CIA-ul a decăzut

marți 6 Aug 2013

Snobii erau spioni mai buni

de Edward N. Luttwak

Oficialii CIA de altădată aveau tot felul de obiceiuri iritante. Când se dădea un foarte onorabil Châteauneuf-du-Pape la o petrecere de la Georgetown, îl lăudau – marcându-şi însă dezacordul cu « părerea foarte răspândită » că vinurile roşii din soiuri pure sunt mai bune. Când li se vorbea despre o excelentă trattoria de la Roma, puteau eventual mulţumi, recunoscători, pentru informaţie – şi deplânge propria lor lene care-i făcea să se ducă întotdeauna la străvechiul Sabatini, unde mergeau pe vremea vacanţelor petrecute cu părinţii în Italia. Şi mai iritantă era înclinaţia oficialilor CIA de primă generaţie de a pomeni în orice conversaţie cât de cât relevantă amintiri de la Groton, de la Yale sau din concediile în care schiau la St. Moritz.
Aşa ceva nu mai există. Oamenii de astăzi ai CIA-ul nu sunt snobi degustători de vin – de fapt, mulţi dintre ei preferă berea, în timp ce alţii se abţin şi de la cafea, aşa cum se cade la mormonii bine. Nici nu au preferinţe la bucătăria străină încercată în trattorii ciudate – cheeseburger-ii sunt mult mai pe gustul lor. În loc să fie snobi ai Ivy League [grup al universităţilor de top de pe coasta de est a SUA], sunt în tăcere mândri de universităţile de stat la care au învăţat, oricât de obscure ar fi ele.
Din păcate, s-au pierdut pe drum multe lucruri bune, inclusiv acea familiaritate naturală care vine din cunoaşterea de timpuriu a modurilor de viaţă străine. Una e să te documentezi citind pe rupte, de pildă, despre actuala politică franceză în materie de aviaţie comercială, şi alta e să o fi luat de la zero. Este cu totul altceva ca noua informaţie să se altoiască pe experienţele personale de viaţă în Franţa, care să vină din călătorii făcute în adolescenţă, din anul de studii petrecut în strainătate sau chiar dintr-o perioadă trăită departe alături de părinţi expatriaţi.
La această slăbiciune se gândea, probabil, Tony Lake [înalt oficial american, multă vreme consilier pe politică externă al preşedinţilor democraţi, candidaţi şi în exerciţiu, inclusiv al lui Bill Clinton între 1993 şi 1997] atunci când, în cursul audierilor de nereuşită confirmare a sa în post, a remarcat că « rezerva de talente a CIA-ului, în special în materie de limbi străine şi bagaj cultural, devine foarte subţire ». Administraţia Clinton n-a avut mari dificultăţi în a-l înlocui cu altcineva pe candidatul său Lake la conducerea CIA. CIA-ul are însă mult mai puţine şanse să-şi rezolve problema de cadre, ceea ce îi afectează calitatea ca serviciu de informaţii mult mai mult decât ar fi făcut-o vreodată alegerea următorului său director.
Când vine vorba de partea operativă a muncii CIA-ului – mai ales de recrutarea de agenţi locali –, este cu siguranţă mult mai greu să găseşti tonul potrivit cu un diplomat sau cu un funcţionar străin dacă n-ai un orizont mai larg decât cel ce poate fi dobândit în Salt Lake City sau la Dayton. Desigur, majoritatea celor pe care oficialii CIA trebuie să se străduiască să-i înţeleagă – sau să-i recruteze – nu sunt nişte suavi europeeni, ci mai degrabă dubioşi din Orientul Mijlociu, traficanţi de arme ruşi, birocraţi chinezi, ofiţeri din America Latină şi alţii asemenea lor. Dar chiar cu aceşti oameni, miza este aceea de a interpreta şi de a manipula motivaţii, dorinţe, obsesii si priorităţi care diferă radical de cele dominante în rândul clasei de mijloc din America de mijloc, de unde vin cei mai multi recruţi CIA de azi.
Evident, există multe capacităţi peste tot în Statele Unite şi la toate nivelurile societăţii. Cu toate acestea, provincialismul îngust pare a fi semnul distinctiv al tinerilor oficiali CIA. O cauză este pur şi simplu aceea că anchetatorii de securitate ai CIA-ului tind să aprobe mai degrabă candidaţii care şi-au trăit toată viaţa într-un singur loc, fără să fi avut parte de călătorii în străinătate sau de contacte cu străini (despre care trebuie să facă rapoarte detaliate, indiferent cât de rutiniere sunt deplasările sau cât de banal este contactul). Mai mult, se pare că există o preferinţă netă pentru candidaţii care seamănă cu anchetatorii de securitate – oameni extrem de sobri, care nu au dansat niciodată într-o discotecă din Londra, nu au avut niciodată o iubită japoneză sau un prieten brazilian şi nu au încercat niciodată marijuana în facultate.
