miercuri 28 Mai 2014

Kiki Skagen Munshi, autoarea volumului Şoapte în Bucureşti / Whisper in Bucharest.


Cea mai recentă apariţie

marți 27 Mai 2014

Cuvânt înainte

Dinu C. Giurescu

În 1983, Kiki Skagen Munshi, diplomat de carieră, sosea în România ca directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti (inauguratã în 1972).
Din 1967, relaţiile bilaterale româno-americane cunoscuseră un curs ascendent. Statele Unite ale Americii promovaseră o „politică de diferenţiere“ faţă de ţările socialiste din Europa, de pe urma căreia a beneficiat şi România în mod substanţial (volumul schimburilor comerciale bilaterale a atins 908 milioane de dolari în 1987). În 1980 se împliniseră 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, eveniment marcat în mod corespunzător la Bucureşti.
Dar din 1981 se înregistrează o anume deteriorare a raporturilor bilaterale din pricina interpretării speciale a drepturilor omului în viziunea conducerii de la Bucureşti, opusă celei existente în statele occidentale. Fapt care făcea tot mai complicată reînnoirea de către Senatul SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate acordată României. În februarie 1988, partea română renunţă unilateral la primirea clauzei pentru a nu fi confruntată cu un refuz din partea Administraţiei SUA.

*

Kiki Skagen Munshi a condus Biblioteca Americană din Bucureşti în anii 1983-1987, în etapa în care relaţiile politice bilaterale se deteriorează treptat. Prin contrast, activitatea Bibliotecii Americane a cunoscut, probabil, cea mai mare extindere, cu peste 1 500 de vizitatori şi participanţi în fiecare săptămână.
În perspectivă, extinderea este explicabilă. Pe măsură ce raporturile politice cunoşteau repetate îngrădiri, conducerea de la Bucureşti încerca să arate că relaţiile se desfăşurau totuşi normal. Locul unde o asemenea „normalitate“ putea fi demonstrată era şi Biblioteca Americană de la Bucureşti (supusă însă unei supravegheri tot mai strânse).
Biblioteca organiza conferinţe, expoziţii de artă, proiecţii de filme, întâlniri ale cărturarilor americani cu omologii lor din România. Biblioteca avea colecţii de reviste americane şi dădea cu împrumut volume de specialitate. Biblioteca era şi un loc de întâlnire şi de discuţii între reprezentanţi ai intelighenţiei române şi oaspeţii americani. Cu care prilej aveau loc şi variate discuţii ale cercetătorilor şi profesorilor români între ei. Era o atmosferă liberă pentru schimbul de idei cu atât mai util cu cât restricţiile şi schimbul cu alte centre universitare europene şi americane, ca şi schimbul de burse, devenea tot mai redus. În România, maşinile de dactilografiat au fost trecute sub controlul miliţiei.
Evoluţia pozitivă în activitatea Bibliotecii Americane s-a datorat în bună măsură personalităţii şi interesului arătat de Kiki Skagen Munshi realităţilor şi culturii româneşti.
Raporturile culturale bilaterale au regulile lor în plan diplomatic. Dar atunci când sunt susţinute de personalitatea celui implicat, ele capătă un relief aparte. Succesul Bibliotecii Americane din Bucureşti şi extinderea legăturilor culturale bilaterale în intervalul 1983-1987 se datorează în mare parte diplomatului şi omului de cultură Kiki Skagen Munshi. Este un fapt confirmat din perspectiva timpului – sunt peste 25 de ani de atunci.
La mijlocul anilor ’80, „sistematizarea urbană“ era în plină desfăşurare. Străzi întregi, biserici, monumente erau dărâmate pentru a face loc unor construcţii standard, cu noi trasee de străzi. Kiki a fost martoră în direct la ceea ce se petrecea în Bucureşti (Mănăstirea Văcăreşti – palatul şi ansamblul dărâmate, Mihai Vodă – biserica şi turnul clopotniţei mutate în altă parte, îndărătul unor blocuri cu zece etaje).
Într-o zi cu soare din ianuarie, directoarea Bibliotecii Americane urca strada spre clopotniţa Mitropoliei. De acolo vedea cum echipe întregi se străduiau să dărâme clădirile „Aşezămintelor Brâncoveneşti“ – monument istoric. „Cum vă vine să dărâmaţi aşa ?“ a întrebat ea o persoană care supraveghea „lucrarea“. „Am primit ordin“, a venit prompt răspunsul.

