Fragment din Cu fir negru de arnici.
Jurnal 1949-1956
de Emil Dorian

luni 25 Feb 2013

Emil Dorian cu familia la sfîrşitul anilor ’20 : soţia, Paula Fränkel Dorian ; fiicele Lelia (în stînga) şi Marguerite (în dreapta)


« 30 aprilie [1950]

A fost nevoie de odihnă, nu de Sinaia, dar am venit aici fiindcă-i aproape şi comod. În mod definitiv, nu-mi place lo­ca­­litatea. Sinaia are măreţie, dar e lipsită de graţie intimă. Ace­eaşi neclintire a masivelor muntoase. Totul mă apasă, am impresia unei îmbrăţişări în gol. Brazii reci şi egoişti, izolaţi de oameni, privesc sus, spre nori. Nu sînt simpatici. Nu întind, ca atîţia alţi copaci, braţe stufoase către oamenii pe care-i învăluie cu căldură, cu prietenie ge­neroasă.

*

Aş vrea să dorm în Bucureşti, să mănînc la cantina din Si­naia şi să scriu la Borsec.

*

Sînt şi scriitori pe la Căminul Scriitorilor din Sinaia. Între alţii, Cella Serghi, care lucrează la un nou roman, de data asta scurt : se va intitula Cîntecul uzinei. E foarte combativă şi pă­trun­să de spiritul nou al scrisului. A fost într-o fabrică – nu ştiu care – şi acum s-a aşezat la lucru. Nu înţelege cum, acum 15-20 de ani (ea era… mică pe atunci), scriitorii n-au fost izbiţi şi apoi dominaţi în scrisul lor de anumite evenimente muncito­re­şti. Dacă nu era mică, ea…

*

De-abia aici, la Sinaia, recitind ultima scrisoare a Marga­re­tei, mi-am dat seama de tot ce se petrece într-însa în legătură cu ma­rionetele. A pregătit o conferinţă şi un spectacol ilustrativ, şi s-a frămîntat şi s-a cheltuit ca pentru un mare eveniment. Nu ştiam – şi ea bănuia – că atmosfera provincială a Grasse-ului nu avea nici o însemnătate; totuşi, ea a muncit ca pentru Paris. Şi dacă a plouat şi au venit numai atîţia bătrîni cîţi erau nece­sa­ri ca să vorbeşti totuşi, ea s-a verificat teribil pentru ea în­să­şi. Şi-a dat seama, dacă mai era nevoie, că s-a legat atît de profund şi de dramatic, atît de grav şi de iremediabil de arta marione­te­lor, încît va îndura orice torturi, fie şi de iad, numai să trăiască şi să muncească în această artă. Un cunoscut din Nisa, artist pri­ceput, a preţuit teribil realizările ei. Are în obsesia ei creativă o concepţie de poezie specială a marionetelor, care o îmbibă pînă la înecul conştiinţei şi al visării. Lupta ei e impresionantă prin con­diţiile materiale, locul şi oamenii, şi momentul în care o dă.
Scrisoarea asta, în care descrie spectacolul ei într-o după-amia­ză de duminică ploioasă, este un delicios capitol de ro­man. Atmosfera, publicul, stările ei, toate prezentate cu o lu­ciditate sub care tremură uşor şi discret o lacrimă – una de dor şi sin­gu­rătate – şi o vibraţie de biruinţă de o mare amplitudine.

*

Am avut o imensă bucurie cînd Maxy, într-o seară de re­ve­de­re la noi, a fost impresionat de desenele Margaretei din caie­tul ei de povestiri. E un artist de mare tăietură, un critic prea dur şi obiectiv, şi un om serios, ca să nu am motive de a preţui ce a spus. A găsit „splendide“ desenele, „variate“ şi pline de în­căr­cături şi de ştiinţă, de mişcare, de umor. Linii, culori, detalii de mişcare, fantezie, toate l-au cîştigat. »


joi 21 Feb 2013

Iordache Oteteleşanu, la 3 ani – 14 ianuarie 1908.
Foto F. Mandy


PDL – « partida străinătăţii »

