marți 29 Mar 2011


marți 29 Mar 2011

© Vlad Predescu
Aţi văzut ? Ce v-am spus ?


Întîlnirea din neanturi

vineri 25 Mar 2011

Dacă duci pînă la capăt lectura unui volum voit foarte personal de amintiri (în cazul meu, cele ale lui Valentin Lipatti) semnat de un fost (mai totdeauna şi actual, dacă nu a dat colţul) mahăr al sistemului birocratico-represiv românesc, te alegi cu creierii fierţi. Sigur că e instructiv, dar instrucţia are şi un cost. Orice fel de notiţe ai lua din orice titlu de acest gen, obţii în rezumat aceleaşi balize (ruşii ne striveau, ungurii ne muşcau, vesticii ne foloseau, noi trudeam să ne facem înţeleşi, Capitala se schimba urît, ţăranii furau, muncitorii dormeau, intelectualii slăveau etc.) şi o frescă dinamică a luptei cu superiorii, egalii şi inferiorii (pentru dosar, avansări, justificări, calomnii etc.). Accesoriu, apar familia (cumsecade), vecinii (cumsecade), colegii bine văzuţi de şefi (cumsecade), angajaţi pe la hoteluri, restaurante, case ale Sindicatului (cumsecade). Arta veşnic se chinuia (oare de ce ?!), se strecura şi sfîrşea prin a bate palma cu propaganda (dacă supravieţuia). Invariabil, clipocesc, ca nişte lumini de avarie, fraze incomplete, puţin năuce, semnalizînd secrete şi circumstanţe ocultate sau doar private de nume proprii.
Ani în şir par să se fi scurs într-un interregn populat de măşti. Şi de nimic altceva, căci nu-s de găsit niciodată pe-acolo vieţile noastre, ale majorităţii, nici casele noastre, nici dorinţele, suferinţele, elanurile care ne motivau să facem prostii, sacrificii, minuni. « România » şi « românii » nici figuraţie ca lumea nu fac în asemenea pagini ! Cui nu i se suie sîngele la cap cînd constată că toată copilăria, tinereţea şi maturitatea sa i-au fost folosite drept decor ? Mai bine de 98 % din fiinţa şi istoria noastră (cele reale, nu cele de lozincă) nu au interesat niciodată fostul (şi aproape integral actualul) sistem dirighent. Cei care s-au mirat în ultimele zile că nu-i aud pe politicieni preocupaţi decît de propriul partid, propriile sondaje, propriile alegeri, propria « carieră » au deci, mai întîi de toate, mari carenţe la bibliografie.
Faţă de anii de dinainte de ’89, singura deosebire majoră ar fi aceea că, acum, aparenţele democratice (numai ele !) obligă vechile măşti să poarte un nume. Iar numele astea « mascate » se flutură în sus şi în jos, măcănind, după cum se cere, cînd la stînga, cînd la dreapta, în centru sau la extreme. În rest, cum cadrul trasat între balize e acelaşi (sistem închis, selecţie de imbecili sau mediocri siguri pentru marile manevre, subordonare autoritară a tuturor instituţiilor, puhoi de acte administrative de îngropăciune, tăierea podurilor funcţionale cu exteriorul etc.), şi rezultatul falimentar din 1989 e azi acelaşi. Cine ar fi putut, totuşi, în condiţii aparent diferite, să ajungă la acelaşi final, dacă n-ar fi vorba de chiar aceeaşi clică, folosind metode doar aparent diferite ?
Moda inventată de « tătăici » după străvechi îndrumare de serviciu, cea a secretelor şi a ocultărilor, îşi trăieşte ultimele clipe. Cu atîtea ascultări şi recunoaşteri vocale, cu filmări din camere, din satelit şi telefon mobil, auzul şi văzul pur şi simplu nu mai pot fi ţinute sub cheie. Un funcţionar azi speriat de X va fi mîine mai bine plătit de Y şi va trăda. Un trădător mic de azi se va ameliora, devenind mîine unul mare. Toată arhitectura luxuriantă a hoţiilor planificate încrucişat pentru mai multă siguranţă are mari şanse să se prăvălească nu doar sub furtuna capitalurilor superioare, ci şi suptă de curenţii de adîncime ai nimicului făcut vreo 70 de ani prin birouri, ca zbîrnîitura aerului prin carierele de calcar găurite peste care dorm nesigur sate şi oraşe. Şi ce dacă gem arhivele de condici de prezenţă, liste de rechizite şi deconturi ?
Priveliştea falimentului actual a fost întîrziată cîţiva ani de scamatoria creditelor. Dar de venit, tot trebuia să vină din neantul pe care « bunicuţii » l-au păstorit pentru a nu pierde un aşa-zis control. Cît timp poţi controla un neant ? Cît consumi resurse existente. Cînd nu le mai ai, ajungi să te uiţi în ochii celor care au fugit de neant (dar te urăsc pentru el de departe), ca şi în ochii celor care au rămas pe loc, captivi creditelor, sau abia ies din şcoală. Ce se vede oare în aceşti ochi alfabetizaţi şi vaccinaţi la minciună ? Oricum, se vede atît de clar THE END, că « unchieşii » nici nu mai au nevoie de ochelari.