*

De la Atena, unde fusese numită ataşat de presă, a vizitat din nou Bucureştii. Ultima dată în ianuarie 1990, când oamenii din România îşi luau iluziile şi speranţele drept realităţi şi când aveau loc violenţele ce au însoţit prima lună de „libertate“.
Urmează un popas de aproape doi ani la Washington DC, la Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA), unde se traduceau lucrări (neştiinţifice) şi în română şi turcă.
După 1992 lucrează în Sierra Leone, la Dar-es-Salaam (Tanzania) şi la New Delhi (India), pentru ca, între 2000 şi 2002, să revină la Ambasada din Bucureşti. Beneficiază acum de sprijinul Ambasadei SUA Muzeul Theodor Aman în curs de reamenajare şi două expoziţii temporare la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Interesul pentru trecutul românilor continuă în toţi aceşti ani. Rezultatul a fost şi teza de doctorat „România văzută de artişti-călători, de la 1742 la 1871“. Teza a fost susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, comisia i-a acordat lui Kiki Skagen Munshi titlul de „doctor în istorie“.

*

A fi diplomat înseamnă a-ţi face meseria oriunde în lume unde eşti trimis de ministerul tău de Externe. O meserie cu reguli şi trepte precise, care se poate exercita conform normativelor în vigoare, profesional, disciplinat şi atât. Sunt cazuri însă în care diplomatul în cauză caută să afle, să înţeleagă istoria şi cultura ţării unde este acreditat. Kiki Munshi aparţine acestei categorii speciale. La 31 de ani de la prima venire a ei în România, Kiki Skagen Munshi pune într-un roman oameni şi locuri, evenimente şi simţăminte. Este volumul de faţă, care apare în traducere în Editura Compania.

5 mai 2014


Europarlamentare şi în România

marți 27 Mai 2014

Petru Romoşan

Prima constatare mai importantă după alegerile europene din România : Dan Voiculescu, deja condamnat în primă instanţă la câţiva buni ani de puşcărie, şi piticii săi vorbitori de pe Antena 3 l-au bătut măr pe preşedintele de facto al PMP (Partidul Mişcării Populare), Traian Băsescu. Ca în nuvela cu balena a lui Hemingway, atât a mai rămas din Traian Băsescu pentru ultimele sale şase luni de mandat : vreo 6 %. Vectorul Elena Udrea şi-a făcut datoria ! Crin Antonescu şi PNL s-au bătut singuri. Ei îşi dau autogoluri într-o mare veselie de mai multe luni. S-a prins până şi ardeleanul Klaus Iohannis că lucrurile au luat-o rău razna şi riscă să-şi piardă degeaba scaunul de primar la Sibiu. Şi, fără să fi făcut vreun legământ, precum Crin Antonescu, a demisionat. Tot ce le mai lipseşte liberalilor este un preşedinte în persoana piticului politic Ludovic Orban pentru a-şi desăvârşi sinuciderea sau doar comica dispariţie.
Totuşi, măcar de faţadă, trista noastră Românie iese mult mai bine din aceste alegeri decât Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Austria, Olanda sau Grecia. În vestul înstărit al Europei, extremismul de dreapta face ravagii. Ai zice că occidentalii îl aşteaptă cu sufletul la gură pe noul Hitler să-i salveze de criza economică, de bănci, de multinaţionale, de masoni, de homosexuali. La fel ca în ’29-’33, criza economică e însoţită de o extraordinară înflorire a extremismului, mai ales de dreapta, dar nu numai. Partidul nazist din Grecia a luat 10 %, iar pentru prima dată un nazist german intră în Parlamentul European. Stânga extremă şi anarhiştii fac ravagii în Grecia şi în Italia.
După ce vetustul Partid Socialist francez, cu al său deja foarte contestat preşedinte, François Hollande, s-a încăpăţânat să umilească lumea creştină cu strania şi inutila căsătorie gay (pentru că în Franţa homosexualii aveau deja de mulţi ani toate drepturile civile egale cu cele ale familiei tradiţionale prin PACS, adică Pactul Civil de Solidaritate), francezii le-au dat-o guvernanţilor înapoi şi-i trimit în Parlamentul European (o treime din aleşi) pe reprezentanţii dinastiei ultranaţionaliste Jean-Marie Le Pen-Marine Le Pen. Jean-Marie Le Pen are 86 de ani şi va fi, probabil, decanul de vârstă al Parlamentului European. Cum va lucra preşedintele socialist, cu ale sale vreo 20 % de opinii favorabile, cu cei vreo 25 de parlamentari lepenişti ? Alegătorii francezi au aplicat o palmă straşnică pe obrazul întregii clase politice clasice (stânga-centru-dreapta). Dar lucrurile nu sunt foarte diferite nici în cealaltă mare democraţie, Marea Britanie, cu caraghiosul de Nigel Farage, un subprodus politic dintre cele mai penibile. Şi la fel în Danemarca, în Austria, Olanda şamd.
România nu a trimis în PE nici extremişti de dreapta (C.V. Tudor iese din politică pe uşa din dos), nici de stânga, dar a trimis neveste şi PCR (pile, cunoştinţe, relaţii, ca pe vremuri – nepotism caracterizat !) şi corupţi de toate gradele şi de toate sensibilităţile. Dar corupţia pare să fie foarte bine primită pe asemenea vremuri teribile de criză. Criză economică, criză politică dar, mai ales, criză morală. Cum se poate explica absenţa extremelor în România ? Suntem totuşi şi noi în aceeaşi criză general europeană. Succesul lui Mircea Diaconu, care e un erou destul de ciudat, ambiguu, ne poate îndruma către o explicaţie. Mircea Diaconu a câştigat în dauna partidului său (PNL), care l-a propulsat anterior în Parlament şi chiar pe postul de ministru al Culturii, ceea ce nu e tocmai în regulă, ca să nu spunem că e chiar o porcărie, şi cu ajutorul gurii de foc televizionistice Antena 3, pusă plenar în slujba sa şi violent împotriva fostului său şef, „trădător” de USL, Crin Antonescu. De fapt, Mircea Diaconu ocupă cam impostor, la fel ca EBA la anterioarele alegeri europene, locul unui partid nou, care ar fi putut fi la fel de bine unul democratic sau unul extremist, dar care nu s-a putut naşte pentru că s-a opus eficient Sistemul. Care Sistem produce corupţie pe bandă rulantă. Sau eroi de televiziune şi de mucava.
Din aceste alegeri europarlamentare în România rezultă un neaşteptat paradox. Toate partidele mari par să-şi fi pierdut, într-un fel sau altul, candidatul la preşedinţie. Căci problema se pune şi pentru Victor Ponta, care, cu un bazin electoral de sub 40 %, nu poate spera să câştige în turul doi. Dacă nu s-a putut naşte un partid nou pentru că nu a fost de acord tot spectrul – Sistemul –, s-a deschis o autostradă pentru un candidat la preşedinţie care e azi necunoscut staff-urilor partidelor şi televiziunilor de pură propagandă. Şi care ar putea restarta la toamnă tot jocul. Iar în spatele lui ar putea lua naştere un partid de netă coloratură naţională şi protecţionistă.


