marți 29 Oct 2013

Un piedestal înalt şi de neclintit
în istoria presei naţionale

Note de lectură la volumul lui
Cornel Nistorescu « Români,
vi se pregăteşte ceva ! »


Aurel I. Rogojan

Mărturisesc că, dintotdeauna, întâlnirea cu o carte nouă mă transpune în lumea ascunsă printre cuvintele așezate în paginile pe care le răsfoiesc cu nerăbdarea copilului în faţa unui dar multaşteptat. Sunt cărţi şi cărţi. Unele îţi împlinesc aşteptările, adică dăruiesc. Altele nu, fiindcă nu te regăseşti nici în lumea cărţii şi nici în crezul autorului.
Când s-a împlinit văleatul 7522 (2013), Brumar, a 28-a zi, mi-a fost dat să am în mână primul volum al uneia dintre marile cărţi ale istoriei recente a României, trăite şi adnotate de Cornel Nistorescu zi de zi, cu perseverenţa stoică a cronicarilor din vremi de mult trecute, în epistole politice, reportaje, interviuri și editoriale publicate într-o perioadă de ratare a viitorului, devenit astăzi prezentul vieţii noastre : anii 1990-1995.
« Români, vi se pregăteşte ceva ! » este, înainte de toate, o carte de mare şi rar eveniment editorial. O operă prin care autorul va fi receptat ca o conştiinţă reprezentativă a neamului său, mereu prezentă acolo unde arde şi doare, aşa cum îşi definea crezul de gazetar în primul număr al revistei Expres din 7 ianuarie 1990.
Autorul, cu meritele fundamentale ale jurnalistului de fină intuiţie, profundă observaţie şi analiză social-politică, şi Editura Compania, cu un suport editorial de excepţie, egalat doar de case de editură celebre, dăruiesc cititorilor şi patrimoniului naţional paginile de aur ale unei cronici de mare trebuinţă nu numai generaţiilor viitoare, ci şi celor prezente.
Generaţiile prezentului au nevoie de studiul şi reflecţiile asupra acestei cărţi de căpătâi pentru a înţelege că, deşi ne-am risipit încă un sfert de veac de istorie, « […] am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiași stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat ». Generaţiile următoare vor găsi în paginile operei jurnalistice tabloul unor realităţi dramatice, de care responsabili sunt înaintaşii fără grija viitorului ţării şi a oamenilor ei, fiindcă au guvernat fără să ţină seama de valorile morale şi în dispreţul dreptei legiuiri, ducând România înspre marginea lumii.
Am deschis cartea, am dat pagină după pagină şi am început să citesc titlurile, am parcurs indicele de nume şi apoi, selectiv, pasajele la care eram trimis de cota personajelor. Am citit câteva dintre epistolele politice adresate mărimilor vremii şi « prima impresie care contează », cu valoare de concluzie asupra volumului, este aceea că, prin prima sa carte postdecembristă, Cornel Nistorescu şi-a clădit un piedestal înalt şi de neclintit nu doar în istoria presei naţionale, ci şi în literatura română.
« Români, vi se pregăteşte ceva ! » este titlul unei cărţi-avertisment, cu mesaje de un dramatism real, dar transmise, cele mai multe, şi cu un inteligent umor ţărănesc, când mustrător, când biciuitor, dar şi de bun-simţ. În mai multe dintre paginile cărţii m-am regăsit printre martorii anonimi din tabăra cu care gazetarul se afla într-un crâncen război, fiindu-i percheziţionată redacţia, confiscate aparatele foto şi maşinile de scris, ori cumpărate en gros tirajele pentru ca ele să nu ajungă la cititori. Acei sclavi ai puterii nu realizau că în acest fel trag la foalele forjei în ale cărei flăcări se oţeleşte şi mai mult tăria unui caracter pe care vremurile nu-l pot supune.
Un dialog dintre preşedintele României, Ion Iliescu, şi gazetarul Cornel Nistorescu, consumat la Forumul Crans Montana din anul 1994 nu poate trece neobservat în economia acestor note de lectură. Ion Iliescu : « Mă, de ce eşti tu aşa de ticălos şi de încrâncenat împotriva mea ? » Cornel Nistorescu : « Nu vă urăsc deloc, domnule preşedinte, dimpotrivă, toate observaţiile mele şi criticile pe care le fac Preşedinţiei şi dumneavoastră provin dintr-o reală simpatie. »
Cum şi în ce contexte îi regăsim pe Ion Iliescu, Virgil Măgureanu & comp. în epistolele politice (unele danteşti) ale lui Cornel Nistorescu ?
În cazul lui Ion Iliescu, titlurile epistolelor care se succed în timp ne dau trendul psihocomportamental al liderului politic căruia i-am dat 12 ani din istoria României : « Învingător fără glorie », « Un fel de vodă bolmojit », « Buimac între iluzii », « Frica – ultimul motor politic », « Baba s-a fardat puţin », « Patentul mocirlei ». Alte epistole politice cu aceeaşi adresă : « Românul de export », « Rugămintea unui dac », « Elita şi derbedeii », « Codul eticii şi echităţii democratice », « Tata, mama, bunica şi cloşca », « Activiştii de ieri, boierii de mâine ».
Trei dintre mai multele epistole politice adresate lui Virgil Măgureanu se intitulează : « Cine l-a vopsit pe dracu ? », « Maimuţa şi dresorul » şi « Daţi explicaţii poporului român ! ». Iar adrisantul se explică : « Am fost în Piaţa Universităţii », « Am mai fost implicat şi în alte chestiuni politice », « Sigur că există ! » [dovezi despre grupurile şi elementele fasciste din Piaţa Universităţii – n. n.], « Nu S.R.I-ul, ci poșta […] cotrobăie prin scrisori ».
Nicolae Văcăroiu : « Dictatura contabilă », « Tatăl fiscului român », « Patria în faza vacă de muls »
Theodor Stolojan : « Vinovatul nu a făcut nimic »
Dan Marţian : « Jumătăţi de măsură
şi caracter »
Răzvan Theodorescu : « La ţâţa marelui ecran »
Niculae Spiroiu : « Ceapa degerată a democraţiei »
Radu Câmpeanu : « Înecatul dintre două bărci »
Radu Ceontea : « Patria şi salamul »
Alexandru Mironov (purtător de cuvânt şi interese) : « Foliculina politică »
Domnii deputaţi și senatori : « Comici vestiţi ai ecranului »
În epistola « Prieten şi soldat », adresată preşedintelui Ungariei, gazetarul cu rădăcinile în satul Turmaş, din judeţul Hunedoara, unicul fecior al agricultorilor Aurel şi Ilina Nistoresc, ţine să-l asigure pe Árpád Göncz, într-un moment de exaltare a extremiştilor vindicativi, că-i este prieten, dar că, la nevoie, va fi și soldat. O judecată înţeleaptă, în care talerele dreptăţii popoarelor sunt ţinute în echilibru de prietenie, prin politică şi diplomaţie, dar şi de arme atunci când liderii politici şi diplomaţii eşuează.
Epistola « Două căciuli peste Prut », către Mircea Snegur, cel care spunea că unirea românilor din cele două Moldove trebuie lăsată în seama viitorului, ne reaminteşte cum « pe malul Prutului s-au întâlnit doar două căciuli (pe care le ştiam de la televizor, şi pe cea de miel, şi pe cea rusească), purtate de doi slăboi care îşi umflau pieptul şi nu-şi dădeau seama că le sunt prea largi ».
Gazetarul a consacrat sute, poate mii de zile descâlicirii iţelor evenimentelor din decembrie 1989 pentru a descoperi că ei, jurnaliştii de investigaţie, « au devenit mai periculoşi decât teroriştii » (de vreme ce aceştia nici nu existau !) şi că « esenţa revoluţiei a fost o banală schimbare
a caselor »
.
Pentru gazetarii din « noul val », baciul Cornel lasă drept cuvinte de învăţătură : « Fiţi drepţi. Spuneţi adevărul. Căutaţi calea cea bună. Fiţi alături de cei care suferă pe nedrept. Apăraţi onoarea şi demnitatea celor care o au. Nu iertaţi prostia, minciuna şi făţărnicia. Fiţi aspri în faţa relei-credinţe, a hoţiei şi egoismului. Puneţi punctul pe i. Fiţi acolo unde arde şi doare. » Am recurs la această parafrazare a crezului jurnalistic cu care Cornel Nistorescu a deschis, la 7 ianuarie 1990, o nouă carte de istorie a presei româneşti pentru a depune mărturie, în calitate de cititor, dar şi de observator al media, că, dacă i s-ar putea reproşa ceva omului, gazetarului nu i s-ar putea imputa că nu şi-a urmat şi nu-şi urmează crezul profesiei.


