30 noiembrie

luni 29 Noi 2010

Fragment din Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele  de I. Popescu-Băjenaru

Sfântul, mărit şi lăudat, apostol Andrei, cel întâi chemat. – Sfântul apostol Andrei s-a născut în cetatea Betsaida, de lângă marea Galileii. El nu s-a căsătorit. La început a fost ucenicul Sfântului Ioan Bo­tezătorul ; iar după ce Ioan i-a arătat pe Mântuitorul Hristos, a chemat şi pe fratele său, Simon, care a fost nu­mit mai apoi Petru, şi au rămas ucenici ai Mântuitorului. Cât timp a stat Domnul Hristos pe pământ, Sfântul apostol Andrei i-a fost ca o slugă credincioasă, care nu se îndură să se despartă de stăpânul său nici o clipă. După înălţarea la ceruri a Mântuitorului, Sfântul Andrei porni să predice cuvântul dumnezeiesc în toată Bitinia, prin păr­­ţile Mării Negre şi în toată Tracia. Pretutindeni pe unde a purces a câştigat sufletele pentru credinţa în Dum­­ne­ze­ul Cel Atotputernic, întemeind biserici şi săvârşind fel de fel de minuni şi tămăduiri de boală.
După ce se opri câtva timp în Trapezunt şi apoi în Lazichia – cetăţi în răsăritul Mării Negre –, veni la Ie­­­ru­sa­lim de sărbătorile Paştelui, dorind să vadă pe fra­te­le său, apostolul Petru, precum şi pe apostolul Pavel, de care auzise că îmbrăţişase şi el credinţa Mântuitorului Hristos. Împlinindu-şi această dorinţă, după prăznuirea Paştelui, porni iarăşi să propovăduiască învăţăturile Mântuitorului. Multe cetăţi a cutreierat şi pe mulţi a scos din rătăcirea idolilor. Amintiri neşterse s-au păstrat de Sinopeni, din generaţie în generaţie, despre întâmplările sfântului Andrei în cetatea Sinope, căci multe a tras sfântul apostol până să-i câştige de partea credinţei Domnului Hristos. După ce mai cercetă câteva cetăţi, îndemnând lu­­mea să se pocăiască şi să se boteze, veni iarăşi la Ie­ru­sa­lim, unde se strânsese sobor mare pentru cercetarea pricinilor pe­tre­cute în vremea aceea. De aici trecu prin Meso­po­ta­mia, ve­ni în ţara Alanilor, unde rămase mai mult timp, şi apoi merse în cetatea Sevastopolului şi mai apoi în cuprinsul Vosporanilor, oameni liniştiţi, care-l pri­miră cu multă dra­goste şi supunere. Ajungând cu uce­nicii săi până la apa Niprului şi munţii Kievului, sfântul apostol grăi însoţitorilor săi : « Vedeţi aceşti munţi ? Nu peste mult va stră­luci peste ei darul Domnului. Şi se va clădi aici o cetate mare, şi biserici numeroase vor fi ridicate lui Dumnezeu şi se va lumi­na cu sfântul botez tot pământul Rusiei ! » Şi, suindu-se pe acei munţi, i-a binecuvântat, înfigând într-înşii sfânta cruce. Apoi a purces înlăuntrul Rusiei, cercetând toate ce­tăţile până unde se află acum cetatea Novgorodului. De-acolo s-a întors pe mare la cetatea Sinope. După ce rândui aici epis­cop pe unul din ucenici, veni la Bizantia Constanti­no­po­lul de azi – şi prin alte cetăţi din Tracia a purces, rân­duind pretutindeni episcopi pentru răspândirea şi în­tărirea cre­dinţei Mântuitorului. Şi prin Macedonia a fost, şi prin Tesalia, şi prin vestitul ostrov al Peloponezului Moreea de azi. În Paleapatra [Patras], cetate din Pelopo­nez, multe mi­nuni a săvârşit, câştigând de partea sa pe în­săşi soţia gu­ver­natorului şi pe fratele acestuia, pe care-l lecuise de boli grele. Sub imboldul credinţei, Creş­tinii au nimicit ca­piş­tele cu idoli, lucru ce a nemulţumit pe guvernator, care, deşi ţinea la Sfântul Andrei, a fost nevoit să-l arunce în tem­niţă. Aici, sfântul urmă să propovăduiască printre gra­tiile închisorii cuvântul Mân­tuitorului mulţimii care venise să-l scoată din temniţă. A doua zi, fiind adus la judecată, gu­vernatorul încercă să întoarcă pe Sfântul Andrei la cre­dinţa păgână, bineîn­ţeles fără a iz­bu­ti. După ce-l bătu groaznic, porunci să fie răstignit pe cruce, fiind legat cu frânghii, nu pironit – ca Domnul Hristos –, spre a se sfârşi din viaţă mai cu ane­voinţă. No­ro­dul voi să-l scape. Sfântul s-a rugat însă să fie lăsat să su­fe­re pentru Dom­nul său şi Mântuitorul lumii. Ve­nin­d însuşi guvernatorul, din îndemnul cumnatului său – cel vindecat de sfânt –, să-l coboare de pe cruce, sfântul s-a îm­potrivit cu în­dă­răt­­ni­­cie ; şi cei ce încercau să-i dez­lege frân­ghiile nu iz­bu­­teau, căci, cum îl atin­ge­au, mâinile li se făceau ca moarte.
Pe când se ruga, o lumină strălucitoare înconjură cru­cea ; iar odată cu pieirea luminii, Sfântul apostol An­drei îşi dădu sfârşitul, fiind în vârstă de optzeci de ani. Sfin­tele sale moaşte au fost îngropate cu cinste de soţia şi fratele guvernatorului în Paleapatra. De aici fură aduse mai apoi în Constantinopol, din porunca împăratului Con­stantie, fiul lui Constantin cel Mare, care le îngropă în biserica « Sfinţilor Apostoli », zidită de tatăl său, laolaltă cu moaştele apostolului Timotei, aduse din Efes, şi ale Sfân­tului apostol Luca, aduse din Tivele Beoţiei. Când Constan­tinopolul fu prădat de păgâni, cinstitele moaşte aflate aici au fost împărţite între dreptcredincioşii Creştini […].
Amintirea Sfântului Andrei o prăznuim la 30 no­iem­brie în fiecare an.


