Alegerile din Germania. Ce se va alege de Europa

luni 25 Sep 2017

Petru Romoşan       

Alegerile din Germania din 24 septembrie 2017 sunt decisive pentru ordinea sau dezordinea mondială care va urma. O majoritate solidă, stabilă în jurul Angelei Merkel (CDU), cu acelaşi ministru de Finanţe, Wolfgang Schäuble, care împlineşte 75 de ani, îi va da Germaniei echilibrul necesar pentru a câştiga războiul economic nedeclarat dar în curs cu SUA şi Marea Britanie. Alegerile din Franţa, SUA şi, înaintea lor, referendumul care a adus Brexit-ul au pus politic la pământ cele trei mari puteri occidentale tradiţionale.
Donald Trump nu reuşeşte să devină cu adevărat preşedintele SUA. Partidul Democrat al lui Hillary Clinton, neoconservatorii, neoliberalii, inclusiv cei din Partidul Republican, pe care Trump, de fapt, îl reprezintă prea puţin, Wall Street-ul, media mainstream, Hollywood-ul îl împiedică să-şi pună în practică programul promis în campania electorală : „America First”, protecţionism, zidul cu Mexicul, revigorarea industriilor în interiorul frontierelor, un nou sistem de sănătate în locul lui Obamacare, tăierea taxelor şi simplificarea birocraţiei, punerea la plată a aliaţilor pentru costurile NATO etc. America e deci încurcată în propriul „război” intern şi nu este capabilă deocamdată de reacţii internaţionale substanţiale. Marea Britanie încearcă pe toate căile atenuarea efectelor economice dezastruoase ale Brexit-ului. Atât fostul premier laburist Tony Blair, cât şi actualul premier conservator, Theresa May, caută soluţii pentru un Brexit light – dacă nu pentru abandonarea pur şi simplu a acestei calamităţi pentru UK, atunci măcar înlocuirea ei cu o versiune asociativă cu UE. Theresa May a propus deja partidului său prelungirea perioadei de tranziţie cu încă doi ani (după 2019). În Franţa, după ce capitalul naţional şi internaţional, mână în mână cu „l’État profond” (Deep State) şi cu ajutorul presei înjugate (de la Le Monde şi Le Figaro până la Le Canard enchaîné, care s-a „ocupat” tenace de François Fillon), au făcut praf cele două mari partide istorice, de dreapta (Les Républicains) şi de stânga (Partidul Socialist), şi au adus la putere un preşedinte improbabil („poupée gonflable du capital” – Michel Onfray dixit) şi un partid fantomatic (La République en marche), compus din amatori de genul Nicuşor Dan şi USR, se încearcă şi reinventarea unei opoziţii de paie, conduse de o paiaţă politică, ultrastângistul demagog Jean-Luc Mélenchon.
Dar ce importanţă au pentru România aceste schimbări politice din câteva mari democraţii ? Dacă Germania va reuşi să aibă o conducere politică puternică şi stabilă, marele amor al serviciilor noastre, al SRI mai ales (dar, de fapt, toate serviciile fac unul singur, noua Securitate), cu CIA sau bătăile pe umăr ale lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis vor cam fi date uitării. În Parlamentul României încă nu s-a votat cumpărarea de armament şi de tehnică militară din SUA. Germania, urmată disciplinat de Franţa, va reface la lumina zilei înţelegerile parţial subterane de azi cu Rusia şi China, iar puterile insulare, maritime (SUA, Marea Britanie şi Japonia) vor fi din ce în ce mai izolate economic. România va fi obligată să integreze fără rezerve noua ordine imperială europeană germană. În schimb, dacă în Germania, după alegerile din septembrie 2017, va exista o atomizare a votului, un Parlament pestriţ, cu multe partide mici, şi o majoritate slabă, iar marea coaliţie va fi refuzată de SPD, criza politică actuală din SUA, UK şi Franţa se va întinde şi în Germania, în toată Europa, şi deci şi în România. Iar o criză politică de amploare anunţă întotdeauna o criză economică pe măsură. Iată de ce merită să stăm, începând din seara zilei de 24 septembrie, câteva săptămâni (formarea unui nou guvern în Germania e un proces laborios) cu ochii pe situaţia politică de la Berlin, pe Germania, care este centrul, inima şi motorul noului imperiu european.
Marele răzbel de astăzi de la Bucureşti, dus de câţiva oligarhi (Voiculescu, Ghiţă, Băsescu, Năstase, Ponta…) prin televiziunile şi presa lor, cu Sistemul, cu Securitatea, cu Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, sau dus de Sistem, media şi acoperiţii lui cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (alţi oligarhi) şi PSD-ul, îşi poate arăta lipsa de relevanţă în doar câteva săptămâni. „Bătăuşii” băştinaşi pot fi chemaţi brutal la ordine fie de partenerul american, fie de Bruxelles, de fapt, de Berlin, în funcţie de rezultatele alegerilor din Germania şi de evoluţia politică globală ulterioară.


