Frumoasă-i Europa, urîţi sînt liderii ei…

joi 28 Mar 2013

La începutul lui martie, dînd un interviu în Der Spiegel, Jean Claude Juncker găsea că atmosfera de azi seamănă bine cu aceea din 1913, cînd toată lumea credea că nu se mai poate ivi vreun război în Europa, atît de împletite erau relaţiile între ţări şi paşnică era viaţa naţiunilor. Cu multă bunăvoinţă, e de crezut că toţi consilierii dlui Juncker au demisionat sau au plecat la schi, pentru că 1913 a fost anul celui de-al doilea război balcanic – primul se petrecuse în 1912 –, iar îngrijorarea şi hîrîiala în Europa erau pe culmi. Dlui Juncker îi sună rău şi răbufnirile naţionaliste pe care le vede ici-colo – în Grecia şi în Italia la alegeri, de pildă –, deşi fix acum un secol problema se punea în exact aceiaşi termeni. Şi tot din pricina stîngăciei şi lipsei de înţelegere a unei mari puteri : Imperiul Britanic, fidel reuşitei sale de a demara « balcanizarea » la Congresul de la Berlin din 1878, ţinea atunci să conserve mumia Imperiului Otoman, chipurile împotriva unui imens fluviu rus ce stătea să dea năvală peste Europa, iar cheia jocului o vedea aiuristic tocmai în încurajarea naţionalismelor eliberatoare ale etniilor din Balcani, prea sătule şi de jocurile Austriei, şi de oropsirea otomană, şi de şicanele ţarilor. Pentru dl Juncker, izbucnirile naţionaliste de azi amintesc de « demonii » care « dormeau », vezi bine, şi s-au trezit în Bosnia şi Kosovo – dar asta poate numai pentru că dînsul o fi unul dintre ultimii mohicani care îşi imaginează că balcanicii au înghiţit oribilele violenţe din recentele războaie la pachet cu propaganda frumos etichetată şi îndelung perfuzată de marile puteri.

continuare »


George Enescu – o restituire

marți 26 Mar 2013

Petru Romoşan

Cum s-a situat George Enescu faţă de noul regim de fabricaţie sovietică integrală după abdicarea forţată a regelui Mihai şi instaurarea republicii populare ? Există un document excepţional, o scrisoare din 1949, în care marele muzician îşi exprimă clar poziţia. În anii următori, Petru Groza a depus mari eforturi pentru a-l aduce acasă, după modelul sovietic al epocii în care personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Grigore Moisil, Al. Rosetti erau puşi în vitrină ca nişte bibelouri de propagandă. După moartea artistului, autorităţile comuniste s-au zbătut inutil să-i aducă trupul şi să-l înmormânteze acasă, în România – există un testament explicit care împiedică asta. În anii războiului rece, scrisoarea aceasta a fost citată frecvent la Europa Liberă, mai ales de Virgil Ierunca, de altfel şi un împătimit meloman, cu o colecţie impresionantă de discuri. O restituim aici, împreună cu transcrierea fidelă a originalului şi o traducere atentă la toate detaliile.


Scrisoarea lui George Enescu către Mihail Andricu
din 25 ianuarie 1949, colecţie particulară


George Enescu, desen, colecţie particulară


O scrisoare a lui George Enescu

marți 26 Mar 2013

Adresată lui Mihail Andricu (1894-1974), compozitor şi pianist, membru corespondent al Academiei din 1948 (în 1949 avea să primească premiul de compoziţie al Academiei Române, după ce în 1924 primise premiul I de compoziţie „George Enescu”)

