Nici recensământ, deci nici registru al populaţiei

joi 28 Iun 2012

Vasile Gheţău

« Recensământul de probă efectuat în luna mai 2011 a relevat în mare măsură problemele pe care avea să le întâmpine operaţiunea din octombrie 2011. Iată-le pe cele mai importante :
• în multe localităţi hărţile sectoarelor de recensământ au fost vechi, iar marcarea clădirilor nu a fost lizibilă.
• între informaţiile asupra locuinţelor și persoanelor din locuinţe din documentul (borderoul) pe care îl avea recenzorul şi realitatea din teren erau neconcordanţe şi diferenţe considerabile.
• refuz de a primi recenzorul.
• declarare de informaţii incorecte din partea populaţiei, refuz de comunicare a CNP-ului.
• cunoaştere parţială a informaţiilor asupra persoanelor plecate pe o perioadă îndelungată în străinătate.
• indemnizaţia recenzorului este prea mică în raport cu volumul de muncă.
• actele de identitate nu sunt actualizate.
• probleme la declararea etniei la persoanele de etnie romă.
• nevoia unei campanii eficiente de promovare a recensământului.

Doar o parte dintre aceste probleme puteau fi corectate până la înregistrarea din octombrie. Elaborarea de hărţi ale sectoarelor de recensământ – instrument esenţial în munca recenzorului – s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile probleme. Aceste hărţi trebuiau să fie digitale şi să combine informaţii asupra clădirilor/locuinţelor cu cele asupra persoanelor din locuinţe. Hărţile digitale nu au fost elaborate cu tehnologie GIS, ci s-a recurs la hărţi tradiţionale, întocmite luând în considerare doar numărul de locuinţe. Sectoarele de recensământ deveneau în felul acesta imprevizibile ca dimensiune, dezechilibrate ca număr al populaţiei şi volum de muncă al recenzorului. Nu ştiu dacă eşecul cartografierii digitale s-a datorat lipsei de timp (bugetul recensământului a fost aprobat cu o nepermisă întârziere – în decembrie 2010), lipsei de mijloace financiare adecvate operaţiunii (în bugetul recensământului a fost prevăzută suma de 11 milioane lei pentru cartografiere) ori lipsei de know-how.
Un impact negativ asupra desfăşurării înregistrării au avut, cu siguranţă, defecțiunile constatate în recrutarea recenzorilor şi asigurarea numărului necesar, îndeosebi în prima parte a perioadei de înregistrare. Acoperirea golurilor prin recrutări precipitate de studenţi sau funcţionari publici şi instruirea superficială au diminuat într-o anumită măsură gradul de neînregistrare, dar rămâne de văzut ce impact au avut acestea asupra calităţii datelor înregistrate.

Înregistrarea, neînregistrarea şi din nou înregistrarea CNP-ului au constituit, cu certitudine, o mare gafă, ale cărei consecinţe nu trebuie subestimate. Este un exemplu grăitor de lipsă de comunicare promptă și competentă. Eroarea a dăunat întregului recensământ prin atmosfera care s-a creat, prin favorizarea atitudinilor detractoare și încurajarea refuzului de a fi recenzat. S-a motivat nevoia înregistrării codului cu posibilitatea pe care o oferă acesta de a elimina dubla înregistrare a persoanei, ceea ce este corect. Există însă o raţiune mult mai importantă și cu implicaţii pentru viitor. Un recensământ cu un înalt grad de acoperire a populaţiei şi cu CNP pentru populaţia înregistrată ar fi permis construirea unui autentic registru al populaţiei, iar ţinerea lui la zi după recensământ ar fi putut constitui o componentă majoră în efectuarea viitorului recensământ, abandonând formula de până acum (formulare şi recenzori) şi trecând astfel la un recensământ efectuat pe bază de registre, surse administrative elaborate între timp și cercetări selective. »

