Guvern de birocraţi şi securişti
(bonus : un preşedinte imobiliar)

vineri 20 Noi 2015

Petru Romoşan

A pretinde că guvernul lui Dacian Julien Cioloş e un guvern tehnocrat e o gravă mistificare. Tot ceardaşul recent cu tehnocraţia ne arată doar cât de primitivă e analiza politică băştinaşă. Şi mai ales cât de uşor se fură orice în România, până şi ideile inutile, ba chiar periculoase. Nici comparaţiile cu „tehnocraţii” anteriori – Stolojan şi Isărescu – nu ne duc prea departe. De altfel, dacă le-am cere „profesorilor”, „sociologilor”, „analiştilor” care şi dorm pe sticla televizoarelor câteva referinţe despre tehnocraţie, n-ar fi capabili să ne dea măcar două-trei titluri majore. Fonfăială multă, conţinut zero.
Pentru cei care cunosc cât de cât CV-urile reale ale noilor miniştri, e limpede – crystal clear ! – că avem de-a face cu un guvern de birocraţi şi securişti. E bine ? E rău ? Pentru prima dată după 25 de ani, contextul poate fi mai degrabă favorabil unui guvern de securişti decât unui guvern de politicieni amatori şi corupţi. Prioritară începe să devină oficial securitatea populaţiei României în epoca sumbră în care am intrat, cea a marilor migraţii, a atentatelor de toate felurile, a insecurităţii economice cronice. Asta e, democraţia îşi cam dă duhul peste tot în Europa, suntem şi noi în trend… Atât birocraţii, cât şi securiştii din guvernul „tehnocrat” Cioloş sunt binecunoscuţi. Se poate greşi doar în sensul că s-ar putea să avem mai mulţi securişti decât au fost deja număraţi, dar numai cu jumătate de gură, cu sfială.
Despre premierul Dacian Cioloş nu ştim prea multe, cu excepţia unor informaţii/zvonuri-bombă (nepotul Vulpii – generalul Virgil Ardelean –, contactele prea apropiate cu Monsanto şi Pioneer, participarea la MISA, un tată maior de Miliţie etc.). La prima vedere, fără argumente concrete, doar poate reacţiile prompte la criticile care i-au fost aduse în zilele formării guvernului, Dacian Cioloş, graţie şi experienţei sale de comisar european, nu are cum să fie mai rău decât „tehnocraţii” – de fapt, funcţionarii – de provenienţă comunistă Stolojan şi Isărescu. Singura mare problemă e că timpurile sunt mult mai grele şi că România e secătuită de guvernări succesive incompetente şi chiar banditeşti, inclusiv cei zece ani de băsism devastator. Desigur, aceste nenorociri nu-i pot fi imputate lui Dacian Cioloş, dar guvernul său va trebui să facă faţă la consecinţele lor.
Dar adevărata, marea slăbiciune a guvernului Cioloş, pe lângă propagandistul pretenţios şi găunos Vasile Dâncu, un fel de Elena Udrea masculină la Dezvoltare, e chiar Klaus Iohannis, preşedintele care l-a numit pe Cioloş. Deşi probabil vom afla cândva că acest guvern e mai degrabă al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu şi SIE. Ca şi Klaus Iohannis, de altfel. Dar conspiratorii vizaţi aici vor sări ca arşi şi vor spune că asta ţine de teoria conspiraţiei. Cu câteva excepţii notabile, în primul rând cea a lui Ion Cristoiu, jurnaliştii noştri se întrec în analize obediente la inadecvatul, lamentabilul nostru preşedinte, un speculator imobiliar amator prins deja definitiv şi irevocabil cu mâţa în sac. Cum a observat pe tăcute toată presa noastră, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul dat lui Cătălin Predoiu – de fapt, PDL-ului şi alegătorilor lui – şi l-a numit prim-ministru. La fel cum i-a fost loial lui Crin Antonescu, care l-a adus din minusculul şi regionalul Forum Democrat German de la Sibiu în PNL şi i-a deschis calea spre Cotroceni. De asemenea, Klaus Iohannis şi-a ţinut cuvântul şi faţă de noul PNL (PDL + PNL : Alina Gorghiu, Vasile Blaga, Teodor Atanasiu, Andreea Paul Vass, Marian Petrache, Ludovic Orban etc.) şi s-a înţeles cu Liviu Dragnea să dea PSD-ului un viceprim-ministru, secretari de stat, şefi de agenţii şi toate cele. Aviz tuturor amatorilor de viitor partid prezidenţial…
„Gândirea” politică a lui Klaus Iohannis seamană ca două picături de apă cu gândirea politică a lui Traian Băsescu. Asta numai dacă nu cumva aceste hotărâri cinice sunt luate personal de Traian Băsescu şi de echipa pe care şi-a construit-o în instituţiile de forţă timp de zece ani. Parcursul de tip „raţiune de stat” implacabilă a lui Klaus Iohannis pare clocit mai degrabă de un implacabil aparat de stat milităros decât de fostul primar al Sibiului, modestul nostru preşedinte „broker” de real estate. Şi nici caraghiosul traseist Dan Mihalache, un soi de aparatcic gogolian, nu pare să fie urmaşul lui Richelieu.
Ne-am întors în 1990, la vremea când Securitatea inventa cu greutate o nouă adunătura politică democratică, trimiţându-şi agenţii şi informatorii în CPUN supranumerar. În România, partidele şi Parlamentul au fost puse în paranteză pentru o vreme. Se aşteaptă figuri politice noi şi chiar un nou partid, probabil prezidenţial. Asemenea lui Papademos în Grecia şi lui Monti în Italia, Dacian Cioloş, ca un ardelean serios, va încerca să facă totul. Sarcina lui pare însă o misiune imposibilă.


