Efectul Adrian Ghenie asupra copiilor români

luni 29 Mai 2017

Petru Romoşan       

Între atâtea mizerii securistice sau securistoide, fraudarea alegerilor de către Traian Băsescu, folosirea în dispreţul legii a arhivei SIPA împotriva magistraţilor, o lume politică şi o elită intelectuală de toată jena amândouă, greu să mai găseşti o speranţă, vreo lumină, vreun sens. Zilele acestea se dau probele de aptitudini la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi, foarte probabil, şi la alte licee de artă din oraşe mari. S-a creat destul de repede o nouă modă : copiii vor să se facă pictori ca Adrian Ghenie. După ce au vrut să se facă atleţi ca Lia Manoliu, gimnaşti ca Nadia Comăneci, tenismeni ca Ilie Năstase sau Simona Halep, fotbalişti ca Gică Hagi, ziarişti ca generaţia de după 1990 care părea că aduce democraţia pe plaiurile noastre, azi copiii vor să se facă şi pictori ca Adrian Ghenie, cel mai scump pictor român din toate timpurile.
Adrian Ghenie s-a născut la Baia Mare în 1977, şi-a făcut studiile la Cluj, trăieşte şi lucrează astăzi la Berlin. Izbânzile sale comerciale aiuritoare – milioane de euro la marile case de licitaţii anglo-saxone – au fost primite mai întâi cu specifica reticenţă cârcotaşă românească, pe modelul că, „dacă suntem români, suntem sau escroci, sau proşti”. Sau încercăm prin diferite metode neortodoxe să ne fentăm destinul advers sau ostil. Dar „loviturile” comerciale ale tânărului artist clujean s-au repetat, Adrian Ghenie a confirmat de mai multe ori. Conaţionalii noştri s-au uitat mai serios, mai atent la picturile acestuia. Şi au descoperit că sunt totuşi ieşite din comun, cu totul neobişnuite. Cel puţin. Dacă nu cumva, poate, geniale.
Adrian Ghenie n-a apărut din neant. Se pare că l-a avut profesor pe Cornel Brudaşcu, un artist, un pictor născut în Sălaj dar trăitor la Cluj dintotdeauna, el însuşi în afara normelor cunoscute ale mediocrităţii. Un vizionar. Care recent a expus la Tate Gallery, la Londra, într-o întreagă sală, în indiferenţa totală a presei româneşti, preocupată de politică până dincolo de saţietate. Sunt câteva locuri în care contează cu adevărat să expui, vreo trei-patru în lume, iar Tate Gallery e unul dintre ele. Nu e încă destul de clar dacă Cornel Brudaşcu i-a fost profesor lui Adrian Ghenie la Institutul de Artă sau doar prin prezenţa sa greu de ignorat în Clujul artistic. Un merit esenţial în succesul fără egal pentru un artist din România i se atribuie criticului, curatorului şi negustorului de artă Maria Rus Bojan. Vom afla detalii în anii următori, pentru că reuşitele artistice şi comerciale ale lui Adrian Ghenie nu se vor opri mâine. Şi, de altfel, el nu e chiar singur. Tot doamna Maria Bojan e cea care a reuşit să-l readucă în atenţie pe maestrul Cornel Brudaşcu (un „babist” din Cluj) la cei aproape 80 de ani ai săi. Cota lui Brudaşcu a explodat şi ea. Pe lângă tânărul artist Adrian Ghenie, Maria Bojan i-a mai pus în circulaţie şi pe Victor Man sau Ciprian Mureşan. Iar recent l-a preluat în „ecuria” sa şi pe tânărul Alin Bozbiciu (27 de ani).
Începând din 1990, preţurile pentru arta modernă şi contemporană au luat-o razna. Cei mai scumpi pictori şi sculptori – Pablo Picasso, Vincent Van Gogh, Henri Matisse, Gustav Klimt, Paul Gauguin, Claude Monet, Mary Cassatt, Berthe Morisot, Edgar Degas, Constantin Brâncuşi, Amedeo Modigliani, Alberto Giacometti… –, artişti americani de după război – Mark Rothko, Jasper Johns, Jackson Pollock, Willem de Kooning – sau artişti foarte recenţi – Andy Warhol, Jean-Michel Basquiat, Yoshitomo Nara, Keith Haring, Zeng Fanzhi, Peter Doig etc. se vând la zeci şi sute de milioane de dolari. Recent, piaţa s-a mutat în Asia, China a depăşit SUA la vânzări, India creşte constant. De altfel, se pare că unul dintre colecţionarii fideli ai lui Ghenie e chinez.
Succesul lui Adrian Ghenie pe piaţa de artă mondială nu e unul izolat. În ultimii 30-40 de ani, fenomene precum cele ale lui Georg Baselitz, Anselm Kiefer, Miquel Barceló, Damien Hirst (n. 1965) au tot apărut. Lucrările acestor artişti în viaţă se vând la sute de mii şi milioane de euro. Şi mai sunt încă mulţi alţii. În ultimii ani, cei mai mulţi scump plătiţi sunt artişti chinezi. Tinerii absolvenţi ai liceelor sau ai institutelor de artă ar trebui să-şi orienteze studiile şi pregătirea practică şi spre China sau India, nu numai spre aproape „depăşitul” Occident. Marile realizări în domeniul artei, în pictură, sculptură, arte decorative, nu pot apărea fără o şcoală foarte temeinică. Iar de preferinţă şcoala ar trebui făcută pe acolo pe unde trece istoria, viitorul.