Dictatură sub acoperire ?

luni 18 Sep 2017

Petru Romoşan       

Toţi cei care scriu la gazetă măcar o dată pe săptămână, comentând actualitatea internă şi internaţională, ar trebui să se lase de scris şi să acorde cu pompă interviuri „interesante”, marcaţi de importanţa momentului, interviuri pentru Deutsche Welle, Radio France Internationale, Europa FM, Digi TV şi oricui le mai vrea, mai ales marilor agenţii de presă străine, dacă e posibil, aşa cum a făcut săptămâna trecută Andrei Pleşu. Idolul aproape pierdut al tuturor domnişoarelor cu pretenţii intelectuale din cartierele Dorobanţi, Primăverii, Capitale, Andrei Pleşu, are dreptate. Actualitatea merită ignorată, iar cei capabili de-o oarecare performanţă ar trebui să se întoarcă la masa lor de scriitor, acolo unde se coc capodoperele gen Despre îngeri.
Poate cineva să conteste evidenţa că democraţia românească seamănă din ce în ce mai mult cu un balamuc general ? Deşi nu aparţinem spaţiului geografic balcanic, suntem din ce în ce mai balcanici. Ne-am balcanizat ireversibil : Antena 3 atacă Realitatea TV, Realitatea TV atacă la baionetă PSD, s-a întrerupt orice dialog între „neocomuniştii corupţi” (PSD + ALDE) şi „neosecuriştii justiţiari” (PNL „securizat” cu PDL, PMP-ul lui Băsescu luptă împotriva statului mafiot, fabricat tot de Băsescu, USR-ul scos hocus-pocus din pălăria Binomului…, Mirel Palada îi dă un pumn lui Mihai Goţiu şi-l trage de păr într-un studio TV…). Şi, pentru că veni vorba de Binom – încă o zicere reuşită a lui Ion Cristoiu pe urmele fostului său confrate într-ale poreclelor şi etichetelor de duh Corneliu Vadim Tudor -, ar trebui să observăm că fostul ziarist utecist ne-a mai aplicat o păcăleală. Care Binom, tovarăşe Cristoiu ? Care Trinom, tovarăşi ziarişti ? Avem un Monom de toată frumuseţea ! Un Monom sau un Moloh ? O dictatură militară făcută în civil, sub acoperire adică, chiar sub dublă acoperire (pentru că şi civilii au acoperiţii lor) : dacă DNA e doar o unitate sub acoperire a SRI, mai avem noi vreun Binom ? Câţi dintre procurorii colegi la DNA cu Negulescu-Portocală sau cu Emilian Eva sunt ofiţeri sub acoperire ? Sute ? Cine e şeful lor ? Balamucul nostru general (falimentul nostru) mai poate fi asimilat cu o democraţie consolidată într-o economie funcţională ?
Democraţia s-a practicat cu adevărat, mai mult sau mai puţin, în ultimii 200 de ani, în Anglia, Franţa şi SUA. În ultimii 70 de ani, după cel de-al doilea război mondial, SUA au pretins că sunt tata şi mama democraţiei, mai ceva ca Atena lui Pericle. Cele trei ţări sunt toate foste sau actuale imperii şi sunt obligate să practice „sportul democratic” pentru a-şi împărţi echitabil ce au luat de la alţii. Altfel, cetăţenii acestor democraţii şi-ar sparge capul între ei destul de violent.
Şi în România recentă, mai ales în ultimii 10-15 ani, s-a făcut multă gargară democratică, întotdeauna în inflexibila limbă a corectitudinii politice, impusă apăsat de centrele imperiale. Dar democraţia noastră băştinaşă e o fata morgana, o nălucă bună pentru un biet popor agresat, înjosit şi iluzionat. E foarte bună democraţia fără doar şi poate, numai că democraţia lui Churchill („Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”) e un mare lux. Pe care nu şi-l poate permite chiar oricine. Democraţia se practică, ziceam, numai la centrul imperiilor, pentru cetăţenii de primă clasă deci, e cea mai bună metodă pentru „centrali” de a-şi împărţi prada adusă din războaie de cucerire, din coloniile stoarse la sânge, din exploatarea pe care o practică băncile şi multinaţionalele în afara centrului. Recent, miniştrii de Finanţe ai Franţei, Germaniei, Spaniei şi Italiei, dar şi ministrul de Finanţe al României au semnat o propunere de impozitare pe cifra de afaceri a multinaţionalelor americane din IT, GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple. În colonii, luxul democraţiei e inaccesibil, dar tocmai de aceea trebuie făcut continuu un mare tărăboi în jurul minunăţiilor pe care le poate aduce zisa democraţie. Trebuie să te înclini în faţa rezultatelor splendide ale democraţiei mai ceva decât în faţa Bisericii Catolice de pe vremea Inchiziţiei. Şi, bineînţeles, e admisă o singură limbă – nu e vorba despre latină, ci despre perfect normata limbă de lemn a corectitudinii politice.
Impresia multora e că Andrei Pleşu – deşi o asemenea presupunere îl poate opări – s-a lăsat de gazetăria curentă de greaţă, dar şi de frică. A mai păţit-o cândva cu „Meditaţia transcendentală”. Momentul actual repetă în regim democratic ultimii ani ai lui Ceauşescu, anii ’80-’89, mai răi de la un revelion la altul, când te puteai aştepta la orice : un dosar, o anchetă poliţienească din senin, o eliminare din peisaj. Mai bine, deci, ne retragem în simpaticul nostru turn de fildeş, pe care-l cunoaştem atât de bine, sau, chiar mai bine, ne căutăm un loc călduţ, o bursă, o emigrare, ceva, pe alte meleaguri ospitaliere. Alt intelectual al lui Băsescu, Mircea Cărtărescu, autor de articole de propagandă în Evenimentul zilei, i-a arătat acum câţiva ani lui Andrei Pleşu calea.
Nu prea demult, intelectualii publici erau foarte importanţi în România. Prin ei se instaura ocupaţia economică străină. Azi asistăm la o dramatică diminuare a importanţei intelectualilor, ziariştilor, scriitorilor de orice fel. Ziare, reviste şi edituri se închid în ritm alert, scad tirajele, scade distribuţia. În acelaşi timp, securiştii, militarii, procurorii, acoperiţii din justiţie, politică şi media au preluat scena principală. Daniel Dragomir, Florian Coldea, Laura Codruta Kövesi, Augustin Lazăr, Negulescu-Portocală, George Maior, Cozmin Guşă, Alexandru Grumaz, Cristian Diaconescu şi destui alţii sunt eroii televiziunilor de ştiri şi ai opiniei publice. Se militarizează România ? Ce fel de dictatură se va instala ?