Cum trăieşte Vodă ?

luni 19 Mai 2014

Românii trăiesc într-o perpetuă frenezie electorală, una vecină cu demenţa. În numele democraţiei, interlopi, penali, infractori, ciumeţi s-au urcat pe trebile statului. Ce-i mînă în luptă pe siniştrii combatanţi ? Ciolanul, numai ciolanul ! Cele peste 10 000 de euro, plus alte beneficii de tot felul – “moules-frites” şi bere belgiană după pofta inimii, avioane cu locuri rezervate la business class, hoteluri, birouri, apartamente, consilieri, secretare, telefoane şi laptopuri – se vor duce la soţiile, fiicele, amantele, alte pile şi alte cunoştinţe ale liderilor democraţi de operetă, marionete instalate cu toroipanul la Bucureşti. Fără ruşine, cu scuipaţi azvîrliţi pe faţa sărăcită a populaţiei, pentru că aşa vor şi aşa pot ei. Ce treabă au săracii abuzaţi ai României cu europarlamentarele ? Ce va fi mai încolo pentru alegerile prezidenţiale ? Cît de mare e, de fapt, ciolanul lui Vodă şi, mai ales, cum trăieşte Vodă ? Spectacolul se anunţă grandios…
Poet adevărat – el e autorul poemului de antologie pentru copii Fricoşii –, ziarist socialist, Ion Păun-Pincio (1868-1894) scrie şi cel mai bun poem social despre… viaţa lui Vodă. Lui Ion Păun-Pincio i s-a  reproşat în chip absurd că a fost supraevaluat în anii ’50. Dar el n-are nici o vină. Murise tânăr, cu 50 de ani mai devreme.

Petru Romoşan

Pe stradă

I

— Ce-o fi aici, că-i straşnică lumină ?
Se vede, bre, de parcă-i lună plină –
Şi drumu-i alb – curat ca apa lină…

— Dar ce socoţi, că eşti în sat la noi,
Să cazi în gropi, mergînd pe lîngă boi ?
Aici stă Vodă, bre, şi cu cei doi !

Şi cum foiesc, de parcă-i iarmaroc !
— Ce te boldeşti, mojice, -n drum ? Fă loc !  –
— Ţi-a tras ? S-o strîngi, că-i bună de noroc.

