vineri 27 Feb 2015

Portret realizat în cabinetul M.K. Dudinsky, Craiova


Piaţă de artă sau de falsuri ?

luni 23 Feb 2015

Petru Romoşan

Ni se pare foarte util să revenim asupra devastatorului fenomen al contrafacerilor pe piaţa de artă de la noi. Există o casă de licitaţii la Bucureşti care vinde falsuri ritmic, masiv, la preţuri modice (mai mici, foarte „competitive” faţă de cota la zi general acceptată a artiştilor). Se vând picturi contrafăcute, sculpturi fără justificare de tiraj şi de turnătorie, cu semnături adăugate, din toate categoriile de preţuri. E vorba de artişti de mâna a doua şi a treia, dar şi de pictori şi de sculptori din prima linie valorică. Pereţii multor colecţionari din România sunt frecvent tapetaţi cu pânze dubioase, falsuri grosolane, primitive, dar şi falsuri „profesionale”, cumpărate pe multe mii de euro.
Toată lumea e la curent, subiectul e dezbătut adesea în celelalte case de licitaţii, în galerii şi anticariate („anticuri”). Negustori, artişti, colecţionari, experţi, poliţişti, procurori, servicii secrete sunt la curent cu aproape toată povestea acestei ciudate case de licitaţii. Oricine o poate accesa pe Net, iar falsurile, mistificările, contrafacerile, semnăturile adăugate fraudulos se pot decela cu uşurinţă. Dar, cu anumite hurducături, provocate de returnări intempestive, ameninţări şi vorbe grele pentru recuperarea banilor, uneori sume foarte mari, afacerea continuă şi, spre deosebire de concurenţa onestă, chiar prosperă !
O afacere simptomatică pentru România cătuşelor de azi, dar încă nebăgată activ în seamă de procurori ! Mulţi colecţionari recenţi sunt, de altfel, încătuşaţi şi, bineînţeles, toată lumea e de acord, comerţul de artă suferă. Dar, dincolo de umorul negru, proporţia, cantitatea de falsuri „artistice” care a inundat toată România, cu Bucureştiul în frunte, începe să fie o agresiune periculoasă pentru fibra naţională, pentru valorile ei identitare majore. Luchieni, tonitzi, iseri, grigoreşti, stoeneşti, gheţe (de la Dumitru Ghiaţă), theodorescu-sioni, dar mai ales ţuculeşti, brauneri, marcel-ianci, mattis-teutschi, miliţe-pătraşcu, maxy-i şi toată arta de avangardă, mult mai uşor de falsificat decât cea clasică, s-au vândut şi încă se vând între 500 şi 20 000 de euro. Experţii Ministerului Culturii sunt neputincioşi faţă cu amploarea fenomenului, când nu participă de-a dreptul, cu „certificatele” lor, la proliferarea ştifturilor. Mulţi dintre aceşti experţi şi-au obţinut patalamalele în condiţii deloc clare, de tranziţie, netransparente, uneori chiar dubioase. Experienţa cu care veneau din comunism, cea de critici de artă sau de muzeografi, e de cele mai multe ori irelevantă pentru expertiza profesională. O sută-două sute de euro sau un procent din valoarea tanzacţiei sunt de cele mai multe ori de neînlocuit pentru nişte oameni în general în vârstă, obligaţi să se adapteze la noua viaţă capitalistă, la consumerismul atoatetriumfător. Iar cei tineri au făcut şcoli postrevoluţionare, tot de tranziţie, într-o lume politizată până la demenţă şi adânc coruptă. Tupeul lor enorm nu completează deloc fericit o pregătire precară.
Merită să tot readucem în discuţie – până la rezolvarea problemei ! -subiectul falsurilor pe piaţa de artă din România, ca şi din celelalte ţări comuniste, incapabile să implementeze o legislaţie europeană, pe cât de serioasă, pe atât de complexă şi, bineînţeles, foarte stufoasă, acumulată în vestul Europei în mai bine de 100 de ani (începând cu 1910, anul apariţiei legii tirajelor la sculpturi în urma unui proces răsunător al lui Rodin cu colecţionarii americani). Piaţa naţională de artă trebuie regularizată, iar falsificatorii trebuie pedepsiţi şi descurajaţi, ca şi facilitatorii, conştienţi sau inconştienţi, ai propagării acestui teribil flagel.