Lumea e condusă prost

luni 11 Sep 2017

Petru Romoşan       

În Statele Unite, atinse până acum de două uragane de o forţă şi o amploare nemaivăzute de zeci de ani, procurorul Robert Mueller, fost director al FBI (2001-2013), şi comisia sa specială de investigaţie continuă să ancheteze amestecul Rusiei în alegerile americane din 2016. Hegemonul se face de râs zi de zi în toată presa mondială din propria sa voinţă. Chiar dacă Putin l-ar fi pus cu mâna la Casa Albă pe Donald Trump (ipoteză ridicolă !), lucrul ar fi trebuit ascuns, şi nu expandat pentru a justifica eşecul lui Hillary Clinton, al neoconservatorilor, al neoliberalismului global, şi a minimaliza triumful evident al protecţionismului, al naţionalismului zis reacţionar, al unui populism fără limite, pe măsura lui Donald Trump. Anchetatorul Robert Mueller se pregăteşte să-i audieze şi pe numeroşii consilieri care l-au părăsit pe Trump sau au fost eliminaţi de Trump şi de anturajul său. Aceştia îi vor spune procurorului ce vrea el să audă. Povestea ridicolă cu amestecul Rusiei şi al lui Putin în politica americană la vârf nu se va opri deci mâine. Clanul Clinton, contributor important la confuzia politică de azi din America, a ajuns la a doua carte semnată de Hillary care îi explică eşecul şi nu vrea în ruptul capului să-şi recunoască sfârşitul carierei. Ultimul vinovat indicat de Hillary Clinton e chiar Bernie Sanders, foarte iubit de tinerii americani.
Dar nu numai noul preşedinte american e contestat şi nu reuşeşte să-şi intre în rol pentru a-şi îndeplini cu succes obligaţiile. Noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, a coborât brutal în sondaje şi e la rândul său contestat virulent. Până şi New York Times, neoliberal şi pro-Clinton, într-un lung editorial, îl face praf. La fel ca principalii analişti independenţi din Franţa. Economistul Jacques Sapir scrie, comentând cele două derapaje de la ambasada Franţei din Bucureşti şi din adunarea de la Atena, în care îi atacă inadmisibil pe francezii săi de pe teritoriu străin : Macron „a fost ales printr-un qui pro quo, cu un număr mic de voturi. Emmanuel Macron e preşedinte în lipsă de ceva mai bun. Toată lumea o ştie, e evident, mai puţin pentru el însuşi…” ; „Tinereţea preşedintelui merge în această direcţie, ca şi viaţa protejată pe care a dus-o până la alegeri. Să fii premiantul clasei, un om pe care cei puternici îl reperează şi protejează, să lucrezi cu un alt preşedinte, François Hollande, şi apoi să devii ministru, în fine, să-ţi trădezi protectorul dar nu fără să-ţi fi găsit protectori noi şi, în sfârşit, să ajungi la vârful puterii, toate acestea nu te pregătesc neapărat pentru adversitate. Chris Bickerton, în editorialul său din 7 septembrie din New York Times, îi face lui Emmanuel Macron un portret cu vitriol. Constatând prăbuşirea lui în sondaje, se întreabă dacă acest preşedinte nu suferă cumva de aroganţa unui copil răsfăţat.” ; „Regina Maria-Antoaneta n-a spus probabil niciodată „dacă n-au pâine, să mănânce cozonac”. Dar această frază s-a lipit de ea şi a condamnat-o în ochii opiniei publice chiar înainte de a fi fost judecată. Emmanuel Macron, în schimb, chiar a pronunţat vorbele care îi vor fi în veci reproşate [i-a insultat pe francezi la Atena, spunând : „voi fi absolut hotărât, n-o să cedez nimic, nici leneşilor, nici cinicilor, nici extremiştilor” – n.a.]