Cea mai recentă apariţie la Compania

luni 28 Oct 2013

Despre carte

Aşa ceva n-am mai păţit : să ridic ochii, în 2013, dintr-un text scris la începutul anilor ’90 şi să văd în jurul meu chiar viaţa de atunci derulându-se azi. Ba chiar azvârlindu-mi adesea în obraz, din politică şi din media, din administraţie şi din instituţii de forţă, aceleaşi nume, cu aceleaşi CIP-uri, aceeaşi impertinenţă, aceeaşi puţinătate, sau clone perfecte ale acelor figuri. « Nu s-a schimbat nimic în România » nu e doar o vorbă spusă cu obidă, ci un ciomag care te loveşte în moalele capului citind articolele lui Cornel Nistorescu din Expres. Mai mult : dacă vrei să ştii ce trăieşti în 2013, ai şanse mici să afli de la tenorii diverselor scene de azi ; în schimb, te lămureşti fără greş din prestaţiile celor de atunci, toate grosolane, violente, şmechere, temătoare de orice geană de adevăr.
Dacă ar trebui să dau vreodată o declaraţie la poliţie, aş scrie : « Îl cunosc pe Cornel Nistorescu de 32 de ani. » Factual, ar fi corect. Pe fond însă, inexact. Pentru că am început să-i citesc sistematic editorialele bine după anul 2000, când el se aşezase deja oarecum contemplativ « la balcon » şi părea să se fi specializat în panorame înţelepte ale zilei şi în defrişări punctuale ale unor mari potlogării. N-am ştiut că a fost o vreme – vremea Expres 1990-1995 – în care Cornel scria « din piaţă », lipit de spinarea slăbănoagă, cocoşată, batjocorită a unui popor abia ieşit din multilaterala închisoare comunistă. Când, în câteva rânduri în ultimii doi-trei ani, am tresărit la articolele lui sau la vorbele pe care le spunea la vreo televiziune, era, evident, pentru că se scoborâse iarăşi « din balcon » ca să se ducă « în piaţă ».
Nu e, desigur, întâmplător că la noi s-a menţinut până azi tandemul piaţă-balcon inventat de conştiinţele naţionale pe la 1860 şi că modernizarea a cunoscut mai multe frâne decât impulsuri. Un vast proces de măsluire îmbracă în molton aspre realităţi geopolitice, redactând rapoarte digerabile, ba chiar scrie din documente formale « un feliu de » istorie care nu foloseşte decât scribilor ei şi unor şefi trecători. Cine vrea însă povestea autentică de după 1989 a neamului său chinuit o va găsi în bună măsură în cioburile de oglindă pe care unul ca Nistorescu a avut inteligenţa şi buna-credinţă necesare pentru a le instala « în piaţă » din prima clipă şi apoi inspiraţia şi bunul-simţ de a le vizita în toate momentele de cumpănă.

