Guvernul fără cap

luni 26 Aug 2013

Petru Romoşan

Aţi văzut vreodată o găină sau un cocoş alergînd încă prin bătătură cîţiva metri deşi capul i-a fost retezat de o ţărancă fără sentiment cu un topor mai ascuţit sau mai bont ? Un guvern compus majoritar dintr-o specie nouă de utecişti (TSD – Tineretul Social Democrat), fără un trecut prea pătat dar şi inconsistenţi şi, aparent, atît pentru ei, cît şi pentru ţară,  fără vreun viitor – iată adevărata noutate a executivului Ponta.
O primă încercare suprarealistă asemănătoare s-a făcut cu avortatul guvern Mihai Răzvan Ungureanu, cînd au fost înlăturaţi toţi titularii şi avansaţi în prima linie dublurile, rezervele. Ca într-un meci de fotbal fără miză. Sau ca într-un meci de antrenament. Ceva nemaivăzut. Noul prim-ministru, care pe cît e de guraliv, pe atît e de lipsit de identitate şi de substanţă, şi-a făcut o echipă asemenea lui : juniori din TSD fără experienţă guvernamentală, fără viziune, dar arivişti pe sec pînă la capăt, amintind flagrant de tînăra gardă sovietică sau de tînăra generaţie fascistă (toate conceptele exaltînd tinereţea, se ştie, ţin de extremisme, iar nu de democraţie). Atîta doar că noii arivişti vor bani, şi încă mulţi, vacanţe la Miami, maşini puternice şi dese apariţii la televizor. Indivizi şterşi, fără realizări în urmă, dar avînd avantajul evident al tinereţii roz-bombon. Unii profesori universitari din vechea gardă, plagiatori sau incompatibili, au fost repede înlăturaţi din noua echipă şi cu ajutorul neprecupeţit al preşedintelui coabitant. Au rămas, în ceea ce priveşte PSD-ul, doar cîţiva maturi fără relief, ca Mircea Duşa sau Constantin Niţă. PNL-ul, după înlocuirea surprinzătoare a lui Tăriceanu cu Antonescu, deşi Tăriceanu avea la activ patru ani de conducere a guvernului, a venit şi el cu o garnitură corespunzătoare de no-name sau neica-nimeni – echipa multvorbitorului (aici se potriveşte cu Ponta şi poate de aceea s-au înţeles pînă acum destul de bine) Crin Antonescu este compusă aproape în totalitate din activişti de rezervă, ca şi aceea a lui Ponta, deşi cele două partide au istorii diferite.
Românii au rămas o vreme ca la dentist : cine sînt băieţii ăştia bine hrăniţi şi foarte anonimi ? Dar acelaşi lucru l-a încercat şi Traian Băsescu în PDL, partidul care l-a făcut preşedinte, adică înlăturarea completă a gărzii vechi, împreună cu care a prădat România atîţia ani, şi înlocuirea acesteia cu arivişii fără prea multă biografie din generaţia următoare. O echipă fără urme la CNSAS, fără declaraţii de avere prea încărcate, fără ANI şi fără DNA. Dar n-a reuşit. Vasile Blaga i-a opus o neaşteptată rezistenţă şi trompeţica Elena Udrea (născută, ca Minerva, din capul lui Zeus) a rămas cu buzele umflate. Cel puţin deocamdată.
Este vreun pilot în avionul guvernului ? Pentru că nici Victor Ponta şi nici miniştrii lui imberbi nu par să fi urmat, nici la zi, nici la seral sau fără frecvenţă, cursuri de guvernare şi nici măcar de management. Şi deci cine e Păpuşarul-Şef din spatele lui Băsescu şi Ponta, pentru că nici unul şi nici celălat nu lasă deloc impresia că urmăresc vreun program pentru România ? UE, FMI sau, Doamne fereşte, vreun serviciu secret străin au preluat deja frîiele guvernării în România ?
Discuţiile penibile, cacofonia din jurul numirii lui Nini Săpunaru la ministerul Transporturilor, după eliminarea cu strigături a corpurilor străine Relu Fenechiu şi Ovidiu Silaghi, pun USL şi guvernul Ponta într-o lumină nouă şi deloc avantajoasă. Crin Antonescu coabitează, într-adevăr, mai puţin decît Victor Ponta şi nu pare să fi înţeles că trebuie să propună un tînăr necunoscut şi executant docil. Vremea afacerilor pentru partid pare să fi trecut, dar Crin Antonescu nu a fost informat la timp.
Guvernul foarte tînărului şi de tot neexperimentatului Victor Ponta pare croit numai pentru băieţandri fără trecut şi pentru o Românie fără viitor. Tot ce strică modelul teoretic conceput într-un birou din nu ştiu care capitală străină e înlăturat cu violenţă. Sînt chemate imediat serviciile de salubritate CNSAS, ANI, DNA şi chiar Curtea Constituţională dacă e nevoie, iar pretendentul nepotrivit riscă şi puşcăria. Apare evident faptul că România nu mai e condusă din România. Privatizări aberante şi împotriva interesului public, Roşia Montană, gazele de şist, împroprietărirea frauduloasă în Transilvania şi cam peste tot , insolvenţe misterioase, cu adresă, facilităţi bancare nemaivăzute, compromiterea sistematică a justiţiei – toate nenorocirile au cale liberă. Coabitarea Băsescu-Ponta pare pusă complet în slujba unor interese străine, obscure şi dintre cele mai periculoase. Obrăzniciile lui Victor Ponta şi umorul său de proastă calitate (amintind de cel al mentorului său, Adrian Năstase), în combinaţie cu grosolăniile, manevrele securistice şi prelegerile cu totul nepotrivite pe teme de drept ale fostului marinar, nu fac o guvernare într-un moment de mare dificultate pentru ţară. România seamănă cu o găină fără cap săltînd bezmetic în toate direcţiile. Un guvern fără cap şi o ţară fără guvern.