Actualităţi sau disoluţia statului ?

vineri 26 Mai 2017

Petru Romoşan       

Cine ar mai conduce azi România ? Klaus Iohannis, chiriaşul cam prea scump şi de tot inutil de la Cotroceni ? Tânărul prim-ministru Sorin Grindeanu ? Amândoi par să joace într-un film mut tragi-comic. Nu-i mai bagă nimeni în seamă, cu excepţia celor anume plătiţi să-i bage în seamă. De ceva vreme, cam de când a fost chemat des pe la DNA, prim-ministru pare să fi devenit Dan Andronic, actualul director al Evenimentului zilei. Are şi un prim-consilier, tot un jurnalist, bătrâna vulpe Ion Cristoiu. Dan Andronic propune agenda zilnică a României printr-o reîncălzire cu surprize a tuturor subiectelor tulburi sau nerezolvate (juridic, politic, economic…) din cei zece ani de băsism agravat. Deci adevăratul prim-ministru – vă place sau nu vă place – se arată a fi ziaristul (fostul consultant politic) Dan Andronic. Deşi a fost numit de şase luni la Palatul Victoria, Sorin Grindeanu e şi astăzi uimit de ce i s-a întâmplat.
Dar cine ar fi preşedintele ? Cumva Klaus Iohannis ? Nici pomeneală ! El seamănă cel mult cu un grefier anodin, nesărat al adevăratului preşedinte. O vreme, rolul de preşedinte, cu triluri de dictator, l-a jucat şeful PSD, el lider maximo Liviu Dragnea. A recitat până la intoxicare, până la durerea de cap (a publicului !) „sfântul” program de guvernare al PSD. Românii s-au plictisit mortal şi s-au prins că sublimul program e încă o mare păcăleală din care se vor trezi ca dintr-o beţie cu alcool contrafăcut, cu datorii, mai săraci şi mai trişti. A obosit şi Codrin Ştefănescu să mai facă turul televiziunilor, iar Olguţa Vasilescu nu mai e deloc credibilă în rolul de mamă salvatoare a naţiunii. Preşedinţia României a fost preluată, fără discuţie, de „interesantul” şi „importantul” Mihai Gâdea, care, susţinut de un mic comitet, un fel de cor în care străluceşte tandemul de aur Mugur Ciuvică-Bogdan Chirieac, îi răspunde seară de seară, în oglindă, noului prim-ministru de dimineaţă, Dan Andronic. Milioane de oameni, mai ales de prin satele noastre, îl ascultă cu sufletul la gură şi îl asimilează unui predicator providenţial. Pentru ei, Mihai Gâdea e deja de câţiva ani preşedintele ţării. O fi bine ? O fi rău ? E, oricum, unic.
Care e deci programul de guvernare pe care-l propune bizarul prim-ministru de dimineaţă, Dan Andronic, de la Evenimentul zilei ? Mai întâi a fost adunarea nelegitimă din seara alegerilor din 2009 din casa „mareşalului” Gabriel Oprea. Subiectul se apropie de sfârşit din punct de vedere prim-ministerial-jurnalistic, dar tocşoul s-a mutat în Parlament – parlamentarii sunt doar şi ei nişte ziarişti. La ordinea zilei nu mai e totuşi fraudarea alegerilor din 2009 de către Traian Băsescu şi ceata lui improvizată. Azi avem în program fraudarea arhivei SIPA. Pentru următoarea lună, agenda e gata : ne vom tot ocupa de arhiva SIPA, cea în care a dat iama Monica Macovei, sub bagheta mereu nevăzută a lui Traian Băsescu, dar în care nu e exclus să se fi amestecat şi fel de fel de servicii. Asta de prin 2005 şi/sau 2006. Care va să zică ne afundăm în istorie cu încă vreo patru ani ! Va răspunde cineva pentru folosirea abuzivă a dosarelor din arhiva operativă SIPA ? Vor fi arestaţi Monica Macovei şi Traian Băsescu pentru că au făcut dispărută acea teribilă (pentru lumea de drept mai ales) arhivă ?
Întrebări prea grele. Nu se pot exprima decât prim-ministrul de dimineaţă, Dan Andronic, şi preşedintele de seară, Mihai Gâdea. V-aţi gândit, poate, la instituţiile care trebuie să răspundă. Care instituţii ?!

