şi-ar pierde un călugăr partea sa din rai decît femeia prezinţa sa de spirit, românca noastră găsi îndată portiţa de scăpare dintr-această cumplită încurcătură.
— Mă dusei – povestea dînsa mai tîrziu la Bucureşti – mă dusei cu gîndul în Ţara Românească şi-mi adusei aminte că, vara, la moşiele tatălui meu, cînd stam pe seară în pridvorul casei şi mă uitam cum vin de la păşune turmele şi cirezile satului, auzisem flăcăi şi fete cîntînd cîntece de dor, în cari cuvintele „frunză verde“ se repetau mereu. Această amintire mă scăpă. Imitînd melopeea tristă şi înduioşătoare cu care se zic doinele române, recitai poetului două versuri care nu erau tocmai variate :

Frunză verde, frunză verde,
Frunză verde şi iar verde.

„Je le mettais au vert“ cu româneasca mea. Din fericire însă, poetul mă întrerupse ca să-mi spună că limba românească este de o dulceaţă admirabilă şi de o sonoritate fără seamăn. M-am încredinţat şi eu de aceasta, dar mai pe urmă, cînd am învăţat să vorbesc româneşte.
„A vorbi româneşte, vorbim româneşte“ – putem zice poate astăzi, şi încă nu cu deosebită hotărîre, noi oamenii oraşelor României, noi tîrgoveţii cari zilnic ne folosim de atîtea şi atîtea lucruri noi.
În tinereţea însă a româncei, prietenă cu Lamartine, a vorbi româneşte era a înfrăţi cu de-a sila cuvintele hodorogite ale turcilor cu cuvintele piţigăiate ale grecilor ; era a greciza cu terminaţiunea „isire“ cuvintele franceze şi a face cuvinte ca „pretendarisire, fraparisire, regularisire şi interpelarisire“ ; era a te servi de cuvintele muscăleşti cari, printre săltăreţele şi melodioasele cuvinte române, păreau întocmai ca nişte urşi în mijlocul unor cete de sprintene căprioare.
Greceasca, ruseasca, turceasca şi năzdrăvana franţuzească de contrabandă năpădiseră în limba română care, ca totdeauna primitoare şi prea primitoare, se da la o parte din stînga, se da la o parte din dreapta, se da din toate părţile îndărăt, aşa că fu un timp cînd se vorbi pe româneşte cu tot felul de cuvinte, afară de cuvinte româneşti. La auzul limbei române, vorbită acum 40-50 de ani, nici o întrebare nu ar fi fost mai îndreptăţită decît următoarea : „ce este românesc într-această limbă românească ?“

(Din Conferinţa rostită la jubileul Ateneului
din 25 novembre 1890, în G.I. Ionnescu-Gion –
Portrete şi evocări istorice, ediţie îngrijită
de Vistian Goia, col. « Restitutio »,
Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pp. 255-256)


marți 31 Aug 2010

Şi vara se termină…
© Bogdan Constantinescu


Franţa – stare în august 2010

vineri 27 Aug 2010

Jean Daniel, unul dintre fondatorii lui Nouvel Obs, al cărui comitet editorial îl prezidează, semnează săptămînal şi editorialul revistei. Imediat după discursul lui Nicolas Sarkozy de la Grenoble, în care acesta « a crezut că trebuie să lege violenţa de emigrare », Jean Daniel a scris în chip de editorial acel discurs pe care ar fi vrut să-l audă venind din gura preşedintelui Franţei. Textul nu-i numeşte niciodată pe romi, dar face un istoric al Franţei ca ţară de azil, deplînge actuala atitudine generală faţă de amărîţi şi refugiaţi şi se încheie cu un apel echilibrat – aşa cum ar fi fost de aşteptat – la « respectarea legilor care fac gloria şi măreţia istoriei noastre ». E de crezut că mulţi francezi – mai mult de 52 % după ultimele sondaje – ar fi preferat discursul « prezidenţial » al lui Jean Daniel celui pe care l-au auzit la Grenoble de curînd.