luni 26 Aug 2013

Femeie cu tulnic


Bişniţari, curtezane,
procurori şi politică naţională

joi 22 Aug 2013

Petru Romoşan

Cu tot regretul, trebuie să ne adaptăm pe cît posibil ideile şi limbajul la realitate. Pentru că, dacă nu, una vorbim şi alta fumăm. Cei doi foşti miniştri liberali (frumos cuvînt !) ai Transporturilor şi actuali candidaţi la puşcărie, Relu Fenechiu şi Ovidiu Silaghi, au un trecut şi talente cunoscute şi recunoscute de bişniţari. (“Îl ştiu pe Ovidiu Silaghi dinainte de 1989, cînd eram tînăr procuror, iar el îşi petrecea ziua de muncă în compania bişniţarilor de ţigări, blugi şi valută din Satu Mare” – vezi cotidianul.ro, 21 august 2013, Declaraţia politică a senatorului Valer Marian. Şi : “În perioada studenţiei, Relu Fenechiu, azi 48 de ani, a cîştigat bani vînzînd blugi, ţigări sau casete video în căminele studenţeşti din Iaşi” – vezi EvZ, 13 iulie 2013.)
Businessmen-i, care va sa zică. Businessmen-i care astăzi au ajuns, prin politică, la milioane de euro şi sînt, după limbajul de lemn al noii prese, limbaj comandat şi executat, baroni locali. Din informaţii convergente, deci, atît Relu Fenechiu, cît şi Ovidiu Silaghi au început cu Kent, blugi şi valută. În vremea de tristă amintire a dictaturii comuniste, valuta era interzisă cu totul, dar nu şi pentru protejaţii Miliţiei şi ai Securităţii. Asta în treacăt fie spus. E evident că de aceea i-a propus pe cei doi pentru funcţia de ministru “marea conştiinţă naţională”, fostul profesor de istorie Crin Antonescu, şi tot de aceea i-a acceptat cu entuziasm fostul procuror Victor Ponta. Acelaşi senator Valer Marian, într-un fulminant portret penal al fostului procuror Ponta, pune o întrebare tulburătoare între atîtea altele la care nu a primit încă nici un răspuns : “Dacă este adevărat că, în timp ce eraţi procuror la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aţi soluţionat un singur dosar cu rechizitoriu şi că în acesta s-a pronunţat soluţie de achitare ?”
Dar cei doi miniştri liberali nu sînt singuri. Parlamentul colcăie de “oameni de afaceri”, bişniţari adică, curat incompatibili, coane Fănică. Cei mai mulţi dintre ei şi-ar fi cumpărat locul, şi deci onoarea de a-şi aşeza fundul pe băncile Parlamentului, cu sume enorme. Sume enorme cel puţin din punctul de vedere al majorităţii populaţiei, foarte sărace. De unde atîţia bani de aruncat pe o demnitate totuşi nesigură şi, în orice caz, trecătoare ? Sînt lucruri cunoscute de toată lumea, bine documentate de cei în drept şi de ziariştii politici, care cu asta se şi cam ocupă. Şi atunci de ce să rostim atîtea abstracţiuni, să facem teorii complicate, cînd lucrurile sînt atît de simple şi miros atît de urît ?
Statisticile care circulă în legătură cu judecătorii şi procurorii corupţi sînt cu adevărat halucinante. După cîte se spune, mai mult de 50 % dintre ei ar practica într-un fel sau altul corupţia. Uneori, cum s-a văzut deja, pentru sume ameţitoare. Cît despre avocaţi – sînt totuşi oameni care au prestat şi ei un jurămînt, au urmat cursuri lungi de deontologie –, nici nu se mai aduce vorba. Adică sînt asimilaţi cu naturaleţe aceleiaşi categorii de bişniţari legalizaţi.
Populaţia politică feminină care stă cu şezuturi mai fine pe scaunele moi ale Parlamentului ne-a obişnuit cu scandaluri ce se ţin lanţ. Reluate cu nesaţ la ore de vîrf de toate televiziunile sub ochiul politizat şi chior al CNA, imagini cu femei aproape goale, cu favorite urcîndu-se senzual pe cal servesc de minune la educarea copiilor şi adolscenţilor din România democratică. Acolo unde este bişniţă sînt şi femei rapide, descurcate şi “decomplexate”. Nu e nevoie de nume aici, ele sînt multe şi prea binecunoscute. Colecţiile tabloidelor se pot constitui în adevărate registre ale decăderii feminine în politică. Imaginile acestea circulă de la Moscova la Bruxelles şi pînă la Washington instantaneu. Traian Băsescu avea şi, probabil, încă mai are teorii personale (şi de multe ori foarte originale) despre promovarea femeilor în politică.
Şi, fiindcă veni vorba de campionul popularităţii deocheate care este de atîţia ani preşedintele, el însuşi pare să fi acumulat o vastă experienţă de bişniţar. Care i-a permis să intre în capitalism cu un frumos capital. Ce-o fi negustorit pe atunci vaporeanul Băsescu ? Kent ? Blugi ? Carpete cu Răpirea din serai ? Mănuşi din nylon pentru nunţi în Africa ? Aparate video ? Tot felul de casetofoane şi televizoare ? Cafea ?  Whiskey ? Sau alte lucruri mai de preţ ? O experienţă care nu se uită şi care lasă urme adînci.
Noi aşteptăm progresul, bunăstarea, civilizaţia de la o asemenea faună politică ? Una ieşită din capul activiştilor, securiştilor şi torţionarilor care prin anii ’50 aveau doar cîteva clase şi de multe ori erau promovaţi direct din producţie, de pe ogoare, din fabrici şi uzine. Mai grav, le cerem cu o naivitate  indestructibilă lui Ponta şi Antonescu (de la Băsescu, în fine, nu mai aşteptăm nimic) proiecte pentru România. Care proiecte ? Întreaga clasă politică românească are de atîta amar de vreme un singur mare proiect, perfect sintetizat într-un titlu de carte datorată unui alt fost procuror, Ciprian Nastasiu, Prădarea României. Mulţi spun “noi nu ne mai facem bine niciodată”. Şi totuşi, în pofida evidenţelor, unele enumerate şi mai sus, speranţa moare ultima şi nu putem uita că România şi-a revenit pînă şi după sinistrul veac fanariot…


marți 20 Aug 2013

Carol Popp de Szathmari, Cerchez
(fotografie tip « carte de visite »)


luni 19 Aug 2013

5 reguli în caz de înarmare a rebelilor

de Edward N. Luttwak


Înainte de a porni la război în Siria, administraţia Obama ar trebui să ţină cont de lecţiile istoriei