S.West 72[n]d Street  New York City
USA
25 ianuarie 1949

Preascumpul meu prieten,
Mulţumesc pentru frumoasa ta scrisoare. Mă bucur să aflu că lucrezi. Lucrez şi eu fără întrerupere, dar mai mult cu guma decît cu pana. Prinţesa a fost foarte bolnavă cînd am ajuns la New York, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, se simte mult mai bine.
Cît despre mine, e greu să-mi vină ceva de hac…
Şi-acum, apropo de Academia Română, mi s-a spus că a fost schimbată. N-am primit nimic, aşa că nu ştiu nimic precis, dar trebuie să se ştie bine un lucru : este nedrept să fie date afară valori naţionale, mai ales în domeniul ştiinţific, artistic şi intelectual sub pretext că au alte opinii politice. Politica n-are ce căuta în sferele înalte ale culturii, care trebuie să fie sfîntă, ceva de care nu te atingi. Încă o dată, nu ştiu nimic, căci guvernul nu m-a pus la curent. Dar, dacă ar face-o, aş întreba mai întîi de ce au fost scoşi unii dintre colegii mei eminenţi, iar dacă răspunsul ar fi că e din cauze politice, aş spune că nu am, cu siguranţă, nimic de-a face cu o Academie politică. Am acceptat totul, cu condiţia să fie de ordin exclusiv artistic, şi strig în gura mare că nu înţeleg să fiu amestecat în nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu există cale de mijloc. Vreau să văd pînă unde merge respectul necondiţionat pentru muncă pur şi simplu. Eu sînt un muncitor şi atît. Mi-am petrecut cei 7 ani închis în ţara mea ; cer, eu, care mi-am trăit viaţa în străinătate, ca, la vîrsta mea, să se recunoască faptul că am dreptul şi datoria să-mi exercit profesia în ţări de veche cultură sau care sînt în plin, formidabil avînt… Chiar aşa. – Îmbrăţişeaz-o din partea mea pe Mişuca, pe care o admir, o iubesc şi o respect profund. Transmite gîndurile mele cele mai bune prietenilor noştri şi consideră-mă în continuare preadevotatul tău, cu afecţiune,

Georges Enesco


S.West 72[n]d Street New York City
USA
ce 25 janvier 1949

Très cher ami,

Merci pour votre bonne lettre. Je suis heureux de savoir que vous travaillez. Moi aussi, tout le temps, mais plus du grattoir que de la plume. La Princesse a été très souffrante à notre arrivée à New York, mais grâce à Dieu, elle est bien mieux.
Quant à moi, je suis un dur-à-cuire…
Et maintenant, à propos de l’académie roumaine, on m’a raconté qu’elle avait été changée. Je n’ai rien reçu, donc je ne sais rien de précis, mais qu’on sache bien une chose : c’est injuste de mettre à la porte des valeurs nationales, surtout dans le domaine scientifique, artistique et intellectuel, sous prétexte d’opinions politiques différentes. La politique n’a rien à voir dans les hautes sphères de la culture, laquelle doit être chose sacrée, à laquelle on ne touche pas. Encore une fois je ne sais rien, puisque le gouvernement ne m’a pas mis au courant, mais au cas où cela arriverait, je demanderais d’abord pourquoi on a éliminé certains de mes éminents collègues, et si la réponse est que c’est pour des causes politiques, je dirais que décidément je n’ai rien à faire avec une académie politique. J’ai accepté tout, à condition que ce soit exclusivement d’ordre artistique, et je crie sur tous les toits que je n’entends pas être mêlé en quoi que ce soit à ce qui est d’ordre politique. C’est à prendre ou à laisser.
Je veux voir jusqu’où va le respect inconditionné pour le travail pur et simple. Je suis un travailleur, et rien que ça. J’ai passé les 7 années enfermé dans mon pays, je demande, moi qui ai vécu toute ma vie à l’étranger, qu’à mon âge on veuille bien admettre que j’ai le droit et le devoir d’exercer ma profession dans les pays à culture ancienne ou qui sont en plein formidable essor. Et voilà.
Embrassez pour moi Mişuca que j’admire, aime et respecte profondément. Dites toutes mes meilleures pensées à nos amis, et croyez-moi bien toujours votre très dévoué et affectionné.

