vineri 27 Apr 2012

© Vlad Predescu
Sub steagul lui


vineri 27 Apr 2012

© Bogdan Constantinescu
Trandafiri sub plastic


5 prejudecăţi care nu iartă

joi 5 Apr 2012

1. « memoria opiniei publice e scurtă, oamenii uită răul suferit şi o iau de la capăt » Da, dar nu şi după doi ani şi jumătate de război împotriva poporului. Există mii de morţi, mii de familii distruse, mii de copii pecetluiţi cu soartă rea, multe milioane de pauperizaţi cu forţa. Căsnicia demolată, dinţi nepuşi, copilul plecat de tot sînt lucruri de care te loveşti zilnic, n-ai cum să le uiţi. Estimare : cca 19 milioane de memorii lungi.
2. « trebuie să ne ocupăm de alegeri şi să înhăţăm cît mai mult teren » Tema interesează vreo 300 000 de actori direct implicaţi, dar nu e decît perfect indiferentă sau iritantă pentru cca 19 milioane. Etalarea demagogică dimpreună cu răstălmăcirea bilanţurilor forţează sila şi revolta, nu invită la nici o privire curioasă. Critica verbală prelungită la putere nu a dat vreun lustru în plus siglelor opoziţiei. Nonsensul electoral e complet deja.
3. « cu un prim-ministru mai curăţel facem un partid nou şi-i prostim pe urbanii cu şcoală, care-i prostesc ei pe ăilalţi un-doi » Minor birocrat de servicii, noul prim-ministru a fost explodat în întîlnirea cu semirealul mediatic, în parte fiindcă i s-a trasat o conduită de urmat similară predecesorilor săi, în parte fiindcă n-a rezistat tentaţiei de a se pune în scenă în forme care sînt pentru el însuşi o impostură. Neconvingînd pe nimeni că există şi că poate face oarece pentru oricine în afară de el, nu are cum colecta decît servili interesaţi de o învîrteală. Deci zero succes plauzibil în afara unei faţade costisitoare.
4. « facem media nouă, umplem cu figuri simpatice şi cu pseudonime şi-i tembelim din nou pe naivi » Operaţiunea a demarat de cîteva luni şi capotează la tot pasul. Noi canale TV şi foi noi sau înviate rumegă cenuşă. Feţe « populare », adică supraexpuse, şi propoziţii ambigue sau rezervate pe teme resimţite ca dramatice sau chiar tragice de milioane de inşi nu au din ce inspira încredere. Inevitabil, lucrurile sînt construite cu martorii unui dezastru, care nu au cum face figură bruscă de aliens cu know-how. Deci, rateu anunţat.
5. « aruncăm pe piaţă sondaje şi contrasondaje neverosimile, mimăm participarea, interesul, lupta etc. şi tot antrenăm noi ceva » Da, dar marginal. Hoţiile de voturi cu şapte cifre, îndesate pe gît în cîteva rînduri, ţinteau măcar spre un orizont necunoscut. Acum, de la un orizont aflat la minus, nu mai pot viza decît centrul Pămîntului. În plus, străinii, bine informaţi, nu mai riscă să binecuvînteze voios porcării făcute cu banii propriilor contribuabili, punîndu-şi în pericol pînă şi propria semistabilitate. Nu-i vorbă, ne iau banii pe care ne-am angajat să li-i dăm, dar nu ne dau flori şi aplauze în schimb necondiţionat.

Concluzii
Obsesia căpătuielii a dus tezaurul comun dincolo de faliment.
Obsesia controlului a castrat pătura capabilă de înnoire şi creativitate.
Obsesia complexului la străini i-a transformat pe aceştia în zbiri, iar pe noi ne-a îngropat de vii.
Obsesia culpei a făcut din toată clasa dirighentă un lot de infractori periculoşi, apţi de crimă cu surîsul pe buze.
Obsesia perenizării unora a lăsat pîrloagă întregul cîmp social.
Adevărul, subminat sistematic prin minciuni diverse, ţîşneşte cumva de sub capac şi face prăpăd.
Adevărul e că soluţiile sînt foarte puţine şi foarte simple. « Variantele » sînt toate perdante.


miercuri 4 Apr 2012


Cîtă ficțiune, atîta dramă

marți 3 Apr 2012

Cine nu credea că un lucru bun și un lucru prost sînt făcute cu aceleași ingrediente – reformă, reorganizare, privatizare… – are în aceste săptămîni prilejul de a verifica în direct că e chiar așa. Cine a fost dispus să ia o clipă în serios ultimii ani de măcănituri despre salvare, restructurare, flexibilizare, creştere şi dezvoltare ieşite din gura unor neghiobi are interes să-şi pregătească urechile pentru acelaşi discurs, dar rostit de alţii, mai cu ştaif. Cine a acordat vreo importanţă sondajelor de opinie care raportau încrederi în lideri şi presupuse intenţii de vot îşi poate lua liniştit adio de la media, căzută şi ea în marja de eroare. De fapt, cam pe aici ar trebui să se situeze rădăcina dramei : mai poate şti cineva în acest moment cît de mare şi de adîncă e prăpastia dintre media şi opinia publică ? Ştim, sigur, că ea există, dar nu ştim cîtă e. Ştim şi că s-a dus pe apă podul teoretic dintre populaţie şi « liderii » ei. Ştim, sigur, că deriva e mare, dar nu ştim cîtă e, iar popularitatea miroase deja a factor negativ.
Interesant în toată drama – care a secătuit pînă şi cheful de revoluţie – e că ea a fost făcută posibilă cu mijloace foarte ieftine : cu timp şi vocabular. În urmă cu cîţiva ani, cînd dădea să crape, pentru a o putea continua fără pericol pentru marii actori, s-au băgat şi nişte bani. Acum, după o nouă rundă lungă de sunet şi lumină, se cer nişte bani noi pentru continuarea ei. Şi, din nenorocire, banii vor veni.
Tot bătrîneşte, tica-tica, scena se va roti arătînd un tablou semicunoscut într-un decor binecunoscut, garnisit cu spălăţei în loc de neghiobi, iar cîteva marfare pline ochi cu argumente şi motivaţii vor fi descărcate în ograda unor încă nenăscute oficine de presă scrisă şi audiovizuală. Să zicem că unii – nu neapărat cei mai mulţi – abia aşteaptă să roadă la păcăleala nou-nouţă. Dar ceilalţi ? De ce i-ar mai încredinţa străbunicului de 80 şi ceva de ani soarta strănepotului de 5 ? Sau bunicului de 62 studiile nepotului de 15, cînd el nu se îndură să deschidă Net-ul dar pierde cîteva ceasuri pe zi holbîndu-se la seriale triviale şi la piţipoance, mulţumit că puţinul din jur seamănă grozav de bine cu idealul lui de la 20 de ani, adică acela din 1972 ? Cum ar putea tolera oamenii cu scaun la cap o minoră reaşezare după ce au înghiţit neverosimile ceasuri de bombardament public la adresa celor public acuzaţi de înaltă trădare ? Cam pe aici ar fi, poate, tulpina dramei : legea oricărei ficţiuni fiind chiar obligaţia de a fi verosimilă, ea nu are cum se transmuta în poem dadaist. Or, dacă înalta trădare e verosimilă – şi aşa pare să fie –, nu mai e verosimilă minora reaşezare. Cineva prea obosit trebuie că a greşit tot calculul, compromiţînd pe veci bunătate de ficţiune.