vineri 31 Mai 2013


Situaţiunea la zi

vineri 31 Mai 2013

Petru Romoşan

Socialistul (postcomunist) Victor Ponta şi liberalul (cu pretenţii excesive de dreapta) Crin Antonescu şi-au făcut jurăminte de dragoste veşnică, pînă dincolo de mormînt, televizate, la fel pe la mesele private probabil, în şedinţe revoluţionaro-reacţionare, jurăminte de castitate, sărăcie şi supunere, numai că nu şi-au pus pirostriile în faţa patriarhului, că tot e la modă (vezi ce se întîmplă cu căsătoriile unisex în Franţa)… Iar motivaţia părea a fi cît muntele : sceleratul Băsescu, vampirul, Dracula al III-lea trebuia dat jos. Şi românii au votat. Au fost de acord că postsovieticul vopsit în american trebuie alungat (mulţi credeau şi încă mai cred că “Licuriciul” de care vorbea la început de domnie Băsescu e, de fapt, Rusia). Dar “capitulaţiile” anterioare, tractatele secrete Rusia-UE (Germania)-SUA spuneau altceva. Şi a fost cum au vrut ei. Între timp, multtelevizatul Victor Ponta s-a coabitat, în interes naţional fără îndoială, cu prelungitul Băsescu.
Dar e evident pentru toată lumea, din motive diferite, că USL pute azi foarte urît. Păcăleala instant aplicată celor care au votat de două ori, în iulie şi în decembrie 2012, îi apropie pe Victor Ponta şi pe Crin Antonescu cu fiecare zi de sfîrşitul carierei politice. Supraexpunerea pe televiziuni cumetre nu face decît să accelereze procesul. Televiziunile votate ieri nu vor mai fi votate mîine. Dimpotrivă. Ruptura de electorat, iresponsabilă, de un tupeu extrem, pe care o înregistrează şi unul, şi celălalt, PSD-ul şi PNL-ul, le va fi fatală. Îşi vor încheia cariera prematur şi ei, ca atîţia alţi prim-miniştri şi şefi de partid postdecembrişti. Azi Elena Udrea şi Emil Boc sînt două cadavre politice definitiv irecuperabile deşi sînt încă foarte tineri. A mers totuşi foarte repede, deşi a luat opt ani pe nervii întinşi, pe averea, pe familiile, pe orizontul şi viitorul românilor. Scînteia poate veni de oriunde şi oricînd.
Ce-ar fi să ne uităm puţin spre fraţii noştri de istorie şi de soartă, bulgarii, care şi ei sînt nişte bizantini, nu-i aşa ? Cîndva eram aproape o singură ţară, cu Petru şi Asan, români, în fruntea ţaratului bulgar. În plus, un comisar european se exprimă premonitoriu cum că România, Bulgaria şi Italia sînt aproape neguvernabile. Italienii au avut un guvern technocrat (cu Mario Monti) impus de Germania şi de Bruxelles. Bulgarii îl au astăzi, cu susţinere socialistă. Guvernul economistului Plamen Oresharski a fost învestit miercuri în Parlamentul de la Sofia. Zilele trecute, la Chişinău, liderul socialiştilor, Igor Dodon,  propunea tot un guvern de tehnocraţi : “PSRM crede că Guvernul nu trebuie să fie nici roşu, nici albastru, cu atît mai puţin în culorile curcubeului. Guvernul trebuie să fie unul profesionist şi responsabil.”
Majoritatea halucinantă din Parlamentul României de astăzi nu mai reflectă în nici un fel voinţa electoratului. Românii au votat împotriva lui Băsescu, şi nu pentru coabitarea lui Ponta cu Băsescu sau pentru alegerea lui Crin Antonescu la preşedinţie, pentru ca astfel Ponta să-şi ţină cuvîntul din miile de emisiuni TV. Nici Ponta, nici Băsescu şi nici Antonescu nu mai au nici o legătură cu ţara. Şi asta la doar şase luni de la alegeri. Şi se impune încă o constatare în atenţia UE şi FMI care ne guvernează sau care se pregătesc să ne guverneze : serviciile secrete româneşti de azi vor trebui desfiinţate şi reînfiinţate de la zero. Aşa cum s-a procedat deja în ţarile baltice. Atît numărul parlamentarilor, cît şi cel al securiştilor va trebui redus cel puţin la jumătate. Aşa cum s-a întîmplat deja cu ziariştii (propagandiştii).


