Jurnal de referendum iulie-
august 2012

joi 23 Aug 2012

Bun a fost referendumul ăsta ! A făcut lumină în sat cît o explozie nucleară : a arătat cîtă demagogie colcăie în speech-urile despre măreţia UE, a scos din bîrlog foamea PPE, a pus în șpagat parteneriatul strategic, a ridiculizat în prime-time pretinşii neutri din media, a îngropat definitiv clica de apăratori ai „democraţiei occidentale“ care stătea, vezi Doamne, într-un nume de om, a pozat justiţia la vîrf în poziţiile infamante care nu se bazaseră pînă acum decît pe zvonuri, a radiografiat starea şi culoarea instituţiilor majore menite să asigure ordinea şi siguranţa, toate apte să producă mai multă dezordine şi nesiguranţă decît o galerie de fotbal, care o fi ea animată de un ideal simpluţ, dar măcar acela e autentic şi clar.
A adus referendumul şi destule surprize. Două îmi par că merită să fie luate în seamă mai ales. Una, mai mică, ar fi aceea că « politicul » apare ca un peşte mult prea lunecos ca să se lase prins ca lumea de cineva, de la vlădică pînă la opincă. Ieşit din toate gurile şi scris în lung, în lat şi în curmezis pe tot Net-ul de milioane de ori pe zi, n-a făcut decît să-şi întărească scheletul de stafie. Ca o zvîrlugă, refuză să sară în undiţă, ocoleşte năvoadele, îi face în sîc unui pretins consilier economic care-i întinde juvelnicul. Pentru mulţi, « politicul » e un fel de banderolă de gaşcă ; pentru puțini, e o mască a interesului personal cu miros prăfuit de carte din pod ; pentru cîțiva, birocrați mai ales, e o jegoasă amenințare a avantajelor dobîndite cu infinite sacrificii morale.

*

În fine, toată schema de chemări și boicoturi de partid a părut cu săptămînile să cadă într-o ureche surdă. Mai corect, într-una care se preface surdă – talent excepțional al țăranilor care te vînd și te cumpără într-o clipită, muți și surîzînd tîmpeşte. Or, ei sînt departe de a fi tîmpiţi : oare nu-s tot aceia pe care i-au prostit zece partide pînă acum, de şi-au tot schimbat siglele ca să-şi tragă apă, gaz sau drum, şi-au rămas tot cu mîna întinsă ?! O, ei nu sînt proşti deloc : au ieşit la vot la locale ca să se scape de monştrii impertinenţi care-i sfidaseră cîţiva ani, zi de zi, şi care au ajuns să se ascundă sub nume de asociaţii, mişcări şi uniuni altfel colorate decît banda din care continuau să facă parte ; şi au ieşit la referendum ca să-l demită pe smintitul care închinase ţara străinilor, pentru că altfel n-ar fi fost de înţeles cum de ei şi ai lor se usucă pe picioare, în timp ce el şi ai lui hăhăie în continuare şi ameninţă rînjind pe un ton de « trai, nineacă ! ». Nimic « politic » în toate astea ! Numai lucruri foarte « personale », cum personale şi deloc politice au fost mii şi sute de decizii antisociale, antiprofesionale şi antinaţionale. Toate șubrezind pînă la demolare stat şi prezent, unitate şi viitor. A doua surpriză, mai mare, a fost aceea a slabei cunoaşteri a românilor şi din partea politrucilor, şi dinspre funcţionărime, sociologi, poliţai de varii grade şi arme. Mai precis, de cînd au adormit ei ultima oară (de cînd au făcut adică adevărate ample anchete de teren, sondaje largi şi detaliate, de cînd au tras ultima tură de lecturi, au cercetat bazele de date, au parcurs statistici şi studii tematice din meserie), adică de-acum vreo zece ani şi mai bine, populaţia ţării s-a schimbat de n-o mai recunoști. Şi în cifre, şi în locuri, în gusturi, în experienţe şi aşteptări. Lumea românească din vara lui 2012 e pur şi simplu alta decît cea din 2000 ! În plus, cu avalanşa tehnologică pe ea, cu paşapoarte şi umblări non-stop, conturi de toate felurile, joburi şi cursuri în Europa întreagă şi sute de canale, mii de site-uri şi bloguri sub nas, anii care au trecut pot fi înmulţiţi cu patru faţă de molcoma durată calendaristică măsurată într-un secol anterior.

continuare »