 


Traian Băsescu ar fi fraudat nişte alegeri

luni 15 Mai 2017

Petru Romoşan       

Presa românească, scrisă şi mai ales vorbită, care de mult nu mai este o presă, a descoperit un nou, un mare subiect de o fierbinte şi stringentă actualitate. Alegerile din 2009 ar fi fost – ptiu, drace ! – fraudate. Ceea ce ştie tot poporul a aflat în sfârşit, după şapte ani lungi, şi presa bordelului politic românesc. Descoperire istorică ! Aceeaşi presă care ne terorizează partinic şi sistemic ne-a băgat în cap, ceas de ceas, seară de seară, că în 2009 Mircea Geoană a câştigat alegerile prezidenţiale în România dar le-a pierdut în străinătate. Urmau nişte calcule foarte savante, tehnice, hărţi şi cifre, ambasadori. Mircea Geoană ar fi pierdut alegerile în străinătate, îndeosebi la Amabasada Română din Paris, de pe strada Saint-Dominique, condusă de pseudointelectualul sfertoortodox de gaşcă, de aşa-zisul diplomat Teodor Baconschi (cei care l-au cunoscut sau citit pe A.E. Baconsky se ruşinează pentru fiul său. Vă amintiţi sceneta penibilă cu „fermecătoarea” Elena Udrea ?). Dezvăluirile epocale ale presei de azi poporul cel cuminte le ştia de atunci şi şi-a văzut mai departe de ale lui, de viaţa lui amărâtă. Să ne amintim de cele 7,4 milioane de români care l-au trimis la plimbare pe fraudator la referendumul din 2012. N-a fost să fie – l-au ţinut în braţe partenerii strategici SUA şi UE, împreună cu arendaşii lor locali.
În 2004, Traian Băsescu anunţase bombastic, cu tupeul păcăliciului care a fost toată viaţa sa de securici (securist + pricolici), că alegerile au fost fraudate. De cine ar fi fost fraudate alegerile în 2004 ? De el însuşi, care le-a şi câştigat până la urmă. Ştia despre ce vorbea. Circulă zvonul în interiorul sistemului că, maladiv, Traian Băsescu îşi exersează prestaţiile publice în oglinda din privata proprie. Se aprostrofează : Banditule ! Escrocule ! Infractorule ! Coruptule ! Fraudatorule ! Şi îşi aplică sieşi lungi discursuri demolatoare. Transferă apoi aceste exerciţii în piaţa publică asupra adversarilor săi. Şi e foarte credibil. Pentru că ştie despre ce vorbeşte. Se cunoaşte foarte bine. În cazul său, ar trebui să se exprime, poate, şi public mai mult psihiatrii…
Sticla televizoarelor, computerele, hârtia a sute de milioane de ziare i-au suportat fără să crâcnească mai bine de zece ani pe Traian Băsescu şi pe Elena Udrea. Ar trebui să reamintim aici vorba de spirit despre fabrica de biciclete din Cugir, biciclete din care, oricum le-ai asambla, tot mitraliere obţii. Aceeaşi Securitate eternă, cea care i-a servit pe Ceauşeşti, oricum a „asamblat” clasa politică pe care a inventat-o, tot Băsescu şi Udrea a obţinut. Asemănarea