Marele subiect interzis

luni 28 Aug 2017

Petru Romoşan       

Propaganda poate face minuni. Despre Ceauşescu şi despre Elena sa sinistră, Odiosul şi Sinistra, s-a scris cât în lună şi în stele, mai ales începând din 1971, după Tezele din iulie, la întoarcerea din Coreea de Nord. S-a ajuns la „Dunărea gândirii”, „Geniul Carpaţilor”, „Marele Conducător” etc. Sociologii şi ziariştii, agitatori înveteraţi, se întreceau în fabricarea unei realităţi alternative în vreme ce poporul suferea cumplit. S-a scris şi s-a vorbit astfel despre Ceauşeşti şi despre regimul lor până aproape în ziua în care au fost împuşcaţi, de Crăciun, la Târgovişte. Deşi modernizaţi, liftaţi, „democratizaţi”, călătoriţi şi bursieri, propagandiştii de azi fac cam acelaşi lucru, ba uneori sunt chiar mai perverşi decât cei de ieri. Destui sunt aceiaşi. Temele pe care mint, le înfloresc, le mistifică sunt multe, mai ales cele mai grave, cele mai importante. Dar subiectul despre care se tace cel mai gros e catastrofalul subiect al migraţiei.
România este pusă de Eurostat, alături de alte câteva ţări din Estul Europei (Bulgaria, Croaţia, Lituania şi Letonia) pe o hartă a surselor migraţiei contemporane. Cu nimic diferită de Siria, aflată în război, sau de Africa şi Orientul Apropiat sau Mijlociu. Desigur, despre cei între 3 şi 5 milioane de români plecaţi mai ales în Spania, Italia, Marea Britanie dar şi în restul globului se scrie, se dau statistici ONU şi europene etc. Cel mai frecvent sunt date cifrele de valută trimisă în ţară, din care încă se mai plătesc pensii speciale, parlamentari numeroşi, o clasă conducătoare viermănoasă, mizerabilă, bani cu care se mai aprinde lumina, se mai mişcă trenurile şi mai zboară avioanele TAROM-ului, care, iată, se apropie de faliment. Şi care sunt cifrele ? Mai întâi banii : după Ziarul financiar, „din 2006 până în 2015, românii din străinătate au trimis acasă peste 52 de miliarde de euro, cu mult peste nivelul investiţiilor străine din aceeaşi perioadă (de circa 41 de miliarde de euro în ultimii zece ani)”. Vă amintiţi câte tone de hârtie au fost înnegrite cu investiţiile străine şi cât de mult s-a tăcut despre banii trimişi acasă de români ? Avem, tot în Ziarul financiar, şi comentariul sinistru-comic al sociologului Sandu, mare profesor : „Este firesc să ne aşteptăm la o scădere a volumului remitenţelor odată cu creşterea vârstei medii a diasporei româneşti în străinătate. Cu cât românii emigranţi stau mai mult acolo, cu atât vor veni mai puţini bani în ţară.” Vechiul sociolog Dumitru Sandu, profesorul multor propagandişti de azi, vorbeşte „ştiinţific” de marea tragedie românească în curs. Cam ca Elena şi Nicolae Ceauşescu pe vremuri despre alimentaţia ştiinţifică. Tot la categoria cifrelor dezastrului românesc în curs avem estimări foarte diferite în legătură cu numărul celor plecaţi, în funcţie de surse. Surse străine, pentru că sursele autorizate româneşti lipsesc cu desăvârşire. Se tace gros, se tace vinovat. Un studiu mai recent al ONU dă cifra de 3,4 milioane de români plecaţi după 1989. În fiecare an pleacă din ţară un oraş mediu, pentru anul în curs se estimează 85 000 de plecări. Anul trecut ar fi plecat vreo 200 000. Cifrele trebuie luate cu toată precauţia – Institutul Naţional de Statistică nu ne ajută deloc, se ocupă şi el de propagandă sau tace în păpuşoi. S-a văzut şi la ultimul recensământ şi la alegerile succesive din ultimii ani. Rămâne faptul teribil că suntem comparaţi cu Siria, deşi în România nu se înfruntă încă armat marile puteri, nu avem triburi care se urăsc de moarte de generaţii, nu suntem şiiţi şi sunniţi, şi nu avem nici ISIS. Decât dacă nu cumva locul ISIS e ţinut de instutiţii care ar trebui să lucreze pentru interesul României.