marți 21 Aug 2012

© Vlad Predescu
Tranziţie august 2012


Nici Victor Ponta nu mai e doctor, dar nici marinarul nu mai e preşedinte

luni 20 Aug 2012

Petru Romoşan

Guvernul Victor Ponta a venit ca un guvern provizoriu sau temporar sau cu durată de folosinţă limitată. Pentru a organiza alegerile locale şi, eventual, pe cele parlamentare. Nu avea în fişa postului suspendarea şi demiterea preşedintelui foarte detestat Băsescu Traian. Dar s-a întîmplat să fie.
Cu sau fără plagiat, la 100 de zile, guvernul Victor Ponta se poate lăuda cu reuşite reale. Reparaţiile materiale şi morale pentru angajaţii statului şi pentru atît de nedreptăţiţii pensionari furaţi la drumul mare de Băsescu şi ai lui sub sinistra îndrumare a FMI, punerea sub urmărire penală a foarte marelui peşte băsesc Sorin Blejnar şi a crimei organizate de la conducerea Fiscului, înlăturarea lipitorilor securistice naţionale şi transnaţionale, aşa-zişii « băieţi deştepţi », escroci patenţi, ca să nu mai vorbim de organizarea alegerilor locale în bune condiţii. Cu plagiat sau fără plagiat promovat de Dilema pleşistă, de ghedeseii de la revista 22 şi de alţi contributors fără operă şi evenimenţiali din România noastră liberă, o mare parte a populaţiei României trăieşte într-o nebunie anti-Băsescu, perfect explicabilă. Toată această populaţie îi este recunoscătoare junelui Ponta, mai ales pentru stomacul său de struţ, adică unul capabil să digere orice, dîndu-i astfel ei, populaţiei, posibilitatea să-l ardă la urnă pe marinarul scelerat la intern dar supus internaţionalist.
Din moment ce Băsescu a fost ciuruit în văzul lumii româneşti şi al întregii planete, operaţiunea este deja un mare succes, iar USLului i se iartă graba şi improvizaţia cu care a organizat referendumul – nici pe alţii nu i-a interesat pînă azi cîţi români mai sîntem pe Pămînt şi pe lîngă Munţii Carpaţi. Există un înainte şi un după 29 iulie 2012. Avalanşa de contribuţii a scribilor băseşti şi orăcăitul broaştelor media nu fac decît să confirme cît rău le-au făcut milioanele de voturi DA pentru demitere. Avalanşa de articole pro-Băsescu ne dă doar nivelul foarte ridicat de prostituţie al « intelectualilor / fripturiştilor lui Băsescu », ca şi al celorlalţi acoperiţi din presa de partid şi de stat finanţată de la buget. Poporul e în altă parte. Poporul e la urne şi nu mai suportă criza datorată prea multor guverne Boc, plus penibilului arivist Ungureanu. Iar PDLul pare şi el foarte mort şi îngropat. Este şi acesta un succes ? Este. Bineînţeles, « fripturiştii » băseşti ţipă ca din gură de şarpe « ia-l de pe mine, că-l omor ! ». Dar îi mai bagă cineva în seamă ?
Printre primii dintr-o lungă listă de propagandişti încolonaţi, ultraneoconservatoarea fanatizată, tovarăşa de dreapta Mungiu-Pippidi (cine este, de fapt, această bunicuţă acrită şi atoateştiutoare ? În numele cui şi în numele a ce dă ea lecţii naţiei noastre ?) scrie o porcărie pentru ziare.com (apropo : cine finanţează ziare.com ? – pseudonime, bre, dar nici chiar în halul ăsta !) despre judecătoarea Mona Pivniceru, pe care o plasează într-o comparaţie vicioasă, ticăloasă, cu procuroarea comunistă Monica Macovei (cine o susţine pe această agresivă ciudată ?). Război civil adică ? Un deliciu ! Dacă Victor Ponta şi preşedintele interimar Crin Antonescu vor reuşi, trecînd peste toate piedicile, s-o instaleze pe doamna Mona Pivniceru în fotoliul de ministru al Justiţiei, guvernarea lor de tranziţie de la regimul Băsescu la o guvernare democratică va înregistra, poate, succesul decisiv. Nu întîmplător, lui Băsescu Mona Pivniceru îi inspiră o frică de moarte. Ar urma, firesc, destituirea jalnicelor instrumente băsisto-transnaţionale Kovesi şi Morar.
Victor Ponta, Crin Antonescu, USLul au reuşit în trei luni să tamponeze grav PDLul şi mafia băsistă. Au avut susţinerea unui canal TV, Antena 3, a cîtorva independenţi interesaţi de destinul ţării lor şi, mai ales, a unui întreg popor maltratat, batjocorit, înşelat şi, în cele din urmă, ameninţat în resorturile lui ultime. E acesta un succes ? Da, tovarăşi, este un mare succes, iar tînărul Ponta, bine susţinut de preşedintele interimar, are deja un electorat asigurat. Cu alte cuvinte, nici Victor Ponta nu mai e doctor, dar nici marinarul nu mai e preşedinte. Gaşca de penali băseşti a fost pusă pe fugă, deşi guvernul Ponta a fost compus din cîţiva old boys şi cîteva old girls, alături de cîteva nume neconvingătoare din TSD (Tineretul Social Democrat), cîţiva liberali de rezervă, fără Atanasiu, Fenechiu, Ruşanu şi Tăriceanu. Să facem o socoteală : Udrea nu mai e, Roberta Anastase nici atît, am scăpat de Patapievici,Vasile Blaga de la Vamă şi-a arătat adevărata faţă de sectorist, ştim aproape totul despre cei nouă pitici vişinii de la Curtea Constituţională, ştim pe cine susţin americanii, ştim cît de iresponsabili sînt birocraţii de la Bruxelles. Progres sau nu ?
Ce i se poate reproşa cu adevărat guvernului Ponta, cu toată prezenţa plină de bun-simţ şi echilibru a ministrului Florin Georgescu, e lipsa de proiect economic şi, chiar mai grav, lipsa unui proiect de ţară pe termen lung. Şi încă mai grav, nici nu pare interesat de aşa ceva, lui Victor Ponta pare să-i fie prea destul faptul că a ajuns prim-ministru. Şi, din acest punct de vedere, seamănă periculos de mult cu Emil Boc şi cu Mihai Răzvan Ungureanu, şi chiar s-ar putea să-i fie fatal. Cu sau fără Băsescu.