Aici tot mîndre curţi ţin şir – şi cum
Sclipeşte-un geam pînă departe-n drum –
Şi noi acasă, bre, chiorîm de fum !

Colea pesemne-i chef şi voie bună ;
Şi vin boerii cîrd – mereu s-adună –
De cîntece văzduhu-ntreg răsună.

Văd una printre ei cu sînul gol
Şi-n jurul ei vreo patru-i dau ocol –
Aşa muiere, mă, te dă de gol…

Te uită, -n rînd cu dînşii stă şi-un cîine.
De-o fi şi-n rai c-aici atîta pîine –
Eu n-aş mai vrea s-apuc ziua de mîine…
[…]

1894

Ion Păun-Pincio


miercuri 14 Mai 2014

În chip de revanşă

Gheorghe Grigurcu

Cornel Nistorescu : Reporter la sfîrşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni , Cuvînt înainte de Petru Romoşan, prefaţă de Bogdan Creţu, Ed. Compania, 2013, 520 p.

Există acum, la noi, patru tipuri de ziarişti. Unii dedaţi oportunismului la vedere, despre care poţi fi sigur că-şi vor schimba (într-un an, într-o lună, într-o zi) opiniile actuale, după cum şi le-au schimbat pe cele precedente. Alţii stăruind pe un drum al clişeelor, ifoselor, turpitudinilor totalitare de care nu s-ar mai putea desprinde, aidoma unei insecte ajunse pe banda lipicioasă menită a o suprima. Alţii cultivînd o „nonangajare” pe care o socotesc abilă, în fapt oscilînd viclean, oricînd disponibili a face cîte un pas rapid în stînga sau în dreapta, asigurîndu-te că n-au mers nicicînd în direcţia opusă. Şi, în fine, alţii, puţini, de-o bună credinţă, de-o rectitudine verificabilă pe întreg parcursul prestaţiei lor. Acestei ultime categorii avem impresia că-i aparţine Cornel Nistorescu. Începînd şi desfăşurîndu-şi o consistentă etapă a scrisului sub regimul comunist, d-sa s-a aflat între ciocanul obligaţiei propagandistice şi nicovala cenzurii, de nu chiar a sancţiunilor punitive, hărăzite celor neascultători. Ce era de făcut pentru a nu-şi păta conştiinţa? O soluţie o reprezenta consemnarea „micului real” tot mai dezamăgitor, pînă la limita la care controlul politic ar putea admite aşa ceva (nu fără riscul de-a face figura unui ins care a fluierat în biserică, aşadar de-a avea parte oricînd de diverse dezagremente, cum a păţit, bunăoară, subsemnatul). Alta, în conexiune cu cea anterioară, să se dedice unui reportaj-literatură, în felul unui Geo Bogza sau F. Brunea-Fox, în care o masivă infuzie de „artă a cuvîntului” să domine în chip de replică la slugarnica supunere faţă de vremi. În care finalitatea să n-o stabilească imaginea cotidianului măsluit, ci condiţia scriiturii propriu-zis literare. Cornel Nistorescu a recurs la ambele modalităţi. Ne-am putea pune o întrebare: de ce, dăruit fiind fără doar şi poate cu o vocaţie de scriitor, s-a dedicat reportajului? Poate că în această opţiune rezidă şi o reacţie de protest. Mediul obştei comuniste era unul stagnant, care băltea de minciună şi de-o mizerie „multilateral dezvoltată”. Or gazetarul se putea salva psihic printr-o anume mobilitate. Printr-o deplasare de la un teritoriu la altul, de la un subiect la altul, o deplasare nu doar în spaţiu ci şi în timp, ca o potenţialitate a schimbării consolatoare. Pe cînd opera literară e fixată în timpul absolut al ficţiunii, nonficţiunea jurnalistică reflectă timpul relativ, mişcător al realului. Prin cota de existenţial nemijlocit, deschizîndu-se istoriei în mers. Iată o relevantă mărturisire a lui Cornel Nistorescu: „O clipă m-am îndoit de toate călătoriile, m-a îngrozit ideea că nu înseamnă nimic, că viaţa se măsoară numai în puterea de a rămîne într-un punct fix. Mă copleşea ruşinea şi-mi ardeau obrajii şi pe urmă m-a cuprins setea şi m-am ridicat descoperind amiaza şi soarele împărţind în două distanţa între orizonturi curate şi difuze, şi genunchii au început iar să-mi tremure de beţia plecării, ave viator et vale, acea febrilitate nebună care-mi furnică întîi picioarele şi ele mă ascultă din ce în ce mai mult, pînă ajung să-mi poruncească şi devin sclavul lor, fiind convins că a trăi înseamnă a merge şi că asta este singura şansă, marea şansă a omului”. Verbele transcrise în cursive aparţin lui Geo Bogza, paradigma tînărului reporter, de care se simţea stimulat. Dar nu poate fi vorba de un model imitativ. Deoarece Cornel Nistorescu posedă o proprie sete de aventură, de cunoaştere a lumii prin sine şi a sinelui prin lume, pe care o slujeşte cu mijloace expresive culese de pe un larg areal, realizînd episoade memorabile care-i poartă amprenta. Motiv pentru care îl putem citi liniştit ca pe un scriitor pur şi simplu.
