România kaputt !

luni 26 Mar 2018

Petru Romoşan       

Cu perfect anonima Viorica Dăncilă, prim-ministru, am atins culmi nebănuite ale democraţiei securiste la Bucureşti. O democraţie de mămăligă, cu whisky american şi bere nemţească.
Pe de o parte, Viorica Dăncilă, prim-ministru, din Videle, Liviu Dragnea, preşedinte PSD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, din Alexandria, din acelaşi judeţ ca şi Videle, Teleorman, Călin Popescu Tăriceanu, preşedinte ALDE, preşedinte al Senatului, etern şi fascinant ; pe de altă parte, Klaus Iohannis, preşedintele României, Ludovic Orban, preşedinte PNL, lângă ei SRI, cu Geroge Cristian Maior, Florian Coldea, Eduard Hellvig şi toată banda, DNA, cu Laura Codruţa Kövesi, susţinută de comisari români şi de comisari străini, se zice ; dar şi CNSAS, ANI, alte unităţi care succesiv au făcut tot răul de care au fost în stare, pe banii românilor, împotriva românilor, în aplauzele românilor, până s-au stins lent instituţiile, dar nişte impostori continuă să fie plătiţi gras. Li se adaugă Traian Băsescu, care n-a fugit încă în Costa Rica şi nici nu a fost arestat, la fel şi trupele lui de politicieni penali, încă nici condamnaţi definitiv şi nici fugiţi în lumea largă, pentru că au cu ce, au făcut sume peste sume. Plus televiziuni, ziarişti acoperiţi (George Maior dixit), interlopi şi prostituţie. Actorii unei piese de teatru absurd, un teatru antinaţional, penibil democratic. Cum au ajuns toţi aceşti „actori” pe locurile în care se mai găsesc încă ? Pentru că toţi sunt falşi şi impostori. Nimic nu-i destina unor atari demnităţi, răspunderi sau măriri. Să ne spună Securitatea, cea veche şi cea nouă, aceeaşi. Pentru că ea l-a fabricat pe Băsescu, recunoscându-l ca pe cel mai rău dintre ai săi şi meritând deci avansare maximă. Şi nu tot Binomul îl joacă azi pe Dragnea în foi de viţă ? Este Liviu Dragnea un dictator sau doar marioneta jalnică a Binomului ?
Se mai poate face bine România ? Nu, nu se mai poate face bine. Nu pentru generaţiile prezente. Când ţi-ai dat destinul pe mâna unor infractori, impostori, bagabonţi, cu repetiţie, Băsescu, Ponta, Dragnea etc., nu ai dreptul să te mai aştepţi la ceva sănătos, normal. Ţi-ai compromis prezentul şi viitorul. Nici un om sănătos la cap şi capabil nu-şi va mai propune să îndrepte ce a fost stricat de mai multe ori. Lucrurile se vor rostogoli, când mai rău, când mediocru, dar bine n-are cum să mai fie. Pentru o foarte lunga perioadă. E ceea ce au înţeles milioanele care au plecat deja. Patru sau cinci milioane ?

continuare »


