Un turnător sau doi la Cotroceni ?

joi 30 Ian 2014

Petru Romoşan

Ce l-a apucat pe satrapul nostru naţional să-şi lichideze dintr-o mişcare, pe 28 ianuarie, cu cod portocaliu şi pe alocuri roşu, mai toţi consilierii ? Ziarişti cu vechi state de serviciu, experimentaţi, dar şi aspiranţi la o democraţie care nu mai vine au văzut o mutare în favoarea trotinetei prezidenţiale numită Mişcarea Populară. Adică, vezi Doamne, Gubernatorul ar gândi politic. Ce frumos !
Totuşi, profilul oligarhului-şef de la Bucureşti e de mult stabilit în mai toate cancelariile occidentale. Cei trei parametri ai fostului marinar de cursă lungă sunt bine precizaţi şi ar trebui să le fie la fel de clari şi jurnaliştilor români : 1. servicii secrete (operaţiuni inavuabile, lovituri neconvenţionale etc.) ; 2. bişniţă de orice fel şi calibru (de la Kent, carpete cu Răpirea din serai, mănuşi de nailon pentru nuntă la petrol, arme şi alte traficuri pe care le trecem sub tăcere) ; 3. curte feminină, curtezane, faună feminină PDL (o opţiune asemănătoare a avut şi « pretenul » lui Ceauşescu şi Băsescu, Gaddafi). Mijloace reduse, eficienţă maximă. Odată stabilit profilul, deciziile, oricât de surprinzătoare, devin mai uşor lizibile.
Recolta e bogată : Gabriel Berca, fost ministru, şeful Departamentului pentru Relaţia cu Autorităţile Publice şi Societatea Civilă ; Adrian Rădulescu, Departamentul Politici Economice şi Sociale ; Laurenţiu-Sebastian Lăzăroiu, şeful Departamentului de Analiză Politică, fost ministru ; Raluca Boboc, subşef Departament de Analiză Politică ; Daniel-Petru Funeriu, Departament Educaţie şi Cercetare, fost ministru (probabil, şi-a descoperit deja diploma de bacalaureat !) ; Maria Bitang, Promovarea Sportului ; Virgil Păunescu, Departament de Sănătate Publică ; Daniel-Andrei Moldoveanu, directorul Oficiului pentru Informaţii Integrate. Să remarcăm în treacăt că cei doi Iulieni, Fota şi Chifu, rămân la datorie. O răpede ochire pe lista staff-ului de la Cotroceni ne face să ne aducem aminte de vremurile bune ale « marinarului » Mavrogheni Vodă, ale lui Caragea Vodă, cel cu ciuma… Nimic nu se schimbă, dar totul se transformă, se adaptează.
Ipoteza cu Mişcarea Populară, lansată de la Cotroceni la pachet cu consilierii demişi, pare mai degrabă un act de propagandă. În schimb, scandalul Gazprom-Lukoil-NIS, promovat activ de Antena 3, pare să-l fi lovit în pălărie pe marinarul nostru naţional. E posibil ca la Cotroceni să se fi aciuat mai mulţi « vânzători » de preşedinte, niscaiva spioni, ceva turnători de baltă dâmboviţeană ? Cineva toarnă. Cine ? Câţi ? De ce ? Cui ? Campania Gazprom are şi ceva naiv, şi ceva ridicol. Toţi preşedinţii sau, mă rog, decidenţii majori, din 1945 şi până azi (şi, probabil, până poimâine), au fost « împachetaţi » şi « legaţi » cu fundă roşie de marele nostru vecin de la Est. O ştiu şi, din când în când, o şi spun toţi cunoscătorii reali ai acestor « aspecte » sau « chestiuni ». Unii dintre ei (Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) au fost livraţi apoi adversarilor ca mari disidenţi, mari democraţi. Antena 3, Mihai Gâdea în special, află « chestiunile » astea destul de banale abia la sfârşitul celor două mandate de preşedinte ale marelui « democrat » PDL de la Cotroceni. Asta după ce timp de zece ani am ascultat « balada Licuriciului » în multiple interpretări…
Cea mai surprinzătoare « despărţire » rămâne cea de Daniel Moldoveanu, până ieri un factotum la curtea caimacamului şi un apropiat al lui Sorin Blejnar. Este puţin probabil să mai aflăm ceva relevant pe acest subiect atât de sensibil. Se va întoarce Elena Udrea consilier principal la Cotroceni ? Poate « marginalizaţii » Cărtărescu, Patapievici, Liiceanu, Andrea Pora, Vladimir Tismăneanu etc. vor ocupa birourile rămase goale ? Sau Tapalagă, Turturică, Ion Cristoiu ? Are balta peşte şi toţi sunt experţi în economie, mai ales Elena Udrea. Ea socoteşte cel mai repede.


« Am devenit, pentru câţiva ani,
copilul de trupă al Tribunei »

luni 27 Ian 2014

De vorbă cu poetul Petru Romoşan

Foto Vlad Arghir

— Câteva versuri de-ale dumneavoastră, domnule Petru Romoşan : „descriu un cocoş, cocoşul nu mai cântă / se face hârtie mototolită, cade sub masă ; / descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie, /se duce dracului” (Autodescrierea, din volumul Rosa Canina). Cum trece România testul descrierii ?

