Chioru’ și Regina

luni 29 Sep 2014

Petru Romoşan

Merită să revenim asupra unui subiect care pare evident, clar pentru toată lumea, dar în jurul căruia persistă totuşi pentru unii o îndoială stânjenitoare. E vorba de relaţia „politică” dintre Elena Udrea, zisă şi Nutzy/Nuţi, şi Traian Băsescu, zis în toate felurile, cel mai frecvent Chioru’. „Nu ştiu dacă voi fi regina României, dar sigur voi fi un preşedinte bun”, s-a exprimat la Braşov cea mai mare impostoare contemporană de pe la noi. „Ca un om care a crescut-o din punct de vedere politic, vă pot garanta că este un om inteligent, la care nu veţi găsi fluctuaţii de opţiuni, nu veţi găsi compromisuri politice”, a răspuns cel mai mare răufăcător din România de azi, cel alungat cu 7,4 milioane de voturi la un referendum.
Trebuie aici reamintită, fie şi parţial, lista celor care i-au susţinut pe Traian Băsescu şi Elena Udrea în ultimii zece ani : Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Robert Turcescu, Andreea Pora, Dan Cristian Turturică, Alina Mungiu Pippidi, Sabina Fati, Cristian Preda, Ion Cristoiu, Dan Tăpălagă, Monica Macovei, diverse pene şi peniţe, tinere şi vârstnice, de pe contributors.ro, de la revista 22, Evenimentul zilei, România liberă, Hotnews.ro, tot şirul de „acoperiţi” finanţaţi de ICR în presa mondială etc., etc., etc. Au fost numiţi „fripturiştii lui Băsescu”, iar ei repede s-au rebotezat „intelectualii lui Băsescu”. Ce mai rămâne din pretenţia de intelectual a acestora după zece ani de colaboraţionism ?
Domne, o susţine într-adevăr sincer Traian Băsescu pe Elena Udrea ? Crede bătrânul marinar bişniţar că tânăra juristă blondă de ocazie poate deveni preşedintele României ? Problema e simplă, dacă o priveşti din unghiul corespunzător. Da, Traian Băsescu, marinarul, cel intrat ultimul la şcoala de marină şi cu pile, „turnătorul” (Ciuvică, Constantinescu etc.), „acoperitul” (Radu Tudor, Oana Stancu etc.), o apreciază sincer pe Elena Udrea, Nutzy/Nuţi, ca pe ochii din cap. Sau poate chiar mai mult, dacă luăm în socoteală şi ochiul ciclopic. Traian Băsescu, fără consilieri, fără discursuri scrise de alţii, fără informaţiile furnizate de nenumăratele servicii şi de SPP (serviciu personal), este doar atât : un admirator sincer, total al Elenei Udrea. Ce e aşa de greu de înţeles ? Iar de ceva vreme, Traian Băsescu pare din ce în ce mai singur, el, cu puterile sale, cum ar fi, şi cu sincera sa admiraţie pentru Elena Udrea.
Recenta descindere a Elenei Udrea şi a lui Traian Băsescu, organizată de micuţul Pavelescu („ăla mic cu capul mare”), la PNŢCD Braşov pare a fi o culme a abjecţiei. Ce altă impostură poate depăşi o asemenea întâmplare suprarealistă ? Ce bătaie de joc mai mare se poate imagina pentru Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu şi sutele de mii de martiri din puşcăriile şi lagărele comuniste ?