flagrantă dintre cuplul conducător recent şi cel de dinainte de 1989 echivalează cu o semnătură. Desigur, nu s-ar fi putut obţine toată nenorocirea fără colaborarea veselă şi iresponsabilă, bine remunerată a ziariştilor naţionali, care n-au obosit să scrie şi să vorbească despre cele două specimene. Băsescu a fost decretat personaj carismatic şi animal politic inegalabil. Iar Elena Udrea a depăşit-o în aprecierile jurnaliştilor noştri pe Cleopatra. Fără presă – televiziuni, radiouri, ziare, reviste, site-uri, bloguri… –, Traian Băsescu şi Elena Udrea n-ar fi fost decât personaje precare de pe scenele comunale din Basarabi sau Pleşcoi. Remarca e, de altfel, valabilă pentru întreaga clasă politică „democratică”. Să mai zică unii că nu e importantă media într-un regim oligarhic !
Când va ajunge minunata noastră presă patriotică să investigheze, în sfârşit, fraudarea alegerilor din 2004 ? Chiar şi Adrian Năstase, pentru că şi el este un om al sistemului, a ajuns să creadă că a pierdut acele alegeri. Cel puţin aşa se exprimă public. În ce-l priveşte pe Traian Băsescu, acesta nu ar fi trecut nici examenul de admitere la Şcoala de Marină, asemenea celorlalţi elevi, cinstit, ci contra bani şi o recrutare. Au fost difuzate documente şi mărturii convingătoare pe televiziunea arestatului Dan Voiculescu (arestat de Traian Băsescu !). Sau mai crede cineva că Traian Băsescu a câştigat onest, prin vot, Primăria Bucureştilor în dauna uitatului ţărănist Călin Cătălin Chiriţă ?
Punerea în practică, în viaţă, a multlăudatei democraţii de provenienţă occidentală în ţara noastră, cea de la marginea Uniunii Europene şi a NATO, la răspântia mai multor imperii vii sau moarte, lasă foarte mult de dorit, cum ar veni. Deocamdată, până să aflăm dacă Traian Băsescu a câştigat vreo alegere „democratic” sau a reuşit onest la vreun examen de admitere, n-ar fi mai util pentru românii bătuţi atâţia ani de o soartă „băsistă” ca personajul acesta toxic, poate chiar patologic, să fie trecut odată pentru totdeauna în rezervă ? Recent, ipochimenul ne-a ameninţat că va candida încă o dată, dacă i se invalidează un mandat anterior, la preşedinţia tristei noastre republici. Teama mi-e că, dacă va câştiga pentru a treia oară Palatul Cotroceni, România nu va mai fi populată decât de Ipochimenul însuşi, de vreo nouă Elena Udrea, de ziarişti, de televiziuni, de Securitatea noastră nemuritoare şi de câteva ambasade occidentale care vor da lecţii şi sfaturi cu orice ocazie. Toţi ceilalţi cetăţeni de pe teritoriul ţării, din ce în ce mai puţini apţi de muncă, mulţi bătrâni şi copii neajutoraţi, vor pleca pe alte meleaguri, mai puţin militarizate în civil, mai puţin „binomice”.