— Scriam versurile pe care le citaţi prin 1979-1980. E momentul în care am înţeles că sistemul comunist poate fi destructurat şi Ceauşescu e doar un jeg muritor. Cum, ce  – ramânea de văzut, ramânea de făcut. Am înţeles că Uniunea Scriitorilor, cu geniile sale anuale şi cam plicticoase, nu e locul în care se întâmplă lucruri importante. Un an mai târziu mă angajam ca vânzator de tablouri într-un magazin al Fondului Plastic din Bucureşti, de pe Strada Şelari, lângă Crama Domnească, şi abandonam boema literară. Atunci am început lungul drum al maturizarii cetăţeneşti şi chiar intelectuale. Mi-a luat vreo 15 ani, timp în care m-am instruit în pictură şi în artele plastice în general. După acest parcurs, eu înţeleg istoria în imagini, picturi, desene, sculpturi, care au devenit adevăratele mele cuvinte. E un alt fel de a privi lumea decât al literatului. De fapt, eu nu am fost literat niciodată şi, bineînţeles, nu sunt nici astăzi. Am fost în adolescenţă şi în prima tinereţe poet, şi am devenit un negustor de artă. Negustor de artă – termenul e mult mai complex decât pare la prima vedere şi are o istorie foarte lungă, care vine din Evul Mediu şi chiar din Antichitate. Destui călugări au practicat disciplina. Au fost negustori de artă şi Rembrandt, şi Rubens, şi atâţia mari pictori din Italia. Până la intrarea în Renaştere, pictorul era, de fapt, un negustor de artă : un om care vindea imagini frumoase şi de preş. Azi, ca şi ieri, nu e vorba numai de bani şi afaceri, e vorba şi de expertiză, de descoperire de lucruri importante, ştiute cândva şi pierdute, de colecţii şi colecţionari, de memoria neamului sau a neamurilor, de lărgirea continuă a patrimoniului. Iar negustorul de artă are multe subdiviziuni – eu sunt mai degrabă ceea ce se cheamă şi se chema încă din Evul Mediu un “atribuţionist”. Ce este un “atribuţionist” ? Pe larg vă voi explica altă dată. Deocamdată, vă voi spune doar că e cel ce atribuie lucrările, obiectele din toate timpurile autorilor lor adevăraţi, le plasează cel puţin într-o ţară, într-un oraş, într-un secol sau chiar deceniu, într-o şcoală, într-un atelier de maestru. E un fel de poliţist metafizic.

— „L-au aplaudat ca pe nimeni altul. / Lui nu i-a ajuns. / L-au uns măscărici al norilor. / Lui nu i-a ajuns. / Continua să mărșăluiască pe frânghia din ce în ce mai subțire” – sunt din poemul intitulat Romoşan. Nu aţi obosit să „mărşăluiţi” ?

— Bine ţintit, domnule Petria ! M-am născut în Comitatul Hunedoarei, la Orăştioara de Sus, numele actual al comunei unde se poate încă vedea Sarmisegetuza Regia, capitala regală a înaintaşilor noştri, înconjurată de salba de cetăţi care o veghează şi o apără. Foarte mulţi bărbaţi din Valea Grădiştei se pot recunoaşte în figura severă a împăratului Traian, marele administrator, aşa cum o ştim de pe monede şi din statuile rămase. Se ştie că în vechime împăraţii şi regii, romani sau barbari, îşi răspândeau urmaşii peste tot pe unde câştigau vreun război… Se pare că i-am fost model lui Nichita Stănescu pentru cunoscutul său poem Tocirea (“Soldatul mărşăluia, mărşăluia, / mărşăluia / până când / până la genunchi / piciorul / i se tocea, i se tocea”). Am fost câţiva ani prieten cu Nichita începând din vremea când îmi urmam stagiul militar la Bucureşti şi obişnuiam să mă înfăţişez la Uniunea Scriitorilor în uniformă. Pariul nostru, al câtorva tineri care am fost numiţi “Generaţia ‘80”, a fost acela de a lăsa, când vom închide ochii, o Românie liberă, independentă şi, poate, mai fericită. O Dacia felix ! Cum poate vedea oricine, nu ne găsim încă acolo. Suntem încă foarte departe de angajamentul tinereţii noastre. Mărşăluim deci în continuare. Pe mulţi dintre ai mei, generali sau soldaţi din toate contingentele, i-am pierdut, uneori prematur, pe câmpul de bătaie. Mă gândesc la Horia Bernea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Ioan Alexandru, Florin Mugur, Mihai Pelin, Ion Mamina, Ioana Berindei, Marin Mincu, Florin Constantiniu şi câţi încă alţii, unii secreţi, alţii cunoscuţi de toată lumea, apropiaţi sau de departe. Îi port cu mine şi mărşăluiesc mai departe, cum spuneţi dumneavoastră.

— Cum a ajuns puştiul de la ţară în lumea literară, unde aţi intrat în forţă ?