joi 24 Mar 2011

© Vlad Predescu
Astenie de primăvară


Lumea ca o prăjitură

miercuri 23 Mar 2011

În urmă cu 20 de ani, micul trust editorial parizian în care lucram avea şi o marcă dedicată cărţilor de ştiinţă, iar şeful redacţiei, pe nume Hervé, avea diplomă de chimie. Hervé era belgian de origine. Eu, cînd aud de Belgia, mă înseninez – alţii se încruntă. O identific cu creativitatea, cu gustul, cu harul pentru imagine, sunet şi cuvînt, cu visul – pe scurt, cu tot ce-mi spune că merită să trăieşti. Cei care se încruntă îi reproşează că n-are în sînge nici un strop de Elveţie – pentru mine, locul acela în care oamenii, vorba lui Ion Mureşan, se duc la oraş cu scopul de a respecta regulile de circulaţie. Cumva, simt eu, toţi avem dreptate, dar o distribuim subiectiv. Hervé era profund serios şi filosof – ca toţi belgienii, nu mă pot abţine ! –, dar nu rata icoana belgiană a ţîcnelii : era, adică, un bucătar şi un cofetar desăvîrşit. Femeile din trei edituri îl acostau cu lamentările lor curente : se tăia crema, se ardeau clătitele, cădeau sufleurile, îngheţatele lor erau numai ace de gheaţă etc. Hervé le explica zîmbitor de ce se întîmplă nenorocirea, ce să facă data viitoare, dar, mai ales, le fascina cu povestea bietei molecule – molecula e în toate cele ce sînt etc. – pusă de ele la un travaliu impropriu. Molecula, vezi bine, hrănită cum trebuie şi înhămată corect, trage impecabil la hamul reţetei.
După cîteva zeci de istorii cu molecule nărăvaşe, temperaturi şi presiuni primejdioase, o editoare curajoasă i-a propus lui Hervé să scrie un volumaş despre chimia năstruşnică din bucătărie. Zis, făcut şi succes uriaş ! Hervé a recidivat – succesul, la fel. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat în ultimii ani, dar îmi amintesc ca prin ceaţă o vorbă a lui ori de cîte ori mă pornesc la o invenţie personală pe plită : « Nu-ţi iese coca fiindcă nu i-ai dat… conţinut ! » Atunci, în gura lui, conţinutul era rezultatul relaţiei juste dintre amidon şi grăsimi, care era, zicea, aceea dintre schelet şi muşchi (chestiile dulci erau nervii)…
… şi care e – nu e nevoie de geniu ca să-ţi dai seama – mereu aceea care face să se învîrtă roata lumii. Un dozaj echilibrat de activ şi pasiv, de trudă şi contemplaţie, de forţă şi tandreţe, formă şi fond, masculin şi feminin, apolinic şi dionisiac etc. Plus dulce irigare nervoasă : chefuri, pofte, doruri, nostalgii, ambiţii, motivaţii reci, călduţe sau fierbinţi. Nu cumva, merită să ne întrebăm, am pus în coca noastră naţională un kil de osînză, două kile de miere şi un singur pumn de făină, şi aceea veche de un veac ?