luni 29 Noi 2010

© Vlad Predescu
A fost odată Cinema Favorit


Grebla strămoşească sau economia reală

luni 29 Noi 2010

Liberalii, inerţiali în euforia boom-ului imobiliar, preconizează încă în programele lor cota unică şi scăderea, dacă nu chiar desfiinţarea impozitelor. Socialiştii (PSD) vor impozitare progresivă, asortată cu programe complexe, generoase, dar care par să ţină totuşi de o altă epocă. Mai întîi că focul (ultraliberalismul) şi apa (socialismul lui « să ne fie la toţi bine şi la vară cald ») sînt ireconciliabile. Dar mai grav e că toate partidele din opoziţie (PNL, PSD, PC) vor să administreze cam aceeaşi penurie. Adică nu oferă soluţii de ieşire din ecuaţiile prezentului, insuportabile (falimentare şi dezastruoase). Într-adevăr, sub guvernarea DA (PD + PNL), salariile şi pensiile au crescut neraţional, numai că ele erau oricum printre cele mai mici din Europa. PSD-ul, în opoziţie dar masiv, a manevrat discret dar eficace PNL-ul lui Tăriceanu, aflat minoritar la guvernare, presînd în direcţia măsurilor sociale pe care n-a îndrăznit sau n-a putut să le aplice nici măcar în guvernarea proprie (PSD-Năstase). Băncile străine s-au dezlănţuit cu creditarea – BNR se uita în altă parte. Presiunea populaţiei pentru a obţine fericirea în sfîrşit, acum şi aici, a fost formidabilă. Iar Călin Popescu Tăriceanu a avut meritul şi defectul că a lăsat economia liberă (laissez-faire-ul liberal), pusă fiind ea practic pe pilot automat.
Nu ştim cît a înţeles Tăriceanu din consumerismul desfrînat şi afacerismul veros de tip occidental. Aparent, nu mare lucru. De ce au angajat PNL şi PD atîţia funcţionari în plus şi nu au diminuat aparatul de stat din prima zi de guvernare ? De ce au cheltuit atîţia bani pentru imobile luxoase, maşini scumpe, birotică, prime, al 13-lea salariu, vacanţe şi alte marafeturi ? De ce a fost politizată şi deprofesionalizată întreaga administraţie într-un asemenea hal ? Unde au fost uitate multtrîmbiţatele reforme ? Au fost cei şase ani de guvernare « de dreapta » pierduţi pentru România ? Numai întrebări retorice… Cine e responsabil pentru doi ani de alegeri (europene, locale, parlamentare, prezidenţiale) care au produs politicenii iresponsabili de acum, Parlamentul Anastase actual şi un preşedinte contestat în interior şi dispreţuit în exterior ? Responsabil ? Nimeni ?