— În 1972, eram în clasa a VIII-a, am fugit de acasă la Cluj. Un coleg de bancă, Teodor, mai mare cu doi ani, care ştia să deseneze extraordinar cowboys, m-a ajutat să urc din mers pe mocăniţa Grădiştea Muncelului-Orăştie. De la Orăştie am luat trenul până la Cluj, unde mă duceam să-l caut pe D.R. Popescu. Citisem un interviu cu el, luat, cred, de Adrian Păunescu în Tribuna, şi mi s-a părut mie că, dintre toţi cei care dăduseră interviuri acolo, era cel mai cumsecade. Citeam aproape toată presa din ţară la Orăştioara de Sus pentru că poşta se găsea acasă, mama era poştăriţa satului, iar eu lucram alături de ea de ani buni : distribuiam ziare, scrisori, ţineam contabilitatea. Pentru că eram cel mai tare la matematică ! De altfel, dacă regret şi azi ceva, e că nu am continuat cu matematica. L-am găsit pe D.R. Popescu, pe care l-am şi convins că nu e cazul să mă mai întorc acasă. Împreună cu regretatul Petre Bucşa, director al Teatrului Naţional, a încercat să mă mute la şcoală la Cluj. Nu a reuşit, era imposibil, căci aş fi pierdut anul şcolar. D.R. Popescu sunase, de altfel, imediat la părinţii mei şi-i liniştise… parţial. M-am întors acasă cu coada între picioare şi directorul şcolii, excepţionalul profesor de istorie Viorel Manolescu, care mi-era văr primar şi ne învăţase totul despre dacii meleagurilor noastre, m-a scos în careu şi mi-a scăzut nota la purtare pentru “marea evadare”. Dar, după ce mi-au fost publicate mai multe poezii în Tribuna, nota la purtare mi-a fost reparată şi am putut încă o dată să iau premiul I. Pe atunci, nu luai premiul I dacă n-aveai 10 la purtare… M-am întors la Cluj, am luat examenul la liceul de engleză Ady-Şincai, asta a fost dorinţa DRP-ului – eu aş fi vrut să fac greacă-latină. Am început cursurile clasei a IX-a la Cluj. Şi am devenit, pentru câţiva ani, copilul de trupă al Tribunei. Aş dori să mai amintesc aici rolul fabulos pe care l-a jucat în Orăştioara de Sus Aron Demian, unul dintre marii dascăli ai Ardealului, director al Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăştie vreo 25 de ani, ajuns inspector general în Ministerul Învăţământului în timpul guvernului Octavian Goga, în 1938. Aron Demian a ispăşit mai mulţi ani la Orăştioara de Sus în domiciliu obligatoriu. Nefericirea lui s-a transformat în şansa copiilor comunei. Şcoala generală din Orăştioara de Sus a devenit, graţie marelui dascăl, una din cele mai bune şcoli din ţară. Zeci, apoi sute de elevi au urmat cu brio studii superioare, iar calitatea şcolii s-a păstrat pentru câteva generaţii.

— Cred că am dormit în acelaşi internat, după 10 ani, dacă aţi stat la cel al Liceului Ady-Șincai… Vorbiţi-mi despre Clujul de atunci.

— Da, e vorba de internatul de pe Strada Kogălniceanu Nr. 16, lângă Biserica Reformată, unde ascultam adesea concerte sublime din camerele noastre. O mănăstire de prin secolul al XVI-lea, secolul lui Tiţian, cu piaţeta ei din alte vremuri şi cu Sf. Gheorghe, o sculptură celebră, al cărei original e la Praga. Clujul de atunci ? Am trăit un straniu sentiment de déjà-vu când am vizitat Heidelbergul, străvechiul centru universitar european. Comunismul nu ajunsese la Cluj. Era încă un oraş în care Erasm din Rotterdam ar fi putut locui. Ion Mureşan vă poate povesti mai multe despre vremea aceea. A locuit şi el acolo câţiva ani. Acolo ne-am cunoscut. Era cu doi ani mai mare decât mine. Am trăit împreună o scenă antologică datorată domnului pedagog Lungu, un Marius Chicoş Rostogan al adolescenţei noastre. Un coleg sănătos a fost găsit în infirmerie de dl Lungu în timpul unei epidemii. “Ce cauţi aicea, mă ? Nu ştii că te poţi îmbolnăvi şi tu ?” “Eu sunt imun, domnu’ pedagog”, a zis colegul. “Mă, tu nu eşti imun, l-a luat Lungu la rost, tu eşti tâmpit !” Domnule Petria, în internatul în care am avut norocul să locuim, puţin după 1500 au studiat franciscanii şi apoi iezuiţii. Merită să ne amintim asta pentru ca noul Papă e şi iezuit, şi se cheamă şi Francisc.

— Nu uit cum ascultam din cămin, seara, concertele de orgă de la biserică. Chiar, parcă erai pe altă lume. Cred că aţi scris acolo…

— Programul internatului era destul de sever. După orele de curs, după masă, înainte de masă, aveau loc “meditaţiile”, adică pregătirea lecţiilor de a doua zi sau din zilele următoare. Nu prea ieşeam în oraş, şi din lipsă de bani, şi pentru că se putea ieşi numai cu bilet de voie. Ne-am regăsit trei “scriitori” în internat : Ion Mureşan, Vasile Dragomir şi cu mine. Am instituit repede un minicenaclu. Am reuşit cu mare greutate să-l dezbar pe Ion Mureşan de poezia rimată. Nu putea scrie decât cu rimă, totul rima până la disperare. Azi văd că îşi reia din când în când vechea apucătură, dar o stăpâneşte ceva mai bine. Vasile Dragomir ne uimea pe amândoi. Lucra în secret chiar la un roman ! Ceva de necrezut pentru doi poeţi care se bazau pe talent, pe inspiraţie, pe imaginea fulgurantă. Îmi amintesc de sala de meditaţie în care eram singur şi mă chinuia talentul. Acum, în memorie, locul acela din vechea mănăstire de pe Strada Kogălniceanu, sala de meditaţie, ia o dimensiune mitică. Ce serioşi eram pe atunci ! În internat aveam şi colegi de la arte plastice şi de la licee învecinate, cum ar fi “Emil Racoviţă”, liceu de matematică.