Cîteva exemple. Un peisaj în care sînt încastrate figuri umane, parcă intemporale, plutind într-un vag visător, sadovenian: „Oraşul din Cîmpia Băileştilor, cîmpie ce se întinde între Jiu şi rîul Blahniţa, are un mic muzeu aşezat în conacul fostului arendaş Gabroveanu: un fel de vilă, o reşedinţă liniştită cîndva, pentru un om cu trunchiul gros şi cu ochii care vedeau tot ce se petrecea pe moşie cale de cîteva zeci de kilometri. Şi astăzi în jurul conacului curg valuri moi de linişte. Vîntul bate în ramurile cîtorva pini bătrîni care fluieră subţire spre seară aşa cum fluieră un păr lung de fată bătut de austru”. Imaginea unui bătrîn combatant al primei conflagraţii mondiale, şi aceasta dislocată din contextul maşter al actualităţii, prilej pentru autor al unei evadări într-un trecut cu aer idealizat (altă fentă antitotalitară): „Dacă te încumeţi să cauţi urmele unui îndepărtat război în memoria oamenilor, trebuie să umbli, sînt din ce în ce mai puţini cei ce-şi amintesc şi, peste cîteva zeci de ani, cînd vei spune unui copil că ai cunoscut un erou al primului război mondial, te va privi neîncrezător”. Apropierea de personajul provocat la rememorări îl aduce astfel pe acesta în prezent, îl întinereşte, îl face pilduitor: „Dacă totuşi întîlneşti un asemenea om, trebuie să te apropii de el încet, să-l convingi că ceea ce a trăit este unic şi irepetabil şi că vii de departe şi cu respect doar ca să-l auzi şi să-l vezi. Astfel, devine mîndru, se leapădă de vîrstă şi de liniştea vieţii lui de bătrîn şi redevine pentru cîteva ore important, viteaz şi tînăr, amintirile încep să curgă ca vinul dintr-un butoi vechi şi te fac să te simţi prea mic faţă de o existenţă atît de mare”. Alt bătrîn apare în cadrul unui Bărăgan aspru ce ne duce cu gîndul la Marin Preda (de remarcat atracţia ziaristului pentru vîrstnici, sugerînd o subiacentă nevoie de repere în faţa unui prezent ticăloşit, aidoma unui alibi moral): „Bătrînul tace cîteva minute şi priveşte spectacolul acesta al secetei cu care începe fiecare zi a Bărăganului. Apoi se îndreaptă din şale şi strigă:- Sileee! Băăă Sile, scoal’ şi trage clopotele! Leoarcă de sudoare, Sile tresare şi fuge la parul de care e legată o aţă. Aţa taie bostănăria în patru şi duce spre alţi stîlpi cu clopoţei. Scutură din toate puterile şi strigă: – Hoţii, mă, hoţii, fire-aţi ai dracului! Bătrînul paznic se întoarce la colibă şi se aşază pe balotul de paie tocate. Sînt atît de încinse de parcă ar da să ardă. Nici rouă nu mai cade. Noaptea nu-i decît o ostoire a fierbinţelii. Cerul răsăritului e o sticlă tăioasă, o lentilă enormă aşezată deasupra cîmpiei. Aşteaptă măcar o rază, ca s-o întoarcă spre cîmpul mort”. Iar un tablou cu prostituatele de la Inter, zise argotic „călugăriţe”, oferă o gradaţie, un condens cvasiaforistic al constatării nelipsite de un subtext afectiv. Întrucît Cornel Nistorescu posedă un fond compasional faţă de „victimele” textelor d-sale, apt a dizolva pastilele de ironie pe care le azvîrle din cînd în cînd: „La o privire, sînt uluitoare. La a doua, banale. La a treia, te izbeşte mizeria. La a patra, te sperie singurătatea. Nu infernul de noapte, nu pumnii, nu cuvintele urîte, nu violenţa le sufocă. Un miner se poate îmbolnăvi de silicoză. Arta şi meseria călugăriţelor e iubirea fulgerătoare, la prima vedere. Singurătatea e marea lor suferinţă ascunsă. Altfel, sînt nişte dulci, nişte angelice, plutesc ca nişte zîne şi-ţi sucesc privirea de parcă te-ar chema sirenele, ele sînt nişte scumpe, nişte drăguţe, nişte şarmante. În rest, nu mai sînt nimic. Dar dacă ele ştiu asta şi, dincolo de neruşinare, de nevoi şi de voluptate se mai ascunde şi irezistibila atracţie spre ultimul cerc al infernului, aşezat în fiecare din clipa naşterii şi risipit prin labirintul de nepătruns al fiecărei zile?”