Traian Băsescu va face tot ce e încă în puterea lui ca să-i elimine pe principalii adversari ai apreciatei sale favorite şi să-i deschidă acesteia calea spre Cotroceni. Dacă Klaus Iohannis va trece de ANI şi de ÎCCJ pe 30 septembrie, va apărea altceva şi mai al dracului. E foarte probabil ca Robert Turcescu să se fi explodat din drag de cuplul (nedeclarat dar cunoscut de tot poporul) prezidenţial-„regal”. Numai în treacăt merită spus că Robert Turcescu are mai degrabă profilul unui informator, al unui instrumentalizat pe bani buni, decât cel al unui ofiţer acoperit. Iar dacă nu este ofiţerul acoperit al Armatei, actualul ministru Duşa va avea probleme pentru că acceptă ca armata română să fie astfel subminată şi terfelită.
Să revenim. Vor putea Victor Ponta şi Klaus Iohannis să rămână candidaţi până în ziua votului ? Nimic mai nesigur deocamdată. Deşi nici ei nu sunt lipsiţi de susţineri puternice, interne şi externe. Avem un ofiţer acoperit sau avem cel puţin doi printre candidaţi, ofiţeri acoperiţi care vor fi şi ei explodaţi (şi cu ajutorul lui Turcescu ?) în acelaşi timp. Pentru a păstra aparenţa de obiectivitate, de echidistanţă… Numele care circulă cel mai frecvent pe Net sunt cele ale lui Victor Ponta şi Monica Macovei. Cum va reacţiona „societatea civilă” dacă „regina” sa (altă regină !) va fi deconspirată ca ofiţer acoperit ?
Pentru a întregi subiectul pasiunii „politice” Udrea-Băsescu, merită menţionată în treacăt şi ipoteza conspiraţioniştilor care văd în prea marea apropiere a reginei prezumtive de regele deja gol o lucrătură „mondială”, „globală”. Răspunsul potrivit la asemenea ipoteze e râsul sardonic al Chiorului, adevăratul urmaş al lui Dracula şi al reîncarnării acestuia, Nicolae Ceauşescu. În filmele americane, dacă aţi băgat de seamă, Dracula are sistematic şi o asistentă blondă, ca orice magician…
Şi totuşi, România e situată la răspântia imperiilor moarte („au carrefour des empires morts”). De mult nu a mai fost atât de adevărat acest titlu de carte de istorie scris de un francez, Lucien Romier, la începutul secolului XX. La fel de adevărat ca şi deja banalizatul „suntem aici la porţile Orientului, unde totul e luat mai puţin în serios” („nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”) al lui Poincaré, avocat într-un mare proces de corupţie la Bucureşti în 1900 şi devenit ulterior preşedinte al Franţei.
În marginea competiţiei principale, Teodor Meleşcanu şi Călin Popescu Tăriceanu, în calitatea lor de outsideri cu şanse minime, îşi aşteaptă ora şi eventuala intrare surprinzătoare, spectaculoasă, în turul doi. DNA a dat drumul poliţiştilor şi procurorilor în dosarul Microsoft. E doar un aperitiv. Masa continuă, urmează dosarul EADS şi foarte probabila destructurare a întregii clase politice. Deşi Traian Băsescu s-ar putea repezi să spună, satisfăcut, că, după zece ani, a reuşit, în fine, să-şi aducă toţi colegii politici la ţepele din Piaţa Victoriei, afacerea îl depăşeşte de departe, cum de altfel şi pe asistenta sa blondă. Sumele însuşite de miniştri, importanţi politicieni şi oameni de afaceri care circulă pe surse depăşesc orice imaginaţie a unui biet popor sărăcit şi înjosit.