« […] Noi am primit [în Franţa – n. red.] o parte din mizeria lumii. Asta era misiunea noastră, o misiune conformă lungii noastre tradiţii. Dar nu ne-am pregătit să-i primim pe aceşti nou-veniţi, să-i repartizăm în aşa fel încît să aibă aceleaşi posibilităţi de a se caza şi a munci. […]
Multă vreme am avut ştiinţa de a-i transforma pe fraţii noştri care căutau refugiu la noi în copii ai Republicii. Şcoala, scumpa noastră şcoală laică şi republicană, a fost o minunată maşină de fabricat francezi. Voi spune acelaşi lucru şi despre armată, despre sindicate, precum şi – italienii şi polonezii îşi amintesc – despre Biserică.
Am lăsat aceste mecanisme să se strice şi nu ne-a mai dat prin minte să le înlocuim. Rezultatul e că, pe lîngă un număr impresionant de reuşite ale integrării, am văzut şi cum se formează grupuri abandonate de naţiune, de ţările lor de origine, chiar de familiile lor, iar asta e foarte grav. Dar, mai întîi de toate, fără îndoială, abandonate de noi înşine. […] »

Jean Daniel, din editorialul intitulat
« La troisième France », Le Nouvel Observateur,
12-18 august 2010, p. 21


[Politicianismul]

miercuri 25 Aug 2010

În toate ţările balcanice – Grecia, de pildă, soră ortodoxă, e un « bun » exemplu – politica se « covăseşte » foarte adesea în politicianism. În ultimii doi-trei ani, cu valul interminabil de alegeri – europene, locale, parlamentare, prezidenţiale – plus suspendarea lui Traian Băsescu, politicianismul a atins în România cote de-a dreptul demenţiale. Societatea românească, într-o stare de ebrietate politică avansată, s-a tamponat şi cu criza economică mondială. Confuzia generală, care e încă în curs, poate dezechilibra întreaga regiune.
La Bucureşti, politicianismul e însă o boală cronică. Autori clasici, printre care şi marele teoretician conservator C. Rădulescu-Motru, au descris-o în amănunt. Unul din studiile importante ale lui Motru se cheamă chiar aşa : Cultura română şi politicianismul (1904). Iată un fragment din prefaţa studiului.

Petru Romoşan

« […] Politicianismul poate avea o dublă origine ; el este produs sau dintr-o degenerare a adevăratei politici – politică înţeleasă şi cinstit practicată altădată – sau dintr-o nepotrivire între mecanismul vieţii politice
şi fondul sufletesc al poporului chemat să-l practice.
În primul caz, vechea activitate politică este istovită, osificată, şi deci nu poate stăpîni formele constituţionale, care, lăsate de sine, degenerează într-un mecanism steril ; iar în al doilea caz, activitatea politică nu este îndestul de vîrstnică pentru a putea însufleţi mecanismul ei extern. În ambele cazuri mecanismul se substituie adevăratei vieţi politice ; el pierde rolul de a fi un mijloc pentru realizarea binelui public şi se identifică cu interesele personale ale acelora care se dau drept apărătorii lui. Ceea ce era înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii poporului devine în urmă un scop care ascunde interesul individual.
În primul caz avem politicianismul popoarelor vechi şi cu o cultură îmbătrînită ; în al doilea caz, politicianismul popoarelor tinere, avînd o cultură încă neformată.
Aceste două soiuri de politicianism, deşi fiecare îşi are cauza sa proprie, totuşi ele între ele au o afinitate care le aduce să se condiţioneze reciproc. Procesul de degenerare, început la popoarele vechi şi cu
o cultură îmbătrînită, încurajează şi atrage după sine procesul invers al formării politicianismului la popoarele tinere. S-ar părea chiar că acesta din urmă este ca un fel de supapă de siguranţă care îndulceşte mersul celui dintîi.
Şi aceasta nu este numai o simplă ipoteză.
Corelaţiunea ambelor procese este mai mult decît stabilită în politica internaţională a popoarelor. Oricine
se poate convinge de existenţa ei, şi în scrierea de faţă a fost indicată îndeajuns.
În adevăr, nu este nimic mai priincios şi mai asigurător pentru liniştea unui popor bătrîn, ale cărui instituţiuni de cultură se văd ameninţate a fi puse în serviciul unor interese materiale, reprezentate, bunăoară, prin capitalişti şi întreprinzători industriali influenţi, ca tocmai devierea acestor interese înspre hotarele ţării, pentru a fi satisfăcute pe viitor din munca altor popoare, mai tinere sau mai slabe. Căci marii capitalişti
şi marii industriaşi sînt indiferenţi asupra originii de unde le vine cîştigul. Pentru ei, esenţialul este să fie satisfăcuţi : produsele industriei să-şi găsească debuşeuri de desfacere ; capitalul să-şi aibă procentele asigurate. Poporul bătrîn nu-şi găseşte linişte pînă ce aceste interese materiale n-au putut fi deviate asupra popoarelor din afară.
Dar cum să se înduplece popoarele din afară să primească rolul ce le este rezervat ?
Prin constrîngere forţată ? Se întîmplă şi aceasta uneori. Dar regula este ca mijloacele violente să fie evitate, ca fiind legate de prea mari sacrificii.
Aci intervine însă rolul politicianismului.
Ceea ce nu se poate dobîndi prin constrîngerea forţată se dobîndeşte uşor prin mijlocirea politicianismului. Ajutorul acestuia este mai preţios decît orice putere armată. Capitaliştii şi industrialii o ştiu ei, de altfel,
prea bine.
Din momentul ce politicianismul se iveşte în viaţa politică a unui popor tînăr, din acel moment rezistenţa acestuia este sfîrşită. Fortăreaţa statului tînăr se predă de bunăvoie. Politicianul care o apără îi deschide
el singur porţile intrării. Căci politicianul este duşmanul născut al zidurilor chinezeşti. El este gata, pentru a asigura interesul său personal, să facă concesii de orice natură în domeniul afacerilor publice. El este tipul omului care cîştigă fără muncă şi care îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită. Politicianul este purtătorul spoielii de civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a popoarelor tinere… […] »