Câţi români sunt în Italia, Spania etc. ?

vineri 10 Aug 2012

« Toate informațiile disponibile din surse naționale și internaționale asupra imensei migrații pentru muncă a românilor vehiculau o dimensiune de 2-3 milioane persoane. Chiar dacă nu sunt disponibile date complete sau aproape complete asupra numărului de români aflați la muncă în străinătate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni, informații parțiale din surse autorizate converg spre un număr aflat între 2 și 3 milioane. După datele publicate de Institutul Național de Statistică al Italiei în septembrie 2011, numărul de români rezidenți în Italia la începutul anului 2011 era de 969 mii (ISTAT, 2011). Pentru același moment, Ministerul Muncii și al Imigrației din Spania menționează cifra de 842 mii români cu reședința în Spania (Ministerio de Trabajo e Inmigración, 2011). Cele două cifre duc – doar ele – la 1811 mii români având reședința în Italia și Spania (înscriși în registre administrative). Este foarte probabil ca la aceste cifre să se adauge un număr de români aflați în cele două țări fără să fie înregistrați și fără să apară în statisticile oficiale, ceea ce ar însemna în jur de 2 milioane persoane. Dacă adăugăm cifrele referitoare la românii aflați în alte țări reprezentând destinații importante ale migranților români – Germania, Franța, Grecia, Austria și chiar Ungaria –, numărul total depășește 2,5 milioane.

Recensământul din octombrie 2011 ne-a arătat o populație stabilă de 19043 mii locuitori și, dacă vom compara această cifră cu cea de la recensământul din anul 2002 (21681 mii), vom vedea că reculul este de 2638 mii locuitori. Numai că acest recul provine atât din migrație, cât și din scăderea naturală a populației, iar descompunerea în cele două componente duce la următoarele contribuții : 424 mii este scădere naturală și 2214 mii reprezintă migrație externă negativă, această din urmă valoare înscriindu-se în plaja deja amintită, luând în considerare și o mișcare de retur în ultimii ani, mişcare provocată de criza economică și financiară din țările în care se află cei mai mulți migranți. Cifra pe care ne-o oferă recensământul asupra românilor plecați în străinătate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni este de numai 910 mii, ceea ce înseamnă că 1,3 milioane dintre cei plecați nu au fost înregistrați în gospodării fie pentru că nu a avut cine să-i furnizeze informații recenzorului, fie pentru că locuințele respective nu au fost vizitate de recenzori. Neavând o înregistrare fiabilă a migrației externe la recensământ ori o altă sursă credibilă, singura posibilitate de a estima această componentă devenită majoră în evoluția populației României este cea a balanței pe care am folosit‑o, cunoscută sub denumirea de „ecuația de estimare a populației“ (population estimating equation), cu toate riscurile pe care o astfel de abordare le poate genera. În această privire generală asupra numărului populației, nu este luată în considerare posibila nerecenzare a unui procentaj din populație (stabilă sau compusă din persoane plecate). »

Din volumul lui Vasile Gheţău – Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012, pp. 10-11


La Curtea Constituţională sau Recviem în Cimitirul Vesel (II)