joi 21 Feb 2013

Struţocămila PDL (fost PD), o rămurea desprinsă din conglomeratul postdecembrist FSN, partid oportunist de stânga-dreapta, condus pe cele mai înalte culmi de aroganţă şi corupţie de un marinar folcloric, a dat şi încă mai dă bătăi de cap analiştilor politici (vai de mama lor !), care s-au chinuit să fixeze corect, să descrie just noua şi impetuoasa formaţiune sau bandă. Rolul analiştilor, al ziariştilor, al intelectualilor publici e unul ingrat prin post-Bizanţul de la nord de Dunăre. Ei sînt chemaţi – şi deci şi plătiţi – să pună într-o limbă de lemn acceptabilă nişte realităţi horror : hoţie, crimă, prădarea unei naţiuni. Scriitorii ideilor politice de azi (nu prea există însă nici idei, nici scriitori) n-au reuşit mare lucru. PDL scapă analizei. Existenţa PDL-ului e la fel de misterioasă ca şi puloverul roşu fondator al lui Petre Roman. De unde a apărut, aşa, din neant, un mare lider politic ca Petre Roman ? Întrebare fără răspuns. Tot misterioasă e şi enorma putere pe care o deţine un anume Traian Băsescu, un fost banal camionagiu de mare, propulsat de Elena Ceauşescu în posturi din ce în ce mai înalte, mai tovărăşeşti, în ultimii şi siniştrii ani ai comunismului. Acesta, marinarul Băsescu, competenţe n-are, băiat frumos nu e, istorie habar n-are (vezi episodul jenant cu regele Mihai), economie – zero barat, studii politice – ioc… Şi-atunci cum ? A fost ales de popor, ni se spune. Analiştii serioşi – cîţi există – se îndoiesc că marinarul PDL-ist ar fi cîştigat vreo competiţie fără STS, SPP, DNA, CNSAS, ANI şi alte servicii obscure. A fost ajutat din străinătate ? În ultimii opt ani, fojgăiala diverşilor « crabi » la Bucureşti a atins cote alarmante. Un răspuns la lumina zilei l-au primit cei vreo 7,4 milioane de români care au vrut să dea cu votul lor o lovitură de stat în iulie 2012 şi să-l trimită pe guvernator / caimacan / satrap la groapa de gunoi naţională, unde îi este locul. N-a mers. Lovitura de stat cu votul n-a reuşit pentru că puterea nu se găsea la Bucureşti şi nici măcar în România. Barroso şi Merkel, apoi Gordon, vorbind aparent în numele UE şi al SUA, au zis niet. Şi niet a rămas. Pe ce bază juridică s-au amestecat în politica internă a României Merkel, Barroso şi Gordon va rămâne, probabil, ani buni, un mister. Cît despre Curtea Constituţională a lui Zegrean, Ceauşescu-Lăzăroiu, Aspazia, aceasta e după chipul şi asemănarea dragomanului numit la Bucureşti. Dictatură, bă, ce dracu’ ! Încă din vara anului trecut, românii au primit răspuns la una din marile taine ale vieţii lor : PDL şi Băsescu nu-i reprezintă pe ei, ci reprezintă dintotdeauna interesele străinătăţii în România. Şi, desigur, în treacăt, cîteva voturi importante pentru majoritatea de dreapta din Parlamentul European. Ce înseamnă « străinătate » ? Din cine e ea compusă ? Iată un subiect complex, care merită o analiză aparte.
« Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji. » Ana de azi ar fi Elena Udrea, Luca ar fi « maghiarizaţii », soroşiştii Monica Macovei şi Cristian Preda, iar în rolul lui Dej, năduşind, roşu la faţă şi duhnind a palincă, joacă Vasile Blaga. Ana Pauker şi Vasile Luca reprezentau deplin cartea străinătăţii apropiate, a ocupantului sovietic şi a vecinului maghiar. Walter Roman, Leonte Tismăneanu, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Dionisie Patapievici erau consilierii sovietici neîndurători. Echivalentul vameşului Blaga, ceferistul naţional Dej – un cumplit criminal şi el –, lucra discret şi tenace, pregătindu-şi deceniul său de apăsătoare glorie. Avem în piesă şi un Stalin de mucava, mă rog, o clonă cu chelie, care nu a cîştigat pînă acum nici un război mondial, dar a cîştigat războiul cu flota şi cu populaţia României.
Adevăratul ideolog al PDL de astăzi, cu însărcinări oficiale (condamnarea comunismului, IICMER…) care le-au depăşit pe cele ale tatătui său, Vladimir Tismăneanu îşi are originile la Moscova şi ne vorbeşte de la Washington după ce a renunţat definitiv la cetăţenia română. Ar putea exista o emblemă mai bună a acestei organizaţii oportuniste internaţionaliste ? Vladimir Tismăneanu, ideologul en titre al PDL, autointitulat – poate, pe drept – specialist în « fracţionism », cu experienţa sa de familie, ar trebui să ştie cine va cîştiga din bătaia cu ciomege şi cuţite care se profilează la partidul oportunist. Combatanţii par a fi : « ilegaliştii » (şi penalii…) lui Blaga, Videanu, Berceanu, poate şi Boc etc., care încă de pe vremea FSN-ului au luptat pentru ciolan ; aleasa Tătucului de la Cotroceni, anturată de Falcă, Pinalti, Stolojan şi alţi puşcăriabili siguri ; a treia gaşcă, zisă a « reformiştilor », a « justiţiarilor », e compusă din Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu, Teodor Baconschi şi încă vreo 22 de pseudointelectuali sau intelectuali « vopsiţi », dintre care n-ar trebui să lipsească profitorii Patapievici, Mihăeş, Tania Radu, Pleşu, Liiceanu şi cîţiva ziarişti în frunte cu Tăpălagă şi Pora. Aceşti « justiţiari » sau « reformişti » nu sînt, de fapt, decît « întreţinuţii » primelor două facţiuni, mult mai apte decît ei în relaţia cu banul public.