miercuri 29 Mai 2013

Lolla Călinescu, 5 ani. Atelierul W. Oppelt


Mai 2013 : vedere de pe ţărm

miercuri 29 Mai 2013

În liniştea asta de mormînt, zicea unul vineri, pe cînd tuna straşnic, baremi ploaia face zgomot ! Toţi cei din băcănie au zîmbit exact ca anul trecut înainte de referendum, cînd era limpede că aveau să meargă la vot cu toţii, inclusiv beţivul cartierului. De data asta, el lipsea. Dar a apărut la colţul străzii, umblînd oblic, după obicei, cu sticla în mînă şi mi-a răcnit prin ploaie, rîzînd de sub glugă : Mai mergem o dată la vot, ai ?
Parcă m-aş mulţumi cu testul ăsta la flacon în locul unui sondaj, care, oricum, nu e luat în serios decît de cel care vrea să dea cu el al miilea avertisment serios. Adică un ţignal în plus pe lîngă alte şi alte hăulituri şi ţîpurituri neserioase, înghesuite pe puţinele canale de comunicare publică încă deschise. Faptul că toate se tasează într-un flux gri iritant şi din ce în ce mai ignorat era totuşi previzibil. Ca un făcut, jocul de glezne, pozele şi anunţurile în zigzag ale termenului scurt sînt prinse din urmă şi acoperite de valul termenului mediu şi lung. Vine de departe, din 20 de ani trecuţi, un talaz care nici nu ştia bine la formare ce este aceea criză economică.
O gîndire chipurile prevăzătoare organizase umflarea şi apoi împuţinarea drastică a presei şi antrenarea a ce mai rămăsese într-o vrăjmăşie simplă. Ceva numai bun pentru direcţii de propagandă contrare, apte să dreneze antipatii severe şi promisiuni sigure. Cîte o majoră schimbare de macaz era prilejul răsucirii cîtorva personaje transformate peste noapte în corifei ai adevărului şi înnoirii. Dar ce-o fi prevăzut gîndirea unică pentru momentul în care, în urma pierderii de credibilitate şi legitimitate a toate şi a tuturor, pacea socială va trebui aşezată pe un nou contract ? S-a întrebat oare cine cu cine îl va semna pe fondul de « praf şi pulbere » existent ?
Planul proaspăt e în ceaţă pentru cei mai mulţi. Iar talazul ultimelor două decenii urcă încă. În ciuda bucuriei de a scăpa de şomaj mare expediind românii în Europa muncii, experienţa şi curajul minţii cîştigate în străinătate se revarsă în ţară în chipuri care nu mai îngăduie arbitrariul ca altădată. Presa jugulată pe hîrtie prin demolarea distribuţiei şi a publicităţii se revarsă pe Net şi pe reţelele de socializare, umple crîşmele şi chiar capul ţăranilor cu burta goală. Radioul încă viu se sumeţeşte şi îşi suflecă uneori mînecile, punînd în dificultate ultimele marionete grăitoare, în timp ce televiziuni deja decredibilizate garnisesc ore goale cu năzbîtii care de Libertatea, care de Cutezătorii ori de-a dreptul Scînteia. Din ce în ce mai dezumflate, modele bătrîneşti de împăcare şi relativizare îşi lasă la vedere coastele goale, perii albi, unghiile murdare, de mult netăiate.

continuare »


vineri 24 Mai 2013

Ultima apariţie

Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii
ale istoriografiei româneşti

de Mihai Dimitrie Sturdza


Fragment din capitolul
« Un baron reformator : Vasile Balş »