joi 9 Aug 2012

Mă pregăteam să-mi scot batista de jalea Curţii – cui îi face plăcere să se holbeze la zbaterea unor muşte într-un borcan închis ermetic ?! – cînd mi-au căzut din întîmplare ochii pe eseul ei recent pe marginea îndemnului dat de PDL şi de Traian Băsescu către alegători de a nu merge la vot la referendum. Şi mi-am pus la loc batista în poşetă şi am rîs din toată inima. Toată însăilătura e comică şi nu e de crezut că vreun român practicant al dreptului ar îndrăzni vreodată s-o producă pe o masă în faţa unei Curţi străine. Mai ceva ca la halterele olimpice, CCR se sforţează să clarifice acolo faptul că boicotul nu e nici infracţiune, nici contravenţie şi nici măcar abuz. Şi asta deşi, dacă lucrul poate fi valabil pentru un partid, nu e deloc valabil pentru un preşedinte ieşit din sufragiul universal, care nu e cu nici un chip partinic, oricum am aşeza un sistem legal, inclusiv cu capul în jos şi picioarele în sus. Curtea, care nu e formată din proşti, oricît ar fi oamenii aceia de puţin zidiţi în experienţă de tribunal, se face că nu ştie că s-a terminat de mult cu moda necivilizată a boicoturilor politice. Nu de alta, dar ştiu toţi studioşii în ştiinţe politice că ele nu-i duc departe pe cei care le practică : toate facţiunile care cheamă la boicotarea unor alegeri sau referendumuri îşi asigură antipatia populară, se autodiminuează şi, în final, se autodinamitează. Cine-o mai cînta cu boicotul de curînd ? Parcă acum vreo două luni monarhiştii libieni, care nu voiau să le ia ţara de sub nas stăpînii NATO, după ce o făcuseră oricum praf ; tot pe atunci, un imam furios le predicase algerienilor să nu se ducă la alegerile generale, dar se trezise că fusese auzit cu groază şi pîrît chiar de ai săi, cei din moscheea de la marginea Capitalei, iar ministrul Cultelor i-a făcut onoarea de a-l trage de urechi, explicîndu-i că « trebuie » să cheme oamenii la vot, să pună fiecare în urnă ce doreşte ; ba mai erau prin iarnă cap de afiş al exotismului politic şi partizanii partinici ai lui Laurent Gbagbo, care chemau la boicotarea legislativelor după ce şeful lor, încarcerat în cele din urmă, montase o răzvrătire împotriva rezultatelor scrutinului prezidenţial care blocase şi însîngerase inutil Coasta de Fildeş cu lunile. De vreo altă « podoabă » mai nouă n-am ştiinţă, dar şi aşa tovărăşia boicotistă îmi pare arhidubioasă.
Poate că elementele cele mai hazlii din explicaţia Curţii sînt cele prin care ni se oferă nouă, alegătorilor, cu două mîini minunatul drept de a nu vota, adică banalul nostru absenteism – global, de altfel –, el fiind sofistic asimilat boicotului. Doar că, dat fiind că noi nu sîntem în cauză în mod real, ci « boicotatorii » – noroc că nu-şi impun « cu forţa », ni se spune, voinţa asupra noastră ! –, aflăm cu stupefacţie că şi aşa, « printr-o conduită pasivă », ne putem « impune voinţa politică ». Ce-i drept, prin conduita noastră pasivă am ajuns unde-am ajuns… , doar că nu ne ducea capul că asta ar fi fost proba vreunei voinţe ! Ca să vezi, ne supraluminează Curtea, ne-am putut vedea astfel « realizate » propriile convingeri neacceptîndu-le « în mod indirect »  pe cele contrare. Ei, ne-am pricopsit ! În tristeţea noastră, măcar n-avem parte de păcatele pe care, Doamne fereşte, ni le-ar fi adus oarece convingeri şi acţiuni.
Ce mai, citeşti şi te cruceşti, dacă nu te îneci de rîs. Nu poţi să nu ţi-i imaginezi pe marii lideri ai lumii de azi şi de ieri propovăduind fuga de la urne, spatele întors comunităţii, uşa trîntită în nas şi alte binefaceri ale acestui not to be, care e, iată, însăşi calea de a evita crima (Hamlet), războaie (WW I, WW II etc.), întîlniri de gradul trei la CPI, CEDO şi alte incinte de mare instanţă.
Ca de obicei, după multe hohote, te copleşeşte şi o melancolie. Unde naiba s-a mai văzut automutilare, sabotare, implozie programată – căci ce altceva e acest « Noapte bună, copii ! » al Curţii noastre Constituţionale ? – care să fi devenit, printr-un hocus-pocus extraordinar, apoteoza unui popor la ananghie ?! Nicăieri şi niciodată. Ultimul naiv stupid care-mi vine în minte e Pétain. În octombrie 1940, s-a întîlnit cu Hitler (acelaşi !) la Montoire şi s-a oferit, plin de zel, să depăşească prin bunăvoinţe colaborarea limitată pe care armistiţiul i-o impunea Franţei ocupate. Ţinea să creadă mon général că o să obţină aşa un tratament zis « privilegiat » pentru Franţa într-o Europă germană. Ce-a obţinut ? O bestialitate germană la pătrat şi un oprobriu de granit, rezistent prin milenii…
Poate că blînda Curte supuşită joacă pe o scenă mult prea mare pentru ea. Mărimea scenei, e limpede, contează de la o altitudine în sus în stat. Uite, de pildă, că tot mi-am amintit de Franţa-mi de adopţie, există şi acolo o asemenea măreaţă Curte, dar îi zice Consiliu Constituţional (natura şi statutul seamănă : tot 9 judecători aleşi pe 9 ani, o treime se schimbă la 3 ani, tot cu cvorum de 7 etc. ; sînt numiţi de preşedintele Republicii, de preşedintele Senatului şi de cel al Camerei, iar foştii preşedinți ai ţării sînt membri de drept). Acolo nu e nici măcar obligatoriu ca membrii să fie jurişti. Şi totuși, dacă te uiţi la compoziţia concretă, constaţi că marile studii de drept apar peste tot (există inclusiv doctorat, adică un summum rarisim pe acele plaiuri, există şi au existat foste vîrfuri ale magistraturii şi chiar glorii mondiale ale justiţiei), alături de înalte şcoli politice şi administrative. Oare de ce ? Oare la ce folosesc şi nişte foşti preşedinţi ? Mă gîndesc că esenţialmente din cauză de mărime a scenei. O scenă pe care o Constituţie, fie ea şi perfectă, şi nişte coduri – lucruri pe care le stăpînesc foarte bine mii de oameni în Franţa – nu-s de ajuns pentru a evita, cu simple litere şi cifre, un război civil.


