Fragment din volumul Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan

luni 26 Sep 2016

Capitolul
Sus cortina, domnilor « … escu » !
Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice

Peste epoca lui Traian Băsescu – de cinci ori ministru, de două ori primar general al Capitalei, de două ori preşedinte al României şi tot de atâtea ori suspendat – nu a căzut cortina. Şi asta pentru că, vreme de patru decenii, personajul – cu o irepresibilă apetenţă pentru expunere media­tică – a jucat numai cu cortina lăsată. Ceea ce este, în măsuri diferite, vala­bil şi pentru predecesorii săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Acum însă, pentru a înţelege unde ne-au dus şi ce perspective au deschis cei trei « … escu » postdecembrişti ţării şi oamenilor ei, trebuie ridicată cortina ca să poată pătrunde lumina.

Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar ?

Despre Traian Băsescu se poate spune că este creaţia cea mai toxică ima­ginată de un sistem de poliţie secretă care a mai impus în prim-planul vieţii politice şi nu numai o galerie de « exemplare de succes » dintr-o inepui­zabilă « rezervă de cadre în conservare ». În cazul lui Traian Băsescu, toate încercările de a demonstra colaborarea cu Securitatea au eşuat, acesta alegându-se cu un pomelnic de adeverinţe şi sentinţe care au îngropat şi mai adânc adevărul. Cauza ? Aşa a fost construită legea, parcă anume pentru a-i exonera pe marii discipoli ai vechii şi mentori ai noii poliţii politice.
Interesul pentru Traian Băsescu şi colaborarea sa cu structuri ale Securităţii a cunoscut mai multe planuri, în funcţie de etapele activităţii sale. Dosarele sale « de Securitate » – căci sunt mai multe – formal nu ar trebui să existe. Faptul că punctul de pornire al investigaţiilor jurnalistice l-a constituit o evidenţă a membrilor de partid pentru care primul se­cretar al Comitetului judeţean Constanţa al PCR a dat aprobările prevăzute de o hotărâre specială a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în ve­derea sprijinirii organelor de Securitate, închide teoretic probabilitatea existenţei sau a găsirii dosarului de colaborator/informator/ rezident. [Notă : Hotărârea Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de Securitate şi Miliţie nr. 119 din 16.03.1968, modificată de hotărârile din  februarie 1971 şi 30 ianuarie 1979. Hotărârea din 30 ianurie 1979, paragraful 15, prevedea : « Pentru a sprijini munca organelor de securitate şi de miliţie, prim secretarii comitetelor judeţene, municipale şi orăşeneşti de partid vor stabili, la cererea verbală a şefilor acestor organe, în situaţii deosebite şi când nu sunt alte posibilităţi, membrii de partid care să furnizeze nemijlocit date cu privire la activitatea unor elemente suspecte, să ajute în calitate de rezidenţi şi de gazde ale caselor de întâlniri. Membrilor de partid care primesc asemenea sarcini nu li se vor întocmi dosare, ei vor sprijini activitatea organelor de securitate şi de miliţie numai în perioada absolut necesară pentru finalizarea acţiunii respective. Organele de securitate şi de miliţie nu vor ţine evidenţa membrilor de partid care au primit sarcina de a sprijini munca informativă. Evidenţa nominală a membrilor de partid respectivi va fi ţinută numai de către primul secretar care a dat aprobarea. Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere, având obligaţia de a păstra cea mai strictă conspirativitate asupra acţiunilor la care participă şi a metodelor folosite de organele de securitate şi de miliţie. »]
Din facsimilele reproduse rezultă că Traian Băsescu a fost cola­borator al Serviciului 1 din UM 02150 Mangalia în perioada 9.11.1973-27.09.1976. Indicativul UM 02150 Mangalia era atribuit Serviciului Direc­ţiei a IV-a Contrainformaţii Militare din Securitatea Statului care realiza asigurarea contrainformativă (siguranţă militară şi contraspionaj) pentru Marina Militară. Colaborarea cu contrainformaţiile militare a acoperit perioa­da studiilor în cadrul Institutului de Marină. Etapa următoare a colaborării a început – conform Registrului de evidenţă a membrilor de par­tid pentru care primul secretar al Comitetului judeţean Constanţa a aprobat să sprijine organele de Securitate – la data de 9 septembrie 1978, când Traian Băsescu era încadrat ca ofiţer II la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime.