Deocamdată, în aşteptarea intervenţiei organelor abilitate, nu vom da nume şi nu vom discuta situaţii binecunoscute deja în mediu, jenante, uneori tragi-comice, cu care s-au întâlnit toţi actorii pieţei de artă de la noi. Dar cumpărătorii de lucrări de artă trebuie să ştie că simpla reproducere a unui obiect într-un catalog de licitaţie, asortată cu certificate bombastice şi găunoase, cu poze color, fără probe suplimentare, fără expertize independente, altele decât cele furnizate de experţii casei de licitaţii, angajaţi ai săi prin diferite tipuri de contract, nu sunt probe de autenticitate irefutabile. Singurele probe indiscutabile sunt cele care rezistă în faţa unui judecător.
Nu avem cataloage ştiinţifice, zise „raisonnés” în lumea largă, pentru primii 100 de artişti români. Asemenea cataloage lipsesc chiar şi pentru primii noştri 10 artişti ! Lipsa acestor cataloage a fost în anii comunismului o politică de stat antinaţională (ca şi lipsa autostrăzilor !), foarte probabil comandată din afara României. Regretaţii experţi Remus Niculescu, Radu Bogdan, Theodor Enescu, Barbu Brezianu au fost împiedicaţi să-şi ducă la bun sfârşit cataloagele raisonnés dedicate lui Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian şi, respectiv, N. Tonitza. Presiunile la care au fost supuşi pentru a-şi compromite munca de o viaţă prin inserarea de informaţii false în cataloage sunt greu de imaginat. Singura soluţie pe care au găsit-o pentru a-şi salva onoarea a fost aceea de a renunţa la publicare. Un caz extrem de inventivitate şi de apărare a fost acela al lui Radu Bogdan, care dezvoltase o adevărată obsesie din nevoia de a începe tipărirea catalogului Ion Andreescu cu volumul cuprinzând falsurile, vreo 800 de lucrări… În alte culturi, aşezate, volumul de falsuri – întocmit şi el destul de rar – se publică, evident, ultimul.
În tranziţia românească spre nicăieri de după 1990, nimeni nu a mai avut tihna, răbdarea şi banii pentru a-şi permite o asemenea întreprindere, elaborarea unui catalog raisonné, care, în anumite cazuri, poate să-ţi ocupe întreaga viaţă. Prioritate a avut împărţirea sălbatică a moştenirii vechiului regim ilegitim. S-au făcut averi uriaşe într-un timp foarte scurt, s-au adunat colecţii uluitoare, fabuloase. Iar noii proprietari de obiecte de artă nu au fost şi nu sunt interesaţi de cercetarea ştiinţifică din domeniu. Multe dintre cărţile şi albumele tipărite în ultimii 25 de ani suferă de amatorism, de un gust foarte îndoielnic, numai sclipici şi coperţi cartonate, amintind panofii de marcă şi sticlele de whisky, când nu reproduc, voluntar şi direct interesat, falsuri patente.
Am văzut multe colecţii, încropite, construite sau, foarte rar, pasionat şi atent, într-un chip „raisonné”, clădite. Oameni de afaceri, politicieni, bancheri, vedete din show-biz, mai rar doctori şi avocaţi, străini stabiliţi la noi au adunat tablouri, sculpturi, mobile, covoare, artă decorativă, valori româneşti sau din cele patru zări. Orice colecţionar acceptă cu mare dificultate, cu neplăcere şi suferinţă că are în casă unul sau mai multe falsuri. În general, nu-i uşor să admiţi că te-ai înşelat, că nu te-ai priceput, că ai fost păcălit de un presupus cunoscător în care ai avut încredere. Cu atât mai mult când preţurile plătite au fost considerabile. În acest domeniu vast, practic nelimitat, oricine se poate înşela câteodată, dar erorile pot fi îndreptate, eliminate din colecţie. Excepţie fac doar cei de-a dreptul împătimiţi de falsuri, cei care preferă falsurile lucrurilor adevărate, pentru că numele artiştilor sunt mai sonore, iar ei, mai „şmecheri”, i-au achiziţionat pe mai nimic. Excepţie fac şi falsificatorii de profesie, altfel de multe ori artişti cu şcoală, dar care au renunţat la vocaţia lor pentru o activitate mult mai lucrativă. Şi negustorii, profesionişti sau ocazionali, care pun falsurile în vânzare deliberat.
Comerţul de artă din România trece printr-o mare criză. Această criză nu e doar o consecinţă a crizei economice generale. Ca şi în alte domenii, în politică, de exemplu, prea mulţi ciudaţi, marginali, de tot amatori sau şomeri s-au improvizat negustori, experţi şi chiar colecţionari fără şcoală, fără cunoştinţele de specialitate şi fără experienţa necesară. Prea lunga tranziţie, prea generalizata corupţie au sfârşit prin a paraliza, poate pentru foarte mulţi ani, un domeniu altfel rezervat oamenilor pasionaţi, cultivaţi şi, mai ales, cinstiţi.