Cu alte cuvinte, CIA-ul îndepărtează acum exact genul de oameni pe care îi recruta activ altădată : tineri americani temerari, cu cât mai multă experienţă a străinătăţii.
Spionajul fiind o parte foarte mică din activitatea de informaţii – în raport cu aceea pur intelectuală de analiză –, nimic din ce s-a spus până acum nu ar conta dacă CIA-ul ar fi în stare să atragă în continuare cei mai isteţi absolvenţi de la cele mai bune universităţi. Dar vremurile astea sunt de mult apuse. Absolvenţii din Ivy League care se regăseau din plin în rândurile CIA vor acum în cea mai mare parte să devină bancheri de investiţii : acolo s-a mutat aventura – şi banii, desigur, odată cu ea. În privinţa asta, nu e nimic de făcut. CIA-ul ar duce-o mult mai bine dacă ar urmări diversitatea la recrutare, dar nu diversitatea la număr a atât de multor femei sau afro-americani sau hispanici, ci diversitatea experienţei.
O mulţime de tineri americani au trăit în străinătate chiar din copilărie, însoţindu-şi părinţii, responsabili la felurite firme, şi mulţi alţii s-au dus tot aşa peste mări şi ţări ca voluntari, după ce şi-au terminat facultatea, în misiuni de asistenţă în lumea a treia sau în organizaţii interesate de dezvoltare. Mii de tineri americani locuiesc în prezent la Moscova, la Praga şi în alte capitale din Europa de Est, încântaţi de provocările tranziţiei postcomuniste, de emoţii care cuprind şi abundenţa de parteneri sexuali atrăgători, dornici de contactul cu occidentali. Astăzi, cei mai mulţi dintre aceşti candidaţi sunt respinşi dacă încearcă să se alăture CIA-ului, cum respinşi sunt candidaţii atipici în general – anchetatorii de securitate găsesc că trecutul lor e pur şi simplu prea complicat.
Un asemenea candidat respins a fost întrebat în modul cel mai serios cu putinţă ce i-a venit să se ducă la Praga după absolvire, trăind de pe urma unor joburi aiuristice, în loc să-şi înceapă cariera acasă. Când omul a răspuns în glumă că s-a dus « după fete », anchetatorii nu şi-au ascuns dezaprobarea şocată. Când a renunţat la umorul atât de neavenit, a spus că şi-a dorit, după ce crescuse în Midwest, să trăiască un timp într-unul din cele mai frumoase oraşe din lume, anchetatorii i-au arătat limpede că nu-l cred – nu fuseseră niciodată la Praga, desigur, şi, aparent, nici n-aveau habar de splendorile ei de arhitectură.
Un alt caz revoltător este cel al unei tinere dornice de aventură şi foarte dotate. Lucrase în cadrul unui proiect de asistenţă pentru refugiaţi în zona cea mai afectată de fărădelege din Asia de Sud înainte de a-şi face drum spre o regiune şi mai periculoasă a lumii – una de mare importanţă pentru politica externă a SUA. A fost atât de fascinată de tensiunile permanente din zonă şi de cultura locală,  încât s-a decis să o studieze sistematic, renunţând la căsnicia ei ca să se întoarcă acolo. Îşi făcuse o grămadă de prieteni, de la femeile din sat până la liderii de gherilă, mărindu-şi numărul de « contacte externe », raportate cu sinceritate în formularul pe care trebuie să-l completeze toţi candidaţii la CIA. Faptul că în răstimp a învăţat toate sensibilităţile populaţiei locale – precum şi o limbă pe care o ştiu foarte puţini, dacă o fi ştiind-o vreun oficial CIA – nu a avut nici o importanţă : şansele ei de a fi angajată ar fi fost mult mai mari dacă ar fi rămas acasă, nemăritată, în Salt Lake City.
Oficialii CIA de astăzi, care nu beau, nu fumează, nu creează probleme şi sunt în cea mai mare parte vorbitori ai unei singure limbi, nu au nici viciile contemporanilor lor atraşi de necunoscut şi nici pe acelea alea flamboaianţilor lor predecesori de la universităţi din Ivy League, dar este foarte nedrept să se aştepte cineva ca ei să le facă faţă tuturor străinilor din lumea asta mare.

Articol apărut pe slate.com (1997) –
preluat cu acordul autorului
Traducere de Marguerite Romoşan

Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care Coup d’État. A Practical Handbook (“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută şi în româneşte, Editura Compania, 2013), The Grand Strategy of the Byzantine Empire (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi The Rise of China vs. the Logic of Strategy (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).


//