continuare »


Lucifer şi Lucia Ferescu
sub steaua dimineţii

marți 22 Aug 2017

Vladimir Bulat

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835 și se încheie tot într-o zi de iulie a anului 2060.
Să recitim pasajele din acest pseudoroman : „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toţi și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorţise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos” (pag. 17) ;
Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă” (pag. 314).
Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă jr. și-a scris, am putea spune, romanul vieții ; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

continuare »


Instantanee din bizarul război în curs

luni 21 Aug 2017

 Petru Romoşan       

Îşi va termina Donald Trump mandatul de preşedinte la Casa Albă ? Întrebarea se pune foarte serios după eliminarea strategului său principal, Steve Bannon, un conservator autentic din familia lui Viktor Orbán sau Jarosłav Kaczyński, politicieni mai proape de noi geografic. Miliardarul Trump, cum îl numesc în continuare democraţii în America, redevine ce a fost dintotdeauna, un reuşit om de afaceri, iar sistemul dominat de „neoliberalismul progresist” şi penetrat de neoconservatori îl recuperează, mai ales prin fiica sa, Ivanka Trump, şi prin ginerele său, Jared Kushner. Trump a declarat că el este propriul său strateg. Criticii săi de dreapta susţin, dimpotrivă, că prin ieşirea din joc a lui Steve Bannon a plecat păpuşarul şi a rămas doar marioneta. Să ne reamintim că Steve Bannon a condus echipa lui Trump în ultimele trei luni de campanie şi că el e considerat principalul artizan al victoriei finale a acestuia pentru Casa Albă. CNN, New York Times, Washington Post, ca şi Partidul Democrat explodează de bucurie în urma plecării lui Bannon de la Casa Albă. Au reuşit să-şi elimine principalul adversar.
O asemănare puţin remarcată e cea dintre noul preşedinte american, Donald Trump, şi noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, care s-au şi întâlnit de 14 Iulie pe Champs-Élysées, la Paris, cu ocazia defilării de Ziua Franţei. Amândoi reprezintă triumful guvernanţei asupra guvernării. Amândoi au câştigat alegerile şi urmează să-şi conducă ţările ca nişte şefi de întreprindere. Franţa a devenit un fel de Renault pentru Macron, iar SUA un fel de General Motors pentru Trump. O fi bine ? O fi rău ? Democraţia e, oricum, în grea suferinţă atât în SUA, cât şi în Franţa, aşa cum o afirmă majoritatea analiştilor serioşi. În SUA, cele două partide, republicanii şi democraţii, au rămas încă intacte, dar în Franţa, atât socialiştii, cât şi conservatorii din Les Républicains au fost pulverizaţi. Noul partid La République en marche, al preşedintelui Emmanuel Macron, ultramajoritar în Parlament, seamănă uluitor cu mai puţin reuşitul USR din România. Cele două partide or fi având aceiaşi părinţi ?
La noi, „Puiul” Securităţii, Puiu Popoviciu (ginerele tovarăşului Ion Dincă), ne face cu mâna goodbye de la Londra. Tot aşa cum Sebastian Ghiţă ne-a spus pe sârbeşte (pe ruseşte ?) la revedere de la Belgrad. Dar lui Traian Băsescu, groparul flotei româneşti şi apoi al întregii Românii, nu-i pasă. Deşi „toţi oamenii fostului preşedinte” sunt arestaţi, anchetaţi, nişte infractori de anvergură, el continuă să presteze ca deontolog pe nişte televiziuni care amintesc tot mai mult de faimoasele vespasiene de la Roma, locul unde cetăţenii se uşurau în grup şi stăteau de vorbă, nişte talk-show-uri antice, ce mai ! E de adăugat totuşi că multe afaceri din epoca Băsescu (ANRP, Microsoft, EADS, Ministerul Transporturilor, Ministerul Dezvoltării şi Turismului…) nu au fost nici pe departe clarificate de DNA şi de SRI.
Populiştii, „reacţionarii”, „regresivii”, naţionaliştii – Viktor Orbán şi FIDESZ în Ungaria, Kaczyński şi dreapta conservatoare în Polonia, Brexit-ul în inima fostului Imperiu Britanic, victoria lui Donald Trump în America, Modi în India, Erdogan în Turcia, Putin în Rusia – au câştigat câteva bătălii, dar sistemul mondial de putere e în continuare controlat de „neoliberalii progresişti”, care reprezintă interesele băncilor, fondurilor de investiţii, multinaţionalelor, celor 1 %. Paradoxal, li se asociază celor 1 % şi feministele, activiştii LGBT, Open Society a lui Soros, ONG-urile care susţin drepturile minorităţilor şi pe migranţi. Preluarea puterii politice nu înseamnă deocamdată controlul asupra puterii economice. Naţionalismul declarativ nu e încă naţionalismul economic sau financiar şi nici protecţionismul pe care le revendică naţiunile, cei 99 %. Războiul dintre marile entităţi economice, Finanţa mondială şi statele-naţiuni e în curs, iar învingătorul e încă necunoscut.