C. Rădulescu-Motru –
Cultura română şi politicianismul, 1904


Cînd străinii le fac românilor dreptate

marți 24 Aug 2010

Mărturisesc că am mari rezerve faţă de istoria românilor, mai ales cea din ultimii vreo 60 de ani, scrisă de străini. Nu mă regăsesc deloc în ea eu, aflată la a treia generaţie chinuită de pretinsul comunism local şi explicînd evidenţe încă neclare către o a patra, marcată deja de minciuna şi impostura din care îşi trage seva pînă şi prezentul românesc. Poveştile străinilor despre noi sînt neverosimil de civile şi excesiv de convenabil traduse în termenii lor. Ele ies, sigur, din documente, plimbări superficiale ghidate şi sila de excesele de limbaj. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, cum scriu ei – îţi zici –, chiar că nu e de înţeles de ce a trebuit să înghiţim atîta măgărie pînă în 1989 şi după. Ca să nu mai spun că marile puteri abia de-şi aruncă umbra fantomatică asupra celor şase decenii de oroare, pe cînd, de fapt, ele au fost şi sînt în toate cele în doze mari şi foarte mari.
A fost cu atît mai şocant să deschid la întîmplare The Balkans. Nationalism, War, and the Great Powers, 1804-1999, scrisă de jurnalistul Misha Glenny şi apărută la Penguin Books, şi să-mi cadă ochii, la p. 554, pe un paragraf despre « grupurile de rezistenţă armată care s-au refugiat în pădurile şi în munţii din nordul şi din centrul României » la finele anilor ’40 şi în anii ’50. Acei ani ’50 care, scrie Glenny, au fost « pentru majoritatea cetăţenilor români […] anii sumbri ai unei terori de stat ». Acest limbaj profund « neoficial », precum şi interpretările juste din punctul meu de vedere ale multor fapte arareori repertoriate de alţii, şi atunci uşurel şi în goană, m-au uluit venind de la un om născut în 1958, chiar dacă el a transmis pentru BBC căderea regimurilor comuniste din Est şi apoi războiul din Iugoslavia. Nu cunosc mulţi străini care să fi priceput « zelul cu care îl flata Dej pe Stalin », şi nu oricum, ci « prin cea mai meticuloasă imitaţie cu putinţă », nici care să spună pe şleau că « sistemul de închisori şi lagăre din România n-a avut rivali în democraţiile populare », sau care să descrie pe larg grozăviile îndurate de ţăranii ce nu se voiau colectivizaţi şi sinistra apăsare de bocanc a PCR+Securitate asupra a tot ce aducea a intelectual cît de cît « rezistent ». Tonul lui Glenny e corect şi atunci cînd introduce tabloul schimbărilor din 1989-1999 : « Peste noapte, drepturile şi libertăţile democratice au înlocuit cenzura şi dictatura. Dar în toată Europa de Est birocraţiile comuniste ameninţate au inventat moduri de a se adapta la noile condiţii, păstrîndu-şi privilegiile împotriva provocării pe care o reprezenta competiţia politică şi economică. În Polonia şi în Ungaria, comuniştii au ţîşnit în faţă printre cei mai intrepizi capitalişti. În România şi în Bulgaria, partidele comuniste care şi-au schimbat doar numele s-au agăţat de puterea politică ani de-a rîndul, profitînd de faptul că oamenii se temeau de schimbarea economică bruscă. În Iugoslavia, cartea de atu a fost naţionalismul agresiv. » Etc.