continuare »


Bulă încremenit în proiect

vineri 26 Noi 2010

Pe unde ne mai sînt intelectualii – scriitorii, filosofii, gînditorii ? Ce-a mai rămas din opera miilor şi miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din RSR ? Vă amintiţi ? Tone şi tone de romane cu false problematici grele, poeţi grafomani – « anul şi cîrlanul », adică volumul, vorba lui Marin Sorescu –, buni numai de internat în case de odihnă, cu şpriţurile aferente, ca în filmele lui Nikita Mihalkov, cărţi de critică literară halucinate şi halucinante, maculatură peste maculatură. Credeam că s-a terminat. Dar nicidecum !
Avem astăzi legiuni de istorici amatori, nepregătiţi dar deja « închiriaţi » de ONG-uri străine sau secret româneşti. S-au inventat nenumărate instituţii, institute, agenţii europene, mondiale, de consultanţă, fundaţii morale şi foarte multe ortodoxiste. Aceste oficine sînt populate de experţi greu de definit. Plătim de ani buni, cu bani mulţi, un CNSAS care n-a reuşit să prindă nici o crimă comisă pe frontiere sau în beciurile fostului regim de vreun colonel sau general de Securitate. Ciudaţii cercetători ai CNSAS-ului au reuşit, în schimb, să-i « prindă » şi să-i spurce pe mai toţi adversarii eternei Securităţi. Avem ziarişti (şi multe ziariste) evident înrolaţi şi care mint, falsifică, intoxică agresiv, violent, securitistic. Dar avem, mai ales, o elită intelectuală aproape în întregime compromisă, cu nimic mai bună decît Roberta Anastase, Elena Udrea sau Emil Boc. O paranteză premonitorie : Traian Băsescu, la fel ca faraonii, îşi va putea atribui şi meritul de a fi îngropat în piramida epocii sale, pe lîngă sigla PDL-ului, şi întregul său aparat de propagandă, eseişti, falşi filosofi, scriitori, analişti, editori, guri vorbitoare TV.
În ultimii zece ani cel puţin, le-am atras atenţia multor tineri că lectura în exces, ca a unor drogaţi (ai aparatului de propagandă), din operele nemuritoare ale lui Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, plus Monica Lovinescu, Eliade, Cioran, riscă să-i lase aşa cum i-a găsit, adică destul de inculţi sau sfertoculţi. Pentru că în lumea normală li se recomandă tinerilor studiul istoriei, al ştiinţelor, al dreptului, îmbogăţirea cunoştinţelor din propria meserie, oricare ar fi ea, oricît de modestă. Noi, după consumul excesiv de literatură, de poeme, romane, critică literară (nu şi istorie literară) din anii ’60-’70, am avut după 1989 şi un consum abuziv din cîţiva autori de eseuri şi simulacre de filosofie ultrarecomandaţi, foarte « fini », « rari », dar vînduţi şi în supermarketuri ca « bestselleruri ». După beţia de ficţiune, ne-am îmbătat criţă cu imposturi « elitiste ». Ca la nebuni ! Sau ca în societăţile totalitare.
Să venim totuşi la lucruri mai serioase. Vă mai amintiţi de Bulă, celebrul sofist al epocii Ceauşescu, cel care gîndea cu voce tare : dacă ei o duc atît de rău şi noi atît de bine, de ce nouă ne merge atît de rău şi lor atît de bine ? Se spune că Bulă s-ar fi reîncarnat şi ar mai fi pus de curînd o întrebare : de ce ar reuşi mai bine o democraţie făcută de aceiaşi securişti care au făcut comunismul ? Comunismul l-au făcut cu sovieticii, democraţia o execută cu americanii, materialul uman folosit e însă cam acelaşi, adesea identic – atletul ideologic comunisto-capitalist Vladimir Tismăneanu e o dovadă vie.
Tov. Liiceanu, oportunist încă de prin ’60 şi ceva toamna, tocmai s-a delimitat de preşedintele său anticomunist post-factum, ca şi el. A spus Băsescu că Nicolae Ceauşescu ar fi fost un mare om politic (comunist, evident) dacă se limita la două mandate (zece ani) ? Expertul în Heidegger de la Marea Neagră s-a opărit tot. Da, tovarăşe Liiceanu, dacă Ceauşescu se limita la două mandate, scăpam şi de terorismul « intelectual » practicat de mătăluţă asupra românilor « comunişti ». Şi cine ştie de cîte alte noxe am fi fost scutiţi în aceşti ultimi douăzeci de ani.
Douăzeci de ani ? De vreo douăzeci de ani, Gabriel Liiceanu, încremenit în proiect, veghează fix din centrul tuturor tîrgurilor de carte. Parc-ar fi Ceauşescu la CC. Care nu va prinde, din motive obiective, Casa Poporului…