Georges Enesco

George Enescu şi Yehudi Menuhin


luni 25 Mar 2013

Atelierul M. Blumenfeld


Noua organigramă a Securităţii

luni 25 Mar 2013

Petru Romoşan

Se ştie : există colesterol bun, dar există şi colesterol rău. La fel, există referendum bun, cel pe care-l faci ca diversiune, ca să-ţi maximizezi şansele în alegeri, pentru tine, preşedinte în funcţie, după un prim mandat lamentabil, dezastruos, punînd o întrebare ultrapopulistă : vreţi parlamentari mai mulţi sau mai puţini ? Între timp, te-ai descurcat să aduci Parlamentul la cea mai joasă cotă de încredere pentru că e prima instituţie a democraţiei, iar tu, preşedinte cu naturale apucături de Moş Teacă, deteşti vîrtos democraţia. Dar există şi referendum rău, cel cu care o largă majoritate îţi dă cu votul peste bot şi te trimite acasă sau direct în mare, ca în Biblie. Numai că tu, exersat în acoperiri, manipulări, deturnări, cu servicii secrete în mînă, ai anticipat şi ai reorientat instituţii (Curtea Constituţională şi Biroul Electoral Central în acest caz) şi chiar ţi-ai subordonat, cu mulţi bani pentru propagandă (prin ICR-Patapievici, dar nu numai), percepţia externă.
Cu instituţiile lucrurile stau la fel ca şi cu  colesterolurile sau referendumurile. Avem instituţii cerute de integrarea în UE şi NATO, unele democratice, nu toate, vom vedea mai încolo, dar pe care le întorci şi le transformi tot în poliţie politică, urmărirea şi terorizarea adversarilor, sau, mă rog, a celor care nu fac parte din bandă. Pe afară-i vopsit gardul şi-năuntru-i leopardul ! DNA, DIICOT, ANI, CNSAS, Curtea Constituţională, SPP, STS şi cîte-or mai fi sînt noile nume ale Securităţii postrevoluţionare, « europene » şi « atlantice ». Sînt în mîna statului poliţienesc intern, în bună înţelegere cu ultraliberalii europeni şi americani, care folosesc România, după căderea comunismului, ca piaţă de desfacere şi ca sursă de exploatare perfect comparabilă cu statele din Africa subsahariană. Cu Congo, de exemplu. În 2004, marea spaimă era Adrian Năstase. Dacă venea Bombo la putere, noi ar fi trebuit să plecăm în Congo, zicea o poezioară circulată în milioane de SMS-uri. Cu Traian Băsescu cîştigător din 2004 şi pînă azi, a venit Congo la noi.
Să luăm aceste instituţii pe rînd şi să le descifrăm ? S-au tot făcut asemenea analize. Cîteva idei totuşi. De ce vecinii noştri maghiari şi-au putut încheia problemele cu securiştii lor încă de la începutul anilor ’90 prin consens naţional, iar la noi CNSAS-ul continuă să consume bani mulţi şi să producă numai zgură, adică dihonie naţională ? E în interesul românilor ? Da, poate în interesul unor români, securiştii adevăraţi, cei cu