luni 21 Mar 2011

© Vlad Predescu
Amintiri cu clematită


luni 21 Mar 2011


vineri 18 Mar 2011

© Vlad Predescu
Minunea de martie


Morţii nu mai protestează

vineri 18 Mar 2011

Ciudate vremuri trăim, nu ? În timp ce guvernanţii se concentrează obsesiv pe propriul lor show şi pe propriile lor şmenuri, tensiunea creşte în ţară, iar media, care ne tot ia pulsul şi temperatura, e din ce în ce mai dezamăgită că nu ieşim în stradă. De ce să ieşim ? Păi, ca să manifestăm « paşnic », că aşa se face într-o « democraţie » (tic politicianist).
De tradiţie sigur că nu putem face abstracţie :   la noi, manifestanţii au înţeles deplin în 8 noiembrie 1945 ce rost are să te opui unui tăvălug sovietic care-ţi storcea cum voia rezultatele alegerilor. Naturelul îndurător al naţiei, betonat de patru decenii de teroare, a făcut faţă etanş pînă în 1987 la Braşov, iar apoi, ajutat un pic de « specialişti », a produs şi bum !-ul de scenă dorit în decembrie 1989. Poate că naturelul, care e viu, s-ar mai fi modificat dacă ar fi văzut că foloseşte la ceva agitaţia cu strigăte, cîntece, pancarte din primii ani ’90. Din păcate, nivelul onorabil de cultură generală le-a permis românilor să afle, în anii de după, că lucrurile şi oamenii care îi agitaseră, convingîndu-i să iasă în stradă, erau nişte fete-morgana şi nişte mediocri slujbaşi, vînduţi şi hoţi. Nu i-a uitat nimeni. Azi, şi beţivii care se uită la televizor în birtul sătesc îţi spun, printre hîcuri şi Săniuţe, cîte parale fac iezuiţii domnoşi care s-au distins prin FSN, pe la balcoane, pe tancuri şi alţi Costeşti. Să mai vorbim de « sprijinul » masiv la care pot spera ultracompromişi lideri sindicali, toţi ex-ceva care dezgustă şi ultimul student, nu doar bătrînii care au rînjit văzînd cum e tras sindicalistul pe sfori în partide ? Ne pierdem vremea.
Şi totuşi, spre stupoarea experţilor străini, românii din acest Est lipsit de tradiţia ieşirii în stradă s-au mişcat cu zecile de mii vara trecută. Zeci de mii în Est – ei ştiu bine – înseamnă milioane în Vest. Au tot bătut pavajul, au pichetat în multe rînduri şi locuri, iar poliţiştii s-au depăşit pe sine în septembrie 2010, răcnind la uşa răului central că a venit timpul ca acesta să părăsească un decor cu care nu are nimic în comun. În multe feluri, chiar atunci, « jocul » a luat sfîrşit. Tot ce putea ţine de termenii vreunui dialog s-a epuizat în acea manifestaţie suverană. Pentru că însăşi instituţia represivă îşi asumase rolul « maselor » şi pentru că identifica, prin somaţia ei atotştiutoare, combinaţia de triş, clovnerie şi teatru de păpuşi la care refuza să mai ia parte. Pentru că se sărise peste cal chiar cu pretenţia că mersul revoltat pe şosea ar putea constitui premisa aşezării la masa tratativelor.

continuare »


luni 14 Mar 2011