continuare »


Scrieţi, băieţi, că nu e degeaba !

vineri 20 Aug 2010

Ce vor citi următoarele generaţii despre ultimul nostru deceniu ? Cei mai bătrîiori îşi amintesc, poate, că la sfîrşitul anilor ’80 se vorbea printre scriitori despre operele „de sertar“ care aveau să apară cîndva, spunîndu-ne tot adevărul despre anii aceia odioşi. Marile opere n-au ţişnit din sertare după ’89. Puţinele jurnale ţinute în anii ’80 au arătat că : diariştii se temeau grozav de propria lor idee şi, ca precauţie în caz de percheziţie, notau sobru şi distant o realitate care devenea astfel destul de anodină ; sau diariştii se înfundau în consideraţii cît mai personale, lăsînd doar să străbată cîte o geană socio-politică, aşa, ca din greşeală, într-un univers apăsat freudian ; sau diariştii zburdau pe cîmpi esteţi şi filosofici, departe de partidul şi Securitatea dezlănţuite, chit că erau în contact permanent cu zisele instituţii sau tocmai de aceea, adică, mă-nţelegi, pentru a-şi prezerva totuşi, ce mama naibii !, o brumă de intimitate.
Una peste alta, ne-am ales cu foarte puţine mărturii la cald, puţine desene, puţine fotografii. A, am reinventat epoca după ’89, relatînd-o măiastru, în detaliu, şi dovedind astfel, accesoriu, că din multele care nu se înţelegeau atunci neînţelese au rămas destule şi azi, chiar dacă erau perfect vizibile. Căci dictatura are şi această particularitate : înalţă mituri, cu şi fără interes, dar împiedică formarea legăturilor dintre ele, astfel încît tabloul general să le poată părea idioţilor spontan, cuvenit, tricotat din noroace şi ghinioane. Faţă de dictatura de atunci, mînată sub slogane absurde şi dotată cu teroare în capul bastonului, cea de azi e lux a-ntîia ! Lăbărţată sub văluri de citate democratice, găunoase dar cu aspect aparent raţional, dictatura actuală e generoasă : te lasă să vorbeşti pînă amuţeşti (în fond, cui îi pasă ?), se lasă greu pe momentele electorale de sancţiune (ce contează, avem mijloace !), încurajează inflaţia de palavre şi imagini (tot ai noştri se ocupă, staţi liniştiţi !).
Cel puţin teoretic deci, ar trebui să nu ne doară capul patrimonial : mărturii scrise şi probe video din anii 2000 se pot aduna cu bena la un fluierat. Necazul e însă că frînturile astea nenumărate vin dintr-o preselecţie centralistă deja nu grozav de inspirată, foarte parţială şi mereu îngrijată să ţină în echilibru balanţe oficiale, ghidate de alianţe şi interese. Apoi, ele conţin un gigantic sediment de fapt divers, de la banalul incident familial la tragedia incidentală, din care n-au cum răzbate context autentic, sume reale, calcul exact de responsabilităţi, fracţiuni fatale care dau socoteală numai destinului. Lipseşte, adică, spiritul. Lipseşte şi sensul.
Prin urmare, azi ca şi ieri, în anii ’80, dictatura merită să fie notată zi după zi de fiecare dintre cei apţi de ceva mai mult decît umila « participare » la circ. Unde mai pui că riscul de a intra în puşcărie sau de a fi ucis în bătaie e totuşi mic – nu de alta, dar lucrurile cu adevărat « periculoase » sînt ascultate de organe şi citite pe mail-uri de « analize şi sinteze » toată ziua-bună ziua, iar « măsurile » se iau cu calm şi la sigur, în limite acceptate de UE şi NATO. Ar fi păcat însă să ne trezim iar peste cîţiva ani fără literatură de sertar ! Singura din care chiar s-ar putea înţelege mersul unei lumi noi, fără asemănare. E bună, nimic de zis, şi literatura de dulap (aceea care adună piesele de şantaj ale unor granguri împotriva altora), dar ea nu are cărniţă pe os, nu are decît chiar oase de spart dinţii adversarului. Or, asta nu e destul pentru o frescă, iar fresca o va căuta destulă lume.