Administraţia preşedintelui Barack Obama a avut câteva bune şi solide motive să reziste multă vreme la presiunile făcute asupra ei pentru a interveni cu mai multă fermitate în războiul civil din Siria. În primul rând, era vorba chiar de complexitatea unui conflict la intersecţia politicilor religioase, etnice, regionale şi globale, aşa cum se vede ea din simplul fapt că sirienii cei mai occidentalizaţi (inclusiv creştinii din ţară) sprijină guvernul lui Assad pe care Statele Unite încearcă să-l înlocuiască, în timp ce duşmanii săi cu siguranţă nu sunt prietenii Americii, iar printre ei se află într-adevăr cei mai periculoşi extremişti musulmani. Dar asta nu mai contează : după doi ani de reţinere, administraţia – care a decis să le acorde « asistenţă militară directă » rebelilor – a ales o tabără şi alege acum tabere printre tabere.
De-acum, după tentativele eşuate de a gestiona complexitatea din Irak şi din Afganistan, toţi ar trebui să recunoască lucid că orice intervenţie reuşită necesită teribila simplitate a lui « eu câștig-tu pierzi » din orice război. Dacă aceasta lipseşte, nici victoria nu se arată. În final, indiferent de costurile în vieţi omeneşti și în bani pentru SUA – printre care costuri, în acest caz, se află şi o dușmănie mai mare cu Rusia –, nu e deloc exclus ca toate părţile implicate să dea vina pe necredincioşii de americani pentru orice nu le convine, aşa cum s-a întâmplat în Afganistan, Egipt, Irak şi Libia. Nu se poate lupta nici împotriva complexităţii și nici împotriva inevitabilelor acuzaţii că americanii au avut motivele lor sinistre (lăcomia la petrol, războiul împotriva Islamului sau ambele), dar administraţia Obama a făcut oricum un pas înainte. Chiar dacă situaţia de pe teren din Siria exclude în principiu un rezultat fericit, următoarele cinci reguli – ce derivă din experienţa amară a înarmării altor rebeli (o parte fiind chiar experienţă personală) – ar putea sluji cel puţin pentru a reduce daunele.

Regula 1 : Identifică-ţi bine prietenii.

Pe plan politic, prima regulă este aceea de a-ţi identifica aliaţii. Când Obama face, în sfârșit, anunţul oficial că Washingtonul înarmeaza rebelii, acesta trebuie să cuprindă formulele-cheie « acţionăm împreună cu aliaţii noștri din regiune » sau, şi mai bine, « cu aliaţii noștri apropiaţi din regiune şi dincolo de ea ». Dar, odată ce cuvintele obligatorii au fost rostite, este esenţial ca tot personalul SUA de sus şi până jos pe tot lanțul de comandă să fie pe deplin conştient de adevărul brutal care explică supravieţuirea regimului lui Bashar al-Assad : « aliații regionali » ai Americii sunt impresionant de ineficienţi, în ciuda tuturor avantajelor lor aparente. De la bun început, emirul Qatarului Hamad bin Khalifa Al Thani şi-a declarat sprijinul total pentru « poporul sirian », trimiţând bani și cumpărând arme la preţuri derizorii (şi livrând foarte puţine). Şi, deşi forţele sale armate sunt puţine şi prost plasate pentru a asigura orice sprijin în luptă, el are miliarde de dolari la dispoziţie pe care îi poate cheltui şi chiar îi cheltuieşte pe toate capriciile. Acelaşi lucru este valabil pentru saudiţi, care sunt mult mai puţin zgomotoşi decât qatarezii în materie de sprijin acordat rebelilor, dar sunt liderii reali ai cruciadei sunnite împotriva lui Assad – şi nu duc nici ei lipsă de lichidităţi.
Cu toate acestea, în ciuda măreţelor promisiuni ale qatarezilor şi saudiţilor, refugiaţii sirieni din Iordania au avut parte de condiţii mizere – există şi o sumă de rapoarte despre copile minore vândute pentru măritiş de familiile lor disperate. Şi alimentarea reală cu arme a rebelilor a fost foarte sărăcuţă. În nici unul din aceste cazuri nu este vorba doar de pură zgârcenie, ci de o situaţie care reflectă mai degrabă incapacitatea operaţională a celor două guverne. Mai bine de un an, Washingtonul s-a mulţumit să le permită altora să trimită arme şi bani, dar, după recentele victorii ale lui Assad împotriva rebelilor, Obama a fost silit să acţioneze. Liderii saudiţi şi qatarezi chiar nu au funcţionari oneşti, eficienţi, pe care să se poată baza pentru a distribui cu înţelepciune bani sau arme. Altădată, în vremuri grele, saudiţii îi dădeau de-a dreptul saci de bancnote de 100 de dolari lui Osama bin Laden, înainte ca acesta să se întoarcă împotriva lor. Ar da şi acum de bunăvoie saci cu bancnote unui şef, dacă ar exista vreunul, dar pur și simplu nu sunt în stare să trimită pe teren oficiali apţi să aleagă pe cine trebuie dintre numeroşii solicitanţi sirieni, având în vedere exigenţele SUA de a nu-i înarma pe jihadiştii extremişti, deci nici pe cei care acceptă eticheta « al-Nusra ».
O surpriză mult mai mare este incapacitatea totală a Turciei. La început, în bombasticul lui stil binecunoscut, prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan i-a ordonat mai mult sau mai puţin lui Assad să înceteze focul şi să înceapă dialogul. Cu 75 de milioane de locuitori, o economie în creştere rapidă, o armată de un milion de oameni şi o frontieră de 800 de kilometri cu Siria, Turcia ar fi trebuit să fie puterea dominantă în confruntare. Dar, în loc să se arate intimidat până la a renunţa sau măcar a trece la moderaţie, regimul Assad i-a ridiculizat public pe Erdogan şi pretenţiile imperiale turceşti, a criticat guvernul islamist al Turciei compus aşa-zicând doar din sunniţi fanatici şi apoi s-a apucat să doboare un avion de luptă turc rătăcit înainte de a lansa salve repetate de artilerie asupra oraşelor turceşti. Ce a răspuns Turcia la insultă şi la atac ? N-a răspuns nimic. Şi asta va face Turcia ca aliat al Statelor Unite în Siria : nimic.
Se vede că acei 15-20 milioane de bektaşii şi alţi aleviţi din ţară, mult timp persecutaţi crâncen de conducătorii sunniţi, se opun oricărei acţiuni care i-ar întări pe sunniţii din Siria. În plus, mai sunt şi vreo 2 milioane de alawiţi de-a lungul graniţei cu Siria, mai ales în Hatay, acea parte a Siriei anexată de Turcia în 1939, care îl susţin vehement pe compatriotul lor Assad. Apoi, există kurzii, care predomină în provinciile aflate de-a lungul frontierei cu Siria și care se opun automat oricărei acţiuni a forţelor armate turce cărora le rezistă de atâta vreme. Şi, pe deasupra, partidul islamist AKP aflat la guvernare în Turcia s-a folosit de acuzaţii de conspiraţie – rezultând din presupusul vast complot Ergenekon – împotriva a zeci de înalţi ofiţeri pentru a imobiliza forţele armate, care se fac vinovate din punctul de vedere al partidului atât de apărarea laicităţii, cât şi de ameninţări la adresa democraţiei. Le-a ieşit totul foarte bine, dar Turcia apare în cele din urmă ca o non-putere – şi e o ditamai ironia, dacă ne amintim de solemnele dezbateri din ultimii ani care vizau să lămurească dacă Ankara este o putere regională, o putere mijlocie sau o putere neootomană, aşa cum tot pretindea ministrul de Externe Ahmet Davutoglu. Lumea a descoperit că Turcia nu e nici măcar o putere mică. La bilanţ, vedem că Statele Unite nu numai că vor duce lipsă de un aliat în lupta împotriva lui Assad, dar vor trebui şi să se mişte într-un mediu ostil, dat fiind numeroşii susţinători din Turcia ai regimului sirian – dintre care unii sunt gata să atace orice angajat SUA care le iese în cale sau, cel puţin, să-i ajute pe agenţii lui Assad în încercarea lor de a ucide americani.

