Ce-a mai rămas ? Unele chestiuni cu nişte aspecte

marți 30 Apr 2013

Vrînd-nevrînd, comunicarea se comunică şi pe ea, aşa e piesa. Iar prin ea se transmite istoria vieţii trăite mult mai rapid şi mai sigur decît prin reţelele sociale sau prin mesajele înregistrate de toţi sateliţii. N-am putut scăpa de gîndurile astea după convorbirea cu o bună rubedenie care în urmă cu vreo 6-7 ani avea ca teme de discuţie « lucruri pe care trebuie să le facem » şi « treburi pe care le-a rezolvat », iar acum mi-a vorbit despre « unele chestiuni care au, aşa, şi nişte aspecte », lăsîndu-mă perplexă. În cîteva minute, uimirea mi s-a transformat în amărăciune. Căci nu era vorba de degradarea generală a limbajului public deplînsă de toată lumea luminată pe diverse tonuri, înţelegînd prin asta fie că puiuţii scoşi la înaintare îşi etalează puţinătatea educaţiei, compusă din precare competenţe şi abilităţi însuşite după programe aplicate urechist în ultimii 20 de ani, fie trivialitatea, frivolitatea sau de-a dreptul vulgaritatea cu care se împroaşcă oponenţi sau concurenţi în caz de tensiune crescută, asigurînd chipurile proprietarilor de cadru succes, audienţă, rating, publicitate etc. Rubedenia pur şi simplu capitulase. Îi luase în serios pe cei care-i tot administrau public « chestiuni » şi « aspecte », mimînd secrete, trasee necurate şi explozive, şi deci ştiinţă şi putere, şi se hotărîse să îmbrace şi ea armura ca pe optima soluţie de supravieţuire. Adaptare…
Filologii cei mai serioşi care atacă în vreun studiu sau articol limbajul şi comunicarea din zilele noastre sînt constrînşi de meserie să constate, să descrie şi, eventual, să emită ipoteze despre modificări structurale. Fără să se atingă de raţiunile unor evoluţii, pentru că suputaţiile din această categorie sînt hazardate, neştiinţifice. Aşa e, sînt hazardate şi neştiinţifice, dar există vreo evoluţie fără motiv ? Fără motor ? Fără condiţionare ? Ce e lin, natural, moderat şi într-un « progres continuu » sau măcar pe aceeaşi spirală cu alte civilizaţii în limbajele pe care le folosim noi, românii, de cîteva decenii ? Nimic, dacă e să mă uit la ce am auzit şi citit de cînd am devenit foarte atentă la « comunicarea » din jur.
În anii ’80, limbajul administrativ era redus la expresia cea mai simplă. Sever şi scrîşnit, mare amator de negaţii şi ameninţări cu faţă legală, se menţinea însă corect şi făcea uz de un vocabular sobru. Presa deborda de sloganuri şi poncife de tot felul, cea mai mare parte din ea fiind de necitit ; se recomandau lecturii tocmai excrescenţele greţoase de pe trunchiul ei propagandistic, acele scriituri « înflorite » de metafore, arhaisme şi regionalisme care se pretindeau jubilaţii ale talentului la jurnalişti ce nu puteau face jurnalism dar erau mînaţi să facă de-a dreptul superjurnalism. Faţă de atari superliteraţi, literaţii adevăraţi păreau nişte şoricei, reinventînd lumea şi limba prin scorburile în care se piteau. Li se cerea o creativitate hidrocefală, o valorificare de laser a lexicului, orice numai pentru a sări cît mai sus şi mai prelung pe deasupra hidoasei realităţi. Unii deveneau experţi în relatarea nebunească în priză directă de la faţa locului, alţii se împleticeau în cadriluri zaharate, estetismul ţîşnea de peste tot – care cu savantlîcuri de inspiraţie străină, care cu academisme locale sau onirisme ghiduşe şi gratuite – ca altădată, în anii ’50-’60, sudoarea din bravul muncitor cu tîrnăcop.

continuare »


