Factorul intern

marți 28 Iun 2016

Ioan Buduca

Foto Adrian Pârvu

Editura Compania a publicat în 2016 un volum al generalului Aurel I. Rogojan cu titlul Factorul intern şi subtitlul România în spirala conspiraţiilor.
Trei sunt chestiunile importante :

  1. Cine este generalul Aurel I. Rogojan ?
  2. Ce este factorul intern ?
  3. Despre ce spirală a conspiraţiilor este vorba în cartea aceasta ?

1. Generalul Aurel I. Rogojan este azi, în opinia experţilor, cel mai bun profesionist al serviciilor secrete româneşti în materia reglementării juridice a acestor servicii şi un comparatist fără egal al reglementării juridice a serviciilor din alte ţări. În consecinţă, în 2005, el a fost delegat să reprezinte SRI în grupul de lucru însărcinat să elaboreze fundamentele legale ale Comunităţii Naţionale de Informaţii. Relatarea sa, în Factorul intern, despre lucrările acestui grup sunt de importanţă cu adevărat istorică.
De regulă, asemenea dezvăluiri sunt rezervate volumelor de memorii. Dar asta şi scrie generalul Aurel I. Rogojan, retras în rezervă în 2006, cărţi în care îmbină memorialistica şi analiza.
2. Factorul intern este o expresie care la noi n-a avut circulaţie publică până acum. Expresia codifică, în limbajul specializat al serviciilor secrete, o structură neinstituţionalizată a conştiinţelor patriotice dintr-o anume naţiune care veghează, în numele naţiunii, pentru ca identitatea naţională să nu fie periclitată de factorul politic sau de factorii externi ostili naţiunii. În România – să fie clar ! –, azi, identitatea naţională este periclitată. Anume de ce ?
3. Pericolul cel mai bine structurat sub care ne aflăm este conspiraţia internaţională nonstatală cunoscută ideologic sub numele neoliberalismului.
Neoliberalismul este eticheta ideologică a tendinţelor care azi lucrează pentru a decupla liberalismul clasic de naţionalismul clasic. În ce scop ? Nu este un scop al unor state, ci al unor puteri suprastatale (şi nonstatale), reprezentând megatendinţele globalizatoare şi globalitare.
Are acest scop o necesitate obiectivă ? Nebunia lumii în care trăim stă în faptul că răspunsul este afirmativ. Da, necesitatea megatendinţelor globalizatoare derivă din logica libertăţilor economice înţelese, principial, a fi mai importante decât continuitatea culturală a identităţilor naţionale.
Totul stă în picioare sau cade în cap în funcţie de adevărul (sau utopia mincinoasă cu chip de adevăr) din cuprinsul acestui principiu : sunt libertăţile economice cu adevărat mai importante decât dimensiunile economice clasice ale naţiunilor ?
Azi, chiar acum, acestor megatendinţe le răspunde o tendinţă nouă, nestructurată global, dar prezentă global : este actuală fortificare a forţelor politice antiglobalitare, antineoliberale. Tendinţa aceasta e prezentă în campania electorală a lui Donald Trump. Este activă în opţiunile lui Vladimir Putin. Este în creştere în electoratul care susţine partide eurosceptice.
Apariţia cărţii generalului Aurel I. Rogojan ţine de factorul intern românesc, desigur, dar este, iată, contemporană cu renaşterea factorilor interni într-un plan mai general al lumii contemporane. Ce are a însemna această renaştere, vom vedea. Vom muri şi vom vedea.