Peisaj după Băsescu

miercuri 24 Sep 2014

Petru Romoşan

Epoca Băsescu sfârşeşte foarte urât. Se putea altfel ? Comparaţia pe care am mai făcut-o cu Vodă Mavrogheni pare depăşită de o realitate şi mai deraiată, de un peisaj prea accidentat. Cine era Vodă Mavrogheni ? Un fel de Traian Băsescu de la sfârşitul epocii fanariote. Unul care nu vorbea bine nici o limbă, vorbea doar „limba porturilor” (Ionnescu-Gion). Fantasc, cinic, criminal. Furând ţara pe rupte, făcându-i pe boieri sa fugă care-ncotro, aruncând în aer tradiţia, exasperându-i pe turcii care-l puseseră pe tron şi care au sfârşit prin a-i tăia gâtul pe Dunăre.
Povestea cu ofiţerul acoperit candidat la preşedinţie îl plasează pe Traian Băsescu în seria care-l defineşte : ar fi un Caligula, un Nero pentru fragilul stat român. Circul pe care l-a promovat insistent pe tema ofiţerului acoperit este un atac în toată regula la fundamentele statului român, stat care-l întreţine pe marinarul nepotrivit în Palatul Cotroceni de vreo zece ani, cu cheltuieli imense în raport cu nivelul jalnic al prestaţiei personajului. Susţinut însă de partenerii „strategici”. Şi cine ar fi acel ofiţer acoperit ? Culmea, cel mai puţin probabil, Victor Viorel Ponta. Cu tot dosarul citit în Parlament şi tipărit deja de senatorul Valer Marian. Pe care dintre apropiaţii săi, cineva care a comis greşeala de-a i se confesa, vrea atunci să-l toarne Băsescu ? Şi o întrebare ajutătoare : cine ar putea lua din puţinele voturi „băsiste” ale Elenei Udrea ?
Călin Popescu Tăriceanu, abonat dubios şi unfair (campania electorală n-a început încă !) la televiziunea puşcăriaşului Dan Voiculescu, ne ia din nou de proşti. Şi insistă cu şmecheria propagandistică ieftină a suspendării lui Băsescu. Parcă zisul Tăriceanu a ajuns la putere, la Palatul Victoria, cu marinarul la braţetă. Şi tot el ne-a lăsat o situaţiune catastrofală, deşi a domnit în cea mai euforică perioadă economică postdecembristă. Între altele, a cedat în chip obscur, împreună cu Mihai Răzvan Ungureanu, moştenirea Gojdu. Dar lista e lungă şi ea merită să fie detaliată în lunile următoare, campania electorală invită la asta.
Micuţul televizionist Robert Turcescu a devenit un fel de erou naţional. Toată lumea şi-a dat cu părerea în legătură cu abisala sa aventură. Unde au mers atâtea ipoteze, mai merge una. Ce ziceţi dacă Robert Turcescu trebuia inculpat într-un dosar de corupţie şi, aflând aceasta de la sursele sale (un fost ministru al Justiţiei – Monica Macovei ? Cătălin Predoiu ? –, cum se lăuda în atacul imund pe care-l lansase pe B1 TV la adresa procurorului Eugen Iacobescu, împreună cu Ion Cristoiu şi Grigore Cartianu, în dosarul Bercea Mondial), a produs o mascarada patetică pe care o crede aptă să-l ascundă sub o perdea de fum ? Sperăm că „organele” nu se vor lăsa intimidate de o asemenea „manoperă” şi vor proceda conform legii.
Apariţia pe ultima sută de metri a lui Teodor Meleşcanu în competiţia prezidenţială ne aduce, în fine, un candidat care are profilul pentru o atare demnitate. Are CV, are o vârstă respectabilă, experienţă majoră în diplomaţie, a trecut prin toate partidele şi candidează pentru a doua oară. Cum el pare a fi un autentic ofiţer acoperit, bineînţeles că nimeni nu-i va pune nici o întrebare. Şi, în orice caz, nimeni nu va primi nici un răspuns. Pace vouă ! Atât Tăriceanu, cât şi Klaus Iohannis au o problemă. Care se poate agrava în săptămânile următoare. Prin jocul „hazardului”, Teodor Meleşcanu poate ajunge chiar în turul doi. Şi nu e de crezut că tânărul „Păturică” Victor Ponta va câştiga împotriva lui. Un preşedinte necopt şi iresponsabil de 42 de ani ? Adică vom avea miniştri de 18-20 de ani sau chiar minori ?
Vom trăi şi vom vedea. Pentru că fiecare zi, după modelul deja mecanic, ne va aduce tiribombele şi durerile ei.

Cea mai recentă apariţie

joi 18 Sep 2014

Fragment din capitolul consacrat lui Leo Strauss (1899-1973), Istoria filosofiei ca filosofie (pp. 473-475)