1 Mai muncitoresc…

luni 29 Apr 2013

©Vlad Predescu


vineri 26 Apr 2013

Căutare şi bătaie cu ouă în Germania – gravură, 1880


Mitul dezvăluirilor şi « oul de Paşte »

vineri 26 Apr 2013

Partea cea mai vie din puţina presă care a mai rămas după multa ei moarte se compune din expunerea « secretelor ». Afaceri, hoţii, poveşti de familie şi anturaj, CV-uri de politicieni şi de VIP-uri de soi nou – toate cotizează la ultima formă de palpitaţie înainte de exitus, care ar fi « dezvăluirea ». Punerea ei în circulaţie ar implica, vezi bine, că oameni dibaci şi camioane de rechizite au ţinut cît s-a putut sub obroc o informaţie esenţială. Iar alţi oameni, şi mai dibaci şi echipaţi cu o supertehnologie, au reuşit să smulgă beznei secretul.
Doar că, în nouă cazuri din zece, secretul nu e o surpriză pentru nimeni. Căci nu face decît să confirme ceea ce nu avea cum să fie altfel, neavînd altă explicaţie şi confirmînd intuiţia, inteligenţa sau spiritul de observaţie absolut comun celor care încă mai trec strada nevătămaţi. E drept că dresura întru taină-mister-tăcere practicată de toate regimurile totalitare creează şi reflexul de aşteptare a « dezvăluirii », dar nu poate întreţine prea mult şi aura ei dacă aflarea adevărului nu duce nicăieri. Iar în regimurile totalitare, nu duce : doar tensiunea scade un pic, în timp ce propaganda şi aparatul de represiune stau pe loc. În plus, în caz de folosinţă repetată, nici sifonăria asta nu mai dă rezultat : şi tensiunea stă pe loc…
Oare de ce ? Pentru că proba evidenţei e mult mai tare decît taina şi decît propaganda. În 2001, un cercetător belgian îşi vedea tradusă în româneşte lucrarea despre ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist. Explicase că, în studiile lui, avusese acces la cărţi şi publicaţii diverse, dar nu la arhivele instituţiei, ferecate acelea. Şi, pentru că volumul nu avea cum să fie pe placul Bisericii noastre, care se voia preamărită pentru conduita ei, şi nu era, autorul aştepta cu nerăbdare întrebarea despre arhive. Care a şi venit. Nu e nevoie de arhive, a spus el atunci, spre iritarea împuterniciţilor PR ai clerului român. Pentru că tot ce a scris şi declarat BOR la vedere confirmă perfect ce s-a petrecut şi ce se vede pînă azi. Prin urmare, şi dacă ar exista secrete, cînd s-ar « dezvălui », ele n-ar putea decît să reconfirme adevărul obiectiv şi palpabil a ceea ce s-a făcut şi s-a spus şi în văzul lumii.
Şi atunci care mai e chichirezul tainei ?! Păi, dacă lăsăm deoparte hîrtia de muşte pentru publicitate în media, e greu de crezut că ar fi altul decît acela al încifrării universale. Nici fiinţele vii, nici obiectele, nici instituţiile nu pot scăpa legilor pe care le conţin chiar ele şi pe care le impun relaţiilor dintre ele. Codurile alcătuirii lor omeneşti sînt la îndemîna minţii, logica valorilor şi combinaţiilor nu e nici ea de nepătruns. What you see is what you get n-a fost o copilărie, deşi părea doar un simpatic slogan IT. De pildă, e oare posibil ca o persoană care nu a administrat o simigerie măcar şase luni să administreze cu succes o firmă cu o cifră de afaceri de 1 000 de ori mai mare ? Dar un minister, adică un buget şi mai mare ? Numai teoretic. În practica obişnuită, nu.
În teoria în care trăim noi însă, adică foarte departe de practica vieţii reale, acea persoană poate fi purtătoarea unui « ou de Paşte ». Easter egg este, începînd de la sfîrşitul anilor ’70, în literatura şi publicistica occidentală, o informaţie cifrată, anume strecurată printre rînduri sau într-o imagine, pe care o depistează doar iniţiaţii sau foarte tenacii căutători, dezlegători de enigme. Numele vine, fireşte, de la obiceiul de a ascunde ouă de Paşte, cel mai adesea de ciocolată, în grădină, pentru ca în ziua de sărbătoare să aibă copiii ce căuta şi găsi. Desigur, « oul de Paşte » agăţat cu forţa de o fiinţă sau de o situaţie nelalocul ei le spune iniţiaţilor ceva. Doar că acest ou nu modifică în nici un fel « evidenţa », şi deci nu-i aduce nimănui vreun cîştig, vreo speranţă de mai bine. Şi cu atît mai puţin mîntuirea sau viaţa veşnică. Pentru acestea există numai căile potrivite, cunoscute de noi toţi.