Activitatea lui Vasile Balş nu s-a încheiat odată cu pensionarea. În anii 1809-1812, el s-a ocupat iarăşi cu vânzarea moşiilor aflate în Moldova şi Basarabia ale Fondului Religionar Greco-Ortodox din Bucovina. Însemnatele beneficii pe care le-a obţinut pentru gu­vernul austriac în aceste tranzacţii i-au atras din nou recunoaş­terea imperială. În urma memoriului istoric şi genealogic privind fami­lia Balş, memoriu scris de el, întărit la 1816 de domnitorul Scarlat Callimachi şi înaintat Cancelariei Imperiale de la Viena, Vasile Balş a primit în 1818 titlul de Kämerer (şambelan) chezaro-crăiesc, deve­nind primul boier moldovean care a ocupat această înaltă demnitate1.
La bătrâneţe, după ce consacrase o viaţă propăşirii Bucovinei, ducat al Coroanei habsburgice, Vasile Balş avea o părere proastă despre boierimea în mijlocul căreia se născuse. Comparaţia dintre aceasta şi elita administraţiei austriece i-a sugerat reflecţii foarte cri­tice, pe care i le comunica din Cernăuţi, în limba română, lui Nicolae Cantacuzino, ruda sa, marele logofăt din Moldova regulamentară, la 3 iulie 1830 : « Jălesc pe pământeni, şi anume pe boeri, fără învăţătură, fără ştiinţă, plini de fumuri şi de amestecături. În loc să ştie ce trebuie să facă, fac numai ce ştiu ei. Jălesc pe biata ţară, rămâind săracă de tot ajutorul înţelegător, orfană şi mai ales prădată de însuşi boerii ce se dau de protectorii învăţăturilor, [ai] înţelepciunii ; ispitimile [tentaţiile – n. a.] luminilor Împărăţiei Ruseşti, care stăpâneşte şi povăţuieşte pe toată lumea, va şti să apere biata ţară şi să o pue la starea cuviincioasă, cum şi pe aceşti neîndeletniciţi [incompetenţi – n. a.] leneşi şi ieniceri [exploatatori – n. a.] de boeri, o parte a-i trimete la ţară să lucreze pământul, o parte la şcoli. »2 Din acest punct de vedere, Balş este un precursor aflat « pe culmile disperării » ale lui Cioran.


1
E. Prokopowitsch, Die Familiengeschichte…, op. cit., p. 126 : Mihai Ştefan Ceauşu, op. cit.

2 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VIII, p. 264. Se pare că Vasile Balş locuia mai mult la Cernăuţi, unde-şi avea şi biblioteca. La 1827, de exemplu, dădea acolo la legat Voyage autour du monde. N. Iorga, op. cit., p. 263.


miercuri 15 Mai 2013

Alexandru Bogdan Piteşti, din Ohritu, atelier F. Duschek


Mai multă Europă ? Mai puţină ? Deloc ?