continuare »


Prima parte a cronicii lui Luca Piţu la volumul
Aşa s-a născut omul nou, de Dorin-Liviu Bîtfoi,
publicată în revista Acolada, nr. 1, ianuarie 2013

joi 21 Feb 2013


O carte de excepţie la o editură de acelaşi fel

Titlul cărţii e Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50. Se iveşte la Bucureşti, în anul de graţie 2012. Autorul ei se numeşte Dorin-Liviu Bîtfoi. Editura la care a ales să apară se cheamă Compania, creaţie a scriitorilor optzecişti Adina Kenereş & Petru Romoşan.
Să-i luăm pe rînd, gospodăreşte, la refec. Ori, dacă doriţi la purecat.
Întîi… editura, a cărei particularitate ar fi că nu a publicat nici cu subvenţii de la Fundaţia Soros, nici cu bănuţi de la Ministerul Culturii, nici pe lovelele auctorilor, ci doar, rareori, cu sponsorizări ale unor firme private, ceea ce o distinge, în peisajul românesc, şi de marile case (Humanitas, Polirom, Rao, Nemira sau Curtea Veche, pentru a ne limita la ceste cîteva), şi de cele foarte mici. Asta înseamnă că Adina Kenereş, fructificînd pe undeva experienţa ei franceză preloviluţionară, pricepută să monteze şi gestioneze o treabă culturală, studiază bine piaţa cărţii, citeşte şi răsciteşte oferta ei propusă, face observaţiile de rigoare ca lector de carte, gîndeşte coperta, colecţiile, dizainul, tirajul + restul. Reuneşte, într-o singură persoană, cunoştinţele, bogate, de editologie şi traductologie. Şi nu numai. O bărbată, o dură, ce mai ! Dar… nu-i refuză lui Petru Romoşan, din cînd în cînd, vreun capriciu, cum ar fi, să spunem, antologia de poezie mihai-ursachiană, polemicile lui Marin Mincu, florilegiul din scrisurile poeţilor tineri, articolele interbelice ale lui Mircea Vulcănescu despre tînăra generaţie sau experimentele avangardiste din juneţea Părintelui Avramescu.
Voi reaminti, înainte de a mă ocupa cu Dorin-Liviu Bîtfoi şi opul său magn, cîteva mari succese, cîteva prestigioase reuşite editoriale, cîteva lovituri culturaliceşti ale casei cu pricina. Le voi reaminti pornind, uau, de la titluri prezente pe rafturile propriei mele biblioteci. Cu precizarea că nu sînt şi nu am de gînd să fiu autor al Companiei, ci doar cerc să apreciez la justa lui valoare lucrul bine făcut al unor : colegi de generaţie, contemporani, persoane de calitate.
Aşa, bunăoară, menţiona-voi albumul lui Andrei Pandele cu fotografii interzise din Epoca de Aur a Ceauşităţii ; studiul, mult comentatul studiu al lui Sorin Matei, despre Boierii minţii (slugărind, adaug eu, la oierii zilei) ; cercetarea lui Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi, despre intelectualii publici ai României Postloviluţionare ; eseurile lui Ciprian Şiulea întru ritori, simulacre şi imposturi ; Enciclopedia exilului literar de Florin Manolescu ; Mistificțiunile lui Mircea Anghelescu ; sinteza lui Mihai Pelin despre cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, titulată Săptămîna patimilor ; cartea unor Florin Constantiniu şi Adrian Pop, Schisma roşie, cu privire la rolul României în contextul conflictului sovieto-iugoslav ; Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu : Zid de pace, turnuri de frăţie ; suvenirurile puşcărioase ale Oanei Orlea : Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă ! ; corespondenţa lui Pallady ; reeditările din precursori : Constantin Giurescu : Despre boieri şi despre rumâni + Anton Pann : Spitalul amorului + N.T. Orăşanu : Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi de Bucureşti + G.I. Ionescu-Gion : Nicolae P. Mavrogheni, « o poznă a firii » + scrierile economice ale lui Mircea Vulcănescu. Şi aşa mai departe.