Apariţia unor capete de dovezi ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, furnizate de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării în vara anului 2004, premergător campaniei prezidenţiale, a fost calificată de către cel vizat ca fiind « un document contrafăcut de serviciile secrete pentru şantajarea mea » (Naţional, nr. 2 335, joi 30 septembrie 2004). Ziarul Cotidianul, nr. 233 (4007), vineri 1 octombrie 2004, titrează însă : « Un material strict secret ce sugerează o colaborare dintre Traian Băsescu şi Direcţia de Contrainformaţii Militare s-a scurs în presă ».
La unison, « intelectualii lui Băsescu » – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, membri ai Colegiului Consiliului Naţio­nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii – au afirmat că documentul pus la dispoziţie de DGIA este « o surpriză şi o încălcare a legii » (Horia-Roman Patapievici). La rândul său, Mircea Dinescu a spus : « Documen­tul MApN a fost scos peste noapte pentru a fi folosit de actuala putere împotriva lui Traian Băsescu. […] aceste dosare devin instrumente şi arme cu care actuala putere poate şantaja sau distruge anumite persoane. » Majoritatea membrilor CNSAS au reacţionat la faptul că MApN, respectiv DGIA, a trimis Judecătoriei Sectorului 2 un document clasificat în care s-a precizat că Traian Băsescu a fost colaborator al contrainformaţiilor militare. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici s-ar fi declarat stupefiaţi şi au sancţionat răspunsul DGIA în termeni precum « nişte jigodii », « este inadmisibil », « este o dezinformare neruşinată » (Ziua, vineri 1 octombrie 2004, nr. 3 134).
« Este inadmisibil acest tip de răspuns », a mai comentat Andrei Pleşu, menţionând că deţinătorul de arhivă a infirmat, la o dată anterioa­ră, o eventuală colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea. Prof. univ. dr. Corneliu Turianu, vicepreşedinte al Partidului Democrat, a ţinut să sublinieze : « […] Ministerul Apărării Naţionale nu avea voie să dea nici un fel de informaţii instanţei în acest caz. Singura instituţie abilitată în acest sens era Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu atât mai grav este că acest act, care a fost trimis de MApN în instanţă, lipsea din dosarul de la CNSAS. Aceasta înseamnă că ministerul are dosare secrete, pe care nu le pune la dispoziţia CNSAS, invocând Legea Siguranţei Naţionale, lege care funcţionează şi în cazul procesului dintre Traian Băsescu şi Mugur Ciuvică » (« Juriştii condamnă MapN », în Ziua, nr. 3 134, vineri 1 octombrie 2004). Încercarea purtătorului de cu­vânt al Acţiunii Populare, Mugur Ciuvică, de a dovedi colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea s-a finalizat cu o condamnare civilă a acestuia la plata de despăgubiri pentru daune morale în valoare de 50 000 de lei (13 600 de euro). Acest final era previzibil, deoarece Mugur Ciuvică nu s-a rezumat strict la ceea ce atestau informaţiile şi documentele ce le deţinea, respectiv o indubitabilă şi îndelungată relaţie de colaborare, ci a trecut la un atac la persoană, cu acuze foarte grave, pe care nu le-a putut susţine. Astfel, într-o conferinţă de presă din 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, în calitate de purtător de cuvânt al Acţiunii Populare şi candidat al acestei formaţiuni la funcţia de primar al Capitalei, a opinat că Traian Băsescu a fost « un informator ordinar, unul ce îşi turna colegii la Secu­ritate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar şi sprijinul pentru a promova profesional » şi că « informaţiile unor turnători ca Traian Băsescu, ajunse pe mâna Securităţii, au distrus vieţi, cariere şi au trimis oameni în puşcăriile comuniste ».[Notă : România liberă (RL online), 9 februarie 2013, « Ciuvică, bun de plată după ce a pierdut şi la CEDO procesul „Băsescu securist“ ».]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că « termenii folo­siţi de Mugur Ciuvică nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, termenii relevând intenţia reclamantului Mugur Ciuvică de a-l ofensa pe Traian Băsescu, adversarul său politic ». [Notă : Vezi nota de mai sus.]
Mai mult, Mugur Ciu­vică nu a putut face proba verităţii judecăţilor sale de valoare şi a impu­tă­rilor factuale privindu-l pe Traian Băsescu. Mugur Ciuvică a deţinut indicii temeinice privind relaţiile lui Traian Băsescu cu Securitatea, dar şi-a decredibilizat dovezile prin aplicarea subiectivă de etichete. Astfel, Mugur Ciuvică a indicat instanţei dovezi despre : existenţa şi traseul dosa­rului personal privind colaborarea din perioada 1977-1979, altul decât dosarul de colaborator din anii 1973-1976 ; existenţa unui proces-verbal de distrugere a dosarului personal ; existenţa a două dosare de urmărire informativă – (DUI), « Cârma », referitor la eşuarea navei Dacia, şi (DUI) privind eşuarea petrolierului Independenţa. [Notă : Documentul DGIA nr. DGZ-S/92 din 18 iulie 2004.]