Adina Kenereş

În chip de prefaţă
Editorial pe repede înapoi

— Băi românilor, aveţi ceva arme prin portbagaj ?
A fost singura întrebare cu care ne-au întâmpinat grănicerii bulgari, încă ciupiţi de veselia nopţii de Revelion. De două ore era deja 1 ianuarie 1990. Plecaserăm cu aproape patru luni în urmă dintr-o ţară comunistă şi ne întorceam în alta, ziceam eu, liberă, vedetă europeană, plină de morţi, de terorişti, dar şi de fapte de mare curaj.
Conduceam cu frică biata noastră Dacie galbenă, inscripţionată cu « Flacăra Tour », spre Giurgiu şi mai apoi spre Bucureşti, aşteptând să dăm ochi cu prima patrulă de revoluţionari sau de soldaţi, chiar de te­ro­rişti. Sau să sărim din maşină ori să strigăm « oameni buni, oameni buni ! ». Sau să vedem o casă în flăcări. Sau măcar un tanc nemişcat pe marginea drumului. Sau o maşină arsă. Sau ceva care să ne introducă în noua rea­li­tate. Nimic la Adunaţii Copăceni, nimic la Călugăreni, nimic la 1 De­cem­brie, nimic la intrarea în Bucureşti, nici pe Şoseaua Giurgiului. Doar petrecăreţi în retragere, doar maşini răzleţe dintr-o noapte de Revelion care se spărgea încet, fără muzică, fără artificii, fără şampanie. Mută, rece, cu urme de zăpadă şi cu străzi pustii şi murdare. Priveam Bucureştii învăluiţi într-un aer de final de tragedie deşi nu se vedeau decât semnele unui sfârşit de carnaval. Nici o casă în flăcări, nici o maşină fumegând, nici o patrulă, nici un mort pe străzi, nici o maşină blindată, nimic, nimic până în faţa blocului meu din Drumul Taberei nr. 250. Cam aşa arăta capi­tala României, oraşul-vedetă planetară din zilele căderii lui Nicolae Ceau­şescu. O deosebire uriaşă între ce anunţau televiziunile europene şi ce vedeam eu cu ochii umflaţi de nesomn.
La cinci dimineaţa am început să mă uit, pe un videocasetofon, la pri­mele casete din transmisiunile TVR. Erau secvenţele cele mai dure pe care le înregistrase Monica Nistorescu pentru a mă ajuta să înţeleg desfă­şu­ra­rea Revoluţiei române. Ceauşescu avea robineţi de aur. Stop. Nu se poate! Aurul este moale şi se macină. Avea cântar de aur pentru a cântări mâncarea câinilor. Stop. Nici asta nu se poate ! Cântarul de aur se dereglează şi nu cântăreşte nimic. Atunci am auzit prima oară o replică pe care am tot auzit-o apoi, ori de câte ori puneam la îndoială ceva din acele evenimente :
— Tu să taci, că tu n-ai fost aici la Revoluţie !
Am derulat caseta pe repede înainte. Ioan Erhan, secretarul de partid de la Scînteia, anunţa la TVR că ziarul îşi schimbă numele în Scînteia poporului. Sictir! A fost printre primii activişti de duzină ieşiţi din tran­şeele PCR pentru a îmbrăca haina de revoluţionar. Pe repede înainte. Petre Popescu şi Teodor Brateş, George Marinescu etc. Şi Cazimir Ionescu, şi Mihai Montanu. Şi, dintr-o dată, printre ei, cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, eternul Sorin Postolache, fost coleg de redacţie la revista Flacăra, inginer chinuit de gramatică, om bun la toate, dar nici fotograf, nici ziarist, nici chiar caricaturist. Renăştea. Omul se înghesuia să ia startul în noua mare cursă a oportuniştilor. Dă-i cu Revoluţia ! Pe repede înainte. Un ofiţer cu minte puţină. Care revoluţie ? Parcă vedeam secvenţe din prima răscoală a mediocrilor. Niciodată nu mai văzusem atâţia oportunişti înghesuiţi pe fiecare centimetru pătrat al micului ecran. Şi totuşi, muriseră oameni ! Zeci, sute. Poate mii. Unde erau teroriştii ? Dar fântânile şi rezervoarele de apă otrăvite de securişti ? Pe cei mai mulţi dintre actorii nopţilor de revoluţie îi cunoşteam. Oameni de mâna a doua şi a treia de prin instituţii, redacţii de ziare şi reviste, teatre, cafenele. Un amestec ciudat, de operetă. Era şi nu era revoluţie. De a doua zi desco­peream altceva. Că oamenii se bucurau totuşi cu adevărat de căderea lui Ceauşescu. O bucurie exagerată parcă pentru a acoperi anii de nepăsare sau de complicitate cu « Epoca ». Cei mai mulţi îşi descopereau în bio­grafie şi mici semne de disidenţă. Indivizii de acest fel aveau chiar un pic de culoare în valul zgomotos de sentimente şi vorbărie. O altă ţară, un alt sistem, o altă lume ! Cei mai mulţi visau cu voce tare. Încă un hâc de câteva zile şi vom trăi ca în Europa de Vest ! Aşa gândeau oamenii, aşa arătau lucrurile în acele zile de ianuarie în care începea o altă perioadă importantă din viaţa mea şi a României.
În două zile am izbutit să contactez câţiva colegi de redacţie şi puţinii prieteni pe care îi aveam prin Bucureşti. Poveşti şi iar poveşti despre re­voluţie. Era doar încercarea mea de a înţelege nebunia indusă de TVR şi de agenţiile străine de ştiri. Adrian Severin, activist de nivel naţional încă din anul întâi de facultate, era deja mare mahăr. În câteva luni a ajuns ministru. Un regizor ratat deja se mişca de zece ori mai arogant. Era şi el ministru. Un profesor mediocru, care conducea departamentul ideologic, chiar m-a chemat să facem un « mariaj profesional » cu FSN-ul. Adică ? Să faci un ziar al guvernului ! Ce să fac acolo ? Să îl conduci, a zis el. Tot atunci m-a căutat şi Mihai Cârciog, despre care nu ştiam absolut nimic, să facem împreună revista Expres. El a fost omul de care aveam să mă apropii şi alături de care să dezvolt proiectul Expres şi, mai apoi, cu şi fără Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei. Mihai Cârciog a fost norocul din acel peisaj de după furtună. O lume de umbre, de mediocri, de rataţi, de activişti, de şmecheri, de apropiaţi ai serviciilor, unii dintre ei cu sigu­ranţă acoperiţi, de loviţi în cap de dorinţa de putere, de paranoici şi de patrioţi desueţi ţâşnise din subsolurile României şi din praful bulevardelor bucureştene pentru a se aşeza în fruntea celor care turnau fundaţiile democraţiei. Pe repede înainte. Ceva nu era în ordine. Falsul, machiatul, manipularea, lumea activiştilor comunişti în haine albe, de prevestitori ai vremurilor noi răsăreau de peste tot. Când discret, când agresiv, când violent, când dispreţuitor.
Imaginea de tragedie amestecată cu carnaval m-a urmărit mereu. Ca din întâmplare, pe la demonstraţii, reporterii României libere şi ai revistei Expres erau fugăriţi sau chiar bătuţi printre primii. N-a trecut mult şi n-am mai putut tipări revista în Bucureşti. Spaţiul tipografic le fusese alocat ziarelor editate de partidele politice. Urmau alegerile din 20 mai. În 13-15 iunie, bunii şi patrioţii muncitori tipografi de la Alexandria au refuzat să mai tipărească revista. Ne-au anunţat că, în cazul în care totuşi apare, îi dau foc în centrul oraşului. Cumnata mea a început să se plângă că a dispărut câinele şi nişte indivizi mă caută noaptea pe acasă. Minerii au devastat redacţia revistei Expres, căutând în subsolul clădirii de pe Strada Batiştei o tiparniţă de bani. Întrebau de mine, însoţiţi de un individ în civil. S-au mulţumit cu un fax şi cu două maşini de scris electrice. Prin 2006 am apucat să citesc rapoartele ofiţerilor SRI care m-au căutat peste tot în acele zile şi nopţi de groază. Rapoartele lor se găsesc în Do­sarul mineriadei din 13-15 iunie. Ce aveau cu noi ? Pe cine incomodam ? Un fost student la regie a venit să se confeseze. Fusese constrâns să toarne în timpul studenţiei, iar după revoluţie fusese contactat de ofiţerul său de legătură pentru a se infiltra la revista Expres şi la Liga Studenţilor. Am conceput un fotoreportaj despre casele conspirative ale Securităţii. La prima adresă am fost blocaţi de soldaţi şi de un general Stan, care ne-a confiscat aparatele. Nici hârtie nu se mai găsea pentru Expres. Şi nici pentru Evenimentul Zilei. Eram presa liberă, dar eram şi oaia neagră. Din umbră, de după colţuri, din subsoluri, din birouri şi din privirile oficialilor ne întâmpina o răceală, o distanţă cu subînţelesuri, o ameninţare. Undeva, între speranţele şi sub agitaţia românilor, se ascundea marele dinozaur al comunismului, statul totalitar, cu structurile sale de oţel, prelungite şi ele pe neaşteptate în tot felul de combinaţii economico-politice şi de siguranţă naţională. Iar printre toate acestea, mişunând ademenitor, cu idei noi, principii, ajutoare, oferte de susţinere materială, agenţii americani, francezi, englezi, germani, unguri şi chiar ai Moscovei. Românii voiau democraţie şi schimbarea lumii. Evenimentele din România şi evoluţia societăţii s-au dovedit a fi un proces mai complicat decât ne-am imaginat. Dorinţele de libertate şi democraţie ale compatrioţilor noştri capotau din nepricepere, deturnate de strategii externe, de zbaterile disperate ale foştilor de a nu pierde puterea şi de a nu ajunge în faţa judecătorilor. Comunismul nu voia să decarteze, Securitatea nu voia să deconteze, armata nu voia să fie cercetată pentru greşelile şi morţii din decembrie, iar pri­vi­legiaţii se luptau cu înverşunare să rămână la butoanele de comandă ale noii lumi.
Ce împiedecam noi în această schimbare dură de lume, adeseori cu un pitoresc de plâns şi de râsul lumii? Ca nişte naivi, făceam cronica săptămânală a evenimentelor, depuneam mărturie pentru grosolanul aranjament în virtutea căruia evolua România. Scriam despre un târg cu Vestul, cu fostele servicii secrete, cu fostul activ de partid şi de stat. Depoziţiile şi informaţiile noastre încurcau mai mult decât teroriştii. Pentru statul comunist pavoazat în capră democratică, noi eram duşmanii, teroriştii, inamicii democraţiei. Trudind cu încăpăţânare la cronica vremii, mergeam ca inconştienţii pe o lamă care juca rolul de punte între două lumi.
Ceva era trist, ceva era fals, ceva era periculos, ceva venea din trecut. Între comunism şi ce trăim astăzi, am parcurs ani şi ani pe lama tăioasă a ameninţărilor, spre a descoperi că am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiaşi stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat.