Tehnocraţia salvează România ?

luni 9 Noi 2015

Petru Romoşan

În sfîrşit, este adusă de peste tot în discuţie, în mod serios, soluţia unui guvern tehnocrat. Susţin în scris de ani buni venirea la guvernare a tehnocraţilor. Partitocraţia a falimentat România. De altfel, şi partidele, şi Parlamentul ar fi trebuit să fie populate de tehnocraţi şi experţi, iar nu de cioflingari, de indivizi fără profesie sau rataţi în meseriile lor, ultrapenali, prepuşi ai securiştilor mai bătrîni sau mai tineri.
În Ungaria vecină a ajuns la putere un politician cu mare experienţă, un maghiar patriot, ofensiv şi care va veni cu programe surprinzătoare pentru Transilvania, unde avem o mare minoritate maghiară. Clujeanul Boc sau turistul de Harghita&Covasna, Traian Băsescu, nu vor avea răspunsuri pregătite la politica lui Viktor Orban. Sau, oricum, vor fi în defensivă. La est, Republica Moldova se mişcă în direcţia UE, susţinută de Polonia, de SUA, dar şi de Rusia. În ultimii şase ani, politica românească faţă de Moldova a fost inconsistentă, confuză, neproductivă. Ca să nu mai vorbim de enormitatea susţinerii lui Vladimir Voronin. Cu actuala politică externă practicată la TV – reciclare interminabilă a cîtorva idei din tranziţie -, România se apropie sau este deja undeva lîngă Grecia, sora ei ortodoxă, sau lîngă o Serbie marginalizată, adică în plină dezarticulare, în drum spre o pierdere severă din suveranitate. Vechile idealuri, NATO şi UE, au rămas mult în urmă şi nu mai ţin deloc de cald, şi nici de foame.
Se mai poate face ceva ? Partidele politice par readuse la nivelul anilor ’90. Loviturile succesive aplicate de preşedintele jucător au reuşit. Criza economică a desăvîrşit lucrarea. Serviciile secrete, foarte active în supravegherea populaţiei civile, zac în păpuşoi, dar consumă fonduri colosale. Armata, prin pensionarii ei, e umilită grav. Boc, Oprea, consultări, TV, gargară, şomaj, mizerie, disperare. Cei şase ani de preşedinţie ai lui Băsescu pot fi descrişi simplu : un coşmar vulgar, antinaţional şi antipopular. Cimitirul vesel de la Săpînţa poate deveni un brand de ţară pertinent. Tehnocraţii mai pot întoarce din drum o căruţă care a luat-o haotic pe tobogan ? Nimeni nu ştie. Şi foarte puţini mai speră.