. Witold Gombrovicz afirma undeva că n-ar fi putut îmbrăţişa cariera de judecător, căci n-ar fi fost în stare a ocoli explicaţiile dureroase ale „vinovatului”, complexităţile sufletului care de-atîtea ori pun culpa sub semnul întrebării. Dacă avem în vedere mai cu seamă reportajul intitulat Ultima noapte de dragoste, n-am putea presupune că şi Cornel Nistorescu ar avea un impuls similar?
Şi acum să trecem la versantul unei confruntări imediate cu durităţile vieţii în „epoca de aur”. Aici reporterul nu mai umblă cu mănuşi, consemnînd disciplinat tot ce vede şi aude, aidoma unui grefier care transcrie cuvintele dintr-o sală de judecată. Ne întîmpină o privelişte dezolantă, de periferie a civilizaţiei, o omenire abătută de la rosturile sale, apatică, vegetînd într-o indolenţă abrutizată. Cu un comportament care, într-o percepţie a detaşării, atinge ridicolul. E omul nou, în carne şi oase, făurit prin actul de Geneză propagandistică. Ne aflăm aproape de lumea lui Ilf şi Petrov. Descins în gara Titu, sub „valurile de pulbere argintie ale ceţii friguroase de aprilie”, Cornel Nistorescu surprinde secvenţe multgrăitoare pentru starea de spirit ce guvernează aici: „Ies din gară şi caut cu privirea un taxi sau o staţie de autobuz. Nici vorbă de aşa ceva. Întreb o femeie care vine de la cumpărături. Nu-mi răspunde”. Informaţiile pe care încearcă să le obţină sînt confuze. O fugă de nume, o cufundare în anonimat echivalează cu un gest de protecţie: „Încerc să aflu cum se numeşte strada. – Strada principală, cum să se numească? – Asta e şoseaua Bucureşti-Piteşti, da’ unde vreţi să ajungeţi? – N-are nume, bre, e şosea! – Cuza-Vodă, bre! – Asta e Titu-Tîrg!” Atmosfera de suspiciune e generalizată, lăsîndu-se cu momente de stupefiantă vigilenţă: „Rezemat de o masă de beton, încerc să-mi notez cîte ceva. A scrie în piaţa oraşului e o îndeletnicire cu totul interzisă. Cel puţin aşa crede o femeie. Vine, zice «bună ziua» şi mă întreabă ce scriu. Îi zic că mi-am adus aminte de ceva. Chiar în piaţă? Chiar! Să-i arăt şi ei! Şi să mă legitimez! (…) Să-i arăt ce-am scris, altfel cheamă miliţia”. Excedat, gazetarul aflat „pe teren” doreşte o joncţiune salvatoare cu universul literar: „Mă hotărăsc să intru, să cer un formular, să-i trimit o telegramă simplă lui Geo Bogza. Mi-e frig – Nistorescu. Titu 8 aprilie”. Frisonat de mobilitate, Cornel Nistorescu trece prin umori aparent contrarii, care, în fapt, se armonizează. Apăsătoarea monotonie a „socialismului biruitor” îl duce la dorinţa exasperantă a unui final rapid: „Uneori trec luni de zile, chiar ani, şi obosim să ni se întîmple ceva deosebit care să ne trezească măcar pentru cîteva secunde convingerea că drumul pînă la moarte este foarte scurt şi că nu mai avem timp să atingem nemurirea”. Alteori e mîngîiat de-o paradoxală eternitate semnalată în simple fulguraţii: „Ne-am oprit la cîteva sute de metri de cea mai frumoasă clipă din viaţa mea, întîlnirea cu un fragment de eternitate, şi asta mă făcea extrem de agitat”. Să reprezinte şi reportajul prilejul unui astfel de contact discontinuu cu aceasta? O observaţie a lui Petru Romoşan, autorul unui Cuvînt înainte, confirmă ideea: „Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile”. Aşa să fie? Un Cornel Nistorescu versus un Augustin Buzura? Oricum, excepţionalul jurnalist aici comentat sileşte realul să devină ficţiune şi nu invers, cum procedau frecvent romancierii perioadei comuniste. E modalitatea d-sale de a-şi lua revanşa faţă de un real mizerabil.