. N-are deci de ce să se mire că provoacă ură şi furie. N-are a se mira nici că, printr-o nenorocire, capul i-ar putea ajunge până la urmă într-o ţepuşă…”
Nici în Germania, motorul şi liderul incontestabil al UE, ca să nu spunem „centrul imperiului”, lucrurile nu par să stea mai roz înaintea alegerilor din 24 septembrie. Angela Merkel e epuizată politic, în afară de austeritate şi migranţi nu prea mai are multe de propus. Mulţi germani o contestă chiar violent. Celălalt candidat, al SPD, o fostă stângă, preluată şi ea de neoliberalismul global, nu are un candidat credibil. Martin Schulz a făcut deja o carieră mult peste puterile sale, împins de la spate, foarte probabil, de deep state-ul german. Aşa a ajuns preşedinte al Parlamentului European, în dauna unui Adrian Severin, între alţii, un politician mult mai pregătit, mai complex decât foarte modestul socialist german. În Marea Britanie, forţele statu quo-ului luptă din răsputeri pentru blocarea Brexit-ului. La mai bine de un an de la votul stupefiant al britanicilor (din 23 iunie 2016), lira scade constant, pierderile economice şi dezastrul social care se prefigurează în rapoarte vor fi, probabil, enorme şi greu suportabile. Mândria britanicilor de a se fi eliberat de sub tutela germană şi franceză, mai ales germană, are un preţ foarte mare şi nu aduce încă beneficii palpabile.
Donald Trump a anunţat deja măriri de taxe pentru maşinile germane importate. Recent, ministrul francez al Economiei şi Finanţelor, Bruno Le Maire, a anunţat la rândul său măriri de taxe pentru giganţii IT americani Google şi Amazon. Miniştrii de Finanţe ai Germaniei, Italiei şi Spaniei susţin schimbările propuse de francezi. Războiul economic SUA-UE poate începe deci. Cu consecinţe incalculabile. O urmare directă va fi şi pentru ţările din Estul Europei, printre care România. Vom cumpăra arme de la americani sau de la francezi ? Ambele propuneri sunt pe masă. Ministrul român al Apărării şi-a prezentat într-un mod destul de misterios demisia. Preferinţa românească pentru americani se loveşte de realitatea că noi aparţinem economic UE, principalele schimburi comerciale ale României sunt cu UE, şi nu cu SUA lui Donald Trump. La fel, principalele investiţii în România sunt europene, începând cu foarte reuşita Dacia-Renault.
Toamna lui 2017 se anunţă foarte periculoasă pentru toată lumea, începând cu americanii, care suferă pierderi colosale de pe urma uraganelor ce s-au abătut asupra lor în Texas şi în Florida. Nu numai că economic lucrurile merg foarte prost, dar nici liderii mondiali nu au idei noi, cum scrie pe afişul de campanie al lui Martin Schulz („Viitorul are nevoie de idei noi.”). Se întrevede un viitor fără idei noi şi fără oameni politici consistenţi.