Cornel Nistorescu

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărti­neşti, judeţul Hunedoara) a urmat şcoala primară la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei şcoli profesionale de la Cugir şi al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Uni­ver­sitatea « Babeş-Bolyai » din Cluj-Napoca.
Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie specială (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro.
A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.
A publicat trei volume de proză documentară şi reportaj : Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Para­disul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).


Trompeta, trombonul şi noul USL

marți 22 Oct 2013

Petru Romoşan

După mai puţin de un an de la alegeri, lucrurile se văd cu totul altfel pe scena publică românească. Asta după ce un individ fără un CV adecvat (sau cu un CV penal – vezi România penală de Valer Marian), necopt, incompetent, agresiv şi palavragiu, parcă iresponsabil a devenit un fel de al doilea dictator într-o ureche al României. Nu ne era de ajuns unul pe care îl îndurăm de nouă ani ! Şi nu a venit singur. Ca în Ţiganiada lui Budai Deleanu, a venit înconjurat de o echipă de bombonei (de la Bombonelul Adrian), promovaţi pe bandă rulantă în ultimii zece ani de deja multipenalul Adrian Năstase : Corlăţean, Bănicioiu, Şova, Costoiu, Pricopie, Plumb, Cazanciuc. Un fel de trupă a lui Papuc : amatori, incompetenţi dar puşi pe… « guvernat ». Şi cu toţi aceştia sprijiniţi de alţii ca ei – George Maior, Sebastian Ghiţă, Laura Codruţa Kövesi – şi câţi alţii încă nedezvoltaţi, fabricaţi de aceleaşi laboratoare eterne şi fascinante.
Asociatul lui Victor Ponta, inconsistentul, gargaragiul televizat, Crin Antonescu, numit de cineva « Bidonul gol », are vina de a fi sacrificat bruma de respectabilitate, patina istorică pe care le avea PNL ca să-l ajute pe puţintelul lider PSD să preia o bună parte a puterii (cealaltă parte e încă pentru o vreme la Traian Băsescu). E o vină suficient de mare ca Antonescu să nu ajungă nici măcar în turul doi al prezidenţialelor. Poate deja să se înscrie în PSD, cu toată trupa lui de yesmeni şi penali (Fenechiu, Silaghi, Vosganian). Pentru că şi el a venit tot cu o echipă obedientă de tineret şi rezerve, pusă şi ea năprasnic pe… « guvernat ». Spre deosebire de PNŢCD, PNL a supravieţuit tranziţiei, dar a devenit un PSD de mâna a doua, un PSD bis – ăsta a fost preţul.
Vechiul USL, compus din PSD + PNL + Antene, mai ales Antena 3 (PC) şi multe servicii speciale, interlopi şi bişniţari de toate calibrele, a explodat la nici un an de la alegeri. Susţinătorii săi se împuţinează cu fiecare zi şi cu fiecare decizie aberantă. Nu mai rămân decât « ciolănarii », mari şi mici. Astăzi USL, noul USL adică, pare a fi compus din PSD + Antena 3 + RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) + Chevron şi gazele de şist, dosarele penale şi condamnările lui Dan Voiculescu. În noul USL, PNL nu e decât un fel de fată în casă bună la toate sau un fel de fostă soţie de care nu ştii cum să scapi.
În schimb, PDL (cu Blaga şi Predoiu) pare pentru moment că şi-a luat viaţa în mâini, sforăreşte pe cont propriu şi se distanţează, se delimitează de Udrea şi Băsescu (vechiul PDL, atât de detestat). Nici Băsescu nu doarme. Pare a fi în continuare « stăpânul dosarelor » şi al calendarului arestărilor care stau să vină. Şi lista anexă a pactului de coabitare pare a fi bine garnisită. Până la Crăciun, dar mai ales până în primăvară se poate lăsa o mare linişte pe scena politică băştinaşă. Un fel de peisaj după bătălie…
În timp ce clasa politică se duce încolonată spre locul ei meritat, însoţită de râsul sardonic al Conducătorului, criza economică naţională îşi vede şi ea de treabă. Şi va fi ajutată de instabilitatea politică accentuată din SUA, din Germania (care nu are încă guvern), din Italia (care e în stradă), din Franţa (François Hollande bate toate recordurile de impopularitate, iar extrema dreaptă apare în sondaje ca primul partid al ţării) şi poate chiar din Rusia, unde Vladimir Putin pare şi el să piardă teren.
Deocamdată, românii ascultă pe toate televiziunile concertul la trompetă (Victor Ponta) şi trombon (Traian Băsescu) şi se întreabă nedumeriţi ce au făcut cu votul pe care l-au avut. Pentru că noul USL nu seamănă mai deloc cu ce au votat ei în decembrie 2012.