vineri 20 Aug 2010

Hop şi-aşa ! Dar elegant.
© Bogdan Constantinescu


miercuri 18 Aug 2010

Dimitrie Gusti

luni 16 Aug 2010

[Partidul oportunist]

Criza economică globală se suprapune pe o gravă criză internă românească încă nu bine descrisă, căci aflată în plină desfăşurare. Lipsesc aproape cu desăvîrşire ideile, propunerile de relansare economică, dar asistăm şi la o surprinzătoare criză generală de idei. Intelectualii români, foarte vocali cînd lucrurile mergeau foarte bine, pe vremea aşa-numitei « exuberanţe iraţionale » (Alan Greenspan), tac azi de se aude pînă departe. Dar ce trăim noi astăzi nu e ceva chiar atît de nemaiauzit şi de original. Crize, războaie, catastrofe au tot fost şi vor mai fi. Apelul la marii clasici e întotdeauna salutar, cu atît mai mult azi, cînd se pare că nimeni nu mai înţelege nimic.

Eşecul partidelor politice româneşti fabricate după 1990 este evident pentru toată lumea. Cum se poate totuşi explica acest eşec ? Un text fundamental pentru înţelegerea partidelor politice rămîne cel al fondatorului de şcoală, sociologul Dimitrie Gusti, puţin citat şi frecventat azi de pedagogii de şcoală nouă. Am ales în chip de editorial de actualitate politică cîteva fragmente din prelegerea « Partidul politic » (Doctrinele partidelor politice, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român în 1922-1923, Cultura Naţională, f.a.) care pot lămuri o calitate exacerbată astazi de partidele aflate la putere, PDL şi UDMR : oportunismul. Dar şi PNL sau PSD, aflate cu puţin timp în urmă la guvernare, se pot recunoaşte cu uşurinţă. Poate doar PRM-ul să scape descrierii făcute de profesorul Gusti.

Petru Romoşan

« După cele două metode de concepţie a programelor, practica politică ne indică două partide, partide de program integral şi partide de acţiune imediată, sau, cu alte cuvinte, partide principiale şi partide oportuniste […].

Pentru un partid de program de două ori două fac patru ; pentru un partid oportunist de două ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmăreşte a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preţ şi prin orice mijloc. Sunt cinci metodele pe care oportuniştii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa : 1) arta de a seduce, a se insinua şi a plăcea ; 2) arta de a corupe ; 3) arta de a calomnia, a minţi şi a mistifica ; 4) arta de a intriga şi, în sfîrşit, 5) arta de a teroriza. Cine stăpîneşte aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste este un desăvîrşit artist, este perfectul om politic.

Arta de a plăcea se reduce în primul rînd la elocvenţă. Oratorul ! iată marele hipnotizator şi fascinator al mulţimii ; coloritul vocii, fluctuaţiile vorbei, plămînii puternici, prestanţa, fraze pompoase asupra locurilor comune – acestea sînt calităţi magnetice ; succesul este luat drept merit, iar oratorul aplaudat este proclamat imediat om de stat.