Acum, înainte de a mă apleca lectural asupra magnului op Aşa s-a născut omul nou, să vedem cine este genitorele acestuia şi ce curriculum vitae ac operis are dumnealui la purtător.
Născut e Dorin-Liviu Bîtfoi în 1969. Doctorat are în filosofie, susţinut la Universitatea din Bucureşti, şi cultivă preocupări în ştiinţele umane, inclusiv în semiotică, teorie literară ori psihanaliză. A restituit, introducîndu-le competent, scrierile de tinereţe ale lui Mircea Vulcănescu, dar şi avangardismele viitorului Părinte Avramescu din vremea cînd uzita pseudonimul Ionathan X Uranus. A tradus cîte ceva, a participat la redactarea unui dicţionar al operelor filosofice româneşti. Însă măsura, ca biograf riguros, temeinic, universitar, şi-a dat-o în Petru Groza, ultimul burghez. Aici am, însă, două obervaţiuni de ordin general.
Prima se referă la faptul că genul biografic e puţin practicat la noi, şi nici prea mulţi cititori nu are. Sigur, avem biografia lui Eminescu de George Călinescu, prea frumos scrisă, prea patetică, mai apropiată de hagiografie sau de… viaţa romanţată. A lui Caragiale, de Şerban Cioculescu, una norocoasă iaşte, chiar foarte merituoasă, fiindcă, apărută puţin înainte de Al Doilea Rezbel, nu plăteşte tribut ideologemelor marxienilor staleninişti. Există, apoi, biografiile riguroase ale lui Zigu Ornea, care însă, elaborate sub ceauşism, suferă de sociologism şi nici o limbă excesiv de fluentă – de agreabilă, de nelemnoasă – nu posedă. Treaba-i că la noi toţi doresc să dea patriei monografii, unde filosofarea şi interpretarea bat cercetarea meticuloasă, scotocirea prin arhive, presa epocii, evită interviurile cu urmaşii, meserie de anchetator, de istoric, de reporter. Aşa că nici azi nu avem biografii critice, şi nu hagiografii, ale Brătienilor, ale Maniului şi altor lideri interbelici. Nici măcar controversatul rege Carol al II-lea, nici măcar rigă Ferdinand, nici măcar Carol I sau Regina Elisabeta nu posedă aşa ceva.
A doua se referă la scriitură, stil, proză, capacitate de narativizare a istoriei investigate. Ca unul de le-am înfrîncizat rezumate unora din Periodul Ceauşist, simţeam la ei nu atît limba de lemn, cu stilemele dizgraţioase ale acesteia, cît absenţa unui discurs literalmente curgător, frumos, mătăsos, cum îl au, în Hexagonerie, istoricii din ultimele două veacuri, inclusiv cei de la Şcoala Analelor. Îi citeşti cu plăcere, ca pe nişte romancieri, te desfeţi cu ei, fie că e vorba de Taine, de Michelet, de Renan… ori de François Furet, Leroy-Ladurie, Jacques Le Goff & Cie. Nivelul ăsta nu îl va fi atins nici măcar istoricul Alexandru Zub, om cu puşcărie la activ şi, în scris, fără concesii sociologizante. […]