România bălteşte urât

luni 16 Feb 2015

Petru Romoşan

Entuziasmul unora după victoria lui Klaus Iohannis, multiplicat de hăuliturile ritualice ale unor televiziuni, şi mai ales satisfacţia după înfrângerea lui Victor Ponta, mai bine cunoscut deja pentru puţinătatea şi inadecvarea lui flagrantă la postul de prim-ministru, s-au topit ca aburul, iată, la scurtă vreme. Noul preşedinte pare aproape paralel cu gravitatea şi importanţa rolului spre care a fost împins în condiţii încă neclare (nu ştim de cine şi nici pentru ce). Facebook-ul şi diaspora, cele două marote agitate de susţinătorii săi, au fost aruncate în aer de Elena Udrea, care i-a dat şi un brânci interimarului de la SRI, Florian Coldea, spre puternica lumină a reflectoarelor, fatală pentru un om al umbrei. L-a susţinut sau nu aparatul operativ al SRI în alegerile de pe 16 noiembrie pe Klaus Iohannis ? Pentru că, pe de altă parte, e clar că Ponta şi PSD îl aveau în vedere pe directorul SRI, George Maior, pentru postul de prim-ministru. Chiar de aceea a demisionat George Maior, pentru că l-a susţinut pe perdantul Victor Ponta ? Noii fripturişti liberali (dar şi pedeliştii travestiţi în PNL) citează data de 16 noiembrie cu aceeaşi mistică fervoare cu care comuniştii citau pe vremuri Congresul al IX-lea al PCR. Simplist şi jenant. Propagandă de doi lei. Cultură puţină, ambiţii nemăsurate.
De altfel, PNL-ul, partidul preşedintelui ales Klaus Iohannis, nu se arată capabil să trântească printr-o moţiune de cenzură guvernul lui Ponta şi, încă mai grav, nu are de unde propune nici oamenii competenţi şi cinstiţi, şi nici proiectul de schimb. Decât poate vechea filosofie „pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii…”. Sau „PSD-PNL – aceeaşi mizerie”. E mai brează prin ceva Alina Gorghiu decât Victor Ponta ? Alina Gorghiu pare a fi chiar varianta feminină a lui Victor Viorel. Prin susţinerea ei la preşedinţia PNL (partidul Brătienilor !), Klaus Iohannis ne-a arătat cu cine ar vrea să guverneze. Modelul urmat aminteşte, din păcate, de cel al Elenei Ceauşescu, care îşi alegea colaboratoarele (Găinuşă, Gâdea, Ciobanu, Dobrin etc.) astfel încât, pe lângă ele, ea să apară într-o lumină favorabilă. România bălteşte mediocru şi trist, urmărind, obosită, arestările la vârf aproape cotidiene : Adrian Sârbu (fost Pro TV, actual Mediafax etc.), Elena Udrea, Miron Mitrea, după ce înainte au fost Adriean Videanu, Gheorghe Ştefan, zis Pinalti, primarul din Neamţ, judeţul în care s-a ales în Parlament Elena Udrea, Dorin Cocoş, fost domnul Udrea, fluvialul turnător Gabriel Sandu, fost ministru al Comunicaţiilor, deh… Mult zgomot şi multă furie.
Singurul personaj performant din ţară a rămas, mediatic vorbind, Laura Codruţa Kövesi, procuror-şef DNA, care distribuie cătuşe, propuneri de arestări preventive, inculpări multiple la tot poporul politicienilor şi afaceriştilor importanţi (care, parţial, sunt cam aceiaşi). Nimeni nu va mai fi cu adevărat surprins dacă vor fi arestaţi în săptămânile sau lunile următoare foştii preşedinţi Ion Iliescu (pentru mineriade) sau Traian Băsescu (pentru 1001 de motive, unul mai serios decât altul, şi chiar pentru flota dispărută sau implicarea în afacerile Alro, retrocedări frauduloase, moşia Nana etc.). Sorin Ovidiu Vântu şi Irina Jianu ies şi intră în puşcărie la fel cum unul ca Adrian Năstase, care şi-a executat deja pedepsele, poate intra din nou în alte şi alte dosare.