— Aţi debutat în Tribuna.

— Da, m-a debutat D.R. Popescu în Tribuna în 1972 şi a continuat să mă tipărească în anii următori. Mi-a fost şi “profesor particular” de literatură şi, iată, azi pot să vă spun, chiar de politică. Pentru că acasă, în biroul lui plin de cărţi de pe Strada Braşov, D.R. Popescu se exprima foarte liber şi deloc convenţional, deşi apăruseră Tezele din iulie 1971 şi alte nenorociri ale lui Ceauşescu, care scăpa încet-încet de frânele lui Ion Gheorghe Maurer (asta o ştiu doar azi), iar scriitorul D.R. Popescu era deja un personaj politic important al Clujului, şi deci al Transilvaniei. Da, DRP-ul a fost primul meu maestru major. M-a învăţat în câţiva ani foarte multe lucruri inaccesibile altfel unui licean oarecare, oricât de talentat ar fi fost acesta. M-a învăţat literatură, morală, politică, istorie. Iar pentru că în poezie era doar un amator, i-a cerut expres lui Ion Cocora să se ocupe de mine. Ion Cocora s-a achitat de sarcină cu seriozitatea unui ardelean şi cu delicateţea unui poet sofisticat. Le sunt amândurora, lui D.R. Popescu şi lui Ion Cocora, profund recunoscător.

— Clujul v-a rezervat lucruri plăcute şi neplăcute.

— În ultimii ani ’70, viaţa literară a Clujului era foarte vie. Erau Steaua (director Aurel Rău), Tribuna (director D.R. Popescu), Editura Dacia (director Alexandru Căprariu), revista Echinox, care se constituise deja într-o mişcare literară sub bagheta invizibilă dar severă a lui Mircea Zaciu, cu liderii oficiali Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, şi cu vedetele literare, în primul rând Adrian Popescu, dar şi Ion Mircea, Dinu Flămând în poezie, Eugen Uricaru în proză şi, desigur, mulţi alţii pe care din păcate îi uit acuma. Rivalitatea dintre Tribuna (de fapt, D.R. Popescu) şi Echinox plus Universitate (Mircea Zaciu – va fi o bomba când se vor publica dosarele lui de la Securitate) era un subiect curent al discuţiilor de la cafeneaua Arizona sau de la Cola. Augustin Buzura, care beneficia deja de o notorietate naţională, lucra la Tribuna dar era în tabăra lui Mircea Zaciu şi avea filierele lui la Bucureşti. Aspiranţii la glorie, foarte tineri şi încă necunoscuţi atunci – Ion Mureşan, Marta Petreu, Alexandru Vlad, Vasile Dragomir, Radu Săplăcan, eu însumi, Macarie Hedeşiu, Dan Gîrbovan – erau foarte activi în cenaclurile, succesive sau simultane, în care se făceau şi se desfăceau glorii de o seară. Tot atunci la Echinox apăruse o nouă promoţie cu Ion Groşan, Radu G. Ţeposu, Ion Buduca, Emil Hurezeanu. Generaţii, promoţii, genii şi talente, poezie, proză şi critică – cu toţii am crezut că toate acestea erau importante. Eu am debutat în volum în 1977 la Editura Dacia, cu Ochii lui Homer, în urma unui concurs cum începuseră să se practice pentru a mai descuraja legiunile de nou-veniţi în câmpul literaturii. Cu un an înainte – aveam doar 19 ani –, revista Tribuna îmi acordase premiul ei de poezie pe 1976. Premiul pentru filosofie i-a fost acordat tot atunci unui anume Andrei Marga. Mi-au ramas în memoria afectivă toţi redactorii Tribunei de atunci : Ion Cocora, Nicolae Prelipceanu, Ion Lungu, Ion Oarcăşu, Victor Felea, Ion Vlad, Vasile Grunea, Marcel Constantin Runcanu, Vasile Sălăjan, Constantin Zărnescu…

— Ce relaţie a fost între Mircea Zaciu şi Securitate ?

— Regretatul Mihai Pelin a descoperit un document din care rezulta că Mircea Zaciu a fost consemnat la domiciliu. Şi, cum era istoric militar, comenta că astfel de consemnări la domiciliu nu-i priveau decât pe ofiţerii activi. Nu se înţelegea dacă era vorba de Ministerul Apărării sau de Securitate.

— Anterior, aţi panoramat Clujul cultural, dar lucrurile bune cu precădere. Cele rele ?

— O să vă surprind. Am o amintire foarte bună a acelor ani. Sunt convins că era mai puţin comunism la Cluj decât la Bucureşti. Mai puţină politică, mai puţină ideologie şi până şi Securitatea era mai discretă şi, poate, mai profesională. Relaţiile dintre persoanele publice aveau o anumită ţinută care sper că, măcar într-o anumită măsură, se menţine şi azi la Cluj. Lucrurile acestea nu se uită. Bizar, e ca mersul pe bicicletă sau şofatul sau chiar ca mersul pe jos. Eu am o relaţie foarte bună şi cu Parisul. Mă recunosc oricând cetăţean al Clujului sau al Parisului, dar mărturisesc că, după atâţia ani, relaţia mea cu Bucureştiul continuă să fie una conflictuală sau, în orice caz, de neaşezare. Clujul anilor ’70, literar dar şi în general, era un oraş de trăit. E drept, pe vremea aceea, Emil Boc nu era primar. Eu îl cunoşteam doar pe dascălul lui, “eminescianul” Teofil Răchiţeanu, un literat plecat în nori. Elevul lui Teofil Răchiţeanu nu ar putea să arate, din păcate, decât ca Emil Boc.