Încă o carte incomodă : Drama noastră demografică

marți 19 Feb 2013

Corneliu Vlad

Scriu despre o carte care, în vremuri normale, adică în care se citesc lucruri serioase, ar fi fost un mare succes de librărie şi de public. O carte care în timpul crizei politice prelungite din 2012 ar fi trebuit să fie una de scandal. Dar mai ales o carte cutremurătoare prin revelaţiile şi prin previziunile ei – întru totul ştiinţifice – şi care, tocmai din această cauză, se aşază între scrierile care vor fi ignorate în mod premeditat, vor fi acoperite cât mai repede de uitare voită şi vor fi ocolite cu mare grijă ca un câmp de mine gata să arunce în aer totul, la o imponderabilă adiere.
Cartea Drama noastră demografică (Ed. Compania), de profesorul Vasile Gheţău, este de fapt un studiu cu vreo 50 de pagini de text compact, dar ultradens, şi este comentariul competent şi avizat al unui mare specialist al demografiei care aduce la cunoştinţă şi explică pe înţelesul tuturor datele recensământului din octombrie 2011. Un recensământ ale cărui date amănunţite şi definitive se aşteaptă să le avem abia la jumătatea acestui an, 2013.
Oricum, ştim deja că populaţia „stabilă”, „constatată“, a României este astăzi de aproximativ 19 milioane de locuitori, adică tot atâta cât era în 1965. După creşterea forţată a populaţiei impusă de Ceauşescu, două decenii catastrofale, ca performanţe demografice, în democraţie ! Astfel încât astăzi ne-am întors în situaţia de acum aproape 50 de ani. Era oare musai ca raţia de libertate să se însoţească şi cu o raţie tot mai mare de contraceptive şi cu tot mai multe întreruperi de sarcină ? Şi ca aceeaşi raţie de libertate să-i facă pe români să fugă din ţară unde-or vedea cu ochii pentru a-şi afla de lucru ? E de vină pentru această involuţie dezastruoasă populaţia României sau cei care, de la cârma statului, au adus-o într-o situaţie ca în vremuri de război sau de ciumă ? Cumplită întoarcere în timp ! Iar viitorul e şi mai întunecat. În 1965, creşterea naturală a populaţiei era de 115 000 de persoane ; în 2011 a fost, dimpotrivă, o scădere naturală a populaţiei de 55 000. Dacă lucrurile vor continua tot aşa, în 2050 vom fi în ţară mai puţin de 15 milioane de suflete. Iar la sfârşitul secolului, în 2100, s-ar putea să mai fim mai puţin de opt milioane. „Tot ce-i românesc nu piere” ? Ba piere, şi încă în ritm galopant. Şi în nepăsarea, nesimţirea sau iresponsabilitatea nepedepsită a celor obligaţi să pună stavilă extincţiei unei populaţii de ţară care tocmai a intrat în lumea democraţiei.
De ce aceasta scădere dramatică a populaţiei ? Din cauza scăderii natalităţii, ca urmare a dificultăţilor social-economice cu care se confruntă marea masă a populaţiei, dar, în primul rând, din cauza migraţiei externe masive, datorată aceloraşi factori. „Mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an [2012 – n. n.) şi pentru anul 2013 în ministerele şi celelalte instituţii […]. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.”
Pierderea a 2,6 milioane de locuitori în numai zece ani nu e doar o palmă pe obrazul celor ce decid destinul României, este de fapt problema supravieţuirii ca stat, pe vatra sa istorică, a unui întreg popor. Şi atunci când, în doar zece ani, populaţia scade cu o zecime, adică e decimată, să ne mai mirăm când auzim vorbindu-se tot mai des despre supravieţuirea României ?