Guvernul Victor Viorel Ponta e o bărcuţă de hârtie săltând pe valuri din ce în ce mai înalte. Lichidităţile din piaţă au dispărut aproape cu totul, întreprinderile mici şi mijlocii care nu au fost deja închise în aceşti ultimi cinci ani de groază gâfâie pe ultima sută. Eternul şi fascinantul Mugur Isărescu, un mediocru economist venit din epoca Ceauşescu, ca atâţia alţi dinozauri, expert doar în soluţii monetariste, cam aceleaşi de douăzeci de ani, a suferit o îmbătrânire accelerată odată cu catastrofa creditelor în franci elveţieni. Falimentul lent, pas cu pas, al zonei euro îi va pune capac şi marelui cinic simplist de la BNR, cu toate alifiile Clubului de la Roma, ale guvernului mondial, Trilateralei, bilderbergilor, dar mai ales cu inconfundabila experienţă a comunismului târziu.
Încotro merge România ? Klaus Iohannis pare să-şi fi descoperit, în sfârşit, un prieten politic internaţional : ciudatul preşedinte al Ucrainei, Petro Poroşenko, vorbitor şi de română, care l-a invitat deja să viziteze Kievul. De luni de zile în Moldova de peste Prut nu se degajează o majoritate pentru formarea unui guvern stabil. Un partid ultranaţionalist din Bulgaria, Ataka (7 %, cu 23 de parlamentari, cel de-al patrulea partid din ţara vecină), propune un referendum pentru ieşirea ţării din NATO. Acordul de încetare a focului în estul Ucrainei de la Minsk, Minsk 2, este în mod evident o încercare teatrală de păcălire reciprocă şi în grup. De fapt, e vorba de un acord pe care nu l-a semnat nici unul din şefii de stat prezenţi. Se îndreaptă, de fapt, România spre Republica Moldova, spre Ucraina, spre Bulgaria, spre Grecia sau chiar spre Rusia ?
În orice caz, România nu este în acest moment guvernată. Nici preşedintele, nici primul-ministru, pe lângă certitudinea că se detestă sincer, cu toată comedia civilităţii, nu guvernează nimic şi pe nimeni. Iar Parlamentul este o arcă a lui Noe care a adunat toate lighioanele meleagurilor româneşti. Cum obseva unul dintre ei, dacă lipsesc o sută de la o şedinţă, nici nu se bagă de seamă. Liderii politici fac doar cheltuieli mari fără rost de la buget pentru ei înşişi, pentru anturajul lor numeros, dar şi pentru un aparat de stat cu nenumăratele lui servicii secrete, între altele, supradimensionat şi lipsit de orice busolă. Amestecul brutal al FMI şi al Comisiei Europene în deciziile capitale le dă guvernanţilor noştri impresia că rolul lor e doar acela de arendaşi disciplinaţi şi obedienţi. În rest, liber la „business” şi corupţie !
Şi, fiindcă tot sunt în lumina rampei serviciile de informaţii, prin generalul Coldea şi prin penibila Comisie SRI din Parlament (Georgian Pop, şeful comisiei, spunea pe Realitatea TV că suntem la servicii secrete pe locul trei în Europa, în lume…), să remarcăm că după demisiile lui Meleşcanu şi Maior România a rămas fără şefi legitimaţi de Parlament la principalele două servicii, SRI şi SIE. Ambii şefi de servicii şi-au arătat în finalul mandatului inconsistenţa dramatică, lamentabilă. Meleşcanu a plecat câine surd la vânătoare de preşedinţie (sau de alte câştiguri, finanţări de campanie ? – ca la anterioara campanie prezidenţială la care a participat), iar George Maior s-a trezit ca proasta-n târg atacând Curtea Constituţională şi făcând mărturii stupefiante despre acoperiţii din presă. A tăcut zece ani şi a părut profund. A vorbit de la el o singură dată şi ne-a băgat în sperieţi. Un autor de prefeţe pe banii statului. Un impostor printre mulţi alţii. Preşedintele Iohannis nu poate să-şi numească oameni de încredere (Dan Mihalache, Eduard Hellvig, George Scutaru – mari oameni, mari caractere !) pentru că nu are majoritate în Parlament şi ori numeşte oameni pe placul şi în interesul PSD, ori numirile sale nu vor fi validate. Nivelul real al prestaţiilor serviciilor de informaţii poate fi măsurat prin oamenii apropiaţi din viaţa „civilă” cu care au interacţionat economic şi utilitar-mediatic : Sorin Ovidiu Vântu, Sebastian Ghiţă, Elena Udrea, Dorin Cocoş („sâmbăta, duminica”, Elena Udrea dixit) etc.
Iar conflictul din Ucraina vecină nu face decât să se agraveze şi, foarte probabil, să se extindă la toţi vecinii…