luni 21 Oct 2013

Fetiţă, atelier W. Oppelt


« Români, vi se pregăteşte ceva ! »

luni 21 Oct 2013

Petru Romoşan

Zicerea din titlu îi aparţine lui Cornel Nistorescu şi a apărut pentru prima dată în săptămânalul Expres la 2 mai 1991, la începutul anilor de plumb Iliescu. Români, vi se pregăteşte un preşedinte de 1,62 m. Dmitri Medvedev, fost prim-ministru al Rusiei, fost şi preşedinte intermediar între cele patru mandate probabile ale lui Vladimir Putin, iarăşi prim-ministru în democraţia originală rusească, este modelul evident.
Zilele trecute, aparent în amintirea tinereţii politice apuse, Traian Băsescu i-a reunit la mult prea celebrul Golden Blitz pe Elena Udrea şi Emil Boc, care, împreună cu şeful lor, constituie un fel de „triunghiul morţii” al istoriei recente româneşti sau, cosmic vorbind, o Gaură Neagră sau chiar o Pitică Roşie. Cum vă place. Ca din întîmplare, prin preajmă se găsea şi un fotograf. Ce au discutat cele trei personaje din fotografie nu ştim. Dar ştim că, două zile mai tîrziu, Traian Băsescu s-a băgat cu toate picioarele din dotare în fostul ministru al Justiţiei din Cabinetele Tăriceanu, Boc şi Ungureanu, Cătălin Predoiu. Ce să fie, ce să fie ? Tînărul Predoiu a avut antipatica, nepotrivita idee pentru Traian Băsescu de a se autopropune pentru funcţia de preşedinte al României. Bineînţeles, fără să-i ceară acordul actualului preşedinte. Or, Traian Băsescu are alte socoteli.
Începînd din decembrie 2014, preşedintele actual va rămîne fără coledzi, cu dosarul Flota în cîrcă şi cu nenumărate alte cocoaşe imposibil de cărat fără coledzi. Cine-l va mai putea salva şi apăra pe soldatul Traian din ianuarie 2015 încolo ? Doar preacinstitul şi preasupusul, ardeleanul Emil Boc. Stresul la care e supus Traian Băsescu cu fiecare zi care îl apropie de data fatală pare a fi de-a dreptul insuportabil. Mai zilele trecute ne anunţa că viitorul candidat al USL, al PSD, al stîngii, mă rog, va fi Victor Ponta, care va fi bătut la pas. De cine ? De Emil Boc !
Iată şi cîteva citate în sprijinul speculaţiei noastre. EvZ întreabă : „Cum vedeţi o posibilă candidatură a lui Mugur Isărescu ?” Băsescu răspunde : „O glumă.” Da, într-adevăr, pentru că eventualul preşedinte Mugur Isărescu nu l-ar desemna premier pe Traian Băsescu. Desigur, Cătălin Predoiu, care începea să fie credibil pentru o bună parte a votanţilor PDL, a încasat-o cel mai rău. A fost maltratat pur şi simplu. „Să candideze la preşedinţie, dar să nu mintă !” Sigur că da. Cătălin Predoiu e un mincinos pentru că, dacă va cîştiga preşedinţia, nu-l va numi pe Băsescu premier ! E limpede, nu ? Iar cu această ocazie, noi am aflat că Predoiu e cu Blaga, şi nu cu Udrea şi Băsescu. Tot aşa cum nervozitatea accentuată a lui Băsescu ne-a dezvăluit planurile sale pentru anul viitor. Totodată, incidentul cu neinvitarea lui Crin Antonescu la Cotroceni pentru semnătura unui ministru liberal face parte din acelaşi program de diminuare, de înjosire a actualului candidat USL.
Deci ce au discutat la Golden Blitz cei trei pedelişti la ceas de mare cumpănă ? Viitorul post al lui Traian Băsescu, acela de prim-ministru al guvernului României, desemnat de viitorul preşedinte Dmitri Medvedev, pardon !, Emil Boc. Iar Elena Udrea cu ce se va alege ? Şeful tuturor serviciilor secrete, de exemplu ? Sau un superministru al Finanţelor şi Economiei ? Sau chiar mai mult decît atît ?!
Da, Traian Băsescu ne pregăteşte ceva ! Un preşedinte la fel de înalt ca Nicolas Sarkozy, Dmitri Medvedev, Kim Jong Il sau Yasser Arafat. Mai mic decît Nicolae Ceauşescu (1,67 m), dar mai înalt decît fostul dictator al Mexicului, Benito Juarez, care măsura doar 1,37 m.