O Europă din ce în ce mai germană

luni 27 Iun 2016

Petru Romoşan

Cele şase ţări fondatoare ale construcţiei europene – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg – şi-au dat întâlnire, prin miniştrii lor de Externe, sâmbătă 25 iunie, la Berlin. Au fost chemate la ordine, cum ar veni. Ordnung und Disziplin. „Sunt sigur că aceste state vor transmite mesajul că nu vom lăsa pe nimeni să ne ia Europa noastră.” S-a exprimat involuntar expresiv ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier. Europa noastră ? Europa noastră germană, de fapt. Cine să le ia Europa, lor, ţărilor fondatoare ? Marea Britanie ? Dar Marea Britanie tocmai le-a părăsit. Statele Unite ale Americii ? Dar SUA şi NATO tocmai îşi pierd o parte substanţială de influenţă în Europa după Brexit. În favoarea cui ? În favoarea Germaniei, bineînţeles.
Reacţiile la cald după anunţarea Brexit-ului ale conducătorilor UE – Jean-Claude Juncker, Martin Schulz, Donald Tusk – au fost violente şi destul de penibile. Toţi trei şi-au manifestat în forţă şi neglijent parti-pris-ul german. Cine i-a pus pe toţi trei în acele funcţii ? Din nou deci, Ordnung und Disziplin. Nu altfel s-a manifestat şi prim-ministrul nostru fals tehnocrat dar autentic funcţionar bruxellez, Dacian Cioloş. Putea el să procedeze altfel după ce i-a ţinut trena, în calitate de consilier special, lui Jean-Claude Juncker la Bruxelles ? Cei trei n-ar fi trebuit să se gândească la o demisie dacă ieşirea Marii Britanii din UE ar fi considerată sincer un eşec al organizaţiei, cum şi este, de altfel, cu toată evidenţa ? Iar guvernul tehnocrat de la Bucureşti, ivit din spuma toxică a Comisiei bruxelleze, n-ar trebui înlocuit urgent cu un guvern tehnocrat naţional sau cu un guvern politic de largă reprezentare naţională ?
Cea mai importantă întrebare la care au trebuit să răspundă locuitorii Regatului Unit, deşi ea nu se găsea pe buletinele de la referendum, a fost : „Vreţi să vă conducă în următoarea sută de ani Germania, cu sprijin francez necondiţionat ?” Să ne amintim că bravul popor britanic a avut enorm de pătimit în două războaie mondiale de pe urma nebuniei nemţilor. Pe care i-au şi bătut până la urmă. Ar fi putut britanicii să răspundă „da” ?!
Desigur, se pune întrebarea de ce David Cameron i-a pus pe conaţionalii săi în faţa unei asemenea dileme. David Cameron pare să-şi fi jucat o carte personală, egoistă, ca şi Jacques Chirac în Franţa în 1997, când acesta a dizolvat Parlamentul, condus de o majoritate de dreapta, ca şi el, dar care nu era „a lui”. Cameron a anticipat că, după şase ani de guvernare, ar avea nevoie de o mare lovitură ca să se poată menţine la putere. Oricum, autoritatea lui, mai ales în sânul partidului conservator, era pe ducă. A pierdut şi el şi va pleca puţin mai repede decât era prevăzut.