(din Curentul, 18 februarie 2013)


luni 18 Feb 2013


Cine conduce România ?

luni 11 Feb 2013

Petru Romoşan

Iată întrebarea care ţi se pune în orice întîlnire cît de cît semnificativă cu străinii, fie ei potenţiali investitori, ziarişti, scriitori sau oameni doritori să înţeleagă ceva din ţara asta ciudată de la margine de continent : cine conduce România ? Preferi să răspunzi evaziv. De fapt, n-o mai conduce nimeni de multă vreme. Pentru că, într-adevăr, România seamănă cu un vapor în derivă pe o mare învolburată – criză economică, politică, morală, poate chiar criza finală a unei naţiuni. Gălăgie, haos, furt generalizat, debandadă, impostură, minciună, amatorism şi vorbe, foarte multe vorbe. Cine este acest nou « Ceaucescu » al vostru, acest « Bashescu » ? Ce să le raspunzi fără să-ţi vorbeşti ţara de rău ?! Şi totuşi, pentru noi, românii, lucrurile sînt destul de simple. Ca şi Cuba fraţilor Castro – doi octogenari cu un picior în groapă –, România e condusă de o gerontocraţie care are toate motivele să rămînă invizibilă.
Mulţi pictori folosesc, după o anumită vîrstă, culori din ce în ce mai ţipătoare, devin involuntar nişte « fovişti ». Pentru că nu mai văd bine, dar vor să retrăiască senzaţiile pe care li le procura arta lor cînd erau mai tineri şi în plină forţă. Paleta unui pictor de peste 80 de ani poate fi la fel de stridentă ca aceea a unui copil, dar fără ingenuitate infantilă şi, de multe ori, de un vădit prost-gust, de un kitsch evident. Urmăresc fenomenul de peste 30 de ani cu amuzament, dar şi cu tristeţe. Sic transit… La fel, invizibilii gerontocraţi români lucrează cu un material uman prea de tot vizibil, ţipător, vulgar, simplist : Traian Băsescu, Elena Udrea, Marian Vanghelie, Dan Diaconescu, Gigi Becali, pînă nu demult Corneliu Vadim Tudor etc. Aceleaşi preferinţe marcate de senectute le au şi pentru ziarişti, teleaşti, comunicatori. Bogdan Chiriac, de pildă, atinge perfecţiunea : rotund, mare, în tuşe groase şi directe, fason « să fim sinceri », inofensiv, copil bătrîn, om de încredere, recunoscător, bine crescut şi bine informat, şi cu sare, şi cu mac, şi pentru, şi contra, şi aici, şi acolo, este idealul purtător de cuvînt al dictaturii invizibile. Dar nici Ion Cristoiu nu e de lepădat : azi aici, mîine-n Focşani, cu sentinţa care înlocuieşte orice analiză, ca la Traian Băsescu sau ca la Ion Iliescu, capabil să susţină orice şi contrariul său, fără dureri de cap sau drame de conştiinţă. Artiştii şi scriitorii preferaţi de sfatul bătrînilor sînt tot din categoria « mare public », fiinţe simple, senzaţii imediate – de la Stela Popescu şi Arşinel la Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu etc., etc.
Dar să revenim la exemplele principale : Traian Băsescu şi Elena Udrea. Nu vi se pare ciudat cît de mult seamănă cei doi, pînă la caricatură, cu Odiosul şi Sinistra ? Ca la fabrica de maşini de cusut de la Cugir, oricum ai asambla piesele, tot kalaşnikov îţi iese. Şi ca în expertiza tablourilor : dacă Traian şi Elena seamănă atît de bine cu Nicolae şi Elena, n-or avea ei acelaşi « autor » ? Cine sînt deci vîrstnicii păpuşari invizibili ? Ei sînt foarte greu de localizat fie şi pentru că România are aproape 800 de generali, iar coloneilor şi locotenent-coloneilor cred că li s-a pierdut şirul. Şi, în plus, cine nu e băiat sau fată de general dintre cei pe care-i vedem peste tot în rîndul din faţă ?
Bunicuţii nu mai au nevoie de şosele pentru că nu prea circulă. Ei nu au nevoie nici de şcoli de ţinută pentru că nepoţii lor, oricum, sînt trimişi la marile universităţi, mai ales americane. Deşi bătrîni şi bolnavi, gerontocraţii băştinaşi nu au nevoie nici de spitale performante. După cum s-a văzut, în frunte cu preşedintele lor vremelnic, preferă Viena sau alte capitale vestice. Şi dacă ei nu au nevoie nici de şosele, nici de şcoli, nici de spitale, nici de justiţie, nici de media independentă, nici de cultură, restul populaţiei n-are altă soluţie decît să se alinieze. Doar n-o să-i deranjăm pe binefăcătorii noştri !
Cine conduce România ? Despre clasa politică nu e mare lucru de spus. E destul să ne uităm spre Parlament. Pînă ieri majorităţile fiind foarte fragile, ordonanţele de urgenţă l-au ridiculizat. Acum, o majoritate zdrobitoare face opoziţia ridicolă, iar această majoritate, ca în vremurile bune, poate hotărî orice, oricît de aberant, la o comandă invizibilă, imposibil de demonstrat, imposibil de probat.
În 1988-1989, singurele comparaţii pertinente pentru Ceauşescu şi clica lui erau Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen şi Cuba lui Fidel Castro. Cu toate aparenţele schimbărilor revoluţionare începute în iarna lui 1989, nucleul puterii de la Bucureşti nu a fost dislocat. Clasa dominantă s-a îmbogăţit nemăsurat şi şi-a adăugat pe faţă lumea interlopă, pentru că interlopii o slujeau încă dinainte de 1989 : informatori la Miliţie şi la Securitate, furnizori de valută sau de produse rare. Oligarhia comunistă şi-a mai modificat gusturile, occidentalizîndu-le, a acceptat să joace tontoroiul democraţiei – dacă trebuie, trebuie ! – şi, mai ales, a îmbătrînit. Dar puterea ei de tip democraţie populară, dictatura proletariatului, dictatură pur şi simplu n-a cedat-o, şi nici n-a admis vreo modificare esenţială în sensul vreunui autentic proiect democratic.
O discuţie serioasă despre Justiţie independentă, fără de care stat de drept nu prea există, poate începe doar de aici. De la recunoşterea puterii deţinute de o gerontocraţie invizibilă, moştenitoare ilegitimă a României comuniste, ţară furată românilor încă din 1945. Cine conduce deci România ? Aceiaşi !