— Cum ați ajuns la București ? În ce condiții ?

— La sfârşitul anului 1977, mi-a apărut la Editura Dacia volumul de versuri Ochii lui Homer. Redactor de carte a fost Mircea Opriţă, şef de secţie Poezie era Vasile Igna, iar directorul editurii era Alexandru Căprariu. Eu am plecat să-mi satisfac stagiul militar, cu un an şi patru luni, după expresia încetăţenită în epocă, lângă Bucureşti, la Măgurele, unde se găsea IFA – Institutul de Fizică Atomică. Unitatea mea era de geniu-construcţii, „diribau” în argoul soldăţesc de atunci. Prima parte a stagiului militar a fost un infern. Am lucrat, împreună cu subunitatea mea, la Fabrica de Cărămizi Jilava, la un loc cu puşcăriaşii, între altele. Am făcut şcoala de gradaţi în condiţii destul de speciale, pentru că unitatea de geniu-construcţii era, de fapt, un batalion disciplinar, nu numai soldaţii erau la pedeapsă, ci şi ofiţerii, până la colonel, şeful unităţii. Cred că era o puşcărie mascată. În paralel, fără nici o contribuţie din partea mea, pentru că eram complet izolat, Ochii lui Homer făcea o carieră formidabilă, cu zeci de cronici literare şi, în final, cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Ochii lui Homer şi regretatul poet Florin Mugur, împreună cu scriitorul militar Oliver Lustig, m-au extras din batalionul de pedeapsă şi m-au mutat, cu acordul ministrului Apărării de atunci, un om cumsecade, generalul Ion Coman, la Viaţa Militară, revista Armatei. Acolo chiar m-am implicat ca redactor şi am reuşit, împreună cu redactorul-şef, regretatul colonel Dumitru Rădulescu, să modificăm în bine faţa revistei.
După armată au venit doi ani de boemă în Bucureşti, cu un nou volum de poezie, Comedia literaturii, în 1980, la Albatros (director Mircea Sântimbreanu), şi cu o tentativă de emigrare dusă practic până la obţinerea paşaportului. Am cunoscut-o atunci pe viitoarea mea soţie, scriitoarea Adina Kenereş, şi am renunţat pentru o vreme să mai plec din ţară. Redobândirea cetaţeniei române, pierdută în efortul de a emigra, a fost un alt calvar.

— Totuși, înainte de 1989 ați fugit în străinătate. Povestiți-mi ce și cum s-a întâmplat.

— Aşa este. În 1988, am trecut ilegal frontiera în Ungaria şi de acolo, după o şedere de câteva săptămâni la Budapesta, cu interviuri şi poeme tipărite acolo, am ajuns la Paris. Dar aceasta e o altă poveste, pe care vă propun să o depănăm cu o altă ocazie. Vă mulţumesc.

— Și eu vă mulțumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria
şi apărut revista
Tribuna


vineri 17 Ian 2014

C.P. Szathmári


Când va cădea România în braţele Rusiei ?