27 Apr 2010


Oligarhie, tehnocraţie, democraţie

vineri 6 Noi 2015

Petru Romoşan

Confruntarea în curs pentru controlul aparatului judiciar se poate reduce, simplificînd lucrurile la esenţial, la străvechea luptă dintre două moduri de guvernare antagonice: oligarhic şi democratic. În prima linie îi regăsim pe „tehnocraţii” democraţiei, adică judecătorii, şi pe „tehnocraţii” oligarhiei, adică „securiştii” (servicii secrete) şi „poliţiştii” (procurorii). Procurorii au îmbrăcat haina ambiguă a „magistraturii”. Adică „s-au acoperit”. Nu sînt singurii. Presa e plină de ofiţeri acoperiţi, şi destui preoţi şi călugări, deşi nu se vorbeşte aproape deloc despre asta, se închină în altă parte decît unde pretind. Mai mult, presupuşii oameni politici – deputaţi, senatori, birocraţi de rang înalt, primari – au învăţat de mult rolul de marionetă a unor oligarhi sau chiar interlopi care le-au finanţat campaniile electorale. Xenofon, Platon, Aristotel, din loja lor celestă de-acum vreo 2 400 de ani, ar trebui să privească amuzaţi spectacolul politic „neobizantin” de la nord de Dunăre. Nu spunea Aristotel că „toate Constituţiunile derivă din Constituţiunea model; oligarhice, dacă puterea în ele este mai concentrată şi mai despotică; democratice, dacă resorturile le sînt mai slăbite şi mai blînde” (Politica)?
Surprinzătoare dar nu în exces a fost admiterea României în UE, deşi era evident pentru toată lumea că are o „Constituţiune” politică oligarhică, prea de tot comparabilă cu cea din Rusia sau Ucraina, şi absolut deloc cu cea din Marea Britanie, mama democraţiei moderne, spre exemplu. Şi nu e deloc întîmplător. Pentru că nici Uniunea Europeană nu are o „Constituţiune” democratică. Cel mult i se poate admite caracterul tehnocratic. Tehnocraţii de la Bruxelles par să prefere net oligarhia la Bucureşti.
Mirările nu sînt puţine pe marginea confruntării în curs de la Bucureşti. Cum a devenit „oligarhul” Dan Voiculescu cel mai puternic susţinător al judecătorilor, şi deci al democraţiei – Antena 3 e în prima linie –, împotriva statului oligarhic reprezentat caricatural de Traian Băsescu? Şi ce fel de „oligarh politic” e Traian Băsescu? Interesele cui le reprezintă de fapt? Desigur, în afara intereselor oligarhiei locale, născută din Securitate şi din Partidul Comunist, cu ai săi atît de plastic numiţi „miliardari de carton”. Reprezintă satrapul (guvernatorul) de la Cotroceni şi interesele unei mafii transnaţionale, cu Roşia Montană, cu cămătarii din bănci, cu FMI, cu multinaţionalele interesate de energie şi materii prime? Peripeţiile prin care trec acum miliardarii de carton Patriciu, Vîntu şi atîţia alţii să aibă o legătură şi cu descompunerea statului oligarhic?
Şi tot între mirări: unde se situează masele, poporul? Se regăseşte el, acest demos, în USL, în Ponta şi Antonescu, în Vosganian, Fenechiu, Dragnea, sau sînt şi aceştia marionete ale aceleiaşi oligarhii? Vorba lui Constantin Tănase: ”Pleacă ai noştri, vin ai noştri / Noi votarăm tot ca proştii”? USL nu pare deloc să susţină mişcarea judecătorilor, deşi ar avea destule pîrghii, altele decît numirea unui judecător ireproşabil, cum e doamna Mona Pivniceru, în funtea Ministerului Justiţiei. Să fie democraţia mortală nu numai pentru Băsescu şi PDL, dar şi, în egală măsură, pentru structura oligarhică USL?
Judecătorii nu vor cîştiga marea partidă a democraţiei dacă nu sînt ajutaţi, sprijiniţi consistent şi de alte corpuri tehnocratice : de avocaţi, de doctori, de profesori. Adică de vechile şi serioasele meserii fără de care nici o societate nu poate funcţiona. Puterea trebuie smulsă din mîinile tehnocraţilor oligarhiei – serviciile secrete, aflate în slujba oligarhilor locali şi transnaţionali – şi redată poporului, care de prea multă vreme votează cum zicea Tănase. Procurorii care sînt în două luntri, între „securişti” şi „magistraţi”, pot fi cei care înclină decisiv balanţa dacă îşi iau în serios rolul de magistraţi.
Şi o remarcă despre intelectuali. Au fost ei vreodată mai cumpăraţi şi mai supuşi puterii oligarhice decît în aceste ultime luni? Hoardele de intelectuali şi ziarişti ai lui Băsescu, Udrea şi PDL şi-au găsit un nou scop în viaţă după ce şi le-au atins pe toate celelalte: distrugerea recent numitului preşedinte ICR, Andrei Marga. Probabil că vor reuşi, spre deplina satisfacţie a Marinarului oligarh. Aceiaşi intelectuali şi ziarişti produc zilnic pe bandă rulantă sinistre materiale de propagandă antidemocratice. Disciplina de partid, ideile simpluţe şi recitate de pe cartonaşe sau din SMS-uri şi limbajul decăzut se înscriu impecabil în sfera „gîndirii” de tip oligarhic.
„Ne mai rămîne de vorbit şi despre guvernămîntul care primeşte numele comun de republică, cît şi despre celelalte Constituţiuni: oligarhie, demagogie şi tiranie” (Aristotel, Politica). Oligarhia, demagogia şi tirania erau pentru Aristotel formele degradate, caricaturale ale aristocraţiei, democraţiei şi regalităţii. Nu am prea vorbit aici despre democraţie tocmai pentru că ea nici nu prea există. Încercarea de eliberare a magistraţilor de sub comanda oligarhică reprezintă chiar chinurile naşterii bietei democraţii în România.

21 ianuarie 2013