luni 16 Feb 2015

Fotografie de Franz Mándy


Elena Udrea și adevărul

vineri 13 Feb 2015

Adrian Severin

Ceea ce este remarcabil în dezvăluirile dnei Udrea referitoare la DNA, SRI & Co. nu este conținutul lor ci persoana care le-a făcut. Ceea ce este regretabil nu este lipsa dovezilor ci lipsa detaliilor. Ceea ce este condamnabil nu este alegerea țintei ci alegerea momentului. Ceea ce este tragic nu este atât tratamentul inuman la care a fost supusă de mecanismul infernal al triadei politizate „procuratură – servicii secrete – presă”, ci faptul că la construcția acestui mecanism ea însăși a fost unul dintre cei dintâi contributori.
Tot ceea a spus dna Udrea era cunoscut. În cel mai bun caz ceea ce a „dezvăluit” a fost secretul lui Polichinelle. Șocul a venit, însă, din aceea că „dezvăluirile” au fost rostite de gura unei persoane care a dominat prin influența sa regimul autoritar-populist responsabil de fenomenele și practicile „deconspirate”. O persoană care vorbește, deci, din văzute iar nu doar din auzite. Din păcate Elena Udrea a înțeles să se refere mai ales la oameni iar nu la sistem, ceea ce spune că avem de a face mai degrabă cu o strategie de salvare decât cu un act de pocăință.
Insistența cu care unii au cerut – asemenea Elenei Ceaușescu la pseudoprocesul de la Târgoviște – „dovada”, este expresia unei diversiuni menite a abate atenția de la fond. Mărturia este o dovadă. Ceea ce Elena Udrea a făcut a fost să mărturisească. Ce alte dovezi putea aduce ? Dna Udrea nu este și nu poate fi procuror ci este martor. Coroborată cu alte dovezi mărturia sa ne conduce spre o concluzie care chiar dacă nu poate fundamenta hotărâri judecătorești, este imperios și urgent să determine decizii politice. Chiar dacă dna Udrea nu ar fi redat exact faptele ( orice martor este subiectiv) ea i-a convins pe toți cei care nu refuză să gândească de absența oricărei garanții care să excludă derapajele incriminate.
Mulți o condamnă pe dna Udrea pentru că prin declarațiile sale decredibilizeză si astfel vulnerabilizează instituții care chipurile ar funcționa bine și de care depinde siguranța națională a României. Este vorba, evident, despre serviciile de informații și eventual procuratură (DNA). Personal cred în profesionalismul și capacitatea de a performa a serviciilor secrete românesti. Serviciile noastre secrete sunt probabil singurele instituții românești cu un nivel de performanță înalt. Cred mult mai puțin în profesionalismul Parchetului și al magistraților, în general. Inclusiv din motive logistice Justiția nu funcționează în România. (Am în vedere aici inclusiv avocatura și arbitrajul.) Potrivit statisticilor așa gândește majoritatea românilor (chiar dacă sarabanda cătușelor i-ar putea face pe unii procurori ceva mai populari pentru câteva zile în ochii aceleiași mulțimi care îi va huidui atunci când ei înșiși vor urca, nu peste multă vreme, scările eșafodului).
Întrebarea este cum poate fi decredibilizat un sistem judiciar necredibil, prin declarații critice la adresa sa ? Nu poate. Politizarea justiției române, vizibilă cu ochiul liber, este un loc comun. Nici cei care o folosesc spre a controla mersul politicii românești, nici cei care îi sunt victimă nu cred în această justiție.
Pe de altă parte, cum pot fi decredibilizate niște servicii care sunt secrete, deci care nu au față; care, în principiu, sunt necunoscute publicului și a căror activitate se desfășoară în anonimat ? Nu pot. Iar dacă nu pot fi decredibilizate cum pot fi astfel vulnerabilizate ? Nu pot.
Dacă aducerea Justiției în dezbaterea publică nu este o noutate, ea ținând, de altfel, de procesul democratic, disputele publice referitoare la serviciile secrete le pot vulnerabiliza pe acestea doar în raporturile cu cei care lucrează cu ele pe încredere. Lucrul s-ar petrece doar într-un alt context decât cel al siguranței naționale românești, căci instituțiile civile românești trebuie să le controleze iar nu să le crediteze. De aici o altă întrebare și abia aceasta fundamentală: Cum oare poate depinde eficiența unor instituții aparținând eminamente sistemului imunitar al națiunii române, de creditul acordat lor de către alte națiuni ? Când spionii sau contraspionii români sunt simpatizați de state terțe și din această simpatie își trag tăria, pe mine mă apucă frica. Cu ce or fi greșit ei față de ai lor încât străinii îi vor menținuți în funcție?
Cei care susțin că implicarea serviciilor secrete românești în controverse publice le vulnerabilizează, au în primul rând în vedere împrejurarea că aptitudinea acestora de a performa departe de privirile indiscrete ale cetățenilor constituie baza colaborării actuale dintre România și aliații săi. Într-adevăr, dacă aliații noștri apreciază ceva în relația cu România acela este aportul serviciilor secrete române – uneori împreună cu „secția judiciară”, procuratura – la promovarea agendelor lor geo-politice în Europa orientală și nu numai. Faptul este indubitabil. Guvernul român nu le aduce nici o contribuție semnificativă și, în orice caz, nici o contribuție durabilă. Parlamentul cu atât mai puțin. Oricât de mult ar fi gata executivul și legislativul român să satisfacă exigențele partenerilor euro-atlantici ele nu o pot face fără limite întrucât, în ultimă instanță, lucrează sub control și presiune populară. În plus ele își schimbă componența într-una. Serviciile secrete și justiția, în schimb, cărora li se adaugă, cu capacitatea sa manipulatorie, presa penetrată, miluită și aservită, pot ignora interesul național românesc fără a trezi vigilența și revolta populară. În același timp ele sunt și stabile. Cine controlează sau măcar are alături serviciile secrete (spre deosebire de alte instituții românești, profesional foarte competente), justiția și presa, controlează Guvernul și Parlamentul; cu alte cuvinte, controlează România. Din acest punct de vedere orice expunere publică riscă să declanșeze controlul civil asupra serviciilor cu pricina iar prin aceasta să le îngrădească libertatea de mișcare și astfel să le diminueaze valoarea de întrebuințare externă, diminuând interesul aliaților pentru ele și pe cale de consecință vulnerabilizând alianțele României.
Teoretic, vulnerabilizarea alianțelor României vulnerabilizează România. Așa să fie, oare, și în acest caz? Să fie, oare, România cu atât mai puțin vulnerabilă cu cât este mai puțin independentă, respectiv cu cât este mai mult controlată din afară ? Imposibil !