continuare »


Comentarii pe marginea volumului
Factorul intern de Aurel I. Rogojan

luni 12 Sep 2016

Chestiunea moldovenească, presantă şi îngrijorătoare

Moscova s-a dezis fără prea multe explicaţii de delirul căpeteniei secesioniste tiraspolene care ameninţa cu “alichirea” Transnistriei la Rusia. Era de aşteptat, căci liderul de la Kremlin nu prea obişnuieşte să facă gesturi aventuriste şi fără miză mare, ci îşi stabileşte riguros acţiunile, etapele, rigorile prin proiecte de perspectivă. Oricum, “cică nişte cronicari” de la Bucureşti, care au făcut zarvă mare în public că ne vom învecina prin graniţă pe Nistru cu Rusia, au tăcut mâlc când cu precizarea de la Moscova. În groapa politică de pe Dâmboviţa, varul se stinge repede. Câteva zile de bolboroseală şi istericale, după care se trece la altele, dar în urmă rămâne încă o grămadă de tencuială răsuflată bună doar să încurce lumea. S-au dat de ceasul morţii Ioneştii, Popeştii şi Popa Prichicii de pe la televiziuni şi felurite instituţii specializate, inclusiv trei foşti consilieri prezidenţiali convocaţi de urgenţă să ne lămurească, încurcaţi, ceea ce nici ei nu prea ştiau : de ce a spus ce a spus ambasadorul american de la Chişinău, apoi ce ne facem cu o Rusie cu harta pân’ la Nistru, de parcă nu s-ar şti că pentru un tango sau o întregire/anexare/alipire etc. trebuie doi. Or, Moscova nu zisese încă nimic, iar apoi a zis ce-a zis. Mult-vorbitorii de pe la tv-uri par a şti mai bine situaţia internă din Groenlanda sau Islanda decât ce e peste Prut, peste Nistru. Iar bufeurile isteroide ale tălmăcitorilor politici de la Bucureşti, mereu mai mulţi şi mai grupaţi în institute, centre de studii, asociaţii, fundaţii, doctorate şi masterate, dau senzaţia că trudesc mai degrabă să înceţoşeze şi să deformeze realitatea decât să o desluşească. Voce aparte în această cacofonie civică este generalul (r) de servicii secrete Aurel I. Rogojan, care, dacă te iei după sumarul volumului, pare că nu s-ar prea ocupa de situaţia din R. Moldova în recenta sa carte Factorul intern. Dar din lectura cărţii a ieşit un fel de decalog util pentru a înţelege ce se întamplă peste Prut. Drept care :