Regula 2 : Fii pregătit să faci toată treaba.

Cu aşa « aliaţi », Statele Unite vor trebui să treacă la heirup – şi nu doar pentru partea grea. N-ar mai fi cazul să ne iluzionăm de-acum în privinţa vreunui ajutor oarecare, poate cu excepţia unor sume ce ar putea veni din Qatar şi din Arabia Saudită. Ceea ce mai pune o problemă : ce soi de americani ar trebui să facă munca murdară de distribuire a armelor ? Întotdeauna abilă birocratic, chiar dacă operaţional incompetentă în mult prea multe cazuri, CIA e deja la capătul acţiunii de la Washington. Dar, dacă vor fi într-adevăr furnizate arme, este esenţial să se facă apel numai la acei americani care pot face deosebirea între sunniţii răi, care nu vor decât să asuprească alţi sirieni, şi băieții cu adevărat foarte răi, care îşi duc chiar acum jihadul lor global în Siria. E nevoie de oameni foarte pricepuţi, care chiar vorbesc araba din regiune : ofiţerii din US Army şi Marine Corps care au sponsorizat cu succes şi apoi au controlat în chip eficace insurgenţii tribali sunniţi din Irak, a căror « trezire » i-a învins pe jihadiştii care atacau trupele americane. Unii dintre ei sunt deja implicaţi în sprijinirea rebelilor în cadrul unor operaţiuni speciale comune de comando, dar, în cazul în care misiunea s-ar extinde, ar fi o idee bună să se facă apel la voluntari dintre rezerviştii care au făcut aceeaşi treabă în Irak.

Regula 3 : Nu da nimic din ce ţi-ai putea dori să recuperezi.

Printre altele, expertiza în identificarea şi manipularea oricărei arme chimice pe care ai putea-o găsi, precum şi vreun stoc de arme antiaeriane portabile. Există, probabil, deja un mare număr de asemenea arme în Siria, unele dintre ele mult mai eficiente decât vechiul 9K32 « Strela-2 » sau modelele SAM-7 care au fost deja folosite de terorişti împotriva aeronavelor civile. Orice s-ar întâmpla, omologul american al acestor arme – versiunea actuală a lui FIM-92 Stinger – nu poate fi furnizat, căci ucide chiar mai mult decât originalul care a fost folosit cu atât de mare succes împotriva forțelor sovietice în Afganistan. Într-adevăr, utilizarea avioanelor de către guvernul sirian pentru a bombarda obiective ale rebelilor s-ar putea să trebuiască să fie descurajată doar prin ameninţări – ameninţări proferate pe sub masă, desigur, dat fiind că este imposibil să se obţină consimţământul ruşilor sau al chinezilor la Consiliul de Securitate al ONU. Orice interceptare de aeronavă siriană de către SUA ar duce la o escaladare gravă, dar Assad ştie foarte bine că avioanele americane de luptă ar putea ajunge în spaţiul aerian al Siriei în câteva minute venind de la bazele din apropiere, inclusiv de la cele britanice din Cipru.

Regula 4 : Nu provoca o reacţie adversă pe măsură a unei alte mari puteri.

Perspectiva unei asemenea escalade severe ne duce imediat la regula 4, care ar putea fi la fel de bine  şi Regula 1 sau Über 1 : N-ar trebui să se facă nimic, nici măcar să se furnizeze cea mai mică armă de calibru mic, înainte de a întreprinde demersuri serioase şi complete pentru a ajunge la o înţelegere cu Rusia, pentru care Assad nu este un aliat printre mulţi alţii, ci, fără îndoială, singurul său aliat militar existent. După ce au fost înşelaţi în privinţa Libiei, unde o zonă de excluziune aeriană a fost transformată ilegal într-o zonă de bombardare-liberă, ruşii vor dori o compensaţie în Siria  în cazul în care se decid totuşi să coopereze, inclusiv menţinerea rolului, fie el şi diminuat, al lui Assad. Aceasta nu-i va satisface pe maximaliştii sunniţi, dar ar trebui să satisfacă Washingtonul, pentru care nici  înfrângerea şi nici victoria rebelilor nu constituie un rezultat fericit. În schimbul menţinerii lui Assad, ruşii ar trebui să asigure quid pro quo-ul esenţial pentru Washington : o pauză curată şi finală cu Iranul şi cu Hezbollah – un lucru care, apropo, i-ar mulţumi şi pe saudiţi, ca şi pe israelieni.