Un stat independent și suveran întreține relații de cooperare cu alte state și gestionează activitatea în cadrul alianțelor din care face parte prin intermediul instituțiilor sale politice iar nu prin intermediul serviciilor de (contra)spionaj și al procurorilor. Conlucrarea la nivelul acestora din urmă este, desigur, posibilă și chiar binevenită dar ea nu poate prevala asupra cooperării la nivelul celor dintâi și nu poate scăpa controlului lor. Fac parte dintre aceia care se bucură cunoscând gradul ridicat de respect nutrit de unele guverne străine față de serviciile de informații române și care vede în aceasta un atu în menținerea interesului respectivelor guverne pentru alianța cu România. A reduce asemenea alianțe la relația cu serviciile de informații peste capul factorului politic național este însă inadmisibil. Vrând nevrând așa se ajunge la instituirea (eventual prin intermediul justiției și presei naționale) controlului asupra politicii românești și a instituțiilor românești alese democratic. Abia aceasta, evident, vulnerabilizează România. Între vulnerabilizarea statului și vulnerabilizarea serviciilor sale de siguranță nu poate fi decât o relație direct proporțională. Când relația devine invers proporțională cel care pierde este statul, victime fiind mai ales cetățeanul și democrația.
Iată de ce dna Udrea nu are a fi condamnată pentru a aduce în discuție relația toxică dintre serviciile secrete, justiție și politică, ci trebuie condamnată pentru că o face atât de târziu, probabil nu din dragoste de adevăr ci din dorință de libertate, nu din curaj ci din disperare, nu pentru că se crede inocentă ci pentru că se știe vinovată. Mai bine, însă, mai târziu decât niciodată… Și apoi, până la urmă, oricine poate găsi „drumul Damascului”.
Este posibil ca acuzele aduse unor persoane din conducerea amintitelor servicii, de altfel consonante cu informații care circulă în mediile publice de multă vreme, să fie inexacte sau nedrepte. Nu aceasta este problema. Sunt oare faptele incriminate de dna Udrea imposibile? Are statul român suficiente garanții spre a le face imposibile sau cel puțin improbabile? Iată adevăratele întrebări.
Nimeni nu se îndoiește că informația este putere și că acela care deține monopolul informației secrete îi poate controla pe toți și își poate impune în mod arbitrar voința tuturor. Chiar dacă în România asemenea abuzuri nu se vor fi comis încă, trebuie să facem ceva pentru ca ele să nu se producă în viitor. Asta reclamă modificări în legislație și în acțiunea politică. Celor care ne atrag atenția asupra unei asemenea nevoi trebuie să le fim recunoscători.
Tratamentul care i s-a aplicat dnei Udrea este abuziv și inuman. El a developat în plus și „manelismul”, subcultura, josnicia macistă care au invadat conștiința colectivă a românilor, bucuroși de prilejul oferit pentru a-și reafirma convingerea că în materie de păcat Eva este mai vinovată decât Adam. Pentru greșelile pe care le-a comis dacă le-a comis – eu unul nu sunt nici judecător ca să pot înfrânge prezumția de nevinovăție și nici Dumnezeu ca să pot ierta – Elena Udrea trebuie să răspundă. Aceasta nu justifică, însă, arestarea preventivă și tot cortegiul de umilințe la care este supusă. Din păcate conducerea actuală a țării nu are, din câte se pare, nici priceperea nici maturitatea și nici caracterul pentru a determina schimbarea unor asemenea practici nedrepte caracterizate printr-o cruzime care denunță un primitivism descalificant.
Condamnând sincer comportamentul cu pricina, mai condamnabilă îmi pare totuși împrejurarea că dna Udrea nu a vorbit și acționat pe vremea când avea puterea de a face și desface, alegând să vorbească acum când totul se reduce la o simplă lamentație. Dacă ar fi făcut-o atunci multe ar fi putut fi schimbate și multe evitate. Inclusiv întâmplările triste prin care domnia sa trece azi.
„Într-o țară în care aproape oricine poate fi găsit vinovat, un om care deține secretele tuturor poate fi stăpânul tuturor.” – a spus dna Udrea, adăugând că Parlamentul din care face parte este unul „slăbit” și afirmând că „această slăbiciune a Parlamentului fragilizează democrația”. Sunt aprecieri corecte. Cum s-a ajuns, însă, ca în România aproape oricine să poată fi găsit vinovat – se subânțelege, fie fără vină fie pentru fape care nicăieri în lumea civilizată nu sunt incriminate? Cum s-a ajuns la slăbirea Parlamentului până la punctul fragilizării democrației? Fără îndoială prin ceea ce ex Președintele Băsescu a numit „reforma statului”. În realitate distrugerea statului până la aducerea românilor în subordinea intereselor străine. Or, dna Udrea a fost unul dintre aceia care au lucrat intens și pe față în această direcție. Vina aceasta este cu mult mai mare decât toate cele pe care i le impută DNA.
Citându-l pe pastorul german Martin Niemöller, dna Udrea a formulat un avertisment serios dar din păcate tardiv. Cel puțin în ceea ce o privește.
“Mai întâi i-au luat pe comunişti, dar nu am protestat pentru că nu eram comunist. Apoi i-au luat pe sindicaliști, dar nu am protestat pentru ca nu eram sindicalist. Apoi i-au luat pe evrei, dar nu am protestat fiindcă nu eram evreu. Apoi i-au luat pe catolici, dar nu am protestat pentru că nu eram catolic. Când au venit să mă ia pe mine am vrut să protestez dar nu mai rămăsese nimeni care să mă audă.” Iată, reprodus din memorie, textul tulburător pe care l-am văzut pentru prima dată cu mulți ani în urmă la Yad Vashem (Muzeul Holocaustului de la Ierusalim) și pe care zadarnic l-am împărtășit apoi românilor și nu numai lor, de multe ori după aceea.
Cum își putea imagina, însă, dna Udrea că acest apel va produce vreun ecou în ceea ce ține loc de conștiință unui Parlament ticsit de slugile hoațe ale elitei politice românești post-comuniste, slugi parvenite în vidul creat prin trimiterea în pușcărie a stăpânilor lor de către regimul autoritar-justițiarist în care ea a fost primadonă?! Un regim ticălos în raporturile cu națiunea și închinat în raporturile cu străinii. Dna Udrea nu a fost aceea care, asemenea copilului inocent din poveste, a strigat prima că „regele este gol”. Domnia sa a fost exact aceea care nespunând nimic atunci când trebuia, a ajuns să protesteze exact atunci când nu mai era nimeni să o audă.
Să sperăm, alături de dna Udrea, că adevărul nu va putea fi totuși încătușat! Măcar și pentru faptul că adevărul și Elena Udrea nu sunt același lucru.