La Curtea Constituţională sau Recviem în Cimitirul Vesel (I)

miercuri 8 Aug 2012

Cine s-a încăpăţînat să urmărească sinusoidele României de după 1989 nu s-a plictisit nici o zi şi ştie, fără îndoială, cîtă oboseală a însemnat pentru guvernanţi zigzagul ăsta obligatoriu. Să tot înşiri lucruri care nu există, să tot dai spectacole la intern şi la extern, să tot fugăreşti criticii lucizi, să smulgi ceas de ceas cîte o părticică din ţară cînd pentru unii, cînd pentru alţii şi, culmea !, să te tot acoperi în vremea asta cu legi, una mai brează ca alta şi creatoare de conflicte, viduri şi nulităţi, adunătoare de jurisprudenţe inutilizabile, păi nu e de şagă ! Şcoala de drept românească, foarte apreciată în străinătate pentru prestaţii de rafinament, şi-a dat, de fapt – dar asta ştiu prea puţini străini –, măsura în ţară, supravieţuind cu sula în coaste şi sacrificînd propriei tradiţii, dînd liber la ciupeală cu o mînă – pe principiul asasinului bine plătit – şi incriminînd protestele la adresa castei cu cealaltă – căci situaţia de victimă o precede pe cea de călău. Cum-necum, graţie şi multor gesturi nobile de dreptate, făcute taman cînd nu le mai aştepta nimeni, justiţia s-a drogat că s-a scos.
Însăşi Curtea Constituţională, aşa politică şi suprajudiciară cum e ea, s-a descurcat de bine, de rău pînă nu demult, înfofolindu-şi părtinirile inevitabile în temeiuri şi excepţii, aşa încît să iasă mereu din scrisul ei mărunt un « bebeluş » cît de cît credibil. De cîţiva ani însă, gîfîitul i se aude şi ei. Cam de cînd a demarat programul de luare pe sus, cu valuri de bani, arborescenţe de partid întinse pînă în grădiniţe şi creşe, Gauleiter-i cu cîteva clase în oraşe şi judeţe, demagogie sumară şi violentă, dovleci de propagandă plesnind de seminţe şi sănătate, tone şi chintale de abuzuri prăznuite drept reforme, sărăcii de criză drapînd hoţii multilaterale. Biata Curte, ce era să facă ?, a intrat în derapaj. Controlat, deşi ordonat la început. Apoi, mai zilele trecute, a ajuns sărmana să fugă din calea poporului, dar şi să se apere de şefii ei urmăritori zvîrlind în urmă decizii duble, paragrafe rătăcite, calendare confuze. În fond, era felul ei de a declara că, după ce a mîncat atîta nazism pe pîine, măcar recunoştea de departe her master’s voice, adică Führerprinzip-ul.
Abdicarea asta împiedicată a stîrnit deocamdată un fel de milă acră. Exact aceea cu care l-au întîmpinat adesea nemţii pe Franz Gürtner, ministrul de Justiţie al lui Hitler între 1932 şi 1941 (cînd s-a şi sfîrşit). Jurist eminent, omul s-a străduit în repetate rînduri să ţină piept ororii care creştea în jurul lui, dar neieşind de tot din rînd, doar atît cît să se păstreze nişte aparenţe de legalitate. Dar ambiguităţile judiciare lucrează ca arsenicul şi, după nouă ani de crunte baricade, năpăstuitul ministru Gürtner a atins şi culmea grotescului. A devenit celebru prin răspunsul pe care i l-a dat unui judecător ce protesta că o măsură impusă cu forţa nu avea la bază nici o lege sau ordonanţă dată de Hitler : « Dacă nu puteţi recunoaşte voinţa Führer-ului ca izvor de lege, i-ar fi spus ministrul, atunci nu puteţi rămîne în funcţia de judecător. » Quod erat demonstrandum.