Regula 5 : Stabileşte cîteva reguli de bază pentru runda finală.

A cincea şi ultima regulă reflectă o altă experienţă şi mai amară : orice s-ar întâmpla, dar mai ales în cazul în care regimul se prăbuşeşte, este imperativ să se păstreze o distincţie clară între guvern, care trebuie epurat, şi stat, care trebuie menţinut. Acesta cuprinde instituţii, ca armata şi poliţia, precum şi Ministerul Agriculturii şi tot felul de agenţii. Sub regimul Assad, deceniile de conducere asigurată de ceea ce erau oficiali Baasi pe hârtie (dar, de fapt, laici) au favorizat creşterea alawiţilor, creştinilor, druzilor și ismailiţilor în birocraţie. Dacă armele din SUA se dovedesc a fi acel factor care le oferă victoria sunniţilor rebeli, iar sunniţii le utilizează pe toate, statul sirian se va dezintegra – cu toate consecinţele dezastruoase experimentate în Irak. Soldații şi poliţiştii neplătiţi devin bandiţi şi insurgenţi ; serviciile şi utilităţile publice, inclusiv apa şi electricitatea, se duc naibii ; haosul şi sectarismul înfloresc. După cum stau lucrurile acum, Siria post-Assad s-ar putea fragmenta în ministate etnice, dar, dacă aparatul de stat este şi el dizolvat, anarhia care va urma va fi cumplit de nenorocită şi incontrolabil de violentă, cu o mulţime de consecinţe nefaste pentru toţi cei aflaţi mai aproape sau mai departe. Ultimul lucru de care are nevoie Orientul este o altă Somalie sau mai multe. Rebelilor trebuie să li se spună de la bun început că, în cazul în care se apucă să concedieze în masă angajații statului (aşa cum s-a întâmplat în Irak şi în Afganistan), toate ajutoarele vor fi suspendate.


Articol apărut în
Foreign Policy – preluat cu acordul autorului

Traducere de Marguerite Romoşan

Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care Coup d’État. A Practical Handbook (“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută şi în româneşte, Editura Compania, 2013), The Grand Strategy of the Byzantine Empire (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi The Rise of China vs. the Logic of Strategy (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).


Democraţie, dar nu pentru căţei

luni 19 Aug 2013

Petru Romoşan

Vă amintiţi cum locuiau la aceeaşi adresă, pe General Prezan, lîngă Parcul Herăstrău, Nicolae Văcăroiu (încă mai locuieşte ?), Adrian Năstase şi Traian Băsescu ? Desigur, din absolută întîmplare, unul a fost prim-ministru, “un Hagi al Finanţelor”, al doilea tot prim-ministru (şi ulterior puşcăriaş celebru) şi al treilea primarul Bucureştiului şi apoi vreo zece ani preşedintele României. Desigur, securiştii şi Păpuşarul-Şef au făcut economie la protecţie şi pază, dar mai ales la înregistrări audio şi video. Că nu se ştie niciodată cînd folosesc şi pac ! la Războiul. Cu asemenea garanţii, băieţii fac ce se cere, se execută, sînt cuminţi. Şi se ocupă de soarta naţiunii conform dezideratelor.
Tot aşa, dintr-o absolută întîmplare, soţia primului-ministru, soţia preşedintelui Senatului, etern candidat la preşedinţia României, şi fiica preşedintelui încă în funcţie sînt, toate trei doamnele şi tustrele, europarlamentari. Pentru că toţi românii, cînd vor, un-doi, se fac europarlamentari, cu salarii grase în euro, cu voiaje la business class, cu hotel cu atîtea stele sau chiar cu casă proprie, corespunzătoare. Pentru că tot ce este bun este pentru noi şi pentru ai noştri. Care de la pasopt (1948, de la ocupaţia sovietică !) au luptat pentru binele poporului. Iar poporul sîntem noi.
Fără îndoială, tot din cea mai pură întîmplare, atît Victor Ponta, cît şi, se zice, Elena Udrea, şi, din cele spuse, aşteptăm confirmarea, Dan Voiculescu (împreună cu piticii săi) şi împreună cu mulţi alţii, îşi fac vacanţa la Miami (Miami, Florida sau Miami Beach de la Nisa sau de altundeva, problema rămîne aceeaşi). Pentru că, de cînd se ştiu, românii, urmaşii dacilor, se prăjesc pe plaja pensionarilor milionari de la Miami sau de la Cancun (ori Monaco, Nisa, Capri, Saint-Tropez…). Să sperăm că zvonurile cu Gold Corporation şi cu Chevron şi gazele de şist în calitate de sponsori nu se vor confirma. Pentru că, dacă nu, s-ar adeveri prea simplist că nişte triburi barbare sînt ameţite de imperiali cu banale jucării pentru copii. Numai că aceşti copii ameţiţi conduc un biet popor de 20 de milioane.
Ar mai fi de făcut şi o listă a miliardarilor de carton, de partid şi de stat, ca Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Sebastian Ghiţă. Care, deşi n-au dovedit nici o abilitate specială, s-au trezit în rolurile de oligarhi. Ca să avem şi noi întreprinzătorii noştri care să negustorească cu miliardarii lor. De la privat la privat. Rezultatele monstruoase ale acestei improvizaţii securistice se văd şi se vor vedea din ce în ce mai dramatic în continuare.
Totuşi, democraţia de tip occidental trebuia încercată mai întîi pe cîini (maidanezi, de exemplu) înainte de a fi încercată pe români. Povestea s-a întîmplat şi se întîmplă şi în Irak, şi în Afganistan. Dar nici românii, după 50 de ani de comunism rusesc, nu erau mai apţi de democraţie occidentală decît afganii sau irakienii. Smulsă şi prin voinţă proprie (cîtă mai avea) din sfera de influenţă a Rusiei ortodoxe, deşi ortodoxă şi cu milenare rădăcini răsăritene, şi dusă spectaculos, împreună cu Bulgaria, în zona de influenţă a SUA şi a Europei occidentale, România îşi scoate la suprafaţă toate gunoaiele şi toată slăbiciunea. Agresată şi stîlcită de barbaria comunistă pînă în ’89, incapabilă să se integreze civilizaţiei vestice în ultimii 20 de ani altfel decît prin ce e mai rău şi la îndemînă (consumism, egoism, relativism moral), România e azi o ţară profund nefericită.
“Democraţia” noastră – adică a lor –  se face aproape exclusiv cu complexul securisto-industrial care, prin definiţie, e lipsit de orice calificare pentru regulile democratice. Cu cei trei milioane de emigranţi, cu una dintre cele mai scăzute natalităţi din Europa, înglodată în datorii făcute iresponsabil, România traversează cea mai sinistră perioadă din istoria ei modernă, contemplîndu-şi zilnic condamnarea. Toate soluţiile au fost ratate de mult. Cu cîţiva ani în urmă, înaintea Greciei şi a Italiei, care au folosit-o cu brio, România a avut şansa unui guvern de profesionişti, de tehnocraţi, cît mai puţin intoxicat de politică şi corupţie. Acum urmează alegerile din Germania, în septembrie, care, odată încheiate, vor da poate drumul cîinilor crizei economice majore. România nu pare să fie în nici un fel pregătită pentru o atare eventualitate.