Regimul Băsescu la puşcărie !

luni 9 Feb 2015

Petru Romoşan

Elena Udrea s-a plâns sâmbătă seara că bărbaţii sunt laşi şi nu îndrăznesc să intervină în războiul ei cu Poliţistul-Şef Florian Coldea şi, în general, cu justiţia şi chiar cu tot statul de drept, reprezentat aici de DNA şi de Laura Codruţa Kövesi. Duminică dimineaţa, „ Popândăul taciturn”, marinarul la pensie s-a dus la partidul său fantomă să presteze pentru „Pupila sa monstruoasă”, veninoasă şi periculoasă la culme, împotriva SRI, a justiţiei şi a statului de drept pe care l-a aruncat în aer în ultimii zece-douăzeci de ani, cu sprijin la vedere vest-european şi american. Şi, foarte probabil, cu un consistent sprijin estic destul de bine ascuns. Oare ce mai face celălalt popândău, Virgil Măgureanu ? Sub steag străin – acesta ar fi cel mai bun titlu pentru o biografie a lui Traian Băsescu.
De vreo zece zile, în România rulează non-stop pe toate micile ecrane superproducţia „Hoaţa Principală şi Vardistul-Şef”, de gen Bollywood. În rolurile principale, incalificabila Elena Udrea şi generalul cu prea multe stele Florian Coldea, şef intermiar la SRI, după laconica demisie cu pixul a celuilalt incalificabil, George Maior. În rol secundar, Sebastian Ghiţă, interfaţa fostei Securităţi (generalii Popescu şi Zamfir etc.), puşculiţa IT a actualului SRI, membru în Comisia de control a SRI din Parlament din partea PSD (fost PCR), deşi a demisionat din partid. Zece zile de film indian după ce zece ani a rulat remake-ul românesc de un homeric prost-gust „O floare şi doi grădinari” (Elena Udrea, Dorin Cocoş, Traian Băsescu).
Nimeni nu înţelege de unde şi cu ce forţe a început această extraordinară cruciadă împotriva corupţiei, care s-a lăsat deja cu sute de arestări la vârf. Lucrurile sunt totuşi destul de simple. După ce i-am aşteptat degeaba vreo 50 de ani, americanii au venit în sfârşit. Şi paradoxul e total : azi, americanii au o mai mare nevoie de România decât România de SUA. Explicaţia e la fel de simplă : Marea Neagră, Ucraina, Crimeea, vecinătatea cu Rusia. După ce au susţinut prin foarte contestatul ambasador Mark Gitenstein regimul putred şi corupt Băsescu, americanii sunt azi primii interesaţi să cureţe terenul în România. Şi, vorba lui Victor Ponta, mai scapă cine poate. Va deveni în următorii ani România o nouă Coree de Sud, mare producătoare de gaz, petrol şi energie electrică din centralele nucleare care să concureze Rusia ? Rămâne de văzut cât de hotărât este partenerul strategic american. Un lucru e sigur : vremea corupţiei de tranziţie se apropie de sfârşit.
Cel mai detestat român după Nicolae Ceauşescu, marinarul presupus agent (dublu ? triplu ?) le-a arătat, în fine, involuntar românilor calea cea dreaptă de urmat : nu ne putem declara mulţumiţi şi liniştiţi până nu vom avea marele proces al lui Traian Băsescu şi al regimului său sinistru. Provocat din toate părţile, Băsescu şi-a dat jos masca şi s-a arătat în toată hidoşenia sa. Vorbind în favoarea Elenei Udrea, a intrat şi el în horă. În opinia majorităţii, locul lui Traian Băsescu e în celulă, alături de Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Elena Udrea, Sorin Ovidiu Vântu, Viorel Hrebenciuc, Vasile Blaga (ca şi Virgil Măgureanu, Ioan Talpeş, George Maior…) etc., dar înaintea acestora şi împreună cu toată ceata sa antinaţională. Normalizarea vieţii publice în România nu se poate realiza fără o decizie de justiţie amplă şi dreaptă, care să-l aibă în centru pe acest personaj duplicitar, triplicitar, bolnav, atât de pervers şi atât de ticălos.
Discursul de azi, duminică 8 februarie 2015, al acestui Mr. Şmecherie la adunarea partidului-fantomă PMP poate fi ultima sa tentativă grotescă de a ne trage pe toţi în piept. Aşa cum a făcut fără întrerupere zece ani, cât a fost preşedintele României.

luni 2 Feb 2015

Fotografie din anii ’40 (album de familie)


Din gândirea şi delaţiunile
doamnei Elena Udrea – antologie
pentru cititorii grăbiţi

luni 2 Feb 2015

Antologie alcătuită de Petru Romoşan

“Dan Tapalagă : Au fost puşi sub acuzare o mulţime de lideri PSD.
Elena Udrea : Dar aţi mai auzit ceva de dl Nica, de dl Ponta ?”

“Tot acel martor a spus că i-a dat bani lui Vasile Blaga. […] Florică, da.”

“De ce nu s-a dezbătut la fel de intens documentul în care a apărut numele dlui Vasile Blaga […] răspunsul lui Sebastian Ghiţă a fost : Pentru că generalul Coldea, de la SRI, i-a cerut să retragă acest document.”

“RTV – sigur, o televiziune făcută cu acordul SRI-ului.”

“şi s-a dezbătut implicarea dlui Vasile Blaga. Acolo se spunea că a primit o sumă de bani de la Claudiu Florică.”

“Traian Băsescu să se lase de Elena Udrea, pentru că îi face foarte mult rău. […] dna Sorina Matei, spre exemplu, este evident purtătoarea de cuvânt a dnei Codruta Kövesi.”

“Adică dl Victor Ponta, despre care Claudiu Florică a spus că a primit foloase pentru a interveni în acest dosar, este ok.”

“În rest, aproape toată lumea este ok. Adică dl Victor Ponta, despre care Claudiu Florică a spus că a primit foloase pentru a interveni în acest dosar, este ok. Alte nume cele pomenite acolo, Tăriceanu, Adrian Năstase, Tănăsescu… […] Dar nu sunt arestaţi. Deci toată lumea este liberă.”

“cel care are cătuşele este şi cel care conduce România”

“Deci dl Coldea este cel care, în acest moment, deţine această putere, pentru că pe de o parte deţine toate secretele, este depozitarul tuturor secretelor tuturor, pe de altă parte are o foarte bună relaţie cu dna Kövesi.”