stagii de studii şi slujbe în Occident înainte de 1989, plus toată ofiţerimea securistă, care primesc pe bandă rulantă certificate de bună purtare şi se regăsesc în toate partidele, în Parlament şi îşi iau pensiile liniştiţi. Sînt livraţi oprobriului public informatori rataţi sau neascultători, dar mai ales opozanţii şi rezistenţii reali ai Securităţii. Acesta este dublul rol al unităţii numite CNSAS : pentru ai noştri securişti mumă, pentru ai voştri anticomunişti ciumă.
În ceea ce priveşte DNA şi ANI, acestea sînt pur şi simplu instituţii cu jurisdicţie de excepţie, paralele cu sistemul normal de justiţie, ca şi cum ne-am afla într-o adevărată dictatură de tip stat poliţienesc. În cîte ţări din Europa mai există atari încropeli instituţionale ? Şi cum de reuşesc totuşi ţările europene să funcţioneze fără draga de ANI şi fără teroarea DNA ?! SPP şi STS sînt servicii secrete direct subordonate poliţaiului suprem, obeze şi mari consumatoare de fonduri. Adică, mai pe scurt : Traian Băsescu serveşte România sau România îl serveşte cu miliarde de euro pe Traian Băsescu ? Cum am ajuns aici ? Cine ne-a ocupat şi l-a pus să ne conducă pe acest caimacam sau guvernator ? Despre DNA s-a spus, pe drept cuvînt, că e cea mai importantă casă de producţie pentru toate televiziunile. De vreo opt ani livrează la greu interceptări telefonice. Iar noi, ca nişte africani albi ce sîntem, consumăm pe nemestecate şi interceptări, şi televiziune. Mai nou ni se administrează şi fotografii fără surse precizate. Acoperiţii din presă, o altă unitate a noii Securităţi care nu-şi spune numele (să fie însuşi SRI-ul ?), livrează toată această marfă, întocmai şi la timp, într-o mare veselie deontologică.
De ce se vede azi atît de bine şi de îngrijorător scheletul balenei numită « statul roman » ? Pentru că de atîta amatorism, hoţie, impunitate şi inerţie, economia şi perspectivele de prosperitate au cam dispărut. Cum arată cu adevărat statul de drept ? Sistemul judiciar liber şi independent se pune în mişcare la orice derapaj. Doar că în România sistemul judiciar a ajuns, prin Monica Macovei, Laura Corduţa Kovesi, Daniel Morar, CSM etc. în mîna comandantului CSAT, o alta instituţie de pe vremea fostei Securităţi de tip sovietic.  Pe lîngă toate aceste noi unităţi ale Securităţii postcomuniste, SRI, SIE, DGIA, DGIPI par a fi aproape democratice. Deşi nu funcţionează conform unor legi europene, actuale, democratice, şi nu le mai controlează nimeni de mult. Cum se vor sfîrşi toate aceste anomalii grave, derapaje iresponsabile ? E de presupus că marea criză generală care va veni le va mătura pe toate. Şi, desigur, şi pe noi odată cu ele.