Criza societăţii moderne

Strauss a considerat că societatea modernă a intrat în criză profundă şi a descris această criză ca pe ceva mai mult decât o periclitare din exterior (ame­ninţarea comunismului de la un moment dat) sau decât o criză de orientare (psihologică). « Criza modernităţii se revelă ea însăşi în faptul sau constă în faptul că omul occidental nu mai ştie ce vrea – căci el nu mai crede că poate şti ce este bine şi ce este rău, ce este corect sau greşit. Până în urmă cu puţine generaţii se admitea pe scară largă că omul poate cunoaşte ce este corect şi ce este greşit, care ordine a societăţii este dreaptă sau bună sau cea mai bună – într-un cuvânt, filosofia politică este posibilă şi necesară. În timpul nostru această credinţă şi-a pierdut forţa. Conform opiniei dominante, filosofia politică este imposibilă ; ea a fost un vis, poate un vis nobil, dar, oricum, un vis. »1 Criza modernităţii este aşadar criză a conceptualizărilor ce îl domină, ce a început cu pierderea siguranţei în privinţa propriului proiect.
În scrierile, sale Strauss mai numeşte criza modernităţii şi « criza timpului nostru » sau « criza contemporană a Vestului », şi o tratează ca pe o criză a filo­sofiei. « Strauss a văzut pierderea de către Vest a certitudinii cu privire la scopul său nu ca slăbire psihologică (psychological want) a forţei voinţei sau ca lipsă a cu­rajului moral, ci mai curînd ca rezultat al provocărilor teoretice. Provocările se bazează parţial pe îndoieli specifice referitoare la premisele proprii proiectului modern, cum sunt valoarea universalismului, legătura dintre bogăţie, justiţie, feri­cire şi înţelegerea ştiinţei drept cucerire a naturii în serviciul puterii umane. »2 Care a fost însă proiectul societăţii moderne, a cărei criză o trăim ?

Cele trei valuri

Scrierile lui Strauss cuprind detalieri ale proiectului modern risipite în nu­meroase locuri, dar conceptul îl defineşte sistematic plecînd de la observaţia că proiectul s-a format în urma a « trei valuri »3, simbolizate de câţiva gânditori, aflaţi între Machiavelli şi Nietzsche, care le-au exprimat cel mai pregnant (nu neapărat în ordine cronologică). El spune că fiecare val a adus schimbări majore în filosofia politică. Celor trei valuri le corespund pachete de opţiuni specifice modernităţii. Primul val, exprimat cel mai clar de Machiavelli şi Hobbes, a redus orizontul de abordare al filosofiei politice la interesele din societate şi la acţiunea de cucerire a naturii pentru a facilita condiţia umană. Viaţa este plasată fără rest în « iadul istoriei ». Spre deosebire de Antichitate, omul nu mai este fiinţa ce tinde spre de­să­vârşire pe calea virtuţii, ci o fiinţă ce caută să-şi satisfacă trebuinţele pe seama naturii. Antropocentrismul înlocuieşte cosmocentrismul, dar omul este preluat în conceptualizări prin această reducere la o fiinţă ce-şi epuizează viaţa în confruntările terestre. Filosofia politică nu mai învaţă cum se atinge « viaţa bună » în co­munitate, ci se pune în slujba dominaţiei de către cel care a ajuns la conducere. Al doilea val, exprimat cel mai clar de Rousseau, reduce cunoaşterea la elaborarea de soluţii practice şi o desprinde de preocupări normative. Aceasta antrenează de­clinul