De ce moare România ?

luni 4 Sep 2017

Petru Romoşan       

         Se dedică domnului Adrian Severin,
         puşcăriaş într-o ţară în care justiţia
         e o caricatură

De foarte mulţi ani, de 27 de ani, de la lovitura de stat anticomunistă numită „Revoluţie”, dar de fapt de vreo 80 de ani, cât o viaţă lungă de om, din 1944, de la începutul ocupaţiei ruseşti (numită eufemistic „sovietică”), cu trupe de ocupaţie pe teritoriu până în 1958, dar cu servicii secrete până azi, România e condusă de impostori, de pseudo, de înlocuitori, de „nechezoli”. O ştiu şi copiii – „regele e gol”.
Preşedinţi, secretari generali, prim-miniştri, miniştri, adjuncţi, deputaţi şi senatori – „Caligula imperator şi-a făcut calul senator” –, consilieri de stat, directori de ziare şi de reviste, academicieni făcuţi pentru pensie, scriitori şi artişti „mari” fără legătură cu domeniile lor, militari şi securişti recrutaţi pentru defectele şi viciile lor, mulţi adunaţi din sate prăpădite şi din cele mahalale, contraselecţie conform normelor NKVD, profesori universitari făcuţi pe puncte de Partid, care de care mai impostori, mai falşi, mai zero baraţi, ocupând locuri care nu li se cuvin, dar cu toţii mari specialişti în secuvenism (li se cuvine…). Cu o asemenea armată de lăcuste, lipitori, râme, paraziţi în fruntea ţării, cum putea să arate România după 80 de ani de invazie, de devastare ?
Culmea, ţara noastră arată mai bine decât ai putea să te aştepţi după faptele acestor nevertebrate pentru că alte multe mii de anonimi, ne-carierişti şi ne-escroci, fără funcţii şi fără grade de tinichea, fără doctorate false, fără pensii speciale, stoarse din puţinul populaţiei, s-au sacrificat şi continuă să se sacrifice. Fără să se aştepte la recunoaştere publică, la recompense, la pensii speciale, la nimic. Ba dimpotrivă, primesc ce e mai rău, inclusiv puşcăria, ca fostul jurist, ministru şi scriitor Adrian Severin. Să facem liste de la Gheorghe Gheorghiu-Dej până la Klaus Iohannis, trecând prin Nicolae şi Elena Ceauşescu ? De la Justinian Marina, patriarh, la Mugur Isărescu, eternul şi fascinantul guvernator al Băncii Naţionale ? De la A. Toma la Mircea Cărtărescu ? De la Mihail Roller la Lucian Boia ? Are vreun rost ? Ar trebui să umplem o carte de o mie de pagini cu nume ale crimei, ale hoţiei, ale incompetenţei, ale minciunii, ale imposturii monstruoase.
Mai bine să facem o listă cu doar trei-patru probleme care trimit azi, poate pentru totdeauna, România la cimitirul istoriei. (Cioran, ca mulţi alţii, glosa şi el pe marginea dispariţiei popoarelor din istorie.)