Istoria Europei a prins viteză, schimbările sunt incalculabile şi greu de descris în puţine cuvinte, dar ele erau uşor de prevăzut şi chiar au fost prevăzute : „Deşi au fost puşi la colţ destul de brutal de Putin cu anexarea Crimeii, americanii au totuşi o altă spaimă, mai profundă, aceea că ar putea vedea Germania eliberându-se complet din sfera lor de influenţă. Citind Marele eşichier, cartea lui Brzezinski, operă majoră pentru a pricepe diplomaţia actuală, veţi înţelege că puterea americană de după război se bazează pe controlul asupra celor doi mari poli industriali ai Eurasiei : Japonia şi Germania. Criza economică ne-a arătat Casa Albă neputincioasă în a convinge Berlinul să abandoneze politicile de austeritate, să schimbe politica monetară a euro şi, în general, să ia parte la dispozitivele de relansare economică mondială. Adevărul de nespus este că astăzi Statele Unite au pierdut controlul Germaniei şi că americanii urmează Germania în Ucraina pentru ca asta să nu se vadă… Reculul puterii americane devine cu adevărat îngrijorător. Washingtonul e în stare de şoc după ce Mosulul (Irak) a fost cucerit de jihadişti. Stabilitatea lumii n-ar mai depinde deci doar de puterea americană. O să formulez o ipoteză surprinzătoare. Europa devine instabilă, în acelaşi timp rigidă şi aventuristă.” Marele intelectual european Emmanuel Todd spunea toate acestea deja în 2014 (interviu acordat site-ului atlantico.fr la 16 iunie 2014). Ce ar mai fi de adăugat ?
Următoarea mutare importantă care va schimba definitiv şi major cursul istoriei ar fi ieşirea Franţei din UE. Care poate să fie mult mai aproape decât o văd propagandiştii de toate culorile. Pentru că Franţa e de multe luni în stradă, se găseşte deja într-o stare revoluţionară, foarte probabil fără întoarcere. În plus, împotriva tuturor panglicilor despre prietenia franco-germană, Franţa, prin uriaşa sa civilizaţie maritimă, e mult mai apropiată de Marea Britanie şi de SUA, puteri maritime, decât de eterna sa rivală continentală, Germania.
Geopolitica ar fi o ştiinţă inventată de anglo-americani din spaima unirii în Eurasia a celor două mari puteri de uscat, Germania şi Rusia. De ce ţi-e frică nu scapi. Pentru împlinirea coşmarului anglo-american, naşterea marelui imperiu eurasiatic (german, de fapt), mai lipseşte doar ieşirea (sau scoaterea) Franţei din UE. Marine Le Pen, prietena lui Vladimir Putin, nu e nici pe departe cea mai importantă piesă din puzzle-ul intern francez care doreşte părăsirea UE. Actualul faliment neoliberal al stângii franceze netezeşte calea unor suveranişti de stânga şi de dreapta. La întrebarea pusă de Cameron britanicilor (ieşim sau rămânem ?), francezii ar răspunde la un eventual Frexit cu mult mai multe procente pentru ieşire. În felul lor, au făcut-o deja în 2005 refuzând Constituţia europeană. Moneda euro – de fapt, vechea marcă germană – nu le-a adus francezilor decât pagube.
Ce va face România dacă se va regăsi, într-un viitor nu prea îndepărtat, în sandvişul germano-rus ? Nimeni nu e astăzi în stare să avanseze nici cea mai vagă ipoteză, deşi avem experienţa referendumului din 2012, când cele 7,4 milioane de voturi împotriva lui Traian Băsescu au fost cu totul ignorate la Berlin şi a rămas cum au vrut ei, iar petrolul şi alte bogăţii ale subsolului au fost trecute germanilor mai mici, austriecii, care, după ce ne-au luat şi cea mai mare bancă, ne şi măcelăresc neobosit pădurile, cu complicitatea unei clase politice băştinaşe incompetentă şi trădătoare. O Europă germană ruptă de Marea Britanie şi de SUA, dar asociată cu Rusia cea înarmată până în dinţi şi cu resurse naturale inepuizabile (petrol, gaze, apă, pământ) ne poate fi nouă, românilor, fatală, mergând până la împărţirea teritoriului între cele două mari puteri euroasiatice.