“am intervenit în numirea dnei Kövesi în funcţia de procuror DNA…”

“fusese o propunere a domnului Coldea, doamna Codruţa Kövesi.”

“la cafeneaua Sofa de pe Barbu Văcărescu, dl Sebastian Ghiţă – un apropiat al SRI-ului şi o persoană care se vede des cu dl Florian Coldea – mi-a spus că dl Coldea mă urăşte.”

“am fost permanent o sursă alternativă de informaţii la preşedinte.”

Mi-a făcut multe alte confidenţe. Multe altele” [Sebastian Ghiţă – n.n.]

“Sunt vechi, de când lumea…” [relaţiile cu Victor Ponta – n.n.]

“Ideea ca dna Kövesi să se întoarcă de la Bruxelles a fost ideea dlui Coldea.”

“Nimic. Decât să arăt faptul că există un parteneriat între dl Coldea şi dna Kövesi, care…”

“cei de la SRI deţin informaţii despre toţi, inclusiv despre judecători şi procurori, dacă relaţia dintre SRI şi procurori este una prin care, la o adică, SRI-ul poate face presiuni într-un fel sau în altul asupra magistraţilor”

“Mi-a spus [Dorin Cocoş – n.n.], spre exemplu, că la solicitarea domnului Coldea a dus 500.000 de euro lui Sebastian Ghiţă, în cash, pentru a-şi finanţa televiziunea, RTV.”

“Ulterior am aflat că banii au fost remişi dlui Ghiţă de către Alin Cocoş.”

“Mi-a mai spus [Dorin Cocoş – n.n.] că, tot aşa, la solicitare, a dus aproximativ la fel, 500.000 de euro, nu-mi mai aduc aminte exact, dar aproximativ la fel, unui institut de sondare a opiniei publice, care făcea sondaje din acestea.” [Vasile Dâncu, profesor la SRI ?]

“deci în aceşti 10 ani de foarte multe ori, de foarte multe ori m-am întâlnit cu dl Coldea, cu dl Maior, de foarte multe ori…”

“mi-a spus [Culiţă Tărâţă – n.n.] la un moment dat că duce bani la SRI domnului Coldea pentru a plăti un institut de sondare a opiniei publice.”

“Ulterior, Gheorghe Ştefan zis Pinalti, de câteva ori la rând, mi-a spus că parte din banii de pe nişte firme cu care era un scandal i-au fost ceruţi de către Culiţă Tărâţă să-i ducă SRI-ului pentru nişte sondaje.”

“Eu ştiam că merge [Dorin Cocoş – n.n.] la SRI. Ştiam că mergea sâmbăta, duminica, mergea la SRI.”

“… în dosarul lui Ioan Nicolae.

Cristian Pantazi : Presiuni din partea cui ?
Elena Udrea :
Din partea generalului Coldea.”

“ai grijă ce vorbeşti ! S-a supărat pe tine Coldea ! S-a supărat pe tine Kövesi ! Ai grijă ce spui în oraş ! Însă pe mine mă ştiţi. Aşa am făcut permanent.”

“Păi şi dl. Ponta… Claudiu Florică a spus despre dânsul, de exemplu, că i-a dotat un sediu cu calculatoare, ca să facă un control – când era (Ponta – n.r.) şeful Corpului de Control (al Guvernului – n.r.) – un control tematic împotriva unei firme concurente.”

“că la ANRP, doamna Crinuţa Dumitrean nu şi-ar exercita atribuţiile conform legii. Şi ce credeţi că am făcut ? M-am dus şi i-am spus preşedintelui. […] Şi i-am spus preşedintelui, care a anunţat SRI-ul. Şi, din câte ştiu, au fost puşi atunci sub ascultare. Ma întorc : eu sunt cea care, auzind lucrurile acestea, am anunţat instituţiile, neavând ceva concret.”

“Şi era [Sergiu Diacomatu – n.n.] finanţatorul domnului Baconschi.”

“Dar finanţa [Sergiu Diacomatu – n.n.] campania dlui Baconschi, finanţa sectorul, lumea a zis că e bine. Acum nu că dau vina pe preşedintele partidului, dar nimeni n-a avut nimic de comentat.”

“Dar şi eu mă întreb oare ce se va putea întâmpla mai departe, pentru că, spre exemplu, cel care ancheteaza activitatea generalilor – fie ei din servicii de informaţii – este Parchetul Militar. Parchetul Militar este condus de dl. Alexandru, soţul fostei procuroare Alexandru, care a plecat din DNA după ce a fost prinsă de dna. Kövesi şi de SRI că dădea informaţii secrete din dosare către Hrebenciuc, parcă.”

“când îi spuneam domnului Maior că dl. Coldea conduce, de fapt, serviciul, în realitate”

Cristian Pantazi : Insinuaţi atunci că dl. Florian Coldea a avut interesul ca Klaus Iohannis să fie preşedinte şi a şi acţionat în consecinţă ? E o acuzaţie extrem de gravă.
Elena Udrea : Cred că da.”

“Deci eu vă spun aşa : că în mod cert, în opinia mea, dl. Coldea l-a susţinut pe dl. Iohannis. În mod cert.”

“În legătură cu dl. Ponta. Părerea mea este că se va forma o altă majoritate în Parlament, pentru că majorităţile în Parlament se pot forma şi sub presiune.”