 


Despre sfârşitul democraţiilor occidentale

luni 14 Aug 2017

Petru Romoşan

Brexit-ul, întronarea lui Donald Trump şi incalificabilele alegeri prezidenţiale şi parlamentare din Franţa, cu propulsarea tânărului anonim Emmanuel Macron pe post de preşedinte şi a unei mişcări fabricate în câteva luni pe post de partid, au schimbat, probabil ireversibil, faţa democraţiei în chiar nucleul civilizaţiei occidentale. Pentru că, dacă vorbim de democraţie în ultimii 200 de ani, nu ne putem referi decât la Anglia, SUA şi Franţa, şi nu la Italia lui Mussolini, la Spania lui Franco, la Germania lui Hitler sau la Rusia lui Lenin şi Stalin. În Marea Britanie şi în SUA am asistat la o victorie a populismului împotriva „neoliberalismului progresist” (Barack Obama, Hillary Clinton, laburiştii şi conservatorii britanici deopotrivă, François Hollande…). În Franţa a fost o victorie a capitalului, a băncilor împotriva marii naţiuni franceze, unde a fost ales un om care-i reprezintă mai degrabă pe Rothschild, Soros, Goldman-Sachs, plus echivalenţii lor francezi, decât pe fermieri, profesori, muncitori, ingineri şi, în general, pe toţi francezii cu bască şi baghetă.
În România, succesul PSD-ului lui Liviu Dragnea, Olguţa Vasilescu, Codrin Ştefănescu (ventrilocul lui Adrian Năstase) a fost tot o victorie a populismului, dar unul de tip neocomunist, împotriva dreptei bancherizate, cămătărizate, globaliste şi total controlată de noua-vechea Securitate. Dar, după ce şi-a dat jos propriul prim-ministru, Sorin Grindeanu, prin moţiune de cenzură pentru că ar fi fost preluat complet de securismul de dreapta, şi după ce a scos naiv la suprafaţă pensiile speciale cu care se autogratifică nelegitim Sistemul, PSD-ul pare că se apropie de pierderea guvernării. Cele vreo 3 milioane de voturi socotite în contul PSD-ului nu-i dădeau în nici un caz dreptul lui Liviu Dragnea să terorizeze întreaga populaţie cu sublimul lui program de guvernare, seară de seară, pe Antena 3 sau România TV, oficine de propagandă docile ale mult prea celebrilor Dan Voiculescu şi Sebastian Ghiţă. Ar fi fost poate mai corect din partea lui Liviu Dragnea să vorbească despre ferma de porci a fiului său, despre Tel Drum, despre Crescent-ul lui Dan Voiculescu sau despre Asesoft-ul lui Sebastian Ghiţă, ambele conectate direct la inima Sistemului. La nici un an de la alegeri, PSD a renunţat cu totul la programul lui de guvernare pe seama căruia a făcut atâta tărăboi.
Despre populism, neoliberalism, declinul democraţiei, migraţii, decăderea politicului şi despre multe altele – desigur, fără trimitere la Liviu Dragnea şi la PSD –, am citit cu profit şi în volumul Die grosse Regression, apărut mai întâi la Suhrkamp (Berlin, 2017 – editor Heinrich Geiselberger) şi tradus apoi în mai multe ţări occidentale, în franceză sub titlul L’Âge de la Régression. Pourqouoi nous vivons un tournant historique (Premier Parallèle). Autorii sunt intelectuali din toate orizonturile – sociologi, istorici, economişti, scriitori, politologi –, cei mai mulţi dintre ei oameni tineri care predau în marile universităţi. Vom traduce în continuare câteva pasaje pentru a transmite fidel gândirea lor.
Nancy Fraser (n. 1947, SUA – „Neoliberalism progresist contra populism reacţionar”) : „Victoria lui Trump nu oglindeşte doar un sentiment de revoltă împotriva Finanţei globale. Alegătorii săi nu au respins neoliberalismul pur şi simplu, ci neoliberalismul progresist. Ar putea să pară un oximoron, dar avem aici o aliniere politică reală şi perversă, care constituie cheia înţelegerii alegerilor prezidenţiale americane şi, poate, a altor evoluţii în curs aiurea. În forma sa americană, neoliberalismul progresist reprezintă o alianţă a principalelor noi mişcări sociale (feminism, antirasism, multiculturalism, apărarea drepturilor LGBT) şi a unor sectoare de vârf cu maximă valoare adăugată din Finanţe şi din servicii (Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood). Această alianţă este efectiv aceea a forţelor progresiste şi a forţelor capitalismului elitar, este vorba mai ales despre financiarizare.”

continuare »


Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara sau pensii speciale ?