joi 23 Iun 2016

Atelier foto anonim, datat decembrie 1900


Mediocritatea ucide (nu numai corupţia)

marți 21 Iun 2016

Petru Romoşan

Cum a ajuns să fie condusă România de doi mediocri patenţi, Klaus Iohannis şi Dacian Cioloş ? Şi când spun „mediocru” sunt încă generos sau elegant. Mai ales în ce-l priveşte pe Klaus Iohannis – numit de populaţie, cu precădere în Transilvania, Ciolanis –, care are dificultăţi să citească hârtiile pe care i le pun dinainte „câmpul tactic”, Binomul, Trinomul, Sistemul sau nu-se-ştie-prea-bine-cine. Ori Masoneria, pentru că există şi această ipoteză. Dacian Cioloş, împreună cu echipa care i s-a dat, a apărut şi el din neantul bruxellez, ocupând, funcţionăreşte şi impostor, un post, acela de premier tehnocrat, pe care-l pregătise prin conferinţe, cărţi, programe, echipe Călin Georgescu, membru în acei ani (2010-2012) al Clubului de la Roma.
Atâta poate România azi ? Klaus Iohannis a devenit recent şi amiralul unei flote-fantomă şi binişor comică la Marea Neagră. Asta deşi nu reuşeşte să-l demită pe Mihai Răzvan Ungureanu dintr-un post în care el însuşi l-a numit – presa e din ce în ce mai plină de informaţii şi zvonuri în acest sens. În acelaşi timp, arestăm cu mult zgomot nişte tineri cetăţeni ai unui stat considerat prieten important, Israel, pe motive dintre cele mai caraghioase. La ce mai folosesc MAE şi SIE dacă nu sunt capabile să regleze discret nişte prostioare ?
URSS şi-a retras trupele din România încă din 1958. S-au retras vreodată cu adevărat ruşii din România sau nu au făcut decât să se instaleze din ce în ce mai adânc şi invizibil în măruntaiele statului român ? A fost sau nu Nicolae Ceauşescu colonel GRU sub acoperire încă înainte de 1947, că tot e la modă povestea cu coloneii „turceşti” şi acoperiţi ? Cât de independente de influenţa rusă au fost şi sunt serviciile româneşti, mai ales cel al armatei şi cel extern ? Sunt „chestiuni” despre care se şoptesc destule, dar nu se vorbeşte deschis mai niciodată.
A început Vladimir Putin, după prea multa carantină la care a fost supus, după sancţiuni aberante sau prea puţin explicate, să se irite şi să tragă de sforile, odgoanele pe care le are încă în România ? În România şi în celelalte ţări care au stat 50 de ani sub ocupaţie sovietică, precum Bulgaria lui Boiko Borisov (să fie artele marţiale canalul de comunicare privilegiat cu Vladimir Putin ?). Ca să nu mai vorbim şi noi de Ungaria lui Viktor Orbán… Cât de proamerican este în realitate fostul marinar Băsescu se poate vedea şi din ciudata lui raliere „independentă” la politica pseudoprotestatară a tandemului Tăriceanu-Ponta, cei doi fiind cunoscuţi ca având simpatii estice.
Oamenii politici români, mai ales cei de vârf, sunt de multă vreme mediocri, corupţi, mizerabili. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, a puterii imperiale a Rusiei deci, România şi-a căutat cu disperare alţi stăpâni la Vest. NATO, Uniunea Europeană, multinaţionale, bănci, Sörös, Marc Rich… Elveţia şi-a retras de curând cererea de aderare la UE. Numai prim-ministrul român „tehnocrat”, Dacian Cioloş, fără evoluţie şi mişcare, inert, umblă încă patetic cu cererea de aderare la Schengen în proţap. Chiar acum, când mai puţină integrare în UE (nu suntem în euro şi am fost refuzaţi, brutal şi jignitor, în mai multe rânduri în spaţiul Schengen) poate fi un mare noroc pentru noi. În perspectiva din ce în ce mai evidentă a dezintegrarării vechiului proiect european. Cu sau fără Brexit. Suntem deocamdată integraţi doar atât cât să nu moară de tot ideea naţională. Dar politicienii noştri mediocri, atât de mărunţi, vor mereu mai mult. Cine-i mână în această direcţie, în afara prostiei şi incompetenţei proprii ?
Dacă votul pentru alegerile locale mai avea vreun sens, pentru că oraşele şi satele trebuie administrate în orice condiţii, pentru votul la generale din toamnă dezamăgirea populaţiei poate „depăşi în jos” cele 30 de procente ale bucureştenilor. Ce să votezi ?! „Câmpul tactic” ? Binomul ? Mediocritatea letală a lui Iohannis şi Cioloş ? Palavrele televizate ale profesorului SRI Dâncu sau „gândirile clujene” ale lui Cozmin Guşă, fostul ucenic al enigmaticului guru Mircea Popa ? Siglele găunoase ale unor hoţi numiţi corupţi, gen USL, PSD, PNL ?
Mediocritatea ucide, tovarăşi !