O epopee a României penale numită Corupţiada

joi 17 Oct 2013

Corneliu Vlad


Un străin care ar parcurge cartea România penală a lui Valer Marian ar crede că e una de pură fantezie, căci fărădelegile descrise aici sunt prea multe şi fascinant de ingenioase. Un român care citeşte cartea rămâne stupefiat sau îşi confirmă sau completează lucruri deja ştiute. Iată, deci, pe lângă România revoluţionară, România pitorească, România Mare, România socialistă, eterna şi fascinanta Românie etc. etc., o altă ipostază, cea mai sordidă dintr-o asemenea enumerare : România penală. O impresionantă galerie de puternici ai zilei, care nesocotesc sau încalcă în modul cel mai inventiv, mai viclean sau mai brutal legea, dar înainte de lege, sfidează elementarul bun simţ. Acestea sunt personajele care mişună în cele 300 de pagini ale cărţii scoasă la Editura Compania de « senatorul, fost procuror » (cum însuşi se prezintă) Valer Marian, prezenţă singulară în viaţa publică românească. În paginile extrem de incitante şi intens controversate ale acestui volum sunt reunite « declaraţii politice şi de presă, interpelări şi scrisori deschise », adică nu dezvăluiri exclusive, nu surprize de ultimă oră, ci fapte la îndemâna oricui, dar care, laolaltă, se constituie în masa critică. Demersul justiţiar al lui Valer Marian, nu este însă cel specific nici procurorului, nici senatorului, nici liderului de partid, de altfel mereu cu legea în mână, care a fost/este autorul acestei cărţi sui generis. Este acest personaj un idealist (dar totuşi procuror) hotărât să curme cu orice preţ nedreptăţile, un luptător temerar şi de unul singur, un neadaptat la firava noastră democraţie emergentă (fostă originală), un cavaler al adevărului şi dreptăţii, un protestatar excentric, un Don Quijotte fără şanse, nici el, de reuşită, un veşnic revoltat/indignat de genul celor care, singuri sau în grupuri, încep să se înmulţească în marile spaţii publice ale lumii de la Wall Street în Piaţa Roşie şi din Piaţa Al Tahrir la Tien Anmen ? Răspunsul e cel previzibil : are date esenţiale din toate acestea, la care se mai adaugă, între altele, şi o îndârjire (sau « motivaţie » cum se zice mai nou) ieşită din comun.
Din texte făcute publice la vremea lor şi, oricum, accesibile oricui, alcătuitorii cărţii compun o adevărată epopee, o Corupţiadă, cu personaje şi situaţii dintre cele mai felurite, iar fiecare secvenţă e mai penibilă, mai revoltătoare, mai deprimantă decât alta.
Lectorului i se înfăţişează un vast panopticum de nelegiuiţi, care alcătuiesc nomenklatura de după 1989 : şefi de stat şi lideri de partide de după 1989, prim miniştri şi miniştri, « aleşi ai neamului » şi suspuşi numiţi în birocraţia de vârf a administraţiei statului, şefi mai la vedere sau mai discreţi ai feluritelor noastre servicii speciale, pletora de magistraţi din tot mai multele instanţe judecătoreşti, lideri naţionali şi « căpitani de judeţ » (satrapi locali), afacerişti de succes sau faliţi dar şi unii şi alţii veroşi, foste Miss judeţene ajunse escroace de anvergură, alte doamne şi domnişoare însetate de avere şi putere, foşti miliţieni şi actuali poliţişti, vameşi şi grăniceri de toate gradele, căpetenii ale minorităţilor etnice, plutonieri şi generali, ba chiar şi cinstite feţe bisericeşti. Dacă doar enumerarea acestei faune de acvariu al imoralităţii e nostimă şi grotescă, e uşor de imaginat ce înseamnă relatarea isprăvilor unor asemenea specimene cu care avem neşansa să fim contemporani. Căci toţi cei de mai sus trăiesc printre noi, îi vedem zilnic la televizor sau în locuri « selecte », ei mişună pretutindeni şi se încârduiesc ori se muşcă unii pe alţii, încleştaţi cu ghearele şi cu dinţii în ce a mai rămas neprăduit din averea ţării în acest uriaş coş cu crabi numit de autorul cărţii România penală.
Cum se poate curma un asemenea coşmar real al fărădelegii devenită pâinea noastră (otrăvită) cea de toate zilele, o asemenea sinergie perfect reglată a corupţiei (căci parcă nimic nu mai merge atât de fără greş în societatea românească) ? În treacăt, autorul procuror-senator-probabil iarăşi procuror enunţa o cale : o « revoluţie a procurorilor » de genul operaţiunii Mani pulite – « Mâini curate » din Italia, care în urmă cu câteva decenii a spulberat de pe scena politică toată « elita » conducătoare cu partidele şi găştile ei cu tot.
Perfect, dar unde ne sunt aceşti magistraţi ? Vorba unui lider politic est-european : democraţie avem, ne mai trebuie democraţi.
Un străin care ar parcurge cartea România penală a lui Valer Marian ar crede că e una de pură fantezie, căci fărădelegile descrise aici sunt prea multe şi fascinant de ingenioase. Un român care citeşte cartea rămâne stupefiat sau îşi confirmă sau completează lucruri deja ştiute. Iată, deci, pe lângă România revoluţionară, România pitorească, România Mare, România socialistă, eterna şi fascinanta Românie etc. etc., o altă ipostază, cea mai sordidă dintr-o asemenea enumerare : România penală. O impresionantă galerie de puternici ai zilei, care nesocotesc sau încalcă în modul cel mai inventiv, mai viclean sau mai brutal legea, dar înainte de lege, sfidează elementarul bun simţ. Acestea sunt personajele care mişună în cele 300 de pagini ale cărţii scoasă la Editura Compania de « senatorul, fost procuror » (cum însuşi se prezintă) Valer Marian, prezenţă singulară în viaţa publică românească. În paginile extrem de incitante şi intens controversate ale acestui volum sunt reunite « declaraţii politice şi de presă, interpelări şi scrisori deschise », adică nu dezvăluiri exclusive, nu surprize de ultimă oră, ci fapte la îndemâna oricui, dar care, laolaltă, se constituie în masa critică. Demersul justiţiar al lui Valer Marian, nu este însă cel specific nici procurorului, nici senatorului, nici liderului de partid, de altfel mereu cu legea în mână, care a fost/este autorul acestei cărţi sui generis. Este acest personaj un idealist (dar totuşi procuror) hotărât să curme cu orice preţ nedreptăţile, un luptător temerar şi de unul singur, un neadaptat la firava noastră democraţie emergentă (fostă originală), un cavaler al adevărului şi dreptăţii, un protestatar excentric, un Don Quijotte fără şanse, nici el, de reuşită, un veşnic revoltat/indignat de genul celor care, singuri sau în grupuri, încep să se înmulţească în marile spaţii publice ale lumii de la Wall Street în Piaţa Roşie şi din Piaţa Al Tahrir la Tien Anmen ? Răspunsul e cel previzibil : are date esenţiale din toate acestea, la care se mai adaugă, între altele, şi o îndârjire (sau « motivaţie » cum se zice mai nou) ieşită din comun.Din texte făcute publice la vremea lor şi, oricum, accesibile oricui, alcătuitorii cărţii compun o adevărată epopee, o Corupţiadă, cu personaje şi situaţii dintre cele mai felurite, iar fiecare secvenţă e mai penibilă, mai revoltătoare, mai deprimantă decât alta.Lectorului i se înfăţişează un vast panopticum de nelegiuiţi, care alcătuiesc nomenklatura de după 1989 : şefi de stat şi lideri de partide de după 1989, prim miniştri şi miniştri, « aleşi ai neamului » şi suspuşi numiţi în birocraţia de vârf a administraţiei statului, şefi mai la vedere sau mai discreţi ai feluritelor noastre servicii speciale, pletora de magistraţi din tot mai multele instanţe judecătoreşti, lideri naţionali şi « căpitani de judeţ » (satrapi locali), afacerişti de succes sau faliţi dar şi unii şi alţii veroşi, foste Miss judeţene ajunse escroace de anvergură, alte doamne şi domnişoare însetate de avere şi putere, foşti miliţieni şi actuali poliţişti, vameşi şi grăniceri de toate gradele, căpetenii ale minorităţilor etnice, plutonieri şi generali, ba chiar şi cinstite feţe bisericeşti. Dacă doar enumerarea acestei faune de acvariu al imoralităţii e nostimă şi grotescă, e uşor de imaginat ce înseamnă relatarea isprăvilor unor asemenea specimene cu care avem neşansa să fim contemporani. Căci toţi cei de mai sus trăiesc printre noi, îi vedem zilnic la televizor sau în locuri « selecte », ei mişună pretutindeni şi se încârduiesc ori se muşcă unii pe alţii, încleştaţi cu ghearele şi cu dinţii în ce a mai rămas neprăduit din averea ţării în acest uriaş coş cu crabi numit de autorul cărţii România penală.Cum se poate curma un asemenea coşmar real al fărădelegii devenită pâinea noastră (otrăvită) cea de toate zilele, o asemenea sinergie perfect reglată a corupţiei (căci parcă nimic nu mai merge atât de fără greş în societatea românească) ? În treacăt, autorul procuror-senator-probabil iarăşi procuror enunţa o cale : o « revoluţie a procurorilor » de genul operaţiunii Mani pulite – « Mâini curate » din Italia, care în urmă cu câteva decenii a spulberat de pe scena politică toată « elita » conducătoare cu partidele şi găştile ei cu tot.Perfect, dar unde ne sunt aceşti magistraţi ? Vorba unui lider politic est-european : democraţie avem, ne mai trebuie democraţi.