Cum a compromis Băsescu Traian reţeaua externă de sprijin a României

luni 6 Aug 2012

Petru Romoşan

Ce trebuia să se întîmple de mult s-a întîmplat în sfîrşit : Băsescu Traian ne-a făcut de rîs pe toată planeta. A patra şi, probabil, ultima sa tentativă de lovitură de stat a eşuat jalnic. Celelalte trei lovituri reuşite au fost, în ordine : « fraudarea alegerilor » în 2004, autosuspendarea sa în 2007, prin care s-a reîncărcat (reloaded) politic în dauna unei opoziţii nătînge, şi, în sfîrşit, realegerea sa dubioasă din 2009 (nu e vorba de voturile supranumerar de la Paris, ci de cele vreo 2-3 milioane obţinute cu STS-ul, vorba făptuitorului). După unii, loviturile de stat ale lui Băsescu Traian ar fi şi mai numeroase – vezi « soluţia imorală Voiculescu », refuzul de a numi un prim-ministru al majorităţii ieşite din vot, constituirea UNPRului, reînnoirea mandatelor lui Emil Boc, numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu ca prim-ministru etc. De fapt, încă de pe vremea guvernului Ciorbea, Băsescu Traian o ţine într-o lovitură de stat permanentă. Starea naturală a unui aşa-zis preşedinte jucător e lovitura de stat cotidiană. S-o luăm sistematic.
S-a observat deja – a făcut-o Sorin Roşca Stănescu printre alţii – că momentul suspendării a fost impus de însuşi Suspendatul. După ce a preluat guvernul şi a înregistrat un succes zdrobitor în alegerile locale, USL ar fi putut să aştepte pînă în iarnă ca să se debaraseze de « epava politică Biruinţa » după o izbîndă previzibilă la alegerile parlamentare. Pe Suspendat îl interesa însă să procedeze la autosuspendare imediat, înainte ca puterea USListă să se instaleze temeinic şi înainte ca serviciile să-l abandoneze de tot. Băsescu Traian ştia încă din 2004 cum stăm sau, mai degrabă, cum nu stăm cu listele electorale. Ioan Rus părea numit de Suspendat, în înţelegere pe sub masă cu Victor Ponta. Băsescu Traian avea în mînă toţi aşii, USL-ul nu putea decît să-i accepte timing-ul şi să încerce să-l bată în cursul jocului. Ceea ce, pînă la urmă, a reuşit, piesa-cheie fiind din nou Ioan Rus care i-a comunicat Curţii Constituţionale că nu poate garanta cifra alegătorilor. Dacă nu ar fi acceptat termenii şi calendarul lui Băsescu, USL şi-ar fi pierdut pe rînd toţi miniştrii, făcuţi plagiatori (vezi cazul Mang), cu dosare penale sau cu mape profesionale scoase oportun la « analiză ». Şi iată că, de-a lungul tentativei de lovitură de stat a sabotorului altora, acesta a fost însoţit tot timpul de Vocea Rusiei, care pare a fi o adevărată specialista GRU în logica non-lineară, paradoxală a strategiei militare practicată cu brio şi de preşedintele jucător în toată cariera lui, de la Rouen, scamatoria cu flota noastră şi pînă la ţîpuriturile iceriste recente despre lovitura de stat.
Dar lovitura de stat a lui Băsescu Traian a avortat. Securistul comunist nu a luat în calcul jocul democratic. Şapte milioane şi jumătate de cetăţeni români l-au « ciuruit » : Băsescu Traian seamănă din ce în ce mai mult cu un Dracula de bîlci, iar asistenta lui blondă pare şi ea să-l abandoneze. Site-ul cotidianul.ro a produs un serial cu susţinătorii externi folosiţi în interes propriu de Băsescu Traian. Joseph Daul, politician de mîna a treia, aproape anonim în Franţa, specialist în abatoare şi carne de vită, promovat în zoo-ul politic de Nicolas Sarkozy ; foarte cunoscutul (la noi) Mirel Bran, corespondent Le Monde şi media locală din Franţa şi Elveţia, cu o producţie tipărită în cîteva rînduri pe banii ICR, plus producţiile culturale ale soţiei de la dînsul ; Laura Balomiri, Austria Presse Agentur, Televiziunea ZDF şi cotidianul austriac Der Standard ; Vlad Odobescu, de la Dilema Veche, în USA Today ; ICRistul Keno Versek în Der Spiegel ; Carmen Păun, clienta ICR, reporter în EUObserver ; Liliana Ciobanu, fostă Realitatea TV, în The Economist ; Raul Sanchez Costa, în cotidianul El Pais, bursier ICR, o impresionantă pletoră de corespondenţi la publicaţii de primă mărime din Belgia (Bruxelles), Germania, Spania, Austria, Marea Britanie, SUA etc. O foarte importantă reţea de sprijin, construită cu mari eforturi, şi nu doar financiare, de serviciile noastre abilitate şi de ICR, el însuşi un serviciu, iată, deşi nu în sens cultural. Numai că aceşti oameni trebuiau folosiţi în interesul României, iar nu în cel personal al lui Băsescu Traian. Cine răspunde pentru asta ? Vor urma demisii sau demiteri după ce referendumul va fi validat, dacă va fi validat ? Cît despre reţeaua internă de sprijin a lui Băsescu Traian (dirijată de istericul postsovietic Tismăneanu Vladimir de la Washington, împreună cu cîţiva locotenenţi şi caporali locali şi alţi contributors rătăciţi sau Ioana-Ene-pe-la-gene, pseudonim neidentificat), rămîne de văzut dacă nu cumva e şi aceasta o reţea externă, plătită de fraierul contribuabil mioritic.
Ar mai trebui să atragem atenţia asupra sindromului « vorbitul în oglindă », asupra dedublării şi schizoidiei. De mai mult de opt ani, Băsescu Traian vorbeşte în oglindă despre Adrian Năstase, despre corupţie, despre trădare de ţară. Şi psihiatrii români ar trebui să se pronunţe în această privinţă. Băsescu Traian e de mult o « chestiune » care nu ţine de politică sau de istorie, ci doar de patologie. În cele din urmă, lovitura de stat e una uşor de decriptat prin sindromul « vorbitul în oglindă »… « Cine zice ăla e » sau « hoţul strigă hoţii » e o strategie pe care o poate înţelege toată lumea.