luni 7 Aug 2017

Petru Romoşan       

Subiectul pensiilor speciale e unul cu adevărat delicat. Tratat cum e acum de PSD-Dragnea-Olguţa Vasilescu şi de preşedintele Iohannis (susţinut de instituţiile de forţă, cărora le datorează aproape totul), adică politicianist, cu scopul nemărturisit de a trece în rezervă nişte generali din serviciile speciale fabricaţi pe bandă rulantă de aventurierul Băsescu (omul lor !), subiectul s-a extins violent împotriva mai ales a magistraţilor, a ofiţerilor din Securitate şi din Armată, principalii beneficiari ai aşa-ziselor pensii speciale. Actuala conducere a PSD şi preşedintele Iohannis nu pot fi bănuiţi în nici un fel de subtilitate sau de dotări intelectuale speciale. Ei sunt doar la fel ca majoritatea părinţilor şi bunicilor lor care obţin azi pensii speciale.
În acest moment al istoriei, în România avem trei popoare româneşti. Primul, cel mai activ, cel mai curajos, e peste graniţă. Vreo 4,5 spre 5 milioane de oameni plecaţi recent. Al doilea popor e cel al pensiilor şi veniturilor speciale. De câte ori nu şi-au mărit cu tupeu parlamentarii veniturile fără să-i cenzureze cineva ? Şi sunt de multă vreme atât de numeroşi ! O adunătură în care domină cei bine hrăniţi, interlopii, infractorii pur şi simplu, şi care acoperă întreg teritoriul naţional. Al treilea popor român e compus din toţi ceilalţi, cei cu pensii şi cu venituri mici.
La începutul anilor ’90 era foarte trendy să susţii punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Era vorba despre lustraţie. Mai ales intelectualii din vestul ţării îşi construiseră un argument de moralitate, de respectabilitate din susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Unde ne găsim astăzi, după 27 de ani ? PSD confirmă şi reconfirmă integralitatea pensiilor speciale ale multor „tovarăşi” care poate ar fi meritat să fie lustraţi, să li se aplice punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.
Spuneam că subiectul e cu adevărat delicat. E foarte uşor să te bagi cu cizmele în drepturile foştilor ofiţeri din serviciile secrete. Unii dintre ei chiar au servit statul român, au riscat mai mult decât o mulţime de generali din armată, priviţi azi cu mai multă îngăduinţă, care s-au luptat ani de-a rândul cu construcţiile şi cu culesul porumbului sau al merelor şi strugurilor. Şi am avut o armată foarte numeroasă într-o lungă perioadă de pace, datorată echilibrului nuclear. Pe de altă parte, e destul de greu de înţeles de ce azi procurorii sunt