Petru Romoşan


vineri 26 Noi 2010

© Vlad Predescu
Natura revine


miercuri 24 Noi 2010

© Vlad Predescu
Near future


Interlopi şi folclorici

miercuri 24 Noi 2010

« Interlop » vine la noi, prin franceză, din englezescul interloper, care înseamnă navă negustorind în fraudă. Un interlop e cineva suspectat de combinaţii necinstite – adjectivul derivat de la interloper denumeşte maniera sau locul unor traficuri controversate. Comerţul interlop e cel făcut în fraudă, ilegal.
După ultimele scandaluri cu răbufniri în curs din Ministerul de Interne, nu cred că e prea mult să ne întrebăm dacă ţărişoara, scumpa noastră Dacie, nu e condusă, mai mult sau mai puţin, de interlopi. Partidele, ministerele, Parchetele, diversele servicii par a avea în componenţa lor destui din această clasă de lume nouă a interlopilor, o clasă care devine dominantă pe cei doi versanţi ai Carpaţilor, de la Dunăre la Marea Neagră, de la Tisa pîn’ la Prut. Oamenii cu frică de Dumnezeu, harnici, cu şcoală par să fi plecat la muncă în străinătate sau să se pitească în case, îngroziţi şi neputincioşi.
Nu mai avem cu adevărat o presă de investigaţie, iar instituţiile abilitate să aplice legea se ocupă cu transmisiunile în direct pe la televiziuni sau cu stenograme. De aceea, nu putem răspunde pertinent la o întrebare sîcîitoare : Traian Băsescu, Elena Udrea, Adriean Videanu, Marian Vanghelie, senatorul Cătălin Voicu (prezumtiv ministru de Interne, actual arestat) şi alţi politicieni intră sau nu în categoria « interlopi » ? Am formulat aici spaima unei mari părţi a populaţiei. Întrebarea şi-o pun şi din ce în ce mai mulţi intelectuali care l-au susţinut pe Băsescu şi care acum se « delimitează » feciorelnic de preşedintele României. Aceşti intelectuali ar trebui să dea un răspuns mai consistent, pentru că altfel întrebarea se va pune şi despre ei. Adică : la douăzeci de ani de la căderea comunismului, un număr mare de intelectuali nu au devenit cumva sau au fost dintotdeauna pur şi simplu nişte interlopi ? De exemplu, vizita lui Tismăneanu împreună cu Dan Pavel la Gigi Becali cum ar putea fi citită ?
Interlopul pare să fie omul nou, triumfător nu numai la noi, ci şi în Republica Moldova, în Ucraina şi în alte republici ex-sovietice. Creştin-ortodocşii şi cei care respectă legea par să constituie azi doar o minoritate sau, în orice caz, să fi pierdut puterea politică. Vechea clasă a boierilor de pînă la începutul secolului XX a fost măcinată de cele două extremisme, fascismul şi comunismul, şi de cele două războaie mondiale. Şi iată-ne aici, în estul Europei, stăpîniţi de « noii boieri », interlopii.
Recentul incident de la Lisabona al preşedintelui Băsescu cu preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy ne-a amintit că în franceză, cuvîntul « folcloric » (folclorique) are un sens secundar foarte tare. Un « personaj folcloric » este pitoresc, amator şi neserios. Impresia generală pe care le-o lasă românii străinilor – cel puţin lumea politică şi, în orice caz, Ministerul de Interne, care vrea să ne integreze în Spaţiul Schengen – este una… folclorică. Putem avea o certitudine : cît timp va fi condusă de interlopi şi de folclorici, România nu se va integra în Spaţiul Schengen, care este un spaţiu de civilizaţie şi de dezvoltare economică.
Nu e de crezut, de pildă, ca Elena Udrea va fi în stare să ne afilieze la OCDE. N-are cum ! După cîţiva experţi în vorbitul limbii române, Elena Udrea, dublura feminină a preşedintelui Băsescu, ar folosi maximum 500 de cuvinte. Poate că e o ipoteză răuvoitoare. Fişei postului de ministru al Dezvoltării şi Turismului i-ar corespunde un minim curent de vreo 7 000 de cuvinte. Ca să fim mai clari, Mircea Badea, într-o emisiune populară şi pentru popor, foloseşte cel puţin 3 000 de cuvinte. Fodul uzual al limbii române e cam de 1 500 de cuvinte – din cele vreo 70 000 cîte sînt repertoriate în DEX. În afara Elenei Udrea, care are deja o întinsă operă televizată, sprijinită pe ale sale cca 500 de vorbe, foarte multe alte « personalităţi politice » se aventurează pe sticlă cu un lexic la fel de sărac, subminimal. « Telespectatorii români » au o mare problemă : viitorul lor, construit de interlopi, folclorici şi precari lexical e foarte nesigur, dacă nu chiar periculos.