vineri 17 Ian 2014

Petru Romoşan

Topurile care se fac la sfârşitul anului au de multă vreme ceva profund ridicol, de comerţ hollywoodian, şi sunt o marfă din ce în ce mai expirată moral. Lucrurile nu stau însă la fel cu locul întâi obţinut de preşedintele Vladimir Putin în mai toate clasamentele anului trecut. Trebuie să recunoaştem că Vladimir Putin a fost de departe omul anului 2013. Înainte de lovitura cu Siria, prin care a blocat magistral o intervenţie militară occidentală şi i-a făcut pe americani şi pe ceilalţi occidentali « coabitanţi » în tragedia poporului sirian (sau a triburilor care compun poporul sirian), Vladimir Putin, Serghei Lavrov şi echipele lor ultraperformante încheiaseră contracte comerciale şi militare colosale cu China şi cu Iranul. Unele au fost făcute publice, altele au rămas necunoscute presei şi marelui public.
A urmat ofensiva spre vest, spre Europa, cu ridiculizarea enormă, homerică a UE şi SUA în Ucraina. La ce-a mai servit revoluţia portocalie dacă tot s-a ajuns aici ? Un eşec răsunător, mai ales pentru americani, pentru că e evident că UE nu prea mai avea vreun interes de-a se extinde, în plină criză euro, spre est. Dimpotrivă, recentrarea pe nucleul dur verificat al Europei Occidentale, cel mult pe zona euro, e în curs. Axa Berlin-Moscova a funcţionat impecabil încă o dată. Sub nasul americanilor. În continuare, Kremlinul a împărţit generos miliarde Belarusului şi Cehiei. Contractele imense semnate cu China, având lichidităţi la cheie, îi dau Rusiei o marjă de manevră practic nelimitată. Pentru că gazele naturale, petrolul şi armamentul sunt pentru ruşi devize în stare pură.
În prima zi a anului, după calendarul rusesc, Ungaria a semnat un tratat de supunere pe bază de centrale nucleare faţă de Ursul rus pentru vreo 30 de ani. Apartenenţa Ungariei la NATO începe să semene a sarcasm. Şi, în acelaşi timp, Ungaria şi-a deschis un credit larg tocmai bun ca să cumpere, bucată cu bucată, ca în Ierusalim şi în teritoriile ocupate, Transilvania românească. Care sunt următoarele ţinte ale lui Vladimir Putin ? Polonia şi România, evident. Dacă Polonia are toate şansele să reziste ofensivei ruseşti, ţara fiind susţinută şi de comunitatea poloneză din America, de Vatican, de Franţa catolică, România, după 10 ani de regim Băsescu – impus, culmea, de americani –, pare tocmai coaptă să revină în matca ortodoxă de la care a dezertat temporar. Calul troian e deja introdus în cetate şi el se numeşte, rebarbativ, USL. Declaraţiile pro-Rusia şi pro-China ale inenarabilului june prim-ministru de la Bucureşti ne trasează viitorul.
Deocamdată nu s-a făcut mai nimic, dar, în absenţa flagrantă a unor investiţii majore americane sau britanice în România, viitorul estic pare inevitabil. Iar pentru SUA şi Marea Britanie, două puteri dintotdeauna preocupate de geopolitică (disciplină inventată de britanicul Halford John Mackinder), căderea României, cu Marea Neagră cu tot, în braţele Rusiei poate însemna un adevărat dezastru. O vastă putere de uscat, care se întinde din Germania, trecând prin Ucraina, Federaţia Rusă, plus supuşii înconjurători, şi merge până în extrema estică a Chinei, plus invincibilul Iran, face un imperiu, un conglomerat foarte periculos, incontrolabil pentru marile puteri maritime care sunt SUA, Marea Britanie şi Japonia.
Vizita doamnei Nuland e un semn prea slab pentru a ne convinge că Washingtonul e capabil să contracareze mutările fulgerătoare pe care le execută în ultimul timp ţarul Vladimir Putin. Numai cu Monica Macovei, cu revista 22 şi GDS, cu Traian Băsescu, cu DNA şi Kövesi, cu ANI şi Horia Georgescu primit la Washington, cu Vladimir Tismăneanu, Hotnews, EvZ şi B1, cu Deveselu (marea investiţie americană ipotetică) şi cu câteva baze militare, SUA nu par capabile să facă faţă noii politici expansioniste ruseşti, care se bazează pe materii prime nelimitate (a şasea parte a globului) şi pe servicii secrete bine implementate în partea asta de lume de mai bine de un secol.
Oare cine l-a propulsat pe necoptul Victor Ponta prim-ministru ? A fost cumva împins în faţă de democraţia românescă susţinută de democraţia americană ? Ce e mai ciudat e că apărătorii statului de drept şi ai prieteniei româno-americane la Bucureşti au aproape toţi, din vechiul regim, puternice antecedente moscovite. Vladimir Tismăneanu e cel mai « orbitor » exemplu. Dar nu e singurul. Mai tot ansamblul aparent proamerican descris mai înainte (Macovei, Băsescu, DNA, ANI, Tismăneanu etc.) par să cânte noaptea, sub plapumă, cu mare pasiune : « Volga, Volga… » Să-i fi pregătit Traian Băsescu terenul lui Victor Ponta timp de 10 ani ? În orice caz, aliaţii noştri europeni şi atlantici nu par să înţeleagă mai nimic din ce se joacă de-o bună bucată de vreme la Bucureşti. Iar ruşii se pot ocupa de România chiar în perioada imediat următoare, folosind Republica Moldova ca plan înclinat. Gargara agresivă a preşedintelui Băsescu pe tema Moldovei pare să indice un pericol major.