1. Pentru Rusia lui Putin, “joaca s-a sfârşit”, cum chiar el a spus-o. “Rusia pare a se comporta ca un stat cu capacitate şi intenţii de a aduce corecţii seismului prin care a trecut începând cu 1991. (…) Rusia se arată preocupată de extinderea spaţiului de siguranţă de la graniţele sale, iar consecinţa este o frontieră militarizată extinsă înspre Vest, ceea ce pentru România înseamnă un potenţial de agresiune explicit manifest.”
2. După ce că nu are politici (sau are unele falimentare) pentru Estul Europei, Occidentul mai e şi divizat, a fost multă vreme nepăsător (SUA) ori e tot mai defetist (UE). Creşte sentimentul că “în Estul Europei ordinea euroatlantică ar bate în retragere” şi doar de câtva timp Washingtonul, prin NATO, “a decis oprirea reculului prin desfăşurarea de forţe militare de avertizare a Rusiei”.
3. La est de Prut, “populaţiile au fost instrumentalizate de forţe politice care au speriat cetăţenii fie cu spectrul fascismului românesc, fie cu ameninţarea unei intervenţii militare ruseşti, astfel că a început un proces de destrămare teritorială”.
4. La Chişinău, “devalizatorii unei bănci au mai destabilizat o dată ceea ce nu a fost nici un moment stabil ori serios în R. Moldova, permanent expusă loialităţii divizate a mercenarilor politici”.
5. “Perpetua basculă politică a oportuniştilor de la Chişinău între Moscova şi Washington, via Bruxelles, stă la originea instabilităţii şi derivei geopolitice a celui de-al doilea stat românesc.”
6. “Chestiunea moldovenească, în contextul evenimentelor din Ucraina, devine din zi în zi mai presantă şi tot mai îngrijorătoare pentru integritatea frontierelor României.”
7. “Într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără a avea un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.”
8. “În toţi aceşti ani, la Bucureşti nu au existat semne că potenţialul conflictual major din Est ar fi luat în serios, iar priorităţile politicii externe şi de securitate în relaţiile cu vecinii au rămas să fie identificate după consumarea evenimentelor viitoare.”
9. SUA, UE şi NATO “au exclus România din toate formatele dezbaterilor, negocierilor şi deciziilor care priveau românitatea din arealul ex-sovietic”.
10. “Neştiuta disponibilitate a Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă atât la Washington, cât şi în cancelariile vest-europene.”

Din aceste “informaţii analitice”, cum aflăm că le spun specialiştii în materie, prinde contururi un tablou deloc liniştitor.