Fragment din Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956 de Emil Dorian

joi 7 Feb 2013


[noiembrie 1949]

[…] Un plic de la E.P.L.A. Sus, de-a latul, lipită o hîrtie groasă cu noua firmă. Desfăcînd, se poate citi foarte clar pe dos : Uni­unea Fundaţiilor Regale, şi alături, coroana. Aşa or fi mulţi scriitori. Şi-au lipit pe deasupra o etichetă. Dar uneori se vede to­tul dedesubt. Acţiunea de verificare urmează să fie tocmai acest lucru : ruperea etichetelor lipite pe deasupra…


15 noiembrie

Verificări… De ce le e teamă unora, iar altora le vine greu să spună tot ce conştiinţa lor a trebuit să consemneze ? Poate că actul acesta se săvîrşeşte în public şi, desigur, de teama anumitor consecinţe importante, vitale, ce ar rezulta în unele ca­zu­ri de păcătuiri grave acoperite cu dibăcie, cu talent de parvenire şi chiar cu talent literar în urma unor schimbări bruşte printr-o mişcare de translaţie de 1800. Scriitorul ştie, de obicei, să mînuiască instrumentul sincerităţii atunci cînd transfigu­rează viaţa în artă. Documentul autobiografic realizat autocritic în faţa cititorilor este un vechi exerciţiu al lui. Scotocirea în adîn­cul conştiinţei, examinarea obiectivă a amintirilor, oame­nii şi locurile pe care le-a cunoscut, ideile cultivate, faptele ca răsfrîngeri ale ideilor, lupta cu viaţa, curajul principiilor, consecvenţele şi laşităţile, toate raportate la o structură personală, la o conştiinţă nefericită, la o societate absurdă – sînt lucruri care ar putea numai să-l ispitească pe un scriitor atunci cînd partidul, reexaminîndu-şi cadrele, îi prilejuieşte o cercetare şi critică, şi autocritică.


20 noiembrie

Încercarea de a se fi făcut un om din Iisus Hristos n-a izbutit. El a fost întîmpinat ca un dumnezeu. Dintr-un om însă, s-a pu­tut face în istorie un dumnezeu. Nevoia de adoraţie a maselor să fie într-adevăr atît de accentuat mistico-religioasă ?

*

Niciodată ca în locuinţa mea actuală n-am avut atît de vie şi de stăruitoare realitatea ceţii. De sus, de la ultimul etaj, nu ză­resc de la fereastră nimic, nici un tiv de casă, nici un vîrf de copac. Pasta cenuşie a ceţii îmi face geamul opac. Am de multe ori im­presia că mă aflu într-un vapor şi că, în plutirea neîntreruptă, cea­ţa şi oceanul fac una. Noaptea şi ziua sînt la fel. Nu mai există zare, nu se aude nici un ţipăt. Totul se înăbuşe şi se stinge.