asimilaţi cu judecătorii şi devin astfel magistraţi, când, de fapt, ar trebui asimilaţi cu poliţiştii, adică ofiţeri ai statului român. Cu drepturile lor integrale, bineînţeles. Pălmaşii din Ministerul de Interne, cei care au rămas cel mai aproape de poporul din care provin, sunt, fără îndoială, cei mai nedreptăţiţi. Cât despre profesori, învăţători, doctori şi asistente, salariile lor sunt extrem de mici, mai ales dacă le comparăm cu pensiile speciale.
România este azi o oligarhie gerontocratică, cu o falsă glazură democratică, cerută expres de UE şi de SUA. Cum ziceam, pe lângă poporul român cu pensii speciale, avem şi poporul român cu pensii mici. Cei cu pensii speciale îşi pot asigura hrană, îngrijiri, medicamente scumpe, iar cei cu pensii mici vor pleca la Domnul inevitabil mai repede. Mai rămân să emigreze încă vreo 4 milioane înspre Vestul Europei şi înspre continentul nord-american ca să ne atingem în sfârşit marele ideal : poporul român din exterior va plăti integral pensiile speciale ale poporului român din interior. Vorbim doar de cei privilegiaţi, de cei cu pensii şi cu venituri speciale, pentru că majoritatea celorlalţi, poporul român cu pensii mici, cu salarii de mizerie, vor fi plecat de mult spre loc luminat, loc cu verdeaţă, unde nu e durere, nici întristare, nici suspin.
Ce ne lipseşte este o filosofie coerentă a felului în care putem să trăim împreună, în societate, în comunitate, în statul român pe care îl mai avem. Aceasta putea fi reconcilierea naţională pe care cei cu pensii speciale nu au vrut-o şi pentru că foarte mulţi dintre ei ar fi rămas fără zisele pensii speciale. O asemenea filosofie nu o putem aştepta nici de la Parlament, nici de la guvern, nici de la partide şi nici de la servicii. Cei mai mulţi dintre oamenii care populează aceste instituţii sunt rezultatul evident al unei contraselecţii. De ce ar avea nevoie un pensionar român de o pensie de patru până la zece ori mai mare decât aceea a altui pensionar român ? Ce se plăteşte, de fapt, prin aceste pensii speciale ? Crime ? Servicii inavuabile în avantajul Sistemului ? Obedienţă, complicitate, iresponsabilitate agravată, laşitate ? Dacă vrem să înţelegem ce este misteriosul Sistem, e suficient să ne uităm la cine încasează pensii speciale. Ei sunt Sistemul ! Sistemul de după 1947, perpetuat în 27 de ani de tranziţie. Nici boierii de altădată nu aveau asemenea rente cash. E limpede că nouă, românilor, ne lipseşte cu totul o filosofie a trăitului împreună.