Statul poliţienesc

luni 18 Mar 2013

Petru Romoşan

« România este un stat poliţienesc, părerea mea este împărtăşită de mai mulţi oameni dar poate nu au avut curaj să o afirme » (Sorin Frunzăverde, apud Hotnews). Et pour cause. Şi tot dl Sorin Frunzăverde adaugă pudic : « Numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu de la Şefia SIE în funcţia de prim-ministru este atipică. » How nice! Auzi ? Atipică ! Sorin Frunzăverde este un fost ministru din partea PD de patru ori, între care şi ministru al Apărării. A fost chiar prim-vicepreşedintele PDL, a fost şi deputat în Parlamentul European, tot din partea partidului lui Băsescu. A fost, de asemenea, ideolog principal şi strateg al aceluiaşi partid. Ştie despre ce vorbeşte.
Recent, primul-ministru al României în funcţie, dl Victor Ponta, a afirmat despre preşedintele în funcţie, dl Traian Băsescu : « Băsescu nu a fost colaborator al Securităţii, a fost chiar ofiţer de Contrainformaţii » (apud Gândul). Cu CNSAS-ul de faţă şi cu legea care îi permite acestei instituţii să funcţioneze votată de Parlament. Au urmat contraziceri, retractări tactice, contraatacuri. Cine minte sau cine încalcă legea ? Vorbeam de contraatacuri. Ei da, Victor Ponta este ofiţer acoperit după mai mulţi băsişti de frunte : Teodor Mărieş şi Silviu Sergiu, şeful secţiei de politică de la Evenimentul zilei, şi destui alţii. Ar fi ofiţer acoperit încă din 1989, sub tutela binecunoscutului GRU, generalul Ştefan Kostial, iar după alţii ar fi ofiţer acoperit din 1999 (pe larg, de pildă, în emisiunea de dezbatere electorală Cel mai cinstit guvern, partea a doua, din 8 decembrie 2012, cu participarea lui Ion Cristoiu, la B1TV). Lavinia Şandru, la emisiunea « Deschide lumea » de la Realitatea TV, întăreşte şi ea : « Am senzaţia că ne întoarcem la epoca securistică. Pe de-o parte fabricăm un dosar pentru Vasile Blaga, nu ştim ce şi cum. Şi mai fabricăm un dosar pentru prim-ministru. Tocmai vrea să se facă public nu ştiu ce document că premierul României ar fi ofiţer acoperit SIE. Căpitan, cu Voiculescu general. » Băsescu tace în chestiune dar cunoscătorii spun că e asul din mînecă şi că e motivul principal pentru care l-a numit pe tînărul pesedist Victor Ponta de două ori prim-ministru. Ar tăcea pentru că-i convine situaţia. În privinţa dlui Ilie Sârbu, socrul premierului, presa portocalie tace chitic. Am spus chitic ? Avocatul Chitic ? Preşedintele Băsescu i-ar fi aplicat un dos de palmă, bineînţeles, cu spatele acoperit de gărzile de corp. Asta ca un intermezzo despre curajul preşedintelui presupus fost ofiţer de contrainformaţii. Dar să trecem. Securiştii noştri nu au fost şi nu sînt curajoşi decît cu cei slabi sau fără apărare, mai exact, cu populaţia României.