vineri 16 Aug 2013

M. Lamberg, Braşov, 1863


Blocajul final sau Sîrba infractorilor

luni 12 Aug 2013

Petru Romoşan

« Are Elena Udrea stofă de preşedinte al României ? » (ne turmentează un site vopsit în portocaliu-căcăniu, finanţat de « investitori strategici »). Răspundem printr-o altă întrebare, ca la Radio Erevan altădată : « Este presa românească o gheişă vulgară ? » Cît de departe poate să meargă mizeria servitorilor tocmiţi pe cîţiva arginţi ? Foarte departe. Pînă la capăt.
Adevărata întrebare ar fi : mai poate spera Crin Antonescu să fie votat preşedinte după catastrofala prestaţie a lui Victor Ponta ca prim-ministru, a sa ca şef al majorităţii şi a USL ca bloc de 70 % în Parlament ? Răspunsul nostru este : încercaţi mai bine cu o femeie (bancul suna astfel : Întrebare – putem face copii cu fereastra deschisa ? Iar Radio Erevan dădea răspunsul de mai sus.) Dar nu cu fosta doamnă Cocoş. Şi nici cu Călin Popescu Tăriceanu, căsătorit de curînd a cincea oară, depăşindu-l pe fostul cancelar german Schroeder, care, cu doar patru căsătorii la activ, a devenit consilier pe viaţă la Gazprom. Prin relaţiile pe care şi le-a făcut încă dinainte de 1989 şi mai ales după, şi Călin Popescu Tăriceanu are şanse mari să ajungă tot consilier la Gazprom.
Dacă presa noastră ar fi presă, şi nu trompetă în gura cui plăteşte, am avea deja nişte cărţi bine făcute de jurnalişti de investigaţie despre Elena Udrea, Monica Macovei, Crin Antonescu, Mugur Isărescu, Sorin Oprescu, Călin Popescu Tăriceanu înainte ca vreunul din ei să ajungă în turul doi al alegerilor prezidenţiale. Aşa cum ar fi trebuit să cunoaştem toate conexiunile fatale, dinainte şi de după 1989, ale lui Traian Băsescu. Dar noi nu le cunoaştem (sau nu le expunem) nici măcar astăzi pe aceste nenorocite de conexiuni care l-au făcut pe un marinar în prag de pensie (un fel de tirist de mare) preşedintele ţării. Presupusa meserie de agent secret nu se ia în calcul pentru că nu e recunoscută. Deşi e clar că noi mîncăm securism pe pîine, dimineaţa, la prînz şi seara.
Dar să revenim la veşnicul aspirant Crin Antonescu. Atît de mult a vorbit pe toate televiziunile, singura lui activitate probată, mai ales pe cea a oligarhului cu mai multe probleme (dosare penale) Dan Voiculescu, încît ar trebui să-l cunoaştem destul de bine. Şi îl cunoaştem. Ştim mai ales că nu avem ce cunoaşte. Omul, pe cît e de puţin (nici centru moral, nici competenţe economice, nici experienţă managerială – munca de partid nu se pune), pe atît e de ambiţios la rece. Şi cît tupeu sau cîtă inconştienţă poţi să ai ca să te pui în fruntea unei comisii chemate să facă o nouă Constituţie ? Tu, un modest profesor de istorie, fără articole, fără cărţi, filosof de televizor şi retor de Parlament detestat, în locul constituţionaliştilor respectaţi pe drept de profesionişti ? Doar Liviu Dragnea l-a egalat. Dragnea realizează regionalizarea României tot la televizor. Ce-i drept, Crin Antonescu se identifică bine cu nivelul standard al celor care au făcut şi fac încă politică. Cu rezultatele cunoscute. Îi lipseşte sau nu se vede încă dimensiunea penală. Nu pare, ca majoritatea celor care populează Parlamentul, candidat la puşcărie. Dar ştim oare totul ? Şi, mai ales, e destul atîta lucru ? Îl îndreptăţeşte numai atît să ne vorbească la infinit pe toate canalele ? Faptul că nu şi-a dovedit nici o competenţă nu-l recomandă tot ca pe un agravat arivist imoral după locul prea mare pe care-l ocupă ?
Acum vreo doi ani, atunci cînd se vorbea de formarea unui guvern tehnocrat, Traian Băsescu le atrăgea atenţia pedeliştilor care refuzau mîrîind să renunţe la ciolan că au noroc să-i aibă în faţă pe Victor Ponta şi pe Crin Antonescu în locul lui Adrian Năstase şi al lui Călin Popescu Tăriceanu. Modul oblic în care Băsescu rostea această evidenţă lăsa să se înţeleagă că e şi meritul lui că acei lideri de mîna a doua se găseau în fruntea partidelor lor. După cîte îl cunoaştem azi pe Traian Băsescu şi rememorînd cu atenţie detaliile plasării lui Victor Ponta şi Crin Antonescu în fruntea PSD şi, respectiv, PNL, şi mai ales judecînd după prestaţiile lor recente, din timpul suspendării lui Băsescu dar şi al coabitării, cei doi par a fi candidaţii pe care i-a ales şi plasat acolo unde se află Traian Băsescu însuşi. Plus nenumăratele şi enigmaticele servicii şi oligarhii « cu cheiţă », de carton (ca Dinu Patriciu sau Sebastian Ghiţă, de exemplu).
Victor Ponta şi coabitarea sa cu Băsescu au lămurit pe toată lumea că întreaga adunătură politică este aceeaşi mizerie. Conform sloganului din Piaţa Universităţii din iarna trecută. Indiferent pe cine alegem, alegem la fel de rău. Toţi au fost la guvernare, toţi au arătat ce pot, mai toţi sînt foarte bogaţi, inclusiv la schelete şi dosare în dulap. Iar figuri noi nu par a fi dispuse să joace într-un joc atît de falsificat. Cei noi pe care încearcă să-i împingă în faţă Traian Băsescu şi serviciile sale, deşi tineri, sînt binecunoscuţi demult în unitate.
Cine îl va înlocui pe Traian de la Anvers ? Numai un Gheorghe de la FMI mai pare capabil. Care poate fi chiar o femeie. Şi care se poate numi Monica Macovei. Să reformulăm deci întrebarea cu care am început : « Are Monica Macovei stofă de preşedinte al României ? » Întrebarea se va pune cu atît mai presant, cu cît va deveni mai clar pentru toată lumea eşecul lui Crin Antonescu şi al USL-ului. Pentru culturali, fiindcă ei nu prea pricep ce e cu « politica », întrebarea poate fi reformulată astfel : e mai bun Lilian Zamfiroiu decît H.-R. Patapievici ?