 Petru Romoşan


Prezumţia de democraţie

luni 22 Noi 2010

Cei mai curaţi români (nici o legătură cu şmecheriile de genul « România curată ») au crezut ca proştii în democraţie. Aventurierii, curvele şi intelectualii puterii (tîrfe eterne) şi-au umplut buzunarele, şi-au construit case noi şi i-au scuipat în gură pe naivi. O firavă minoritate a visat şi a sperat că pe plaiurile dacice, din cap, fără nici un efort, se va naşte sublima democraţie. N-a fost să fie. Cîteva demonstraţii, mult uitat la televizor (o recesivă a ascultatului la Europa liberă) şi multe opinii, ca şi cea de faţă, nu pot face o democraţie. Şi totuşi, de fapt, progresăm. După nenumăratele « succesuri » ale lui Traian Băsescu împotriva Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, împotriva Justiţiei, Armatei, Poliţiei, împotriva dascălilor şi a medicilor, oricine poate în sfîrşit să priceapă că povestea cu democraţia e aproape la fel de reuşită ca povestea cu cocoşul roşu.
Dezamăgirea e teribilă. De douăzeci de ani, nenorocita de nălucă – adică fantoma democraţiei – face ravagii. Deşi nu a văzut-o nimeni, nici măcar la televizor, toată lumea pretinde că ea ar circula pe teritoriul vechii Dacii. Dar cum toate probele sînt împotrivă, adepţii noii religii suferă groaznic, în tăcere. Principalii mistificatori au fost NATO şi UE, două instituţii destul de puţin democratice (una militară, cealaltă birocratică, avînd o vagă patină parlamentară). Din momentul în care şi-au dat OK-ul pentru integrarea noastră – urmaşii dacilor, cei mai mîndri dintre traci –, fandacsia a fost gata.
Traian Băsescu, negustor de apă sărată, pragmatic, cinic, simplu, după vorbă, după port, a înţeles încă din anii ’80 că are de-a face cu un popor de guguştiuci care se îmbată uşor cu apă dulce. Ajuns la destinaţie (Cotroceni), exoticul nostru şef de navă a început să ne scoată democraţia din cap. Dar noi nu şi nu ! Împotriva evidenţelor (răpiţii din Irak, Elena Udrea, Theodor Stolojan, ALRO, atacurile interminabile la partenerul său Tăriceanu etc., etc.), am continuat să lătrăm la lună şi să preamărim minunile democraţiei în Dacia. Încercarea de suspendare – ratată, bineînţeles, lamentabil – a fost una dintre culmile naivităţii noastre. O altă culme a fost inventarea UNPR-ului din cuţite şi pahare – SRI, procurori şi dosare –, cu preşedinte de « onoare » Cristian Diaconescu şi cu daco-geticul ministru al Apărării Gabriel Oprea. Dar noi – nimic ! Democraţia înainte de toate !
NATO a mustăcit mulţumit. Pasiunea militarilor pentru construcţia democratică la barbarii de la nord de Dunăre e destul de moderată. Uniunea Europeană, lovită şi ea rău de criză, s-a trezit abia de curînd, cînd cu spaţiul Schengen. Deh, interesul propriu ! Dar renunţarea pas cu pas la prefăcătoriile democratice nu i-a ajuns lui Traian Băsescu. Servit impecabil de nulisimul său prim-ministru, sub bagheta indeşurubabilului Mugur Isărescu (cel mai longeviv şef de bancă naţională din lume), sub ochii de killer economic ai lui Jeffrey Franks, aparent mare amator de istorii cu Dracula, preşedintele în funcţie a pornit cel mai necruţător război împotriva băştinaşilor, nişte supravieţuitori îndărătnici. Nici un guvern cunoscut nu a îndrăznit pînă acum să opereze împotriva propriei populaţii cu « procente » atît de mari. Acordul lui Isărescu şi al lui Jeffrey Franks la asemenea gogomănii economice trădează nu doar grava lor incompetenţă, ci şi intenţiile lor terminale. Nimeni, niciunde, nici în Africa, nici pe Marte, nu a reuşit să impună asemenea simpluţe şi sinistre măsuri. Nici Băsescu şi nici Boc nu vor reuşi. Dar măcar rămîn în anale Jeffrey Franks şi Isărescu care au încercat. Ne va fi şi nouă învăţătură de minte, nouă celor care ne îmbătăm atît de uşor cu apa dulce a democraţiei. Pe lîngă prezumţia de democraţie, instituţiile internaţionale implicate în România – UE, FMI, Banca Mondială – le aplică guvernanţilor noştri şi prezumţia de competenţă economică şi administrativă. Dar haosul în desfăşurare la Bucureşti ne va trezi pe toţi la realitate mai repede decît credem.