 

 


Haos politic total în Franţa

miercuri 10 Mai 2017

Petru Romoşan 

Toate institutele de sondaj franceze, întreprinderi foarte serioase (până mai ieri !), respectabile, cu vechime, l-au dat în ultimele două săptămâni câştigător detaşat pe Emmanuel Macron, 39 de ani, complet necunoscut publicului francez în urmă cu vreo trei ani. Cine le-au putut contrazice ? Mai ales după succesul devastator pe care aceleaşi institute de sondaj le-au repurtat în primul tur. Nimeni niciodată nu a reuşit să dea rezultate atât de exacte pentru nişte alegeri atât de atipice ! Foarte dubios, desigur. Lucru subliniat chiar şi de compromisul în alegerile americane New York Times. Instituţii de sondaj la fel de respectabile din Regatul Unit al Marii Britanii sau SUA s-au înşelat grosolan în ceea ce priveşte Brexit-ul sau alegerile prezidenţiale americane. Sondorii francezi au funcţionat în schimb ceas. Inexplicabil !
François Hollande a candidat în 2012 pe un program împotriva băncilor şi marilor averi. Nu a făcut, bineînţeles, nimic. Ba mai mult, şi l-a adus consilier, secretar general adjunct al administraţiei prezidenţiale, pe bancherul de la Rothschild, Emmanuel Macron. L-a promovat apoi ministru al Economiei. Într-o piesă de teatru bulevardier, Macron şi-a prezentat demisia, şi-a inventat o „mişcare politică” fantomatică (En Marche !) şi a lăsat să se înţeleagă că va candida la preşedinţia Franţei. Desigur, programul său nu a mai putut fi împotriva băncilor, a FMI şi a Băncii Mondiale.
Emmanuel Macron este, de fapt, al treilea „Traian Băsescu” consecutiv pentru Franţa, după Nicolas Sarkozy (centru dreapta) şi François Hollande (stânga socialistă). Nici cei doi preşedinţi anteriori nu au fost nici pe departe la înălţimea cerută de funcţia lor. Unul a fost mai rău, mai penibil decât celălalt. Greu de ales ! Dar acest nou paraşutat, Emmanuel Macron, venit din neantul bancar, din „misterele” finanţei mondiale, poate reprezenta un trist sfârşit, dacă nu chiar apocalipsa pentru marea democraţie franceză. Spaima de catastrofa întruchipată de eventuala victorie a Frontului Naţional prin Marine Le Pen nu întunecă totuşi mintea tuturor observatorilor. Cum este văzut al treilea preşedinte impus de stăpânii banilor ?
În locul speculaţiilor noastre, e preferabil să dăm cuvântul unui veritabil expert, Charles Gave, antreprenor şi economist francez, practician de decenii al finanţei globalizate în marile capitale ale lumii financiare, consilier al marilor gestionari de fonduri (din interviul de pe RealVisionTV, citat de site-ul Zerohedge). Charles Gave destructurează pentru noi „holograma” Emmanuel Macron : „Macron e un uriaş costum gol. Asta e el. […] A fost la şcolile adecvate. Şi îţi dă sentimentul că individul n-a avut o idee originală în viaţa lui. A fost mereu un student bun. În plus, există o suspiciune serioasă că ar fi un soi de golem creat de Hollande şi ai lui. Aşa că, din moment ce ştiau că or să piardă alegerile, au creat un personaj într-o hologramă care avea să candideze pentru ei, ajutându-i să nu piardă puterea. Astfel, până la un punct, sistemul politic din Franţa a fost capturat de ceea ce am putea numi clasa „tehnocrată”. Iar dacă tehnocraţii erau de stânga sau de dreapta n-avea nici o importanţă. Şi clasa asta tehnocrată îl prezintă pe Macron ca pe un ins cu desăvârşire nou. Doar că el nu e nou deloc. Indivizii ăştia au fost la putere în ultimii 50 de ani, pentru numele lui Dumnezeu ! Aşa că acum nu se întâmplă nimic special.”