2014 : Brăţări dacice la tot poporul

luni 6 Ian 2014

Petru Romoşan

Nu ştim cine conduce România dar ne este foarte clar că este condusă execrabil. Asta în cazul în care efectiv o conduce cineva. (« Este vreun pilot în avion ? ») Unii, mulţi, ne sugerează că o conduce Securitatea (veche şi nouă, chestiune de nuanţă – aproape nici o diferenţă, de multe ori sînt aceiaşi sau, dacă nu ei, copiii lor). Alţii preferă conspiraţia, şi deci ne spun că o conduc americanii, prin ambasador (care lipseşte de cam multă vreme), diplomaţi, consilieri nevăzuţi. Mai sînt destui care încă mai cred că România chiar e condusă de Traian Băsescu, Victor Ponta şi, dintr-o opoziţie sui-generis, de Crin Antonescu, şi, mai mult, că siglele USL, PSD, PNL, PDL, PPDD, UNPR, UDMR chiar mai au vreun sens. Alţii zic că noul imperiu de tip bizantin, cu capitala la Bruxelles (imperiul de la est faţă de cel american, care e Noua Romă la vest), ajutat de Monica Macovei, Alina Mungiu-Pippidi, Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar şi alţi consilieri români mai puţin cunoscuţi, ar fi luat deja în mînă afacerile politice şi economice de la Bucureşti.
Toate sună puţintel comic, astfel încît întrebarea « dacă există un adevărat pilot în avion » se poate pune cu toată seriozitatea. Pentru că, pînă la urmă, rămîne faptul că toată lumea, indiferent de orientarea politică, e de acord că România e condusă prost cu bătaie spre catastrofal. Iar faptul că avem un Parlament supraponderal, de aproape 600 de deputaţi şi senatori, cu personalul aferent, nu face decît să sporească panica – sporirea aleşilor şi a liderilor ţine de-a dreptul de nebunie în vreme de criză. Pe deputaţi şi pe senatori îi plătim tot cu bani împrumutaţi de la FMI, la fel ca pe pensionari, funcţionari şi pe guvernul tot atît de obez ? Să ne amintim că majoritatea legilor sînt scrise după dictare de la Bruxelles, deci 300 sau chiar 200 de deputaţi ar fi fost prea destui. UE, deşi ne strînge de gît şi ne dă sistematic picioare în fund, nu ne primeşte în Schengen. Atacurile românilor tocmiţi de Bruxelles (mai nou li s-ar fi cerut să organizeze şi proteste) sînt de toată jena. Şi asta chiar dacă nu vorbim despre corupţia pe care o adăposteşte UE în ţările ei cele mai dezvoltate – e suficient să citim analizele americane pe această temă. Dar asta nu ne priveşte pe noi, românii, pentru că sîntem prea mici.
În România începe un an spectaculos, cam al şaselea al unei crize economice nemaiîntîlnite din 1929, criză care ne vine în cea mai mare parte din exterior, din SUA şi din UE în principal. Traian Băsescu, de nouă ani în funcţie, îşi joacă ultimele cărţi ale carierei lui, altfel prodigioase. Socoteala e simplă : dacă justiţia din România (cu a sa eternă şi fascinantă Laura Codruţa Kövesi, cu instrumentul politizat care este Curtea Constituţională, cu DNA, cu ANI, cu CSM, cu ministrul Cazanciuc, cu Dănileţ şi Ghica, cu eternul şi fascinantul Daniel Morar, dar şi cu CNSAS), bineînţeles, fără nici un amestec al preşedintelui şi al oamenilor săi din servicii, cu Florian Coldea şi George Maior în frunte, va reuşi să aresteze masiv, în draci, la dreapta şi la stînga, atunci cariera ieşită din comun a lui Traian Băsescu şi a camarilei sale, cu inegalabila şi irepetabila Elena Udrea, poate să dureze încă zece ani, adică încă două mandate prezidenţiale. Dacă, dimpotrivă, vor aresta insuficient, numai vreo 10-20 de crăpceni importanţi, atunci, da, va fi foarte rău pentru actualul preşedinte şi pentru echipa sa. Pentru că vor rămîne liberi destui care, cu aceleaşi argumente, reţele şi metode, să-i aresteze în 2015 pe ei, pe băsişti. Scenariul « Tom şi Jerry » merită studiat temeinic. Socoteala e băbească : ori actualul regim arestează tot ce se poate aresta, ori îşi face bagajele în timp util şi fuga-fuguţa o ia spre exil pe vreo insulă care nu extrădează.
Iată o listă orientativă (nici exhaustivă, nici în ordine alfabetică, dar compusă din dosarele grele prezentate deja în presă) a politicienilor din toate partidele şi a oamenilor publici care fie se găsesc deja în închisoare sau au fost, fie sînt la o oarecare distanţă de o condamnare definitivă (sau de o achitare) : Decebal Traian Remeş, Cătălin Voicu, Antonie Solomon, Constantin Nicolescu, Monica Iacob Ridzi, Radu Mazăre, Nicuşor Constantinescu, Constantin Boşcodeală, Dan Voiculescu, Cristian Poteraş, Tudor Chiuariu, Adrian Severin, Sorin Blejnar, Liviu Dragnea, Miron Mitrea, Codruţ Sereş, Zsolt Nagy, Adrian Năstase, Sebastian Ghiţă, George Copos, Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Varujan Vosganian, Adriean Videanu, Şerban Brădişteanu, Relu Fenechiu, Nicolae Mischie, Cristian Anghel, Marian Oprişan, Valentin Preda, Ioan Oltean, Sorin Apostu etc., etc., etc. Miniştri, deputaţi şi senatori, unii încă în Parlament, preşedinţi de consilii judeţene, primari, consilieri, directori, miliardari de tranziţie, cei mai mulţi din această listă au fost votaţi. Cum să privim votul acordat unor asemenea personaje ? Mai merită să votăm după asemenea experienţe ?
Sfîrşitul lui 2013 ne-a adus, cu o întîrziere de cîţiva ani, confirmarea în justiţie că brăţările dacice şi o mare cantitate de cosoni sînt falsuri recente. « Fostul ministru al Culturii Adrian Iorgulescu a plătit peste şase milioane de euro din banii statului pentru brăţări dacice false » (Ziua News). S-a deschis deja un dosar pe acest subiect sau mai aşteptăm încă vreo cinci-zece ani ? Şi cum rămîne cu zecile, sutele de mii de vizitatori de muzeu păcăliţi cu ştifturi penale ? Rămîne ca şi cu voturile pe care le-am acordat celor din lista de mai sus ?