marți 7 Iun 2016

« Factorul intern.
România în spirala conspiraţiilor »

de Aurel I. Rogojan

Puteţi citi aici textul care deschide volumul

Cuvânt înainte sau Spirala conspiraţiilor

Prinsă în spirala perpetuă a conspiraţiilor, România alternează perioadele faste, dar efemere la scara istoriei, cu perioadele de involuţie, care pun sub semnul întrebării înseşi atributele existenţei naţionale. Românii au câştigat şi au pierdut deopotrivă de pe urma marilor conspiraţii internaţionale cunoscute ca Revoluţia franceză, revoluţiile de la 1848, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Pactul Ribbentrop-Molotov, înţelegerile de la Moscova şi Teheran, parafate la Ialta şi, mai nou, de la Malta.
Ne place sau nu, credem sau nu credem, o cercetare obiectivă a istoriei, bazată doar pe fapte atestate, se loveşte de numeroase dificultăţi atunci când vrea să pună în evidenţă, corect şi complet, cauzele evenimentelor care, în numele unor idealuri aşa-zis nobile, au generat efecte distructive în fibra existenţială a popoarelor. Secolul XX, al atomului, al cuceririi Cosmosului, al computerului şi al revoluţiilor tehnologice, este şi secolul ideologiilor, cel mai violent din istoria cunoscută a umanităţii. Această din urmă dimensiune a marcat profund şi transecular destinele multor popoare cu pecetea judecăţilor extreme, a intoleraţei şi a autodistrugerii. Popoarele traumatizate de totalitarismele secolului trecut, legate de numele lui Stalin şi Hitler, Mussolini, Franco sau Horthy, nu sunt, deşi ar avea toate motivele să fie, în aceeaşi măsură prudente în privinţa viitorului pe care şi-l pregătesc ori pe care pur şi simplu îl acceptă ca pe un dat (de la Dumnezeu, de la cei mai puternici sau din urzeala perpetuelor conspiraţii).
La jumătatea secolului al XIX-lea s-a conspirat împotriva unei ordini economice şi politico-sociale care devenise o stavilă în calea afirmării în istorie a noilor clase – burghezia şi proletariatul –, apărute în urma primei revoluţii industriale. În secolul următor, în numele proletariatului şi al doctrinei rezumate de Karl Marx şi Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist, publicat la Londra în 21 februarie 1848, se va urzi cea mai răsunătoare conspiraţie politică internaţională. Iniţial şi aparent, era o acţiune a kaizerului (Imperiului German) împotriva ţarului (Imperiului Rus), dar, până la urmă, a ieşit cu totul altceva : Puterea Sovietelor şi întreg evantaiul consecinţelor apariţiei şi afirmării Uniunii Sovietice ca mare putere mondială, consecinţe sintetizate în realitatea « dictaturii proletare în lagărul socialist, leagăn al păcii şi înfrăţirii popoarelor ». Mă rog, cine nu a apucat să trăiască vremurile în care « lagărul » era şi « leagăn » are tot dreptul să fie nedumirit, chiar să ne bănuiască şi să ne denunţe ca suspect de conspiraţie în forma agravată a diversiunii calificate.
Manifestul Partidului Comunist, considerat piatră de temelie a « comunismului ştiinţific », este unul dintre textele care au schimbat lumea. Începutul şi finalul său sunt memorabile. Celebrul preambul (« O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii : Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani ») sună ca o premoniţie a realităţilor europene de azi. Doar că stafia este alta. Iar continuarea sa (« Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat ca fiind comunist de către adversarii săi de la putere ? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist ? ») parcă ar fi unul dintre clişeele folosite azi pentru spălarea creierelor şi formarea omului nou, a « cetăţeanului european », adică a nimănui. Mă rog, stigmatele sunt mai multe, dar în esenţă contează repetarea la infinit a temei, până când şi manipulatorul confundă minciuna cu adevărul.
Conspiraţia împotriva ordinii politice aflate sub hegemonia Moscovei a dobândit toate atributele organizării statale moderne, ca parte nevăzută a politicii, dar fiind asumată de ceea ce s-a numit « lumea liberă » sau « democraţiile occidentale » de dincolo de Cortina de Fier. Conspiraţia a izbândit, cortina a căzut, dar conspiraţiile continuă.