marți 23 Apr 2013

Atelierul fraţilor König din Cernăuţi, 1878


V-a făcut USL fericiţi ?

marți 23 Apr 2013

Petru Romoşan

Nu e clar cine a avut ideea cu USL-ul. După război mulţi viteji s-arată. Acum şi-o atribuie mulţi sau li se atribuie multora de către curtenii aferenţi. E proiectul lui Dan Voiculescu, ba nu, e proiectul lui Victor Ponta, poate că e chiar un proiect naţional-liberal. Dar scopul a fost clar : « Jos Băsescu ! » şi « Jos Udrea ! » (plus Boc, Videanu etc.). S-a reuşit « Jos Udrea ! » şi « Sus Ponta ! », dar Băsescu s-a salvat şi chiar mai mult decît atît, începe să se amuze. PDL-ul a cam dispărut şi nu-l va regreta nimeni, nici măcar pedeliştii. Nu a fost decît o şmecherie de făcut bani. Care şi-a trăit traiul şi şi-a mîncat ditamai mălaiul. Multe miliarde de euro.
Principalii beneficiari ai construcţiei USL sînt, evident, Victor Ponta şi PSD-ul. Dintr-un partid neocomunist şi foarte corupt a devenit o organizaţie frecventabilă. Cu ajutorul neprecupeţit al PNL-ului şi, mai ales, al unor independenţi care în condiţii normale nu s-ar fi amestecat într-o asemenea ciorbă. Primul perdant pare a fi Dan Voiculescu şi, poate, foarte curînd, şi Antena 3 la rating, la credibilitate, dacă nu cumva toate Antenele. Principalul partid de opoziţie care l-a adus pe Victor Ponta la putere, pe Adrian Năstase erou-martir la Congresul PSD şi pe Ion Iliescu, semizeu în viaţă, ţinînd discursuri ca în tinereţe la partidul muncitoresc, măi dragă, a fost Antena 3, cu Mihai Gîdea, Mircea Badea, Radu Tudor, Dana Grecu, Oana Stancu, Adrian Ursu şi toată banda de zmei a lui Dan Voiculescu. Azi, Antena 3, partidul de opoziţie, pare să ne spună că ne-am cam înşelat la vot. Acum nu că nu am fi de mult tăbăciţi. Dar parcă anteniştii s-au sucit cam prea brusc. Sau, de fapt, Victor Ponta s-a sucit prea tinereşte ? Cum-necum, şi Antena 3 a participat la resuscitarea lui Băsescu. Din amatorism ? Sau să fie doar faptul că maşina de produs imagini are logica ei şi cei foarte abili pot abuza de ea ?
Care mai e rostul USL-ului astăzi ? Unul simplu şi evident. Cele două mari partide, PSD şi PNL + PC , sînt, de fapt, o mare coaliţie, 70 % în Parlament, care pot rămîne la putere fără probleme patru ani, o întreagă legislatură. Şi totuşi, criza economică generală şi internă, lipsa evidentă a unui proiect economic ofensiv, prezenţa asfixiantă a FMI-ului şi tutela confuză a Uniunii Europene creează o atmosferă greu respirabilă. Nu vi se pare că miroase a cadavru politic prin oraş ? Iar primarul Sorin Oprescu, prezumtiv beneficiar al unei crime de tipul Mioriţa, cam suferă de-o excesivă bună-dispoziţie ? Pînă unde va fi mers gîndul iniţial al lui Dan Voiculescu depăşind sloganul pătimaş « Jos Băsescu ! » ? Ca nişte şahişti amatori, programatorii USL-ului par să se fi oprit la cîteva mutări, cele de deschidere. De la bun început, negocierea dintre PSD şi PNL a avut ceva comic. Victor Ponta lua vrabia din mînă (postul de prim-ministru), iar lui Crin Antonescu i se oferea cu generozitate cioara de pe gard (preşedinţia). Negociatorii PNL s-au dovedit de atunci naivi şi creduli. Pentru că, româneşte, deci oriental, nu au ţinut cont de factorul timp. Coabitarea Ponta-Băsescu i-a adus foarte repede cu picioarele pe pămînt şi i-a pus în faţa evidenţei că tîrgul făcut de ei era unul prost. Te poţi întreba acum doar de amorul artei, post-factum şi cam inutil, dacă PNL-ul ar fi putut să facă un deal mai serios. Luînd în calcul toate circumstanţele, probabil că nu. Poate că apropierea dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu este una de tip « fraţi siamezi », din care nici unul nu se poate extrage fără a-şi pierde viaţa politică. Dacă e să iei în serios declaraţiile de bună-credinţă, de dragoste veşnică şi de devotement fără limite pe care şi le fac deopotrivă Victor Ponta şi Crin Antonescu, te şi miri cum de nu au fuzionat pînă acum cele două partide. Dar, dincolo de Crin Antonescu, PNL-ul ar mai putea avea un partener mult mai serios decît PSD-ul, şi anume marea majoritate a populaţiei României. Dar este PNL-ul capabil de un asemenea parteneriat ?