continuare »


Franţa o rupe dramatic cu trecutul

marți 2 Mai 2017

Petru Romoşan       

Indiferent de rezultatul de duminica viitoare, 7 mai 2017, după votul din turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, Franţa nu va mai fi, probabil, niciodată ce a fost. Miza alegerilor din Franţa – atât cele prezidenţiale, cât şi cele parlamentare care vor urma, tot în două tururi, în luna iunie – e enormă şi depăşeşte chiar miza alegerii revoluţionare a lui François Mitterrand şi a socialiştilor din 1981. Cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru turul doi, Marine Le Pen (Frontul Naţional) şi fostul ministru al lui François Hollande, Emmanuel Macron (En Marche !), reprezintă fiecare cel mai bine una dintre marile tendinţe care se confruntă azi în lumea occidentală. Marine Le Pen încarnează întoarcerea cu hurducături mari la statul-naţiune, protecţionismul economic rezonabil, revenirea la franc, preferinţa naţională. Emmanuel Macron reprezintă, dimpotrivă, abandonarea definitivă a statului-naţiune în favoarea pieţei globale, a liberului schimb fără limite, având la capăt instalarea guvernului mondial.
Regatul Unit al Marii Britanii a votat Brexit-ul şi a ales deci întoarcerea la statul-naţiune. De fapt, întoarcerea la Imperiul Britanic, la Commonwealth, la salvarea Perfidului Albion din ghearele teribile ale vulturului german, care a luat în stăpânire economică toată Europa, inclusiv ţările mari şi puternice, ca Anglia sau Franţa, pe lângă ţările din sudul şi din estul Europei. Europa Federală, sfântă şi germanică, pare a fi o etapă intermediară acceptată de finanţa mondială dominantă în drumul spre o viitoare democraţie mondială, spre satul global condus de câţiva iluminaţi care deţin toţi banii. O „democraţie” mondială (o oligarhie foarte severă, în fapt) care va pune în acord puterea politică şi piaţa deja globalizată. Pentru că acesta pare a fi unul dintre motivele crizei morale generale de azi : faptul că avem o piaţă globală, cu bănci „too big to fail”, cu multinaţionale mai puternice decât statele, cu fonduri de investiţii colosale, dar avem încă guverne naţionale, frontiere şi colectivităţi ataşate de identitatea şi de trecutul lor.
Şi totuşi, pentru ca istoria recentă să fie coerentă, o istorie cât de cât raţională, pe care s-o putem povesti nepoţilor noştri, după Brexit şi după alegerea surprinzătoare a pitorescului miliardar Donald Trump în SUA, în Franţa ar trebui să câştige alegerile prezidenţiale naţionaliştii protecţionişti şi eroina lor, Marine Le Pen. Astfel, cele trei mari democraţii istorice şi singurele ţări în care există o istorie democratică de cel puţin 200 de ani s-ar pune într-un acord funcţional. Iar acordul ar spune că drumul aventuros spre o democraţie mondială, spre satul global, trebuie oprit şi că e mai bine, cel puţin pentru încă vreo sută de ani, să ne întoarcem la statele-naţiune. Pentru că democraţia nu poate exista decât în interiorul unui stat şi pentru că democraţia e apanajul exclusiv al unei naţiuni. Se va întâmpla asta ?