Text preluat din ziarul Curentul, 14 octombrie 2013

marți 15 Oct 2013

Ronetti-Roman
(pseudonimul lui Aron Blumenfeld, 1852-1908),
autorul piesei Manasse
Fotografie de P. Daniel


De ce românii îşi aleg conducători
incompetenţi şi corupţi

luni 14 Oct 2013

Petru Romoşan

Elena Udrea ne spune cu toată seriozitatea din lume că, dacă ar fi fost lăsată, ar fi reunificat deja dreapta. Gheorghe Falcă, fin, ginere şi controversat primar al Aradului, se propune pe sine cu seninătate viitor preşedinte al României. (Procurorii DNA, susţinuţi public şi de Ambasada SUA şi de cea britanică, luptă, luptă ? Pe Udrea şi pe Falcă nu-i văd deloc ? ) Traian Băsescu, avansat în carieră de Elena Ceauşescu şi obişnuit să-i dea raportul pe chei lui Gheorghe Oprea, viceprim-ministru al guvernului comunist (dupa propriile-i mărturisiri televizate), cu o experienţă foarte tovărăşească la Anvers, este considerat marele lider de dreapta de mai toţi intelectualii fripturişti, şi ei autointitulaţi de dreapta, pretinşi proeuropeni şi atlantişti, anticomunşti şi ultraliberali. Adică, altfel spus, Elena Udrea, Gheorghe Falcă şi Traian Băsescu sînt succesorii lui Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, şi, mai departe, ai lui Iuliu Maniu, ai Brătienilor, beneficiarii morali ai deţinuţilor politici, sînt nişte creştini, apără valorile familiei şi sînt patrioţi. Pînă unde poate merge impostura şi cît de alb poate fi negrul ? Nu ei sînt prădătorii avuţiei naţionale în ultimii zece ani, nu ei sînt batjocoritorii familiei şi, culmea, sînt chiar nişte creştini dogmatici ?! Şi un lung şir de intelectuali au scris mii de articole mustind de inteligenţă dar şi de perversitate, ca să susţină subtil, fin, indirect asemenea enormităţi.
Impostura ultimului deceniu, cea zisă de dreapta, toxică, distrugătoare de fibră naţională, aplaudată pe bani de mai toţi intelectualii patriei cu vehemenţă, cu furie, cu intransigenţă presupus morală, a fost precedată de o impostură de stînga pe măsură, cea care ni i-a dat pe Ion Iliescu şi Adrian Năstase. De aceea am rupt-o cu comunismul, pentru ca un bolşevic, fiul unui agent sovietic, să fie chemat să apere valorile democraţiei de tip occidental. E vorba de Ion Ilici Iliescu, bineînţeles. Acesta nu a avut o tinereţe revoluţionară alături de Elena şi Nicolae Ceauşescu şi de o întreagă pleiadă de agenţi sovietici, nu a fost ministru al Tineretului comunist, nu a fost prim-secretar comunist de judeţ la Iaşi. A fost un mare luptător pentru democraţie pînă la 60 de ani, şi deci revoluţia anticomunistă nu a găsit altul mai bun decît el şi toată trupa lui ca să construiască o nouă lume.
Şi totuşi, populaţia României unde a fost în toţi aceşti 23 de ani de impostură şi mistificare ? Să luăm un singur exemplu, cel mai recent. După ce Ponta, Antonescu şi Voiculescu au ratat lamentabil şi colaboraţionist debarcarea lui Băsescu la referendum (şi se aflau la a doua încercare !), de ce i-a mai votat populaţia cu exorbitantul şi bananierul 70 % ? Pentru ca Ponta şi Băsescu să o batjocorească pe această populaţie tăcută a României, aşa cum fac fără încetare de la semnarea faimosului şi fals democraticului pact de coabitare. În fapt, o înţelegere între clanuri mafiote, cu anexe secrete şi înţelegeri subterane.
Un observator străin poate presupune că populaţia României ori e masochistă, ori e nepregătită pentru votul democratic şi că, în orice caz, aşteaptă să-i cadă pară mălăiaţă din cer. Pentru că ea nu pare nici capabilă şi nici măcar interesată să-şi construiască propria ei libertate şi demnitate. Şi atari aserţiuni sînt susţinute de şirul interminabil de lideri incapabili, corupţi şi chiar rău- intenţionaţi pe care cetăţenii îi promovează sau doar îi tolerează de atîta amar de vreme. Întrebarea care trebuie pusă e dacă populaţia României de azi chiar îşi doreşte o clasă conducătoare în politică, economie, administraţie, educaţie, sănătate, cultură şi culte, o clasă competentă, morală şi respectuoasă de legi şi justiţie. E foarte probabil, după toate experienţele ultimilor ani, ca românii, în marea lor majoritate, să nu condamne în realitate corupţia, să accepte incompetenţa şi amatorismul, pentru ca astfel accesul la funcţii, la putere, la bogăţie să rămînă deschis pentru toţi. Dacă ne-am dori nişte conducători cu şcoli serioase, respectuoşi de legi, capabili, jocul s-ar închide, revoluţia ar lua sfîrşit, iar marii majorităţi nu i-ar ramîne decît munca trudnică, efortul care nu dă acces la marile tunuri, privilegii şi onoruri (“dacă munceşi atît, cînd mai cîştigi ?”).
Poate că relaţia românilor cu corupţia e mult mai complexă decît într-o lecţie de morală. Poate că în anii ’80, ani de criză acută, cu privaţiuni extreme, ani de achitare în marş forţat a datoriei externe contractate iresponsabil de acelaşi Ceauşescu, de dictatură feroce, corupţia a fost un factor de libertate, a întruchipat primitiv iniţiativa capitalistă şi a fost un real ajutor în lupta pentru supravieţuire a unei bune părţi a populaţiei. Poate că atît de blamata azi corupţie reprezenta atunci chiar adevărata disidenţă faţă de un regim cu totul descreierat. Şi poate că marele “bişniţar” din epocă, Traian Băsescu, un “vaporean” complet, e un fel de erou civilizator dat de o istorie cu capul în jos în ultimii ani ai comunismului.
Cum s-ar putea explica altfel concubinajul prelungit al populaţiei României cu lideri ca Elena Udrea, Gheorghe Falcă, Emil Boc, Traian Băsescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Varujan Vosganian şi atîţia alţii ca ei ?