criteriilor morale. Nu se mai caută definirea virtuţii deasupra evenimentelor fluide, ci se iau evenimentele istorice ca reper pentru a stabili ce este virtutea. Va­lorile morale îi sunt subordonate « patriotismului ». Respectul de sine şi de alţii se pune în slujba intereselor. Binele este suprapus plăcerii, iar hedonismul devine morală dominantă. Spre deosebire de Antichitate, când hedonismul se voia reacţia de sustragere de la derapajele istoriei, acum hedonismul devine instrumentul po­liticii. Al treilea val, exprimat cel mai clar de Nietzsche, modifică raportul omului cu natura. Omul nu mai este conceput ca parte a naturii înconjurătoare, ci este ridicat la rangul unui principiu organizator al lumii. Subiectivitatea individului devine noua subctanţă a realităţii. Natura este concepută ca materie de prelucrat, oricum ceva de la început advers, care trebuie pus sub control. Ştiinţa părăseşte presupoziţiile cu care a fost asociată şi-şi însuşeşte tot mai mult restricţii dictate de « briciul lui Occam ». Ea nu mai este cunoaştere dezinteresată a lumii, ci devine instrumentul chemat să asigure vieţuirea şi supravieţuirea. Lumea este tot mai cu­noscută prin ştiinţă, dar tot mai opacă pentru înţelegere. O ideologie sumară a pro­gresului este luată drept înţelepciune supremă.
Înainte de a circumscrie rădăcina ultimă a crizei modernităţii asupra căreia se opreşte Strauss, să facem câteva observaţii privind abordarea din scrierile sale. Prima este aceea că el scoate în relief proiectul societăţii moderne în cadrul cri­ti­cii consecinţelor opţiunilor sale specifice. Rezumând opţiunile majore ale mo­dernităţii, Strauss are în vedere următoarele : orientarea spre întregul vieţii umane ; universalismul cunoaşterii şi al valorilor ; morală organizată în jurul virtuţilor cetăţeneşti ; legarea bogăţiei de satisfacerea trebuinţelor, libertate şi fericire ; conceperea cunoaşterii ca întreprindere umană condiţionată de telosul ameliorării condiţiei umane. A doua observaţie este că Strauss delimitează mo­dernitatea în opoziţie cu societatea premodernă, fără să facă însă un ideal din aceasta din urmă. El caracterizează modernitatea ca stare indicând ruptura în raport cu filosofia politică a clasicismului antic. De aici nu rezultă nici că premo­dernitatea ar fi o abordare « nerealistă », dar nici vreo nostalgie pentru premo­dernitate. Pentru el, modernitatea este tot ce putem spera mai bun în materie de societate, dar ea rămâne o lume încărcată de probleme ce au antrenat o criză gravă, din care va trebui ieşit. A treia observaţie este că înaintarea societăţii mo­derne este echivalată de Strauss cu un declin al filosofiei politice. Declinul are consecinţe politice, căci, atunci când filosofia nu-şi mai spune părerea despre pro­blemele din societate, intră în acţiune alte forţe în locul raţiunii umane. Morala se transformă în oportunism, ştiinţa devine abstinentă, ideologiile îşi fac jocul, iar ceea ce a mai rămas din filosofie se pune în serviciul puterilor existente. Proba este, de pildă, împrejurarea că naţional-socialismul german şi-a anexat re­pede, după instalarea la putere din 1933, filosofiile lui Nietzsche şi Heidegger, în con­diţiile în care filosofia politică încetase mai devreme.