Toate sondajele îl dau câştigător pe Emmanuel Macron, reprezentantul „mondializării fericite”, al băncilor mari, începând cu banca Rothschild, unde a şi lucrat direct, al multinaţionalelor şi al fondurilor de investiţii care nu mai cunosc frontiere. Toţi politicienii importanţi, începând chiar cu conservatorul perdant François Fillon, au chemat şi cheamă zilnic la vot în favoarea lui Macron. Susţinerile de care se bucură deocamdată Marine Le Pen, şi mai sunt doar câteva zile până la vot, sunt puţine. Marine Le Pen va fi, foarte probabil, votată, pe lângă alegătorii săi indefectibili – o lume tânără şi săracă, dar şi lumea diversă afectată de globalizare, jumătatea de est a Franţei, cu nordul industrial văduvit şi sudul abandonat de marile întreprinderi –, şi de alegătorii lui Nicolas Dupont-Aignan, suveranist, cu care a semnat deja o înţelegere, plus, foarte probabil, de cei ai lui François Asselineau, cel mai robust teoretic antieuropean, şi ai lui Jean Lassalle, reprezentantul „ruralităţii”. Ceea ce înseamnă cam 30 % din voturile primului tur de scrutin. Dar nici Emmanuel Macron nu se poate baza deocamdată serios pe mai mult : voturile sale din primul tur şi integralitatea voturilor pentru socialistul Benoît Hamon fac tot cam 30 %. Nimeni nu ştie cum se vor împărţi voturile din primul tur acordate lui François Fillon (cca 20 %), catolici şi burghezi în vârstă şi înstăriţi, şi Jean-Luc Mélenchon (tot vreo 20 %), lumea tânără cu studii, săracă şi prerevoluţionară care a votat decis la extrema stângă, dar sunt acolo şi cadre, şi administraţie medie, ca şi câţiva intelectuali de vârf. Deşi François Fillon şi-a chemat alegătorii să voteze Macron (jumătate din susţinătorii săi prezenţi au părăsit imediat încăperea), iar Jean-Luc Mélenchon nu a dat nici un consemn de vot, dar a declarat că el nu votează în nici un caz cu Frontul Naţional. Ceea ce înseamnă că votul alb şi absenteismul vor fi actori majori în această rundă. Mulţi analişti politici insistă în această direcţie, zilele libere ale podului din 8 mai îşi vor aduce şi ele contribuţia. Orice motiv pentru a nu vota de data asta e binevenit. Iar absenteismul pare să-i folosească lui Marine Le Pen…
Oricare dintre cei doi candidaţi va câştiga, este mai mult decât probabil că începând de săptămâna viitoare Franţa va intra într-o instabilitate de durată. Ori va declanşa destrămarea Uniunii Europene începând cu Zona Euro, dacă va câştiga Marine Le Pen, ori va renunţa la suveranitatea ei naţională, ceea ce Marea Britanie nu a acceptat. Pentru că miza fundamentală a acestor alegeri e chiar aceasta : suveranitatea naţională. Ca şi în Statele Unite după alegerea lui Donald Trump, oricine va câştiga nu va fi recunoscut şi de partea adversă. Nici unul dintre cele două partide istorice, Partidul Socialist şi Les Républicains (dreapta conservatoare), nu e probabil să mai câştige la legislative o majoritate stabilă. În funcţie de cum se vor poziţiona la vot în turul doi, pentru frontista Le Pen sau pentru socialistul globalist Macron, Les Républicains au toate şansele să se spargă în două. Partidul Socialist pare deja aruncat în aer de candidatura lui Emmanuel Macron. În viitorul Parlament vor intra masiv atât „frontiştii” lui Marine Le Pen, cât şi „extremiştii de stânga” ai lui Mélenchon. Marea ruptură de trecutul stabil, previzibil şi confortabil, dar epuizat e deja asigurată.