Text apărut în Revista Acolada, numărul 4 (77), aprilie 2014


Ciocoi mai noi şi mai periculoşi

luni 12 Mai 2014

Ciocoii vechi şi ciocoii noi de Alexandru Depărăţeanu, poem puţin cunoscut astăzi, a fost publicat de autor în 1861 şi republicat de Dumitru Bălăeţ în ediţia de Scrieri îngrijită de el în 1980. Celebrul roman al lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, a fost publicat în Revista română în 1862, iar în volum un an mai târziu, titlul primind atunci adăugirea Romanţ original. Dar, cum arăta într-un studiu recent profesorul Mircea Anghelescu, titlul acesta plutea în aer, iar « imaginea mai generală a ceea ce ar fi fost probabil „ciocoiul nou“ trebuie căutată tot la Heliade Rădulescu, după care ciocoiul nou nu este doar altfel decât cel vechi, ci şi mai periculos ». Spune Ion Heliade Rădulescu la 1860 : « Ciocoiul de astăzi şi mai vârtos cel de la 1848 încoa îţi şterge iute mierea cu putină cu tot şi, subt numele de dezinteresare, de devotament şi de martir, înghite la locmale şi-ţi face nişte cacirmale cum să rămâie cu gura căscată toţi ciocoii vechi. Galbenii publici şi particulari ţi-i şterge cu un talâm din cele mai progresive şi fără teamă de nici o pedeapsă şi te omoară cu franţoştele şi el, şi madama Dumnealui, şi demoazelele Dumnealui : cine e mai patriot şi mai liberal ca dumnealui ? Pentru că Dumnealui nu mai fură ca la Fanar, ci ca la Paris ; Dumnealui nu mai aspiră la Agie, ci la Prefectură, nu va să fie Spătar, ci General, nu mai aspiră la Vornicie şi Logofeţie, ci la Minister ; nu mai e calemgiu, ci e secretar… »
Dar dacă vorbim de « ciocoi » azi, la cine ar trebui să ne gândim ? Poftim întrebare ! La cine vrei şi, mai ales, la cine nu vrei…  Evenimentele zilei ne împing spre celebra paraşutistă Elena Udrea, în vizită de lucru la moşiile de la Nana, cu gorilele după dânsa care au şi făcut prăpăd. Iar la Cotroceni, marele ciocoi al ultimilor zece ani, cel lovit în moalele capului de un referendum popular, îşi premiază cu grăbire ciocoii săi din cultură şi propagandă : ciocoiul cu cioc Pro TV Dan C. Mihăilescu, Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Comandor ; “Steaua României” pentru privatizatul Editurii Politice Gabriel Liiceanu (pentru ce merite ? cum se motivează ?) ; şi Ordinul Naţional “Serviciu Credincios” în grad de Cavaler “fecalistului” H.-R. Patapievici, între alţi mulţi ciocoi de lume nouă despre care se va mai vorbi.
Se mai miră cineva că noii ciocoi nu se mulţumesc doar cu averile adunate mintenaş, ci au nevoie şi de onorabilizare prin zdrăngănele lucitoare, obţinute în palatele poporului ocupate prin impostură ?

Petru Romoşan

Alexandru Depărăţeanu
1834 Roşiori de Vede – 1865 Bucureşti

Ciocoii vechi şi ciocoii noi

(fragment)

« Oli skili mia genia »
(proverb grec)

Spurcata-le viaţă ţâşnea din tot gunoiul,
Precum din rana coaptă puţind iese puroiul ;
Din glodul de pe strade, din tină, din lături,
Din trenţele ce-aruncă săraca-n bătături,
Aşa se prăsi negrul ciocoi în România,
Sărac lipit, din jafuri sugându-şi bogăţia,
Ca corbii de prin stârvuri, ca viermii din mormânt,
Ca muşiţa din cărnuri, ca molii din veşmânt.

Abjecţi, fără ruşine, târându-se prin case,
Mârşav lingeau picioare, precum lingeau la vase.

În vinele lor sânge d-aveau, era-ngălat,
În sânul lor vrun suflet d-aveau, era spurcat,
În capul lor vro minte d-aveau, era tâmpită,
Ignobilă ca fruntea sub care sta pitită !

Mişelul şi chirnogul obscur luară nas,
Livreaua nu ascunde mereu un Ruy Blas !

Aceia ce pe uliţi vândură portocale,
Veniră-n urmă ţara să vânză pe parale.