10 decembrie

Încă nu am trecut la munca mea cea nouă de director al bi­bliotecii, pe care trebuie s-o organizez. Trei izvoare mari intră în această aşa-numită « Biblioteca Centrală şi Centru de Do­cu­­mentare Culturală » pe care o întemeiază Federaţia Uniunilor de Comunităţi. (Centrul de documentare va fi unul pentru sectorul cultural, politic şi istoric evreiesc. Bacal, animatorul en­tu­ziast şi realizatorul, fiindcă iubeşte cărţile, dar mai ales fiindcă are în mînă legea, banii şi localul, mi-a subliniat în mod categoric caracterul acesta al sursei de documentare cul­tu­rală. Evident, în scurtă vreme, instituţia va trece sub admi­nistraţia Sfatului Popular, dar e probabil că el va menţine ceea ce este specific în nucleul de bază al instituţiei.)
Cele trei izvoare mari care intră în constituţia acestei bi­blioteci sînt biblioteca institutului Templului Coral, cu vreo 17 000 de volume, o colecţie de cărţi rare, manuscrise şi do­cumente – biblioteca fostului cerc « Libertatea », cu 10 000 de volume. Se adaugă şi biblioteca dr. Singer, cu vreo 15 000 de volume. Se adaugă şi biblioteca şi colecţiile foarte va­lo­roase ale doctorului M. Schwartzfeld, care a fost cumpărată de la noră-sa, biblioteca comunităţii sefarde, de vreo 3 000 de volu­me, şi a co­mu­nităţii celei mari, de vreo 4 000-5 000 de vo­lume, în afară de unele mici biblioteci diverse.
Localul destinat în Popa Rusu (fost al Congresului Mon­dial Evreiesc) este, fireşte, neîncăpător şi neadecvat. Bacal însă a fost încîntat şi pînă la urmă cucerit de eleganţa lui bur­ghe­ză, care face impresie. Problema ar fi însă ca să se pună la punct localul din strada Popa Soare, unde se află o sală imensă pentru 800 de persoane, cu balcoane, iar la parter, un mare hol şi o sală de conferinţe. Va trebui să lupt pentru această rea­li­za­re, deşi Bacal îi zîmbeşte cu fericire şi voluptate acestui vis, pentru care susţine că are cele 10 000 000 necesare terminării şi ame­na­jării. Va trebui totuşi dusă o luptă cu atît mai grea, cu cît nu se renunţă la amenajarea acestui local din strada Popa Rusu.
Şi acum rămîne începutul, care e greu. Dacă n-ar fi şi mai tîrziu aşa. Fiindcă comanda este evreiască. Bacal, care are în cap toate gardurile cimitirelor evreieşti din ţară, leafa portarului din Iaşi, ca şi culoarea hainei ce i se dă gratis cutărui om sărac, ţine în mîna lui şi organizarea administrativă, şi linia cultural-po­litică, şi fondurile – tot, tot ce trebuie să facă alţii, şi nu el. El, secretara lui, administraţia lui, colectivul şi, în ultima ana­liză, tot el… Cerşitul, alergatul după acelaşi om ocupat crîncen şi inutil împovărat cu fleacuri, cu detalii secundare. Este un mic destin inevitabil şi pasager pe care va trebui să-l înfrunt…


29 decembrie

Poetul academician A. Toma are o poziţie care stîrneş­te o mi­rare amară şi o penibilă tristeţe. Cu Eminescu, care este mort şi reconsiderat în gloria lui de cel mai mare cîntăreţ al po­porului, desigur că nu luptă. Dar cu Arghezi pesemne că nici nu se măsoară. Un asemenea fleac nu poate ajunge pe culme… Dovadă, el, Toma, este academician şi poet studiat de critica oficială, cercetat prin universităţi şi prezent prezidenţial la unele festivităţi oficiale. Despre el s-ar putea scrie un stu­diu (poate chiar fiul lui, care e inteligent şi obiectiv) cu titlul Poe­zia lui A. Toma. T. Îndrăzneala ridicolului şi ridicolul în­­dră­­z­­nelii. Se spune că nimic nu omoară ca ridicolul. Toma dez­minte zicala. […]