vineri 3 Aug 2012

© Vlad Predescu
Ţara în 2012


Carantina

vineri 3 Aug 2012

Și poc ! Divina inspirație lovi Curtea Constituțională. Nici o fragilă rațiune omenească nu poate pretinde că a vizat, cu lumina ei, cele exact 40 de zile întinse pe covor dinaintea unei posibile şi foarte probabile salvări. E chiar carantina veche de milenii, menită să te ţină departe de bolnavi şi de patul lor, pe urmă de ciumaţi şi leproşi, apoi de oameni şi animale care trebuie, prin trecerea timpului, să arate că sînt sănătoşi, adică nu prezintă pericol pentru civilizaţie.
Ideea de pericol copleşeşte în chestiunea carantinei. E limpede că ea a fost declanşată fiindcă s-au manifestat simptome foarte alarmante. Cel mai teribil e, poate, cel al iresponsabilităţii absolute. Un ministru de Interne responsabil ne-ar fi avertizat : dacă vreţi cvorum la referendum, noi nu sîntem în măsură să avansăm cifre fiabile pentru că ştim ce se poate găsi în registrele noastre, deci întrebaţi-i pe alţii. O Autoritate Electorală Permanentă ne-ar fi prevenit la rândul ei : nu veniţi la noi după cifre, noi n-am fost pînă acum nici serioşi, nici autonomi, sîntem nişte căpușe pe bani buni, uite că ne facem bagajele, deci bateţi la altă uşă. În loc de aşa ceva, ministerul de Interne a pus pe masă o cifră aberantă, pentru ca apoi să anunţe că n-o garantează, iar Autoritatea a înotat pe sub apă, ca să scoată capul suspinînd în final că ea nu e sigură de nimic. Asemenea atitudini sînt grave, impardonabile. Cine le are nu înţelege în ce post se află şi care e portanţa lipsei sale de discernământ. Trebuie nu doar să plece, ci să și plătească pentru primejdia în care a dus comunitatea cu orbirea sa.
Trecutul încărcat de vicii al administrației nu-l crede nimeni gata de reparat în cîteva zile, dar nu despre trecut e vorba. Important e chiar prezentul imediat, şi deci de-a dreptul sensul carantinei. Slabă speranţă însă de la realismul elitei politice : deschide instant gura o fostă ministreasă pedelistă ca să anunţe că, dată fiind bezna cifrelor, trebuie invalidate localele din iunie deşi acolo nu s-a cerut cvorum, consumau cu toții voios procente ca să țină pe aparate partide moarte sau seminăscute ; cu un nazalizant complex de superioritate şi un invidiabil calm, un brav consilier penele crede că e util să ne detalieze slăbiciunile funcţionărimii româneşti dintotdeauna, de care n-ar trebui să facă nimeni mare caz, doar merge şi aşa ; intră în vorbă o fostă şi actuală ministreasă pesede, artistă IT, pentru care incompatibilităţile softurilor sînt totuşi un mister improbabil şi care este, prin urmare, convinsă că totul se va drege fără mari eforturi fiindcă există baze de date. Mai bine nu-i mai asculţi şi iei o aspirină. Ei sînt ! Chiar ei. Toţi cei ca ei, vinovaţi fără conştiinţa vinovăţiei lor, bombe cu ceas, cauza pierzaniei noastre. Şi sînt mulţi… Saci de palavre, otrăvitori prin boleşniţa propriei lor puţinătăţi. Cu primejdia orbirii la purtător : nu se văd, căci nu ştiu ce ar fi de văzut ; nu ne văd, căci au fost încurajaţi formal să ne considere invizibili. Le-o fi carantina de vreun folos ? Mă îndoiesc.
Şi totuşi, această carantină care începe la noi vine de se leagă de aceea pe care aproape şi-o încheie Vestul în judecata lui asupra României. Fireşte, străinii aceia de care ne tot împiedicăm ştiau multe despre noi. Aveau o idee destul de exactă despre propriile lor interese şi avantaje în ţara asta coruptibilă prin tradiţie, slabă de înger, şi mai slabă la cadre – că doar sînt promovate tot ca în ´52, ca să fie liniştite toate puterile –, deci uşor de intimidat şi sufocată eficient de propria ei militărie ierarhică.
Ghinion însă, erau şi dispuşi să creadă poveştile vînătoreşti despre Satrapul adulat de ceva între 30 şi 40 % din gloată. Pentru că acestea sînt cifrele puterii tranchilizante după care se mişcă soarele forţei apusene. Păreai nebun cînd corectai un neamţ sau un american pomenind de 10-12 % pentru Arendaş şi partid cumulaţi. Dar 88 % din gloată care să-şi sfideze stăpînii le-a răcit sîngele în vine. Au amuţit : cum se vor face următoarele deal-uri ? E oare de crezut ce s-a mai auzit despre antiamericanismul şi euroscepticismul acestor penibili paysans du Danube ? O să-şi facă de cap ? O să ne pună în primejdie noua sforărie la care tocmai lucrăm ? Am plătit prea mult către prea puțini ? Ne-om fi șters urmele ca lumea ? Dumnezeule, sînt atît de mulţi !
Dar oare real-politicii noştri pricep imensitatea momentului ? Gigantismul ghioagei pe care şi-a însuşit-o poporul prin plebiscit pentru o vreme ? De regulă, noi ne împiedicăm de-un ciot, plecăm urechea la un prost, batem palma cu un pensionar lobbist, ne încredem în ţuţeri şi mai-ştiu-eu-ce inventăm ca să pierdem Cupa, să ratăm calificarea, să ne înjugăm într-un tratat la care nici nu merita să ne uităm. Putem oare face de această dată ca democraţia, adică puterea poporului, să se instaleze, dacă tot a izbîndit, şi să dureze ? Putem fi atît de miopi preţ de 40 de zile aur, încît să nu ne înstăpînim pe Arcul de Triumf care ni s-a dat ?