Una votăm şi alta fumăm

vineri 19 Apr 2013

Poporul american știe de multă vreme că nu se votează ceea ce vrea el în marile foruri ale națiunii. Din cînd în cînd, sondorii întreabă populaţia dacă vrea asigurări de sănătate, dacă vrea să fie restricţionată posesia armelor – ca acum, foarte recent –, şi populaţia răspunde că « da » la niveluri-record, de 80 %-90 %. Dar ce folos ! Legile trec malformate sau reduse, sau nu trec deloc. Periodic, « conştiinţele » încă vii, care comentează situaţia, se întreabă pe cine reprezintă « reprezentanţii » din moment ce procentele populare nu se regăsesc în vot. Tot periodic vin şi răspunsurile : reprezintă interese sectoriale, multinaționale, lobby-uri, o lume mică şi bogată, fără legătură cu milioanele de voturi care plantează în foruri nişte momîi executante mai mult decît prelungirea voinţei locuitorilor SUA.
Iată că ne-am « modernizat » şi noi, românii ! Votăm una – şi nu o dată, ci de două-trei ori la rînd ! – şi… iese alta. Şi o luăm şi noi americăneşte : pe cine reprezintă parlamentarii, guvernul, preşedintele, puterea locală ? În nici un caz cifrele mari care vin din rîndul populaţiei, procentele acelea uriaşe, recitate cu entuziasm ca nişte mantre ale legitimităţii. Legitimitate ca să ce ? Evident, ca să fie conduse treburile ţării cu totul altfel decît au votat « ţăranii » ei. Adică, mai pe scurt şi mai limpede : am intrat în rîndul lumii !
Avem însă şi o particularitate, fiind nişte europeni nenorociţi, taraţi de vechi obiceiuri proaste. Trebuie, adică, să ni se administreze şi doze masive de cloroform după înfigerea cuţitului în spate. Şi s-au găsit trei minunate căi de propagandă în vederea acestei lungi anestezii : ne sînt trimişi tot soiul de experţi politici ca să ne explice ce bine e ceea ce e evident rău pentru toată lumea ; e pusă pe cale o echipă paralelă, ceva mai versată în tehnicalităţi, ca să ne spună cît de bine va fi peste 3, 5, 10, 20 de ani, deşi noi ştim că vom crăpa mult înainte de a vedea la chip viitorul luminos ; acoperind cît mai compact opac dezastruoasa stare economică, socială şi culturală, cîrduri de lăutari croşetează zi de zi în ochii unei lumi complet dezinteresate macrameuri politicianiste care-l ridică pe X, coborîndu-l pe Yşi ameninţîndu-l cu cătuşele pe Z, toţi o apă şi un pămînt dintr-un islaz indiferent majorităţii.
Răspunsul majorităţii s-a simplificat şi el la extrem : nu vă mai credem pe nici unul, nu vă înţelegem, nu vă aprobăm, nu mai votăm. În plus, tot efortul vostru coordonat de a pasa vinovăţii şi imunităţi de la unul la altul e inutil. Pentru noi, judecata e gata făcută : vom fuma… altceva.