Marionetele democratice ale unui stat-fantomă

vineri 3 Ian 2014

Petru Romoşan

La fel ca în Irak şi în Afganistan, ca şi în unele ţări arabe din nordul Africii (Libia, de exemplu), şi în România, înainte de a o experimenta pe oameni, democraţia ar fi trebuit încercată mai întîi pe cîini. Şi să nu se supere inutil doamna Brigitte Bardot, pentru că nu e aici decît o pastişă după o veche zicere despre comunism, adică o variaţiune. Desigur, nici cîinii nu sînt încă pregătiţi pentru democraţia care vine din vestul Europei, de la Bruxelles, Berlin, Paris şi din America. Acolo, la ei, democraţia a reuşit şi funcţionează, şi încă de foarte multă vreme, mai ales în Anglia, Franţa şi SUA. După cel de-al doilea război mondial, democraţia pare să meargă şi în Germania fostă a lui Hitler sau în Italia fostă a lui Mussolini. Cum observă Andrei Marga într-o carte recentă (« Guvernanţă şi guvernare »), începînd din anii ’80, democraţia a ajuns şi în Spania lui Franco, în Grecia coloneilor şi în Portugalia lui Salazar. Dar astăzi, după treizeci de ani, ea scîrţiie rău pe la margini, mai ales economic vorbind.
După 2000, democraţia a ajuns şi în Europa Centrală şi de Est, pe la noi, cam după 2007, adică foarte recent (după 60 de ani de Dej, Ceauşescu, lagăr comunist, Iliescu), şi deci cu reuşite care aduc mai degrabă a catastrofe. Băgarea cu forţa a Ucrainei în sacul prea încăpător al democraţiei (un pseudonim drăguţ pentru « imperiu » ?) e în curs, iar rezultatele acestei încercări rămîn cu totul imprevizibile. Cum se face că democraţia scoate sistematic la suprafaţa publică numai gunoaiele ? De ce reuşesc să se afirme doar politicieni controversaţi, de tot discutabili, ca Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu sau mai tinerii Emil Boc, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Mihai Răzvan Ungureanu etc. ? Aparent, aceşti politicieni, fiecare la timpul său, s-au înţeles foarte bine cu UE, cu Comisia ei cu tot, cu NATO, cu SUA, şi sînt foarte bine protejaţi de acestea prin instituţii, servicii speciale, armată. Protejaţi de ce sau de cine ? Protejaţi de întîlnirea reală cu propriul lor popor, e evident.
Pentru că asemenea indizivi n-ar ajunge niciodată, în condiţii de alegeri cu adevărat democratice, la înaltele demnităţi de care se dovedesc sistematic nedemni. Nu sînt demni, dar sînt foarte buni, la fel de sistematic, pentru a semna tot felul de contracte ruinătoare pentru ţara şi pentru poporul lor. Pe mai nimica, dar cu avantaje personale care-i transformă, tot sistematic, în oameni foarte bogaţi. Poate că acesta este marele secret al carierei formidabile pe care o fac nişte ciudaţi, altfel incapabili de performanţă, corupţi, penali, dar foarte agresivi şi guralivi. De cît tupeu ai nevoie, chiar dacă te numeşti Elena Udrea, în condiţiile de criză gravă din România, ca să ai 200 de invitaţi la cei 40 de ani, preşdintele şi soţia acestuia printre ei ? Cine îndeamnă la o asemenea sfidare a populaţiei sărăcite a ţării ? Şi cu ce scop ?
Clasa politică rezultată din sinistra democraţie românească este compromisă în întregul ei. Toţi au fost la putere, toate combinaţiile de partide au fost încercate, pe spinarea românilor, bineînţeles, iar rezultatele au fost întotdeauna aceleaşi. Sinistre. Cu cine vor merge la alegerile din 2014 UE, NATO şi SUA, prin ambasadorii lor la Bucureşti, care au un comportament de viceregi ? Pentru că tot Parlamentul, grav supraponderal, şi toate partidele, sub îndrumarea înţeleaptă a democraţiilor occidentale, şi-au arătat faţa lor hîdă, trădătoare de interese publice şi naţionale. Aceşti oameni nu mai pot fi luaţi în serios de nimeni în afară de cei implicaţi în jaf şi hoţie. Opţiunea UE, NATO şi SUA se va putea vedea cu ochiul liber în anul care vine, odată cu alegerile europarlamentare şi prezidenţiale inevitabile. C-aşa-i în democraţia noastră foarte recentă, cu alegeri care trebuie să aducă la putere marionete convenabile, corespunzătoare.
Poate continua acelaşi circ politic la Bucureşti, această enormă escrocherie şi impostură ? Poate ! Dar cu riscuri considerabile pentru fibra naţiunii şi pentru unitatea teritorială a României. Tentativele de folosire a regionalizării cerute de UE pentru a împărţi teritoriul între nişte « baroni » puşcăriabili, infractori agravaţi, vor continua şi, poate, vor şi reuşi. Superimunitatea pe care încearcă să şi-o acorde o majoritate infectă ne va transforma în sclavii unor bandiţi pe care i-am şi votat prosteşte. Pentru că România începe să fie tot mai mult o ficţiune condusă de tîlhari, hoţi, analfabeţi, hiene. Care merg mînă în mînă cu justiţia, cu presa şi ne dau lecţii de aşa-zisă democraţie europeană şi bună creştere universală seară de seară pe televiziuni.
Credeţi că Băsescu, Ponta, Udrea, Boc, Dragnea ar fi toleraţi ca lideri politici în cîteva mari regiuni ca Transilvania, Moldova, Oltenia, Banat, Dobrogea, în contact direct cu cei care-i votează şi cu care ar trebui să trăiască zi de zi ? Ei nu pot conduce decît un stat-fantomă, numit încă România, cu capitala la Bucureşti, cel mai corupt oraş din toate provinciile româneşti, din toată istoria lor, fanariot pentru totdeauna, în acord cu noii colonialişti, noii fanarioţi, care ne jupoaie zilnic ca pe o piaţă marginală şi destul de detestată altfel, folosind noii caimacami şi dragomani de extracţie dubioasă.
După ce România a pierdut în ultimii 24 de ani peste trei milioane de locuitori, dintre cei mai buni, şi mulţi dintre ei nu se vor mai întoarce în ţară niciodată, 2014 are toate aparenţele unei răspîntii pline de toate pericolele, dar şi de speranţă. Vor reuşi românii care s-au trezit în ultimii ani să întoarcă roata infernală a nenorocului lor ? 2014 poate fi un « acum sau niciodată ».