miercuri 15 Mai 2013

Petru Romoşan

Recent, Germania a redeschis subiectul aderării Turciei la Uniunea Europeană. Sună fantezist din cauza crizei, dar nu e deloc aşa. Deja la sfîrşitul lui februarie, deşi avea anumite rezerve, cancelarul german îşi exprima dorinţa ca discuţiile să continue. Într-un editorial semnat de miniştrii de Externe german şi turc, Guido Westerwelle şi Ahmed Davatoglu, pe 11 mai a.c. în Frankfurter Allgemeine Zeitung, au chemat la « un nou elan în acest proces pe care UE şi Turcia trebuie să-l facă să avanseze » (La Tribune économique). Franţa e lăsată încă o dată de Germania în offside. L-am auzit de-a lungul anilor pe fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy exprimîndu-le apăsat turcilor cele mai antipatice şi agresive refuzuri. Cam de nivelul formulei lui Traian Băsescu despre « Marea Neagră, lac rusesc ».  Dar, la urma urmei, de ce nu ar fi admisă Turcia în UE ? Acordîndu-i un statut asemănător cu cel al Marii Britanii, României şi Bulgariei (adică fără Schengen şi fără euro), UE nu ar avea decît de cîştigat. Turcia e considerată un emergent foarte puternic, un lider politic şi economic al lumii musulmane. În orice caz, cu cîteva declaraţii amabile de bune intenţii, Germania şi-a atras simpatia oamenilor de afaceri turci, iar Angela Merkel, adeziunea turcilor stabiliţi în Germania, care vor vota în septembrie.
Dimpotrivă, francezii continuă declaraţiile belicoase şi mai puţin diplomatice. Laurent Wauquiez, UMP (un fel de PDL), în opoziţie, fost ministru al Afacerilor europene şi considerat un politician de mare viitor, răspunde unei întrebări pline de imaginaţie cu şi mai multă imaginaţie : « (Întrebare) Jean-Pierre Raffarin (fost prim-ministru – n.n.) propune crearea unei federaţii între Franţa şi Germania. Este aşa ceva cu adevărat posibil ? (Răspuns) Europa actuală nu mai funcţionează. Decît să tot critici Germania, eu cred mai degrabă necesar să-i propunem o nouă etapă. Propunerea trece mai întîi printr-o Europă cu două viteze, care exclude Europa Centrală şi Regatul Unit al Marii Britanii. Pe urmă ar fi vorba de a recentra Europa în jurul cîtorva ţări fondatoare, Franţa, Germania, Benelux, Italia, poate şi Spania şi Portugalia. În această Europă restrînsă putem să înaintăm către o integrare fiscală şi socială în loc să ne facem concurenţă prin intermediul sistemelor noastre sociale. Toate acestea nu sînt posibile decît dacă punem capăt germanofobiei care aruncă Germania în braţele britanicilor » (Le Point, 2 mai 2013).
Un pas înainte, doi paşi înapoi. Mai întîii, guvernul federal german a adoptat în Consiliul de Miniştri un proiect de lege pregătitor pentru constituirea Uniunii Bancare Europene. Acest text făcea posibil transferul supervizării bancare germane către Banca Centrală Europeană. Cîteva zile mai tîrziu, ministrul de Finanţe german, Wolfgang Schäuble, declara în Financial Times (12 mai 2013) că instalarea unei instanţe europene centrale abilitată să dezmembreze băncile insolvente necesită modificarea tratatelor europene. Foarte tipic pentru abila politică germană de azi. Conduci dar nu îţi asumi prea mult răspunderea, iar între timp exporturile  în interiorul UE prosperă şi excedentele cresc.