Din Vasile Gheţău – Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012


Napocalipsa

vineri 15 Iun 2012

Trebuie doar puțină bună credință ca să constați că dezumflarea zgomotoasă a PDL-ului la alegeri şi după nu aduce nici uriaşe satisfacţii, nici pîine mai multă pe masă. A, dacă s-ar fi petrecut acum 18 sau 24 de luni, ar fi fost altceva. Cum însă toată lumea cu mintea în cap – spre două milioane de oameni – ştia de doi ani pe puţin cît de factice e farsa sinistră susţinută guraliv de instanţe interne şi externe şi de închinaţi şi plătiţi mediatici interni şi externi, fenomenul de « surpriză » e cu desăvîrşire absent. Şi mai puţin plăcut e să constaţi în ce hal de abureală s-au putut afla toţi politrucii fără deosebire, căci ei sînt indistinct uluiţi de ce s-a petrecut : unii de scorurile mult mai mari decît cele aşteptate, ceilalţi de scorurile mult prea mici. Ei, politrucii, au fost cel mai bine prostiţi – nu poporul ! – de sondorii şi consilierii lor, de fiinţele care trebuiau să le livreze imagini realiste ale teritoriului şi ale aşteptărilor. Dresaţi în propria goană după un succes idealizat sau handicapaţi de teroarea ipotetică a atotputernicelor instituţii de forţă, ameţiţi care de sprijin şi care de refuz ocult de principiu, au ignorat tocmai masa concretă în stare să le legitimeze visurile. Masa aceea pe care, din neglijenţă, prostie, calc verbal sau superbie, o numesc « public », iar nu opinie publică, aşa cum s-ar cădea. Sigur că, în fond, ei nu greşesc : în oribilul adevăr al tranziţiei, sforarii pseudopolitichiei de la noi s-au transformat, prin perpetua lor minciună, într-o trupă de « teatru » care evoluează în faţa unui « public ». Şi, aşa cum actorii ştiu totul despre piesa şi teatrul lor dar nimic despre publicul aflat în bezna de dincolo de buza scenei, aşa nici politrucii n-au mai avut de multă vreme vreun contact viu cu « populaţia » (altă măgărie curentă, indicînd turma care doar îndură).
Adesea în lume, cînd situaţia e gravă, zisa « populaţie » spune la alegeri şi la referendumuri ceea ce are esenţial de spus, fără să se preocupe de opţiunea politică în sine sau de răspunsul potrivit la o întrebare simplă. Această schemă de tip « una vorbim şi başca ne înţelegem » e banală în ştiinţa politică. Deloc banal, în schimb, e să faci faţă uriaşei provocări şi să reuşeşti o oarecare ameliorare a condiţiei populare. La votul recent pentru locale deci, lumea a spus « să i se taie capul lui Băsescu, să moară PDL, toţi mizerabilii care ne fură şi ne scuipă de ani de zile să meargă la zdup, să aducă banii înapoi, să dispară de pe hartă ». Lumea gîndeşte şi voieşte aşa în chip radical de doi ani pe puţin, plasîndu-l pe Traian Băsescu pe la 5-6 % şi fixînd PDL-ul pe creasta marjei de eroare tot de pe atunci. Lumea nu pricepe ce e cu USL-ul – şi nici nu e simplu ! –, ci doar că, exact ca la biliard, dacă votezi USL, îngropi Băse+PDL. Punct. Consecinţa factuală e că USL apare… cîştigător.
Cum arată de aproape pretextul de bazin de voturi tomnatice PPDD ? Ca un zero barat. Şi « iniţiativele » încă nebotezate dar puse în conturul gol al unui MRU sau Nicuşor Dan sau X la pătrat ? Tot aşa. « Publicul » şi « populaţia », adică lumea, cum ar veni, nu pot fi convinse nici că noii guvernanţi sînt cu totul altceva decît cei vechi. Nu de alta, dar garniturile cu care defilează nu sînt nici noi, nici încărcate de planuri şi idei, după cîte s-a văzut pînă acum. Ca să fie mai tolerabile decît anarhia în sumbrul viitor ce ne e hărăzit, ar putea doar să se lanseze într-un judiciarism de zile mari. Ar aduce astfel şi satisfacţii, şi nişte bani în trezorerie. Doar că puţini sînt cei care mai speră naiv la asemenea răfuieli, lămuriţi fiind cei mai mulţi despre colaborarea transpartinică, dulapurile încrucişabile pline de şantaje potenţiale etc. Văzînd cu ochii minţii şi bunele acorduri de neamestec care au făcut posibilă conservarea unei plăci turnante ca Aradul şi a unei pompe ca Neamţul, ca să nu mai socotim « detaliile » din alte locuri, majoritatea s-a clarificat asupra capacităţii de Sf. Gheorghe-USL în faţa balaurului şi a zîmbit, necăzînd deloc de sus şi neemoţionîndu-se de soarta prinţesei România (moartă în cifre şi rapoarte, vie numai în oarece cugete şi simţiri).
În schimb, Clujul a făcut şi face cît o victimă de accident căzută pe claxon. Nici un airbag fantezist nu reuşeşte să amortizeze şocul întîlnirii cu mama potlogăriei. Prin care, culmea, se vede totul ca prin sticlă – nu doar neverosimilul joc al ştampilelor şi al circuitelor de noapte, ci chiar discutabilele ştampile asupra Internelor şi Administraţiei, ca şi asupra împletiturilor penale multinaţionale care au covîrşit în ani biata capitală transilvană, împroşcînd cu noroi atîţia nevinovaţi votanţi cu şcoală şi/sau frică de Dumnezeu. Bucureştenii rîd deja citind umila presă clujeană care-l răsfaţă pe Boc cu frumoase amintiri de omenie din anterioarele mandate. Rîd ei, rîd, dar esenţialul capital de încredere le-a fost dinamitat : nu e vorba de încredere în competenţe, lucru imposibil, ci batăr în cinstita numărare a voturilor, sarcină de aritmetică elementară de care « instituţiile » nu s-au putut pur şi simplu achita, căci obedienţa la aranjamente a fost mai tare, sfidînd şi evidenţa, şi bunul simţ, şi dosarele, şi aspiraţiile oricui.
Problema devine astfel din dilemă şaradă. Ce nevoie mai e de vreo aşteptare pretins înfrigurată a unui vot general în noiembrie din moment ce mareea a acoperit totul şi a făcut să explodeze PDL-ul, cu UNPR şi UDMR de gît ? Nici una. De ce ar trebui respectată cavalereşte înţelegerea cu Băsescu pe tron, ca să cangreneze el, pasiv şi histrionic, un post care-i poate fi util unui om înţelept, abil, activ pe plan european şi/sau mondial ? Nu există nici un motiv, iar cavalerismul unilateral irită « publicul » la nebunie. Sigur, marile dansuri de temporizare din tot felul de raţiuni pot fi înţelese, dar ghinionul e că ele erodează şi sărăcesc. Nu de voturi, de care nu-i mai pasă nimănui – că n-are de ce să-i pese –, ci de nădejde şi de interes de a mai sluji naţiunea şi sistemul de pensii. « Publicul » – nenorocitul acela pe care închipuiţii ţin să conteze că ar mai căsca gura cu lunile la spectacol – îşi face bagajele. Se ridică încet de pe scaune, cere scuze pentru deranj şi se strecoară afară din sală, grăbit să-şi găsească valize pînă nu se închide şi robinetul importurilor utilitare. De ce-ar mai sta să vadă în noiembrie o mediocră punere în scenă de « nalegeri » după ce s-a îngreţoşat în iunie de « napocalipsă » ?