Pisica imperială pe care a văzut-o Victor Ponta

luni 15 Apr 2013

Petru Romoşan

Noam Chomsky (n. 1928), profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology, e un savant (inventator al gramaticii generative, cercetător al  « Structurilor semantice » încă din 1955), cunoscut de filologi şi lingvişti din toată lumea de mai bine de 50 de ani. Are azi 84 de ani şi continuă să scrie şi să ţină conferinţe. La ultima sa conferinţă, în 3 aprilie, la Dublin (Irlanda), a atacat-o pe Angela Merkel şi politica ei germană faţă de Grecia şi de ţările Europei de Sud. Vorbind de « politica de ocupaţie a Germaniei atît din punct de vedere politic, cît şi economic » împotriva Greciei, a Ciprului şi a ţărilor din sudul Europei, a subliniat necesitatea formării unui « front unit din Grecia, Spania, Portugalia şi Italia cu scopul de a pune capăt pretenţiilor inumane ale Europei de Nord ».  « Nemţii doresc să pună mîna pe tot ce este de valoare în Grecia », a mai spus printre altele Chomsky.
Noam Chomsky se autocaracterizează ca « anarhist tradiţional » şi trebuie să-l credem, pentru că diagnosticele sale sînt pătrunzătoare şi pertinente. Se revendică de la Bertrand Russell şi John Dewey – numai oameni foarte serioşi. Lingvist de geniu, filosof al limbajului, activist politic, a scris despre război, politică şi mass-media. Este autorul a peste 100 de cărţi şi este cel mai citat savant în viaţă.
Într-una din cărţile sale destul de recente, « Imperial Ambitions » (2005), Chomsky face una dintre cele mai necruţătoare analize ale Americii lui George W. Bush. Pentru cei ce au uitat, reamintim ca preşedintele Traian Băsescu e un pur produs al bushismului. Aţi uitat curcubeul din piaţă (cu Ion Iliescu) şi discursurile lui Bush şi Băsescu cu spatele la Marea Neagră « lac rusesc » ? Iată un fragment din această carte, care este o selecţie de interviuri date la radio lui David Barsamian :
« DB : “După primul război mondial, britanicii i-au înlocuit pe turci în Irak. Ei au ocupat ţara şi s-au confruntat atunci, spune o lucrare asupra chestiunii, »de la bun început cu o agitaţie antiimperialistă”. Revolta “s-a extins considerabil”. Britanicii au crezut că e prudent să instaleze o “faţadă arabă”, cum a spus lordul Curzon, secretar la Foreign Office, “guvernată şi gestionată sub conducere britanică, dar controlată de un musulman băştinaş şi, în măsura posibilului, de un personal guvernamental arab”. (…)
NC : Lordul Curzon spunea lucrurilor pe nume în acel moment. Irakul era o faţadă arabă. Puterea Marii Britanii era voalată cu ficţiuni constituţionale ca “protectorat”, “sferă de influenţă”, “stat tampon” etc. Şi astfel britanicii guvernau toată regiunea – tot imperiul, de fapt. Ideea este să ai state independente, dar cu regimuri slabe, şi deci constrînse să se bazeze pe puterea imperială pentru supravieţuirea lor. Pot să jumulească populaţia dacă vor. Nici o problemă. Dar ei trebuie să asigure o faţadă în spatele căreia adevărata putere poate guverna. Asta e regula de bază a imperialismului. Iar exemplele sînt legiune.” »
Nici o asemănare cu realitatea românească de azi nu este întîmplătoare. Regimuri slabe, şi deci constrînse să se bazeze pe puterea imperială pentru supravieţuirea lor ? Vă amintiţi de vizita-fulger a « imperialului » Philip Gordon imediat după referendum ? Şi, miraculos, Traian Băsescu a supravieţuit. A supravieţuit miraculos după două sincere suspendări, pornite din suflet, şi a cîştigat, simetric, alegerile, împotriva oricăror aşteptări, tot de două ori. Cîtă voinţă populară şi cîtă voinţă imperială în toate acestea ? Regim de faţadă ? Sună foarte bine. Nu este oare şi regimul Băsescu tot un regim de faţadă ? Nu e lipsită de sens toată lupta românilor îndreptată numai împotriva lui Băsescu ? Regimul Băsescu pare compus din păpuşi de cîlţi (Elena Udrea, Emil Boc, Adriean Videanu, MRU etc.) în care românii, disperaţi, pot să împlînte cîte săgeţi vor pentru că tot nu se întîmplă nimic. Să fie acesta marele secret al « răsucirii » de după alegeri a foarte tînărului prim-ministru Victor Ponta ? Oare a văzut Ponta în spatele lui Băsescu o pisică mare, neagră şi foarte periculoasă, o pisică imperială ?
Noi, românii, am mai trăit sub ocupaţia germană în primul război mondial, am fost aliaţi (ocupaţi) ai aceloraşi germani în cel de-al doilea. Am fost ocupaţi (aliaţi) de sovietici aproape 50 de ani. Începînd cu 2004 şi cu precădere din 2008, gustăm din deliciile imperiului american. Ceva nou şi destul de şocant. Avem, în plus, şi tutela germană, numită simpatic « europeană ». Dar nu le-am dorit noi şi pe una, şi pe alta cu ardoare după 1989 ? Nu ne simţeam prea singuri şi, de fapt, incapabili să ne autoguvernăm ?