Petru Romoşan


Reclădirea capitalului uman

miercuri 17 Noi 2010

Dr. Călin Georgescu
director executiv al IPID, director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Europa în ansamblul său este lovită puternic de criză. […]
Pe acest fond se intensifică pretutindeni eforturile pentru căutarea de soluţii într-o situaţie ce nu are precedent în istoria recentă. Începe să se cristalizeze un consens al ţărilor avansate, inclusiv cele din Uniunea Europeană, în sensul că ieşirea din criză şi reluarea unei creşteri sănătoase se pot obţine prin stimularea investiţiilor publice în infrastructură (transporturi, energie, mediu), dar şi în dezvoltarea capitalului uman prin educaţie, cercetare şi inovare. Programele naţionale de măsuri anticriză adoptate în Franţa, Statele Unite, Japonia şi alte state acordă o pondere majoră acestor domenii de acţiune. Guvernul finlandez a decis, în plină criză, majorarea alocărilor pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică la 4 % din PIB până în anul 2011 de la 3,4 % în 2007 (6,24 miliarde de euro), faţă de ţinta de 3 % stabilită pe ansamblul UE prin Strategia Lisabona pentru 2010 (cu o realizare medie efectivă de 1,84 % în perioada 2005-2008). Se confirmă astfel aprecierea că finanţările pentru cercetare/dezvoltare « nu reprezintă un cost suplimentar, ci o investiţie indispensabilă pentru viitorul creşterii economice şi creării de locuri de muncă ».
Criza ne loveşte dureros pe toţi chiar dacă, inevitabil, efectele vor fi resimţite diferenţiat. Tot în mod inevitabil, contribuţiile la depăşirea cât mai rapidă a efectelor crizei şi la reluarea unei creşteri sănătoase, generatoare de prosperitate pentru toţi vor fi şi ele diferenţiate în funcţie de capacitatea de a oferi soluţii creatoare, novatoare, pe măsura dimensiunii problemelor cu care ne confruntăm. Sloganul mult vehiculat în anii din urmă « La vremuri noi – oameni noi » are virtuţile sale în sensul desprinderii de racilele trecutului comunist şi primenirii generaţiei active de lideri şi specialişti, dar atunci când avem de-a face cu o situaţie excepţională, când ţara trebuie să funcţioneze pentru o vreme în regim de avarie, s-ar potrivi mai degrabă chemarea « La vremuri noi – idei noi ». Iar acestea nu pot veni decât de la cei care ştiu ce trebuie făcut şi cum anume, indiferent dacă sunt tineri sau mai în vârstă, indiferent dacă au lipit sau nu afişe electorale pentru un partid sau altul.

continuare »


luni 15 Noi 2010