joi 8 Aug 2013

Ciobanul Petre Lupu sau Petrache de la Maglavit


Un modest plan de salvare

marți 6 Aug 2013

În urmă cu aproape 300 de ani, Irlanda îşi vedea moartea cu ochii – cam ca România azi. Războindu-se cu englezii din afară – care îi tot vîrau pe gît mărfuri şi pretenţii politice în timp ce-i refuzau exporturile –, cu catolicii din interior, cu fermierii care nu se ţineau de agricultură şi deci nu aprovizionau ca lumea piaţa cu de-ale gurii, cu propriii cetăţeni sleiţi de taxe de tot felul, îşi croise un tablou agonic. Prin oraşe şi prin sate se tîrau adulţi cerşind ca să-şi ţină în viaţă cei trei sau mai mulţi „copii neajutoraţi” de lîngă ei, iar dacă aceştia erau mai mărişori, „ori deveneau hoţi, negăsind nimic de lucru, ori îşi părăseau scumpa ţară natală, ca să meargă la luptă în războiul de succesiune pentru tronul Spaniei, ori se vindeau” ca sclavi pe plantaţiile de trestie de zahăr din Indii.
Cum soluţiile miraculoase nu se iveau, un om indignat din Dublin – strămoşul „indignaţilor” de azi, din care am citat mai sus – le-a oferit guvernanţilor o idee strălucită, dar aceştia, nerecunoscători, cum le e felul, au sărit cu gura pe el, acuzîndu-l de infamie şi cinism fără măsură. Omul se numea Jonathan Swift – da, cel cu Călătoriile lui Gulliver –, iar „ideea” sa scrisă era pamfletul, devenit model celebru al genului, O modestă propunere pentru ca pruncii săracilor din Irlanda să nu fie o povară pentru părinţii lor sau pentru ţară şi pentru ca ei să se facă utili societăţii (1729). Personaj public care-şi ţinea rangul, Swift şi-a împănat A Modest Proposal cu informaţii, observaţii de procedură, elemente de sondaj de opinie, reportaj şi precauţii oratorice, toate menite să dea aparenţe de gravitate sardonicului text. Pe scurt, „propunerea” avea următoarele puncte esenţiale : copiii de pînă-ntr-un an sau doi să le fie vînduţi de părinţi oamenilor cu mijloace pentru a-şi face dintr-înşii fripturi fragede ; adolescenţii de 12-14 ani (echivalentul de azi ar fi pe la 16-19 ani) să fie tăiaţi şi ei pentru a suplini lipsa vînatului (carnea ar fi mai tare) ; din pielea foarte tînără s-ar putea face mănuşi de damă şi cizme de vară pentru gentlemen-i ; bătrînii şi oamenii cu handicapuri sau slăbiciuni se usucă oricum pe picioare în lipsa resurselor, aşa că nu trebuie luate defel măsuri pentru ei, îi seceră prompt moartea ; în plus, mamele care-şi dau copiii potentaţilor, primind cîţiva bănuţi pe ei, s-ar putea pune iar pe puiat, întreţinînd ciclul de măcelărie fină ; carcasele ar constitui o bună marfă de export etc. Pentru a nu fi bănuit de vreun interes personal în avansarea „propunerii”, Swift precizează că nu poate scoate vreun profit din ea, căci copilul său cel mai mic are deja 9 ani, iar soţia lui a trecut de vîrsta la care mai poate procrea. În plus, e dispus să accepte orice contrapropuneri „la fel de dezinteresate, ieftine, uşor de aplicat şi eficiente” ca a lui.
Nu întîmplător, maximalismul grotesc al marelui scriitor a fost admirat fără rezerve şi studiat atent de un alt maestru al peniţei amare şi al indignării apăsate la capitalism (aflat deja în altă fază), George Orwell. Exasperarea acestuia la perspectivele de guvernanţă globală pe care le deschideau ultimii ani ’40, cu sîngerosul război proaspăt încheiat, s-au focalizat nu pe supravieţuirea materială, ci pe aceea morală şi spirituală, direct ameninţată de o adevărată filosofie a mistificării. În 1984, Orwell nu era mai puţin sumbru decît Swift în Modesta sa Propunere. Corespondenţa lui Orwell arată că titlul pe care i l-a propus iniţial editorului său era „Ultimul om din Europa” (personaj care sfîrşea şi el zdrobit de sistemul totalitar compact de o parte şi de alta a Cortinei de Fier). Editorul s-a temut de formula prea radicală şi i-a cerut scriitorului o variantă. Doar hazardul a făcut ca volumul să se cheme 1984 : Orwell a inversat ultimele cifre ale anului în care scria la finalul cărţii (1948) şi credea că o va termina pînă la Crăciun, doar că a terminat-o în primăvara lui 1949, an în care a şi fost publicat… 1984. Istoria călca deja în hazard – ce mai conta atunci o ultimă aruncare a zarurilor, 1984 sau 1994 ? Tot un drac.