continuare »


« Râul, ramul » ni-s încă prieteni

vineri 15 Mar 2013

Corneliu Vlad

Cât ne mai rabdă pământul… s-ar putea numi cartea – şi prefaţa ei – la care se face vorbire în cele ce urmează. Dar pentru că suntem în plină criză mondială, cea mai complexă şi mai parşivă de până acum, cărţii i se spune Falimentarea naturii. Cu alte cuvinte, şi natura poate intra în faliment.
Cartea este, de fapt, un studiu din seria faimoasă despre starea lumii care apare de vreo 40 de ani sub egida Clubului de la Roma. Studiul Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, scris de suedezii Anders Wijkman şi Johan Rockström, a apărut în 2012, iar ediţia româna, scoasă de Editura Compania, este una din primele versiuni traduse în lume. « Ar putea declanşa, fără nici o exagerare, acea undă de şoc ce pare a fi necesară… », speră, în primele rânduri ale prefeţei, Călin Georgescu. Mira-m-aş. Ar putea, e drept, chiar ar trebui, dar şi « boierii minţii », şi Miticii noştri par mai degrabă sictiriţi (a se citi iresponsabili) când e vorba de subiecte din care nu iese un « ce profit », acolo. Sau poate că acuitatea prospectivă e tocită de prea desele apocalipse de tot felul ce ne trepanează creierii la această confluenţă de milenii – « sfârşitul lumii » din anul 2000, cel din 2012 după calendarul mayaş, ori, ceva mai devreme, prăbuşirea comunismului şi precaritatea democraţiei liberale, plus « sfârşitul istoriei » profeţit pripit de Fukuyama.
Apocalipsele de acest tip, ce ţin mai curând de science fiction decât de viitorologie, devin literatură privilegiată în vitrinele librăriilor. Dar aceste vitrine şi rafturile bibliotecilor încep să fie cotropite şi de cărţi despre agonia şi perspectiva extincţiei României de azi. Cărţi sincere sau doar « frumos scrise » şi care, după un diagnostic de obicei emoţional şi neapărat prapăstios, se încheie trist şi în fundătură. Nici o idee de ieşire din situaţie, nici o perspectivă.
Deosebit de asemenea scrieri, studiul pe 2012 girat de Clubul de la Roma, cât se poate de concret şi riguros, şi nu doar consemnativ, « se întemeiază pe o atitudine robust-constructivă: avem o problemă, iată cum putem să o rezolvăm ! » – după cum rezumă mesajul cărţii, în prefaţa sa, Călin Georgescu. Prefaţă care schiţează şi ea, într-un fel, o idee de proiect de ţară pentru România.
Un proiect de ţară într-o prefaţă ? Nu, nu supralicităm. Devenirea unei ţări nu poate fi rezumată în câteva pagini de prefaţă sau într-o carte pentru marele public. Dar cartea şi prefaţa în discuţie incită la reflecţie pe ideea edificării României ca un construct statal « sustenabil », « durabil », prielnic – şi nu ostil – mediului natural, adică aşa cum ar trebui să fie în viziunea ONU, a Clubului de la Roma etc., şi toată lumea de mâine.
Prefaţa mai răspunde şi unei întrebări (oarecum naive) care se pune destul de des (mie, de pildă, mai zilele trecute, de către o ziaristă de la o televiziune din Moscova): prin ce ar prezenta România interes pentru lume, cu ce-ar avea de venit România într-o colaborare? Găsim în textul introductiv al lui Călin Georgescu câteva rânduri, vreo duzină, lămuritoare în chestiune: « România dispune încă de un capital natural extrem de valoros, neevidenţiat cum se cuvine în conturile naţionale, dar care oferă şansa dezvoltării sustenabile a ţării chiar şi în condiţiile unei crize mondiale prelungite. Existenţa unor ecosisteme cvasinaturale funcţionale şi biodiversitatea ridicată pot face din România un excelent multiplicator genetic, cel puţin la nivel european. Numai pădurile virgine acoperă 220 000 ha în suprafeţe compacte, unice în Europa. Calitatea remarcabilă şi fertilitatea naturală a solului, în mare măsură nepoluat cu agenţi chimici, la care se adăugă păstrarea unor soiuri autohtone valoroase de plante şi animale, precum şi a florei şi faunei sălbatice viguroase, asigură posibilităţi de dezvoltare uriaşe pentru agricultura biologică şi turismul modern. »
Şi, atenţie, e vorba aici doar de atuurile naturale ale României, de « râul, ramul », care continuă să ne rămână prieteni, cu tot comportamentul « uman », tot mai distrugător şi agresiv, cu care congratulăm ceea ce numim, cu ironie superioară, « frumuseţile patriei ». Călin Georgescu, pedolog « la bază », ne asigură, ca specialist, că avem (încă) un mediu natural ca suport sustenabil pentru un viitor durabil (ca să folosim şi noi limbajul consacrat).
Departe (aparent) de lumea dezlănţuită a politicii şi mass-media, Călin Georgescu îşi urmează, discret, un demers căruia i-am spune civic dacă determinantul nu s-ar fi tocit şi compromis. Un demers (deocamdată ?) nu atât politic, cât mai degraba umanist (chiar dacă în spaţiul public totul devine până la urmă politică). Un demers prin excelenţă teoretic, dar cu aplicabilitate certă. Din când în când, numele teoreticianului trece, ca murmur public, drept acela al unui potenţial bărbat de stat providenţial. Oricum, nu mulţi politicieni din România răsfoiesc cărţi precum Falimentarea naturii (darmite să mai şi gloseze pe seama lor).


miercuri 13 Mar 2013


marți 12 Mar 2013

Dialog
© Cristina Nichituş Roncea
Din volumul « Precum în cer aşa şi pe pământ ». Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea, apărut la Editura Compania, 2011


Înapoi spre Est ?