Franţa a luat conducerea în lupta pentru respectarea excepţiei culturale în proiectul de acord de liber-schimb cu Statele Unite, care trebuie să se traducă în principal prin excluderea integrală din mandatul de negociere a sectorului audiovizual. Textul a fost semnat de miniştrii Culturii german, austriac, belgian, bulgar, cipriot, spaniol, maghiar, italian, polonez, portughez, român, sloven şi slovac. Înarmat cu aceste susţineri, ministrul Culturii şi al Comunicaţiilor francez se va prezenta în faţa colegilor săi pe 17 mai, abordînd chestiunea acordului de liber-schimb cu Statele Unite. Luni 20 mai, la Palatul Festivalurilor de la Cannes, ministrul francez al Culturii şi Comunicaţiilor va organiza un colocviu pe tema « Să întărim excepţia culturală europeană de mîine » cu participanţi europeni şi americani.
Luni 13 mai, la Lyon, în Franţa, în urma unui incendiu într-un spaţiu locativ ocupat ilegal de ţigani români, şi-au pierdut viaţa două femei şi un copil. Care mai e azi situaţia ţiganilor români din Franţa ? S-ar găsi acolo în jur de 20 000 de romi români şi bulgari. Dintre aceştia, 10 000 se află în Île-de-France, mai ales în periferia apropiată a Parisului. S-ar găsi, de asemenea, 2 000 la Marsilia, 1 000 la Lyon, 2 000 în Nord-Pas de Calais, cîte 500 în Grenoble, Nantes, Bordeaux şi Dijon. Bărbaţii romi au, în general, o activitate profesională reală, chiar dacă la negru, mai ales în construcţii. Femeile cerşesc. Copiii preferă să meargă la şcoală decît să cerşească. Toate aceste informaţii sînt date de Grégoire Cousin, cercetător universitar la Tours şi la Florenţa, într-un interviu din Le Monde (14 mai 2013). Acelaşi cercetător estimează că s-ar afla 100 000 de romi români în Spania şi aproape 100 000 în Italia. Majoritatea lucrează în agricultură şi în construcţii. În Spania sînt acceptaţi şi se integrează mult mai uşor decît în Franţa sau în Italia.
Organismul american de cercetare Pew Research Center vine cu statistici surprinzătoare despre « omul bolnav al Europei », care este chiar Uniunea Europeană. Doar 38 % dintre greci, 41 % dintre francezi şi 43 % dintre britanici mai cred în proiectul european. Dacă în 2012 o medie de 60 % dintre europeni susţineau încă integrarea, un an mai tîrziu, în 2013, doar 45 % mai au o opinie favorabilă. Cei mai încrezători sînt italienii (58 %), germanii (60 %) şi polonezii (68 %).
Cunoaşteţi din istorie vreun imperiu care să se fi născut fără război, cu învingători şi învinşi ? Pot ţine francmasonii, bancherii şi birocraţii în general locul generalilor şi soldaţilor pentru naşterea celui mai puternic imperiu economic care a existat vreodată ? Este UE un nou Imperiu Bizantin adăugat Imperiului Roman de Apus, adică Statele Unite, sau e doar un congres de babe şi de moşnegi puşi pe şedinţe şi aranjamente ? Europa o duce rău. Chiar foarte rău. Va dura această organizaţie cît a durat Imperiul Bizantin, adică peste 1 000 de ani,  sau se va destrăma în anii următori ?