Note
1 Leo Strauss, « The Three Waves of Modernity », în An Introduction to Political Philosophy. Ten Essays, Wayne University Press, Detroit, 1989, p. 81.
2 Nathan Tarcov şi Thomas L. Pangle, « Leo Strauss and the History of Political Philo­sophy », în Leo Strauss and Joseph Cropsey, (ed.), History of Political Philosophy, The University of Chicago Press, 1997, p. 908.
3 Vezi The Three Waves of Modernity, op. cit., pp. 81-98.


Un ”Brâncuşi’’ pentru o preşedinţie ?

luni 15 Sep 2014

Petru Romoşan

E cu totul suspectă graba de a-i băga pe gât statului român prin guvernul Ponta, în buza campaniei electorale, un Brâncuşi, „Cuminţenia Pământului” (La Sagesse de la Terre, The Wisdom of the Earth), pentru „modica” sumă de 20 de milioane de euro. Un Brâncuşi important, dar care a fost grav accidentat şi a fost restaurat lamentabil. Metoda a fost brevetată de „dreptaciul” Ion Caramitru („Pulpă”, un actor mediocru, dar un revoluţionar de frunte : „Mircea, fă-te că lucrezi !”) şi dusă pe culmi de Adrian Năstase, Răzvan Theodorescu şi Zamfir Dumitrescu.
De la început, publicul românesc merită să afle că, indiferent de presiunile comerciale ale Casei de licitaţii Artmark (directorul ei, Alexandru Bâldea, a fost pe lângă Dinu Patriciu un fel de Victor Ponta pe lângă Adrian Năstase), „Cuminţenia Pământului”, de Brâncuşi, nu poate părăsi România nici dacă statul român, prin Ministerul Culturii, nu-şi exercită dreptul de preempţiune. Indiferent cine ar fi cumpărătorul, român sau străin, sculptura nu va putea părăsi teritoriul României. Şi merită subliniat aici că Legea patrimoniului e bună aşa cum este, ba chiar, poate, ar trebui înăsprită. Pentru că, altfel, prea marea cantitate de escroci „liberali” vor scoate pe pieţe internaţionale tot ce s-a strâns cu greu în ultimii 150 de ani. Fără nici o jenă şi cu teorii sfruntate, pe care ţi le vor scuipa „distins” între ochi. Aşa a procedat şi cel mai mare ţepar din istoria recentă a României, Dinu Patriciu, care nu mai încăpea în România cu milardul său de miliardar de carton şi s-a cărat să respire mai bine la Londra.
Cât valorează, de fapt, această „Cuminţenie a Pământului” de Brâncuşi ? Cum nu e un obiect pe care se pot bate muzeele americane sau asiatice (China, India, Japonia), sculptura poate obţine doar atât cât îi oferă piaţa locală românească. Şi cine ar putea fi deci cumpărător în afara de statul român ? Câţiva oameni foarte bogaţi care ar fi interesaţi să o folosească drept monedă de schimb cu statul în cazul plăţii drepturilor de succesiune sau poate chiar pentru achitarea unor impozite. Există asemenea mari averi constituite în România astăzi ? Nu prea. Majoritatea miliardarilor români de astăzi sunt, cum bine se ştie, de carton. Interfeţe, pseudonime etc. Iată de ce nu a fost achiziţionată această sculptură acum doi ani, când s-a aflat că a fost scoasă la vănzare. Casa Artmark trece azi prin mari dificultăţi, pe care nu le detaliem aici, dar care le sunt binecunoscute tuturor celor implicaţi în comerţul de artă. În primul rând, şi-a redus dramatic activitatea. Fără mare tam-tam. Deci implicarea riscantă a directorului casei, Alexandru Bâldea, într-o operaţiune foarte discutabilă – 20 de milioane de euro de la amărâtul de stat român în plină campanie electorală pentru o sculptură care nu poate circula liber pe piaţa internaţională – poate fi o încercare disperată de relansare a propriei bărci care ia apă.
De altfel, Artmark (fondată de Alexandru Bâldea şi Radu Boroianu, la umbra lui Dinu Patriciu) nu e la prima ei încercare de a învinge Legea patrimoniului, care interzice cu totul exportul obiectelor de artă aflate la categoria Tezaur. A încercat şi a ratat amatoriceşte şi cu o pictură de Pissarro, provenită din fosta colecţie Dona, ajunsă cum-necum în mâini private, un tablou care fusese estimat iniţial la vreo 7 milioane de euro. Pictura lui Pissarro se găseşte şi astăzi în România şi nu ştiu s-o fi cumpărat cineva.
S-a ajuns şi la aberaţia de a le propune unora job de director al Muzeului Naţional de Artă sau de secretar de stat la Ministerul Culturii. Preţul ? Să schimbe Legea patrimoniului şi să permită astfel obiectelor de mare valoare să circule liber la New York, Londra sau Paris. Nu poţi să nu fii suspicios când persoane cu mare suprafaţă publică, inclusiv din înalta administraţie centrală, fac o propagandă gălăgioasă, „luptă” foarte „principial” cu actuala Lege a patrimoniului. Şi care sunt ipotezele care circulă în mediu în legătură cu această ipotetică vânzare la o sumă astronomică ? Dintr-o asemenea sumă se poate cumpăra uşor şi o Lege a patrimoniului, nouă şi foarte „liberală”, asemănătoare cu legile din ţările nordice. O a doua ipoteză ar fi aceea că un prezumtiv cumpărător străin ar scoate sculptura lui Brâncuşi la o expoziţie de avangardă în ţara din care provine şi ar cere apoi protecţia statului său pentru bunul cumpărat de el legal în România. La ce nu s-au gândit scamatorii din spatele acestei afaceri : sume atât de mari nu pot circula decât de la cont la cont şi pot fi urmărite şi în anii următori.
Iată că avem nu numai suspendarea-tiribombă propusă de Tăriceanu, ofiţerul acoperit candidat la Preşedinţie al lui Băsescu, arestări masive la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie în dosarul EADS-Microsoft, ci avem şi un Brâncuşi pentru care ministrul Culturii demisionar Kelemen Hunor a înaintat actele premergătoare de cumpărare la o sumă absurdă pentru piaţa românească. Spunea Richard al III-lea : „Dau un regat pentru un cal !” („My kingdom for a horse !”). Guvernul Ponta va cumpăra un Brâncuşi pentru o preşedinţie ?