O populaţie de 19 milioane de români în anul 2011 : ce perspective pentru mijlocul secolului ?

miercuri 1 Aug 2012


Vasile Gheţău

Publicarea rezultatelor recensământului din octombrie 2011 şi consemnarea unei populaţii de numai 19 milioane de locuitori îndeamnă specialistul la plasarea acestui număr în timp, pentru a-i discerne mai bine semnificaţia în istoria demografică a ţării. Există o istorie demografică trecută şi se poate construi o istorie demografică viitoare. Va trebui să ne întoarcem cu 46 de ani în urmă, în 1965, pentru a găsi o populaţie de 19 milioane de locuitori în România. Diferenţa dintre caracteristicile situaţiei demografice în aceşti doi ani este majoră : populaţia României a avut în anul 1965 o creştere naturală de 115 mii persoane ; datele provizorii pe anul 2011 (INS, 2011-2012) indică o scădere naturală de 55 mii persoane.
Pentru a putea plasa populaţia de la recensământ într-o viziune prospectivă, a dezvoltărilor potenţiale, este nevoie de elaborarea unei proiectări demografice. Structura pe vârste a populaţiei este indispensabilă unei astfel de abordări. Distribuţia pe sexe şi vârste a celor 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 urmează a fi cunoscută abia la mijlocul anului 2013, ceea ce înseamnă că ne aflăm şi ne vom afla într-o necunoaştere a acestei structuri demografice fundamentale pe întinderea a doi ani şi jumătate – 2011, 2012, prima jumătate a anului 2013. În Polonia, ţară care a efectuat recensământul populaţiei în aprilie-iunie 2011, numărul populaţiei în vârstă de muncă (18- 64 ani la bărbaţi și 18-59 ani la femei) şi ponderea acestei populaţii, ca şi rata șomajului, au fost publicate în martie 2011 (Polish News Bulletin, 2012). În contextul unei populaţii cu 2,4 milioane mai mică şi cu o structură pe vârste afectată semnificativ de masiva migraţie, mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an şi pentru anul 2013 în ministerele şi în celelalte instituţii în care cunoaşterea structurii pe vârste a populaţiei, a unor subpopulaţii este indispensabilă. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.
Estimarea structurii pe vârste a populaţiei stabile la recensământul din octombrie 2011 este o întreprindere dificilă şi delicată, dar nu imposibilă. Cred că între a nu avea o estimaţie a acestei structuri fundamentale până la mijlocul anului 2013 şi a avansa prudent o distribuţie pe vârste a celor 19 milioane de locuitori, investigând astfel contururi posibile ale noii populaţii a României în deceniile următoare, cea de-a doua opţiune se impune.
Din punct de vedere tehnic, problema care a impus soluţie a fost « extragerea » din populaţia pe vârste la începutul anului 2011 a unei subpopulaţii de 2,4 milioane persoane reprezentând migranţii pe o perioadă îndelungată. Am folosit structura pe grupe de vârstă a celor aproape 1 milion de migranţi dintre recensămintele anterioare – 1992 şi 2002 –, apreciind că, la dimensiuni atât de mari ale migraţiei, nu ar trebui să existe diferenţe radicale între structura pe vârste a migranţilor 2002-2011 şi cea a migranţilor 1992-2002. Odată astfel estimate efectivele migranţilor pe sexe şi grupe de vârstă, la detalierea distribuţiei pe ani de vârstă s-a recurs la structura populaţiei de la începutul anului 2011 (în interiorul fiecărei grupe). S-ar putea să existe unele diferenţe între cele două structuri, pe care însă le vom putea cunoaşte doar la publicarea structurii pe vârste a celor 910 mii persoane plecate pe o perioadă îndelungată. Avem însă în faţă o construcţie prospectivă exploratorie şi prudenţa este implicită. Distribuţia pe vârste la începutul anului 2011 şi cea de la recensământ sunt semnificativ prezentate, prin suprapunere, în piramidele vârstelor din figura 5. Suprafaţa de culoare neagră neacoperită de liniile albe este tocmai populaţia « extrasă » din cea de la începutul anului. Populaţia pe vârste astfel estimată a fost proiectată pentru anii 2012-2050 în varianta-reper Fertilitate constantă. Nu s-a adoptat nici o ipoteză asupra migraţiei externe, iar ipoteza asupra mortalităţii este similară cu cea din proiectări anterioare ale autorului, admiţând continuarea trendului descendent al mortalităţii pe vârste şi ascensiunea speranţei de viaţă la naştere (Gheţău, 2010). Ipoteza nu diferă, de altfel, de cea adoptată în Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de Populaţie ONU (United Nations Population Division, 2011). Neincluderea unei ipoteze asupra migraţiei externe este motivată de imposibilitatea prevederii dezvoltărilor pe care le-ar putea avea migraţia externă în viitor, mai ales în contextul economic internaţional generat de criza economică şi financiară. O remarcă se impune în privinţa ipotezei adoptate asupra fertilităţii. O populaţie feminină de 15-49 ani mai mică la recensământ înseamnă, cu acelaşi număr de născuţi în anul 2011, rate de fertilitate pe vârste ceva mai mari faţă de cele calculate cu populaţia dinainte de recensământ. În determinarea ratei fertilităţii totale şi a ratelor de fertilitate pe vârste, folosite la proiectare, am inclus schimbările pe care le determină noua populaţie şi estimarea distribuţiei sale pe vârste. Rata estimată a fertilităţii totale pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, cu puţin peste cea din anul 2010 (1,4 născuţi la o femeie).

Din Vasile Gheţău – Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012