luni 11 Mar 2013

De cîteva luni, Vocea Rusiei e din ce în ce mai citită şi mai citată în România – aduce cu Europa liberă de altădată ! În urma amestecului occidental brutal în afacerile interne ale României din lunga vară a referendumului, amestec graţie căruia Băsescu a fost salvat într-un mod complet nedemocratic, atacurile la adresa UE şi SUA s-au înmulţit semnificativ. Ele vin dinspre politicienii majoritaţii rezultate din votul din iarnă, dar şi din direcţia societăţii civile, a analiştilor şi a presei în general.
Şi dacă Samuel P. Huntington, autorul celebrei Ciocniri a civilizaţiilor, profesor la Harvard şi Columbia University, coordonator al planificării securităţii naţionale pentru Administraţia Jimmy Carter, foarte respectat şi foarte contestat deopotrivă, a avut totuşi dreptate şi România ortodoxă nu face parte din civilizaţia Europei occidentale, ci din cea numită de el Ortodoxă, cu centrul la Moscova şi Sankt-Petersburg ? Huntington a delimitat opt civilizaţii : Sinică (chineză), Japoneză, Hindusă, Islamică, Ortodoxă, Occidentală, Latino-Americană, Africană. « Sînge, limbă, religie, mod de viaţă, acestea au fost ceea ce grecii aveau în comun şi ceea ce îi distingea de perşi şi de alţi ne-greci. Totuşi, dintre toate elementele obiective care definesc civilizaţiile, cel mai important este, în mod frecvent, religia, aşa cum subliniau atenienii. Într-o foarte mare măsură, marile civilizaţii din istoria omenirii au fost strîns identificate cu marile religii ale lumii, iar popoarele care împărtăşesc aceeaşi etnicitate şi limbă dar diferă din punct de vedere al religiei trebuie să se măcelărească unul pe celălalt, aşa cum s-a întămplat în Liban, fosta Iugoslavie şi pe subcontinent » (ul indian – trad. Radu Carp, Editura Antet, 1998). Frontiera care desparte Occidentul european, catolic şi protestant, de civilizaţia Ortodoxă taie în două Belarus, Ucraina şi România pe linia Munţilor Carpaţi, aruncînd Transilvania în braţele Germaniei, care, împreună cu Franţa, constituie nucleul dur al Europei creştine. Huntington mai deosebeşte încă două « Occidenturi » : America de Nord, cu SUA şi Canada, care se adaugă Europei de Vest, şi America de Sud, latină şi catolică. Interesul de a muta pe hartă România şi Bulgaria – moştenitoare amîndouă ale Bizanţului, şi nu ale Romei – din lumea Ortodoxă le aparţine, în opinia altor strategi, în principal SUA şi Marii Britanii.
Marea spaimă geopolitică a anglo-americanilor este, de peste o sută de ani, unirea forţelor economice şi militare ale Germaniei cu cele ale Rusiei, nesfîrşită teritorial. SUA şi Marea Britanie sînt civilizaţii de apă, navale. SUA deţine singura marină globală, în vreme ce Rusia şi Germania, prea apropiate, integrate, ar crea marea putere de uscat invincibilă. Geostrategii – de la Halford Mackinder la George Friedman – nu încetează să-i sperie pe decidenţii politici cu asemenea teorii. Polonia şi România, integrate NATO, ar putea fi acea fîşie care să ţină cele două mari puteri din Eurasia – Germania şi Rusia – la o distanţă securizantă. Resuscitarea proiectului de apărare Visegrad (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia) recent la Varşovia, cu participarea cancelarului german Angela Merkel şi a preşedintelui Franţei François Hollande, pare a fi un răspuns german la temerile partenerilor NATO american şi britanic. România e scoasă practic din rostul ei principal pentru care a fost admisă în NATO. Suspiciunile în legătură cu înţelegeri secrete dintre Germania şi Rusia pe bază de gaz şi de alte imense resurse naturale produc coşmaruri în multe capitale, la Est, ca şi la Vest.