Dinţi pentru un Negoiţă

vineri 1 Iun 2012

Unele ştiri, dintre puţinele care mai merită să fie citite, sînt mai grăitoare decît par la prima vedere. Sînt adică « emblematice », cum ar zice unii. De pildă, despre Liviu Negoiţă care dă jos panourile publicitare ale lui Robert Negoiţă ca să le pună în loc pe ale lui. Rezultă că e loc puţin, iar înlocuirea lui X cu Y e singura soluţie pentru ca Y să stea în scaun în locul lui X. Nu lîngă el, nu în acelaşi timp, nu la galerie, ci chiar în acelaşi loc.
Cei care s-au ofuscat în iarnă la auzul sloganului « PDL = USL » pot s-o ia acum cu bonomie şi să adopte formula ambiguă « ori PDL, ori USL ». Pot opta şi pentru « PDL + USL = RO », care e chiar mai aproape de evidenţa pe care o trăiesc. Şi care constă în a admite că ţara şi locuitorii ei nu contează. Contează doar figuri, canale, reţele, sfori care aparţin aceluiaşi mare borcan de cîteva decenii. Partidele, campaniile electorale, bătăliile intra- şi extraconstituţionale interesează numai borcanul, iar acesta ocupă locul – unic şi puţin – cînd cu unii, cînd cu alţii, scoşi mai mult sau mai puţin întîmplător de sub capac să mai ia aer odată la cîţiva ani.
Ţara şi locuitorii ei au un singur rost : să plătească supravieţuirea formei rotitoare din borcan. Cum mulţi au plecat, la fel de mulţi evită forme legale de plată, destui îşi lungesc agonia din pensii şi alocaţii, taxele şi impozitele pe care ni le cere borcanul puţinilor proşti rămaşi ar trebui, îmi zic, să rămînă o bună bucată de vreme neplătite. Mă gîndesc cum ar fi să-mi plătească borcanul restul vieţii pe care mi l-aş petrece în puşcărie de pe urma nesupunerii mele civice. Hai că un an sau doi m-ar ţine pe ceva zeamă cu pesmeţi, dar după aceea ? Cred că m-ar otrăvi şi mi-ar fura dinţii de aur din ţeastă înainte de-a mă azvîrli în groapă. Asta numai dacă aurul ar mai avea căutare atunci, fireşte.