Azi, trăind la Bucureşti – uneori pînă în literă – străvechea criză irlandeză, pe care s-au altoit generos cîteva versiuni ulterioare, dar şi adeverirea integrală a utopiei negre 1984, parcă ai fi tentat să schiţezi „un plan negustoresc” de salvare, ţinînd cont de coordonatele locului şi de „succesurile” deja dobîndite de instanţele supreme în rezolvarea crizei „lor” (căci vreo alta nici nu pare să le fi trecut pe la ureche). Mai întîi, cu vîrstnicii care pier de la sine la noi, chestiunea e ca şi rezolvată. La fel, multe s-au reglat cu o bună doză de emigraţie : sînt gata plecaţi cei foarte buni, cei buni şi cei apţi de muncă în orice condiţii. Mai rămîn : copiii mici, tinerii care n-au nici o şansă să-şi facă vreun căpătîi cu mîinile lor pentru că puţina economie existentă sucombă şi cîteva milioane de maturi care încurcă locul.
La cîtă mondializare s-a implementat, comercializarea copiilor mici pe pieţele externe, unde se şi cer grozav, pare mai cîştigătoare decît vînzarea directă către grătarul unui oligarh local (sau pentru consumul Parlamentului, al guvernului, al Preşedinţiei, al patronatelor, al sindicatelor etc.). De altfel, multe mame au trecut deja la treabă pe cont propriu. Procesul începuse bine cu adopţiile din anii ’90 şi numai o ciudată criză de moralitate pe instabila scenă internaţională – etapă de mult depăşită – a tăiat avîntul astei şmecherii din care mulţi au avut de cîştigat. De data asta însă, statul trebuie să se ocupe de tot, de la A la Z. El poate propune spre adopţie copiii mici contra unor sume consistente vărsate la trezorerie. Tinerii fără şanse pot fi cu siguranţă împărţiţi în două grupuri : cei buni de gură, fără multă minte şi fără Dumnezeu vor fi angajaţi în instituţiile de forţă ale statului, urmînd să constituie pepiniera lor de cadre ; cei buni la carte şi binecrescuţi vor fi propuşi spre concesionare pe 50 de ani ţărilor cu natalitate slabă, iar sumele obţinute din concesiuni vor fi vărsate la trezorerie. Maturii care încurcă locul nu vor mai fi aşteptaţi să-şi găsească singuri joburi de căpşunari sau să scrie cereri de asistenţă socială, ci vor fi propuşi direct de stat ca populaţie colonizatoare în zone depopulate în care nu vrea să se ducă nimeni, iar sumele colectate pentru autorizaţiile de colonist vor fi vărsate la trezorerie.
Un asemenea plan comercial, pe gustul zilelor noastre, e „dezinteresat, ieftin, uşor de aplicat şi eficient”. Lipsit de cruzimea satîrului, de sfîrîitul cărnii pe jar şi preocupat în chip modern de prosperitatea tuturor categoriilor vizate – care au început, de altfel, în chip intuitiv, să-l testeze de ceva vreme  –, el mai are şi meritul de a eluda umbrele turmentate ale moralei şi spiritualităţii, a căror evoluţie curat orwelliana în ultimii 70 de ani ne-a schilodit de-a dreptul, şi inutil pe deasupra. Planul prezintă numai avantaje în cascadă : pruncii aduc bani, tinerii angajaţi neghiobi asigură viitorul oligarhiei noastre democrate, concesionaţii aduc ritmic bani, ca şi coloniştii. Trezoreria e veşnic plină de pe urma capitalului social valorificat cum se cuvine. Cui îi mai folosesc atunci sumele care se adună acolo ? Cum cui ? Instituţiilor de forţă, dedicate interesului naţional şi perenităţii lui. Sau lor. Cînd, peste 50 de ani, moşii şi babele concesionate şi colonizatoare se vor întoarce, vor găsi aici o grădină. Păi, e puţin lucru ?
De ce rîdeţi ? E de domeniul evidenţei că armata, poliţia, serviciile secrete, justiţia, înalţii funcţionari, colateralii şi afinii lor – să fie, aşa, ca la vreun milion – pot face singuri poduri şi şosele, blocuri şi case, literatură, artă, media, ciorbe, mititei, banking, turism, liturghii şi toate celelalte. Sare în ochi naturaleţea cu care inşi bine hrăniţi şi odihniţi, scutiţi de DEX şi tabla înmulţirii, mînă trebile naţiunii mai bine decăt mii şi mii de diplomaţi gingaşi ieşiţi din înalte şcoli care îşi fac firme, fac pe liberalii şi una-două dau faliment sau se înscriu la şomaj, îi irită pe birocraţi, iar de cîtva timp se mai şi sinucid din ce în ce. În fond, trebuie să ne hotărîm ce vrem : să durăm sau să pierim ? Dacă vrem să durăm, planul e simplu şi eficace, cum aţi văzut. Adică dispărem. Un timp. Şi pe urmă… mai vedem.

P.S. Nu vă indignaţi (sau indignaţi-vă ! Au făcut-o înaintea dumneavoastră cei pomeniţi şi mulţi alţii mai mici, acum cîţiva ani şi faimosul Stephane Hessel, excedat de derapajele sistemului financiar, care a dinamitat planeta – vezi Indignez-vous !). Mai bine reflectaţi la planul negustoresc. Sau faceţi o contrapropunere etc. Swift, trebuie să mai spun, a scris abia în epitaf – în litere de aur pe scut negru, în Catedrala St. Patrick din Dublin, unde odihneşte  –  că de-acum „crunta-i indignare nu mai poate sfîşia nici o inimă”.