Text preluat de pe site-ul curentul.ro, 11 septembrie 2016


Bere germană la tot poporul

luni 12 Sep 2016

Petru Romoşan

Prea puţină lume, fie şi luminată, a priceput un lucru atât de simplu, dar atât de consistent. La câţiva ani de la aderarea noastră la UE, cu complicitatea sau prin intermediul lui Traian Băsescu (adică el n-ar fi fost decât un mesager), dublat de contribuţia altor factori discreţi de decizie, pe noi a început să scrie din ce în ce mai apăsat „Germania”. Încă din 2008-2009, întreaga noastră politică în interiorul UE a fost aliniată foarte disciplinat la cea a Germaniei. Vechile noastre ataşamente la Franţa sau la Marea Britanie, cu o tradiţie care ne duce până la Bălcescu şi Ion Ghica, au fost date uitării. Suntem de departe cei mai fideli parteneri, de fapt, subalterni ai Germaniei. Fără tărăboi, fără discursuri, dar, foarte probabil, cu înţelegeri ce nu sunt făcute publice.
Germania are cea mai mare contribuţie netă la bugetul UE, adică peste 15,6 miliarde de euro în 2015, însemnând 21 % din bugetul total. După un raport intern al Ministerului de Finanţe german (făcut public la 10 septembrie 2016 şi citat de Der Spiegel şi Le Figaro Économie), începând din 2019, anul prevăzut pentru ieşirea Marii Britanii din UE, contribuţia germană la bugetul comunitar va creşte cu 4,5 miliarde de euro, adică va deveni 25 % din întreg. Marea Britanie a fost al doilea contributor net, cu 12,7 miliarde de euro. În schimb, principalul beneficiar a fost Polonia, cu o alocare netă de 10,4 miliarde de euro. Cea mai atinsă de Brexit dintre ţările europene este chiar Germania. Pentru 2017, FMI estimează o scădere a PIB-ului ţării cu 0,4 % din cauza Brexit-ului. Anul 2016 nu se mai pune la socoteală, pentru că jocurile erau deja făcute. Impactul Brexit-ului asupra Chinei şi SUA e nesemnificativ. Principalii perdanţi ai Brexit-ului, în afară de Marea Britanie însăşi, vor fi ţările europene dezvoltate, în frunte cu Germania şi Franţa.
Care va fi influenţa acestor schimbări asupra României ? Paradoxal, va fi mai ales una politică. Dacă Germania devine contributoare la bugetul UE la nivel de 25 %, controlul Berlinului, cu sau fără Angela Merkel, asupra ţărilor marginale sau mai slabe va creşte exponenţial. Concret, Germania nu se va mai mulţumi să-i aibă în România doar pe Klaus Iohannis, Dacian Coloş şi guvernul său fantomă fabricat de aceeaşi Germanie prin Bruxelles, adică prin al său Jean-Claude Juncker, sau pe antrenorul echipei naţionale de fotbal. Germania îşi va pune în România arendaşi peste tot. Asta după ce va încerca şi, probabil, va reuşi să procedeze în marş forţat la regionalizare/ federalizare pentru a conduce direct din regiuni. În plus, Ungaria va primi şi ea astfel satisfacţie. Filosofia Berlinului în germanizarea rapidă şi fără prea multe comentarii a UE şi mai ales a ţărilor expuse ca România e una de întreprindere. Adică Germania a început deja să gestioneze Europa ca pe o companie germană. Fără să-şi pună probleme militare sau diplomatice, care sunt de resortul SUA – Germania este, ca şi Japonia, începând din 1945, protectorat american. Un protectorat obligat la eficienţă maximă pentru a-şi mulţumi stăpânul, aflat şi el în cea mai gravă criză de la cel de-al doilea război mondial încoace – o criză multiplă.
Influenţa unei ţări dezvoltate, cum este Germania, asupra uneia aflate perpetuu „în curs de dezvoltare”, cum e România, nu e neapărat sau în sine un lucru rău. S-a întâmplat de atâtea ori în atâtea locuri şi o să se mai întâmple. Dar criza devastatoare prin care trece România de mulţi ani ne spune altceva. Am rămas fără industrie, fără cadre, exportate cu sutele de mii, am pierdut şi pierdem păduri şi pământ, şi nu peste multă vreme nu vom fi decât îmbătrâniţi şi săraci. Alianţa e un lucru, exploatarea sângeroasă e altceva (aşa cum au fost hăcuite pădurile româneşti de o firmă austriacă). După câte ştim, idealul nostru european n-a fost acela de a intra în Uzina Europa (un fel de Volkswagen sau Mercedes !) cu 25 % capital german…
Mai are rost să dăm bani pe alegerile parlamentare ? De ce nu ne-ar da Germania o listă cu deputaţi şi senatori, cu un guvern al cărui prim-ministru nu poate fi decât Dacian Cioloş (variante de lucru : Virgil Ardelean, Ioan Rus, Vasile Dîncu-cel-fără-de-care-nu-se-poate), cu un antrenor la echipa de tenis, unul la echipa de handbal şi unul la caiac-canoe etc. ?