E evident că integrarea cîtorva ţări est-europene foste comuniste, adică aflate în zona de influenţă şi putere rusească, cum sînt România şi Bulgaria, a fost hotărîtă nu din raţiuni de performanţă economică şi funcţionare a statului de drept, ci din raţiuni de strategie militară. Rusia, foarte slăbită de implozia sistemului comunist, nu a putut riposta pe măsură. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic în cîţiva ani. Europa de Vest şi SUA traversează o criză economică fără comparaţie în ultimii 60 de ani, cele 16 000 de miliarde de dolari datorie ale SUA atîrnă greu. În plus, preţurile petrolului si ale gazului sînt de ani buni pe cele mai înalte culmi, deci Rusia şi-a refăcut o sănătate economică parţială.
Părerea mea e că România nu va reuşi niciodată să se integreze în Europa occidentală, dar că nici nu va mai accepta o ocupaţie rusească asemănătoare cu cea « sovietică » (tot rusească, de fapt). Va rămîne o Elveţie estică, săracă deocamdată în industrie, finanţe şi servicii, dar imens de bogată în resurse potenţiale de apă şi hrană, esenţiale în deceniile care urmează. România poate deveni o Elveţie între Occident şi Răsăritul ortodox, între Nord şi Sud, la răspîntia dintre civilizaţii, aşa cum a fost, de altfel, întotdeauna. Samuel P. Huntington se înşală în ceea ce priveşte Transilvania, care este de foarte multă vreme, dinainte de 1918, majoritar ortodoxă. Iar în ceea ce priveşte prea marea integrare în civilizaţia zisă Ortodoxă, există frîna latinităţii milenare. Cît priveşte Ucraina, Huntington anticipa că, deşi catolică la vest şi ortodoxă la est, ar putea să rămînă unită, dar în sfera de influenţă a Rusiei. Pînă azi, istoria îl confirmă. Ce e sigur astăzi e că pasiunea românilor pentru Europa de Vest a diminuat dramatic, la fel cum a ajuns la cele mai joase cote încrederea în The American Dream. O bună parte a românilor, cei mai activi şi cu cele mai bune diplome, s-au îndreptat poate definitiv spre Occident. Au fost atît de occidentali, încît chiar s-au stabilit acolo. Pentru despărţirea de America, merite deosebite au Traian Băsescu, Vladimir Tismăneanu şi echipa sa de zgomote, Mark Gitenstein, că-ţi vine adesea să te întrebi dacă aceştia nu lucrează, de fapt, în secret pentru Rusia. Cît despre Rusia, ea nu mai sperie serios pe nimeni în România, poate doar pe propagandiştii proamericani sau prooccidentali afiliaţi la diverse ONG-uri care de care mai ciudate şi care folosesc Rusia ca sperietoare pentru scopurile lor lucrative.
Clasa politică din România ultimilor 20 de ani nu a avut un proiect de ţară, ci doar unul pentru ea însăşi, care a fost mai întîi acela de a-şi salva pielea după criminala prestaţie din comunism şi poate chiar de aceea şi-a căutat protectori şi complici puternici la Vest, iar apoi s-a pus, împreună cu noii săi prieteni capitalişti, pe un jaf care nu se mai opreşte. Românii capabili să se opună acestei sinistre pături securisto-politice au cam plecat, mai ales în Europa de Vest sau SUA, plus în Canada, Australia sau Noua Zeelandă, prelungiri ale Occidentului, şi nu în Rusia, sora ortodoxă, care ea însăşi, împreună cu Ucraina şi Belarus, traversează şi azi o tranziţie de infern.
După 1989, miniştrii de Externe Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, profesionişti ai domeniului, propuneau o politică externă influenţată puternic de corpusul de aspiraţii reprimate anterior de deraierea dictatorială a lui Ceauşescu şi de apartenenţa la Pactul de la Varşovia şi la CAER. Începînd cu Adrian Severin şi Andrei Pleşu, amîndoi amatori în diplomaţie, ca de altfel şi lungul şi funestul şir de mărunţei politici care le urmează, pe cît de gălăgioşi, pe atît de inconsistenţi (Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai Răzvan Ungureanu, Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Cristian Diaconescu…), România a dispărut de pe radarul diplomaţiei mondiale, înghiţită de catastrofala şi vădit antinaţionala politică internă care aminteşte de cele mai sumbre momente ale epocii fanariote. Cît va mai dura această prăbuşire în abis ?