Dacă oportunistul nu reuşeşte prin insinuare, atunci el recurge la o altă metodă, mai sigură : arta de a corupe. Marele om de stat Pitt a spus pe vremuri în Parlamentul englez, că fiecare are preţul său. Într-adevăr, fiindcă activitatea electorală este o muncă penibilă şi grea, se naşte clasa „profesioniştilor” politici, compusă din cunoscători ai oamenilor şi lucrurilor – adevărate „competenţe” electorale, care pentru munca desfăşurată cer să fie recompensate şi să li se dea să recompenseze ! Atunci intervine aşa-zisa „monedă electorală”, ce se extinde de la simple distincţii onorifice şi onoruri sociale, la cumpărarea de conştiinţe şi de funcţii publice cu bani pînă la traficarea de influenţe, la concesionări de lucrări publice, ori făuriri de legi în interes personal ; aceasta este gama elastică a mijloacelor de a corupe.

Dar dacă nici prin corupţie, după cum nici prin insinuare, nu se ajunge la rezultatul dorit, atunci se apelează la un mijloc mai drastic : la calomnie, de pe urma căreia totdeauna rămîne ceva : „calomniez, calomniez, il en reste toujours quelque chose !”. Iată parola. În interesul succesului partidului oportunist, nimic nu este de dispreţuit, orice mijloc este bun de întrebuinţat, cu singura condiţie ca el să servească cauza : lipsa oricărei delicateţe morale, nici un scrupul, exagerarea în gigantesc a celor mai neînsemnate întîmplări, zvonuri sau colportări, totul este permis, chiar denaturări şi invenţii de fapte.

Mijloacele descrise mai sus au cel puţin meritul de a fi practicate pe faţă, în văzul tuturor ; oportunistul însă nu găseşte margini în inventivitatea metodei care duce la succes sigur, el recurge la cea mai comodă, deşi este cea mai perfidă, aceea de a intriga pe ascuns, în umbra şi penumbra comitetelor, cluburilor, ziarelor şi mai ales pe lîngă conducătorii partidului şi atotputernicii zilei, unde-i găsim ataşaţi curtezani en titre !

Situaţia membrului unui partid oportunist este într-adevăr tragi-comică, căci el are a se teme mai mult de aşa-zişii lui prieteni politici, decît de adversarii naturali, tocmai din cauza curtezanilor intriganţi ; el nu are decît o scăpare, să mînuiască, cu o abilitate mai mare decît ceilalţi colegi de partid, arta de a frecventa cît mai des pe conducători şi anturajul lor şi a-i curteni cu un cît mai mare zel !

În sfîrşit, cînd insinuarea nu reuşeşte, elocvenţa nu seduce, corupţia nu dă rezultat, calomnia nu face impresie şi intriga e neputincioasă, atunci oportuniştii apelează la un mijloc extrem, de disperare : terorizarea, adică întrebuinţarea forţei brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forţă a unei întruniri publice pînă la exterminarea fizică a adversarului.

Fizionomia partidului, în acest caz, se schimbă complet, partidul nu mai merită denumirea de partid, căci el devine o bandă, o facţiune, cea mai degradatoare formă la care poate degenera partidul politic.

9. Politica de partid oportunist pe care am expus-o degradează, înjoseşte, scoboară, fără îndoială, viaţa publică. O astfel de politică dezgustă pe cei mai buni cetăţeni ; vulgaritatea mijloacelor de luptă, dezlănţuirea pasiunilor violente, tirania morală produc o acţiune demoralizatoare şi deprimantă asupra celor mai buni dintre alegători, cari de aceea se şi dezinteresează de politică. »

Dimitrie Gusti – Partidul politic


Intelectual în România « politică »