Şi-acela cui păduchii curgeau pe frunte droi,
Dodată-l vedeai mare… spurcatul de cioroi !

Dar ce ! numai românul e orb… e surd şi mut,
Istoria nu spune la noi ce s-a făcut ?

Sau nu ştim că săracul s-ajungă-aşa de mare,
Îi trebuie un geniu imens sau o trădare ?

Cât despre geniu… lumea cunoaşte mintea lor,
Le da fân să mănânce cu vitele-n obor.
Idee, cugetare… nimic. Filozofia
Lor stă-n câteva vorbe borâte de Grecia,
Politica internă în : « Adu-l şi-l dezbracă ! »
Politica d-afară în : « Dă-le şi-i împacă ! »
Viaţa lor privată – a porcilor impuri :
Obscenă şi murdară, stropită de lături.
Divorţii necurmate, bastarzii cu grămada !
Bătrânii lor, oroare ! mai albi decât zăpada,
Cu barbele mânjite d-impure sărutări.
Bătrâne Messaline mâncându-şi case, stări,
Să-şi ţie Cicisbeii mârşavi, fără pudoare,
Demni fii de născătorii lor plini de dezonoare.
Copile ce ştiu zice : « Iubesc, amorul meu ! »
Nainte d-a şti bine să zică : « Dumnezeu ! »
În loc de rugăciune ştiind mii de romane,
Ca când n-au a fi mame, ci vile curtizane
Mereu sterile… Bieţii copii, ce învăţa !
Căci unde calcă capra şi iada va călca…
Şi calcă !… Toto românul cunoaşte-aceasta, vai !
Şi d-asta tu să blestemi ş-anatemei să dai,
Române, ciocoimea ce-a-ntins corupţiunea…
Din ţara ta curată gonind religiunea,
Moravurile-antice, morala lui Isus,
Aşa de sante lucruri, că-ndată ce s-au dus,
Şi-a ţării-aureolă cu dânsele se stinse,
Şi-n loc de raze, umbra pe fruntea ei se-ntinse.

Aceasta l-era viaţa privată… Şi mai rea
Cea publică, încailea o gură n-ar putea
S-ajungă-a spune-atâtea dureri, atâtea crime,
Atâta infamie, atâtea morţi, cruzime,
Catene, munci şi ştreanguri de care se ţesea
Ca pânza de păianjen ; şi-n dânsa se prindea
Românul totdauna, şi-amar ţipa-ntre gheare
Ciocoilor cu sânge nutriţi ca nişte fiare.

[…]

1861


luni 5 Mai 2014

Atelier Franz Mándy, circa 1880-1890.


Alegeri sau ananghie ?

luni 5 Mai 2014

Şi dacă sărăcia şi săracii se vor invita în campaniile electorale care sînt deja în curs, mai ales în cea prezidenţială ? Şi dacă nu va mai fi vorba de Victor Ponta, Ilie Sârbu, Liviu Dragnea, Elena Udrea, Dan Voiculescu, Traian Băsescu, Cătălin Predoiu, Crin Antonescu, ci de milioane de săraci care se vor urca pe scenă şi vor lua microfonul în mîinile lor, vor invada studiourile de televiziune ocupate azi de farsori şi de mercenari obraznici, se vor muta în palatele locuite prin impostură de pretinşi reprezentanţi ai poporului sau construite din furt ? Revoluţiile, răscoalele, revoltele, răsturnările neaşteptate sînt totuşi nişte constante în istorie. Nu vi se pare prea de tot actuală poezia lui Vlahuţă de mai jos, scrisă parcă în aşteptarea unui 1907 ?

Petru Romoşan

Alexandru Vlahuţă
1858 Pleşeşti, Tutova (azi Al. Vlahuţă, Vaslui) – 1919 Bucureşti


Ananghie

Greu la deal, şi greu la vale,
Nu-s bucate, nu-s parale,
Toţi sînt ififlii*.
Negustorii n-au afaceri,
Preoţii n-au cununii,
Moaşele n-au faceri.

« Biruri noi ! » guvernul strigă,
Iar ţăranul : « Mămăligă ! »…
Nu-s parale, nu-s.
Ce mai plănuiţi palate
Şi oraşe ca-n Apus !
Ştiţi voi ce-i la sate ?

Lanurile-s părăsite :
Nici imaş nu-i pentru vite,
Apele-au secat.
Goi, flămînzi, copiii zbiară.
Gospodarii au plecat
În lume, să ceară…

Nu mai are cum ţăranul
Din pămînt să scoată banul,
Vouă să vi-l dea.
Foametea de pe la sate
Va să vie să mai stea
Şi-n cele palate.

*Ififliu – lefter, fără nici un ban