vineri 12 Apr 2013

Suvenir din Cişmigiu. Băiatul cu laptele


România în impas

joi 11 Apr 2013

Petru Romoşan

« Unde e iluziile mele, care le-am avut ? Am visat viţei şi viţele, de-aia le-am perdut… » Ţara noastră se apropie, dacă nu cumva e chiar înăuntru deja, de o criză majoră. România a ajuns în mijlocul unei crize politice, care a fost prezisă, de altfel, şi care începe să ruineze economia, atîta cîtă este. Criza politică depăşeşte deja, şi de o manieră categorică, criza economică şi pe cea financiară. Arivismul criminal, impostura, scurtătura, disfuncţia sistemului juridic, care este, paradoxal, suprafinanţat în comparaţie cu posibilităţile (meritul lui Valeriu Stoica !), un preşedinte invalidat şi de mult imprevizibil, dacă nu cumva chiar în soldă străină, un Parlament supraponderal şi inutil, un prim-ministru talentat politic dar prea tînăr poate, toate acestea creează un cocteil care miroase deja a dinamită.
Guvernatorul BNR nu mai dă de mult informaţii serioase, credibile, în legătură cu starea reală a economiei. Face doar glume şi fente, trucuri de imagine depăşite grav de gravitatea situaţiei din ţară. Nici măcar veteranul Vasilescu nu se mai osteneşte să ne ameţească cu teorii neverificabile dar « adînci ». Guvernul e un atelaj care aminteşte puternic de contribuţia românească la suprarealismul mondial. Căruţa socialisto-liberală trage sistematic în sensuri contrare. Deocamdată e linişte pentru că se fură. Măcelăria e magnetică, dar veniturile la buget sînt într-o scădere dramatică, pe măsura dezastrului din economia reală. Presa de investigaţie a dispărut cu totul şi a fost înlocuită cu informaţia-spectacol oferită de televiziuni arondate unor interese precise. Fiecare partidă ascultă ce-i convine, bea o bere şi se duce la culcare cît de cît anesteziată. Traian Băsescu, impus nu se ştie de cine (sau se ştie dar nu se poate încă spune), a născut prin reacţie negativă un USL fără program, ce să mai vorbim de o vedere strategică, istorică pentru ţară, un USL care se rezumă la prestaţii orale televizate, care nu mai satisfac pe nimeni (l-am citat din memorie pe enigmaticul blogger Moshe&Mordechai).
Garanţii stabilităţii României, care par a fi după cît se vede din ce în ce mai clar SUA şi Germania (nu sînt cunoscute încă tratatele secrete care ne-au vîndut deja !), se mulţumesc să facă poliţie (prin serviciile româneşti) şi să dea sfaturi şi directive, cam cum făcea şi Nicolae Ceauşescu înainte de 1989. Adică Germania şi SUA se limitează la a juca rolul dictatorului asasinat, la ordinul lor, probabil, şi să ne livreze băncilor şi pieţelor. Amestecul lor în politica internă românească, amator şi iresponsabil, va duce implacabil la naşterea unui partid antieuropean şi, poate, din păcate, şi antiamerican. Niciodată în ultimii 20 de ani nu a fost mai rău în România decît acum şi nu românii sînt primii vinovaţi. Măcar renaşte naţionalismul şi-i aruncă peste bord pe globaliştii de ocazie.
E uluitoare asemănarea dintre eşecul care se profilează la Bucureşti şi cel deja parcă împlinit de guvernarea socialistă de la Paris. Începe să fie limpede că partidele socialiste sînt depăşite istoric şi în Europa. Cît despre America, ea nu le-a folosit niciodată. Eşecul socialiştilor în Europa e un subiect aparte, analizat deja de Emmanuel Todd în excelentul său op După democraţie. Să opui austerităţii germane, foarte discutabilă, incompletă şi care a produs deja mari traume, creşterea (la croissance) cînd ai deja datorii foarte mari e o infracţiune intelectuală incalificabilă. La Bucureşti, Victor Ponta, după ce a reîntregit minimal şi propagandistic pensiile şi salariile, vrea să impoziteze salariile de peste 1000 de euro. Ce fel de gîndire economică e asta ?