joi 12 Aug 2010

De cînd ne afundăm accelerat în agonie, se aud şi tot mai multe voci mustrătoare. Nu oricine. Nu naivii de pe stradă care să ne mai distreze cu un « vai, cum e posibil ? », nu ei ne scutură cel mai tare, ci semnături cu pretinsă autoritate, foşti înalţi demnitari, inşi cu răspunderi şi funcţii nu în Evul Mediu, ci pînă mai ieri sau chiar azi. Cică « de ce nu se manifestă intelectualii ? », de ce nu-şi joacă « rolul » ? La început am crezut că îi irită tăcerea « intelectualilor lui Băsescu », dar, cum acesta nu e un subiect – căci, odată enunţat, e şi rezolvat –, am trecut mai departe. Pe urmă am văzut că « toată lumea cu mintea-n cap » e vizată de un tir în căutare de vinovaţi. Furioşii nu se încurcă ei cu definiţii – lucruri care obosesc biblioteci –, ci înţeleg prin « ’telectual » tot ce mişcă zicînd cu ghiers mieros, gîdilînd plăcut urechea şi lătrînd la o lună indicată precis/sever/punctual de vreun moderator cu audienţă.
În mod ideal – descifrezi printre rînduri –, un asemenea cretin de ’telectual ar trebui să-i mai înlocuiască în poartă pe politrucii epuizaţi sau să alerge în lungul tuşei încercînd din răsputeri să-i fure mingea aberaţiilor unui acolit al puterii. Dar de ce ar face-o ?! Cretinul de ’telectual e şi el secătuit, dacă e un om de calitate. Precis a vorbit şi a scris la viaţa lui pentru propăşirea naţiei, a bătut cu pumnul în masă sau/şi s-a umilit pentru domeniul lui în diverse etape, s-a întors cu entuziasm la urne după ce se lehămesise de cîteva ori, a rămas fără pix, fără taste-n deşte şi fără apă-n gură de atîtea presă/radio/tele mari şi mici frecventate… şi-acum stă posac la umbră. Pentru ce s-ar alătura el falşilor ’telectuali şi adevăratelor marionete care-şi arată mutra în cîte-o sară pe sticlă ? Oare nu ştie că ăia-s nişte granguri politici răsuflaţi, băieţi de mingi din servicii/sindicate/rizibile patronate, toţi fără viitor şi cu prezent nesigur ? Ba ştie ! De ce s-ar face de rîs lălăind în trena vreunui iluminat care brodează pe tema neamului nedreptăţit, cu gura plină de Doamne-Doamne ? Şi de ce ar trebui să-i convină să fie luat de bou circulînd prin platouri înţesate de ofiţeri tocmai el, un civil 100 %, care n-a luat, ca ei, nici un grad, nici o promovare, nici o şpagă, nici o primă, chiar nimic-nimic afară de o colecţie sănătoasă de corecţii/frustrări/
marginalizări/controale/procese/
destituiri/tăieri/amînări ?
Păi, dacă s-au descurcat ei toţi foarte bine pîn-acum, « în sistem », fără el, s-o ţină tot aşa pînă la victoria finală ! Că nu mai e mult. El o pită şi o ceapă mai găseşte. Să mai găsească şi ei nişte « resurse ». Sigur că i se suie sîngele la cap cînd vede – ca şi mine – texte sobre, scrise de alţii, care acuză neputinţa ’telectualilor din anii ’90, a celor din anii 2000 şi a celor care au mai rămas în viaţă. Da, dar chiar ’telectualii acuzatori sînt cei care stăteau şi stau pitiţi prin cancelarii şi birouri vătuite în chiar acei şi aceşti ani ! Cine i-a împiedicat să se înconjoare de « specialişti » ? Să-i asculte ? Să-i convingă pe politici că nu e în regulă ce se întîmplă ? I-a oprit cineva să-şi dea demisia, să iasă-n stradă cu pancarte, să facă greva foamei, să scrie întregii planete, să-şi rupă hainele de pe ei, să denunţe mîrşăvia de fiecare clipă, trădările şi vînzările la care erau martori şi părtaşi, dar nicidecum judecători şi procurori impliciţi, aşa cum o cere orice înaltă poziţie în stat ?
Nu zău, cu ce tupeu vin azi filfizonii aştia între 60 şi 80 de ani să ne spună că « nu existăm bine » ? Dacă vreunul dintre ei mai crede că va avea o vîrstă a patra demnă, poate că ar merita să-i spunem că e în iluzie. Cît despre posteritate, e cam clar că s-au lins pe bot toate morile de vorbe care au izbutit atîta amar de ani să se facă imune/inconturnabile/inamovibile/impenetrabile : complicitatea la agonie nu se prescrie.
De ce nu se manifestă intelectualii, dragii noştri proşti care justifică baba-oarba asta a noastră cu UE ? Pentru că nu are riguros nici un rost. Deocamdată.