Excepţionalismul american 2.0

marți 8 Oct 2013

Edward Luttwak

Reacţia promptă dar şi teribil de vehementă la condamnarea excepţionalismului american de către Putin în editorialul său din New York Times a venit de la senatorul Bob Menendez  : « Trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră, eram la cină atunci şi aproape că mi-a venit să vomit. » Vorba asta sună ca un exemplu cam apăsat de exagerare retorică, dar e, de fapt, o manifestare absolut sinceră, venind direct din povestea vieţii senatorului : Menendez s-a născut în 1953 într-o familie de emigranţi proaspăt sosiţi din Cuba, părinţii săi aveau slujbe modeste şi n-au învăţat niciodată englezeşte ca lumea, iar el s-a construit pe sine trecînd prin universitate şi specializîndu-se în Drept, ca să ajungă politician pe plan local şi apoi naţional. E o poveste din categoria « aşa ceva nu se întâmplă decât în America », iar pentru cei ca Menendez, ideea că Statele Unite sunt ca oricare altă ţară e deopotrivă o fabulaţie şi un ultragiu (deşi ei nu aveau idee de sistemul de propulsare socială existent în Uniunea Sovietică). Convingerea că Statele Unite funcţionează pe un plan moral mai înalt decât alte ţări pentru că oferă deschideri nelimitate imigranţilor necăjiţi este o sursă serioasă a excepţionalismului american, una care nu are nimic de-a face cu politica internaţională. O altă sursă este credinţa că Statelor Unite nu li se aplică multe dintre normele internaţionale pe care le propovăduiesc ele altor state, şi asta fiindcă intenţiile americane sunt fundamental bune, spre deosebire de scopurile egoiste, economice sau de securitate, care mână alte ţări. În discursul important despre Siria pe care l-a ţinut Obama la 10 septembrie s-a putut auzi o versiune moderată a acestei din urmă credinţe : « Dragii mei compatrioţi, preţ de aproape şapte decenii, Statele Unite au fost o ancoră a securităţii globale. Aceasta a însemnat mai mult decât conturarea unor acorduri internaţionale – a însemnat impunerea lor. Poverile rolului conducător sunt adesea grele, dar lumea e un loc mai bun pentru că noi le-am purtat. » Referirea la acorduri implică respingerea unilateralismului – fără îndoială însă, e dificil să fii totdeodată excepţional şi multilateral.
Spre deosebire de convingerea privind statutul excepţional al Americii ca ţară a tuturor posibilităţilor, pretenţia la excepţionalism nu datează din 1776, ci doar din secolul XX, mai exact din 1917, când Statele Unite au intervenit în primul război mondial pentru a sprijini Marea Britanie şi Franţa împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman. Nici una dintre aceste trei puteri nu ameninţa Statele Unite – cu excepţia navelor americane scufundate de submarine germane, dar până şi în acest caz pierderile ar fi putut fi evitate cu proceduri de identificare mai bune. Statele Unite nu aveau nici ambiţii teritoriale, nici vreo miză economică importantă cu adevărat. Expediţia americană în Europa a fost, prin urmare, considerată altruistă şi motivată întru totul de raţiuni idealiste : susţinerea acordată democraţiei britanice şi celei franceze împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, mai puţin democratice, şi împotriva nedemocraticului Imperiu Otoman, precum şi salvgardarea dreptului internaţional, violat prin invadarea cu totul nejustificată a Belgiei de către germani. Acţiunea era într-adevăr idealistă şi a devenit prea de tot astfel pentru din ce în ce mai mulţi americani pe măsură ce sacrificiul de sânge şi trezorerie al intervenţiei americane creştea, provocând în cele din urmă o reacţie izolaţionistă, care s-a instalat definitiv la 1920 şi a dominat apoi politica americană până la atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941. Experienţa traumatizantă a acestui atac a relansat excepţionalismul intervenţionist şi l-a tot alimentat de atunci încoace, trecând prin epoca Războiului Rece (acesta e intervalul de „şapte decenii” evocat de Obama), căci lecţia învăţată la Pearl Harbor era aceea că, dacă Statele Unite nu răspund agresiunii la sursă, aceasta va atinge Statele Unite.
Acum însă, Statele Unite se află la o altă răscruce majoră, lucru ce s-a văzut foarte bine în reacţia populară la discursul lui Obama din 10 septembrie. Majoritatea americanilor îl simpatizează pe Obama, iar speech-ul lui a fost foarte bun, doar că sondajele au arătat că americanii, tot în majoritate, se opun oricărei intervenţii a Statelor Unite în Siria, şi e vorba de o majoritate care continuă să crească. Analize aprofundate ale sondajelor arată că motivele acestei reacţii de respingere nu sunt nici trecătoare, nici superficiale, ci reflectă învăţămintele dureroase trase din razboaiele duse de America în Irak, Afganistan şi Siria.
Americanii n-au devenit izolaţionişti – cei mai mulţi sunt perfect de acord să apere interesele americane şi democraţiile aliate cu Statele Unite, printre ele indicând clar Israelul şi Japonia. Ce nu mai vor să facă este să cheltuiescă vieţi şi bani în ţări ca Irakul, Afganistanul şi Libia, unde conceptele americane de libertate şi democraţie sunt excluse prin prezenţa dominantă a ideologiei rivale, şi anume Islamul, sub diferitele sale forme. Intervenţiile americane în Germania şi Japonia au transformat ambele ţări în aliaţi ai Americii, care împărtăşesc valorile americane după ce au eliminat propriile lor ideologii rivale. Lucru care nu se poate întâmpla în teritoriile stăpânite de Islam – o lecţie pe care opinia publică americană a învăţat-o deja. Rezultatul nu este izolaţionismul, ci un intervenţionism selectiv, unul care reflectă noul « excepţionalism 2.0 », cum ar suna formula în gustul lui Silicon Valley : trupele americane se duc numai acolo unde pot fi însoţite de valori americane – prin urmare, nu în Siria şi nici în vreo altă ţară musulmană.

Traducere de Adina Kenereş


luni 7 Oct 2013

Maria Tănase (1948) – 100 de ani de la naştere