  1. Clasa conducătoare de azi e la fel de mizerabilă şi nereprezentativă ca şi clasa conducătoare din anii ’50. Inutil să cităm încă o dată numele binecunoscute. Sunt aproape toţi nişte făcături, „creaţii” ale Securităţii de ieri şi de azi, care e cam aceeaşi, trecută de la ocupaţie rusească la ocupaţia occidentalilor, cu copii, cu nepoţi, cu căţei şi cu purcei.
  2. Băncile, ca şi justiţia, sunt instrumente ale ocupaţiei străine. Toată populaţia băştinaşă le percepe ca pe nişte ordinare tarabe de camătă.
  3. Justiţia este subiectul cotidian – dimineaţa, la prânz şi seara – de contestare şi dispreţ al presei, al partidelor şi chiar al justiţiabililor. Cu binoame, cu trinoame, cu celebra fostă procuroare comunistă şi mai mult decât atât Monica Macovei, cu Augustin Lazăr, cu Laura Codruţa Kövesi, cu Livia Stanciu, cu Florian Coldea şi, mai ales, cu Traian Băsescu.
  4. Poporul român tânăr, muncitor, activ, deştept e în emigraţie. Între 4 şi 5 milioane de emigranţi români în noua şi minunata eră democratică…

Adrian Severin, care stă azi în puşcărie fără judecată dreaptă, fără probe administrate şi fără expertize admise, doar pentru că a fost naiv şi fraier în faţa unor provocatori străini versaţi, poate îşi merită soarta. Nu din motivele pretinse pentru care a fost închis, ci pentru ceea ce nu a făcut atunci când a fost în mai multe guverne. Şi ca el mulţi alţii. Nu neapărat pentru ceea ce se afirmă că au făcut (probele în procesele lui Adrian Năstase şi Dan Voiculescu, de exemplu, sunt mai mult decât ridicole şi penibile), ci pentru că nu şi-au apărat competent ţara atunci când au fost la manete. Poate pentru că nu aveau ce căuta ei la asemenea manete…
Se mai poate face ceva ? Soluţii, planuri, proiecte ? Ţara e din nou sub ocupaţie, colaboraţioniştii sunt câtă frunză şi iarbă, ei se simt bine, sunt nu doar mulţumiţi, ci şi insolenţi, şi îşi gândesc viitorul copiilor lor pe alte meridiane, ca de atâtea ori în istorie. Azi, din afara „borcanului”, soluţii colective nu se mai întrevăd. Dar, ca întotdeauna, soluţiile individuale nu sunt excluse. Deocamdată nu şi pentru Adrian Severin, care scrie din ce în ce mai limpede profilul României de azi.