luni 13 Mai 2013

Puteţi citi întregul articol la http://www.hoover.org/publications/policy-review/article/139291


Ce vină are Germania ?

luni 13 Mai 2013

Petru Romoşan

Pe coperta săptămînalului francez « Le Point » din 2 mai a.c., de orientare netă de dreapta, conservator-beton, aflat în proprietatea miliardarului François Pinault, vedem o fotografie a Angelei Merkel purtînd o coroană de aur cu inscripţia « Regina Europei », iar deasupra un titlu care spune totul : « Această Germanie care-i scoate din minţi pe socialişti ». În România, cei vreo 7,4 milioane de votanţi pentru demiterea lui Traian Băsescu nu pot să uite că şi Angela Merkel, pe lîngă Barroso şi subsecretarul Philip Gordon, a contribuit decisiv la menţinerea în post a suspendatului. Cînd INS va publica, în fine, adevăratele cifre de la recensămînt, vom descoperi că din iulie 2012 aceste capete mai mult sau mai puţin încoronate au susţinut un demis în condiţii perfect democratice, căci la vot au fost prezenţi peste 60 % dintre votanţii reali.
Cum sînt priviţi germanii în ţările sudice, în Grecia, în Italia sau în Spania nu e greu de închipuit. La fel, românii din Republica Moldova realizează acum că amestecul german în treburile lor interne nu le-a adus acasă Europa încă visată de ei. Aproape toată Europa de Sud priveşte spre Germania cu şomaj redus, prosperă, cu resentiment, ba chiar cu ură. Cît de justificată este această pornire împotriva Germaniei ? La o judecată mai rece asupra organizării Uniunii Europene şi asupra cifrelor economice, Germania nu mai apare atît de vinovată. Mai întîi, euro a fost o măsură de constrîngere luată la iniţiativa lui François Mitterrand, care, împreună cu Margaret Thatcher, nu a reuşit să împiedice reunificarea Germaniei, susţinută în schimb de ruşi şi de americani. În acel moment, marca germană era foarte puternică şi dădea mari dureri de cap francezilor şi britanicilor. Pînă la urmă, euro a fost profitabil mai ales pentru Germania, dar asta nu i se poate reproşa. În urmă cu zece ani, social-democratul Gerhard Schröder, supranumit « cancelarul patronilor », a impus măsuri drastice de dereglementare şi flexibilizare pe piaţa muncii şi a ajuns la un consens naţional cu sindicatele pentru a menţine locurile de muncă în dauna salariilor, sacrificîndu-le pe acestea din urmă. Ţările care suferă astăzi, în frunte cu Franţa, nu au reuşit să se adapteze la noua economie ultraliberală care s-a impus în ultimii 10-15 ani.
Dar ce spun nemţii despre ceilalţi europeni ? Prin cafenele zic că francezii au salariile mai mari cu 20 % decît ar trebui, spaniolii şi italienii cîştigă cu 30 % mai mult, iar grecii cu aproape 70 %. Au germanii vreo obligaţie să finanţeze veniturile umflate, nejustificate ale europenilor din sud ?  În trecut, fiecare ţară avînd monedă proprie, se aplica o bună doză de inflaţie prin care se diminuau salariile şi pensiile, se sporea capacitatea de export şi echilibrele se restabileau. Marea specialistă în acest joc a fost Italia, dar şi francul francez era pus la cură de slăbire tot aşa din cînd în cînd. În Germania nu există salariu minim obligatoriu, aşa cum există foarte ridicatul SMIC în Franţa (brut 1 400 euro, net 1120 euro). În Germania există în continuare o pătură destul de largă plătită cu 400 de euro pe lună. După statisticile citate de « Le Point », în Germania 40 % din tineri sînt obligaţi să se multumească cu o slujbă prost plătită şi precară. Dar şomajul tinerilor este de doar 15 % – cel mai scăzut din Europa la această categorie. De ceva vreme, salariile au reînceput să crească. În schimb, în Franţa sau în Spania creşte necontenit şomajul. Vîrsta de pensionare în Germania va fi adusă la 67 de ani pînă în 2029. Bineînţeles că foarte mulţi se pensionează mult mai devreme, dar pensia este binişor diminuată. Pensiile în Franţa sînt foarte ridicate, speranţa de viaţă a crescut vertiginous în ultimii 30 de ani, consumul de medicamente pe cap de locuitor bate toate recordurile. Nepoţii aceloraşi pensionari rămîn pînă tîrziu la mama şi la tata şi se inserează din ce în ce mai greu în viaţa activă.
Parlamentul European este o instituţie creată mai mult ca să antreneze politicienii europeni pentru viitor, căci deocamdată ponderea acestui Parlament în luarea deciziilor e aproape nulă. Majoritatea europarlamentarilor – la sfirşit de carieră sau aflaţi prea la început – nu sînt încă piese necesare în politica internă a ţărilor lor. Cîte universităţi de vîrf, comparabile cu ultraperformantele universităţi americane, s-ar putea finanţa cu banii cheltuiţi pe acest « Congres de la Viena-1814 » permanentizat ? La noi e foarte şic să fii europarlamentar şi eşti şi foarte bine remunerat. Dar foarte televizaţii noştri europarlamentari, foarte divizaţi de altfel, fac ei ceva pentru absorbţia de fonduri europene ? Nu e treaba lor, desigur. Doar ei sînt mari boieri inutili ! Ba mai mult, unii se şi ocupă sistematic cu denigrarea ţării noastre la Bruxelles şi Strasbourg. Parlamentul European şi Comisia Europeană nu sînt compuse numai din nemţi, Europa nu e încă Imperiul German sau al Patrulea Reich, cum se tot spune. Deci ce obligaţii ar avea Germania să-şi împartă prin eurobonduri sau alte drăgălăşenii excedentele, rezervele financiare pe care le are ? Şi care sînt oricum cu totul insuficiente ca să poată cumpăra toată Europa. Care, de altfel, nu se vrea vîndută în ruptul capului. Toate calculele arată deja clar şi pentru toată lumea că Europa nu mai poate continua cu regulile şi aranjamentele care au adus-o la cea mai mare criză din 1929 încoace. Cum se pot salva europenii din labirintul pe care ei înşişi şi l-au construit cu atîta entuziasm ? Răspunsul nu poate întîrzia prea mult.


vineri 10 Mai 2013

Firul de oţel al ierbii sau Rezistenţa românească
©Vlad Predescu