Fotografie cu proşti
sau Ineptocraţia română

luni 19 Mar 2018

Petru Romoşan

În 2012, când Traian Băsescu a fost demis nu numai de Parlamentul României (adică de politicieni pretins corupţi şi incompetenţi în masă), ci şi de toţi românii prin vot liber exprimat şi a fost repus în funcţie de un anume Philip Gordon, emisarul lui Hillary Clinton, şefa Departamentul de Stat al SUA în acel moment, şi de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, România a pierdut enorm. A pierdut cel puţin trei instituţii esenţiale pentru suveranitatea şi independenţa ei. Nici partenerii americani, nici partenerii germani (în numele UE) nu l-au salvat pe nevolnicul preşedinte român din filantropie, ci numai din interes. Interesul lor contra interesului nostru.
Se poate estima astăzi că în acel moment preşedinţia României a fost cedată Germaniei (şi UE), iar SRI, principalul serviciu de informaţii, şi DNA, parchetul care se ocupă de politicieni corupţi şi de oameni de afaceri români (nu şi străini) corupători, au fost cedate SUA, mai exact, CIA şi ambasadei americane de la Bucureşti, precum şi lui George Soros, care nu este niciodată departe de asemenea oportunităţi. Cine este şi ce reprezintă Soros e o altă poveste, care merită dezvoltată separat. Acesta a fost preţul menţinerii la Cotroceni a mizerabilei marionete Băsescu. Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi au devenit corpuri străine foarte toxice în chiar inima statului român. Poate chiar atunci s-a născut mult evocatul azi Stat Paralel. Cu susţinerea unei armate media impresionante, compusă în principal din „acoperiţi”, în numele unui fals stat de drept şi a luptei împotriva corupţiei, prin DNA, o unitate cu o jurisdicţie de excepţie specifică dictaturilor despre care mai multe voci (vezi şi Sebastian Ghiţă) susţin că e complet controlată de SRI.
Dar Statul Paralel nu e o invenţie locală. Prin Barack Obama şi Hillary Clinton, oameni altfel cu aparenţe onorabile, Deep State-ul a preluat puterea în SUA. Apariţia spectaculoasă a lui Donald Trump, cu o puternică susţinere a complexului militaro-industrial, cu un an de campanie electorală atipică şi cu un an de guvernare nemaivăzută, în condiţii de adversitate extremă, a schimbat multe în America (şi, culmea, în bine, economic şi în sensul democraţiei), iar aceste schimbări americane încep să-şi facă simţite efectul (pozitiv, deocamdată în plan moral) şi în protectoratul România. Deşi ambasadorul a rămas acelaşi, cu aceleaşi maniere coloniale. Hans Klemm şi-a trăit ora lui de glorie : s-a imaginat satrapul României. O ţară cu 20 de milioane de locuitori şi cu peste 2000 de ani de istorie.
Primele semne vizibile ale schimbării se pot înregistra în dispariţia abruptă a unor echipe de presă care au slujit din 2012 încoace, dar unele deja dinainte, cu acoperiţi dar cunoscuţi de toată lumea : România liberă şi Hotnews. Se anunţă închiderea unor oficine asemănătoare, iar căţeii de pază ai democraţiei, ca revista 22 a mult controversatului Grup pentru Dialog Social, prin eterna şi fascinanta Andreea Pora, de exemplu, au devenit isterici, au turbat. De fapt, strigă ca din gură de şarpe, căci isterici au fost întotdeauna.
În acelaşi timp, după ce Florian Coldea a fost înlăturat de la conducerea operativă a SRI de către partea română a „combinei” puterii din serviciile secrete, nici Laura Codruţa Kövesi şi nici chiar preşedintele Klaus Iohannis nu se simt prea bine. Klaus Iohannis a dat un comunicat halucinant în legătură cu neamestecul CSAT în protocoalele ilegale de colaborare ale binomului SRI-DNA, cu care speră naiv să se spele pe mâini. Se încearcă astfel scoaterea instituţiei prezidenţiale din ochiul ciclonului.
Războiul româno-român de azi, o telenovelă teribilă, urmărită seară de seară cu sufletul la gură de milioane de români, îşi are originea în cele două mandate, foarte probabil amândouă ilegitime, ale lui Traian Băsescu şi în trădările acestui personaj profund nefast pentru România. Noile majorităţi din 2012 încoace, USL şi apoi PSD-ALDE, sunt diabolizate de falanga trădătoare, care se străduieşte, disperat şi zgomotos, să mute responsabilitatea dezastrului, inclusiv prin fuziunea ratată PNL-PDL, asupra adversarilor săi, care, de altfel, nu reprezintă nici ei vreo soluţie pentru România.
Dar ce este azi România ? E o dictatură sub acoperire (adică nu militară, ci securistoidă), o satrapie, o colonie jalnică sau chiar o democraţie europeană, aşa cum se pretinde oficial ? Orice democraţie – înainte de a fi înlocuită de oligarhie, aşa cum am învăţat de la Xenofon şi Aristotel – poate cădea în demagogie. Majoritatea democraţiilor de azi sunt atacate din interior tocmai de boala gravă a demagogiei. Democraţii sunt, de fapt, demagogi şi astfel obţin voturile chiar şi în cele mai vechi şi stimate democraţii. După Charles Gave, un remarcabil filosof politic amator dar venerabil finanţist şi investitor profesionist (poate fi citit pe site-ul său, www.institutdeslibertes.org, în afară de cărţile reeditate de curând), democraţiile de azi s-au transformat aproape toate în „ineptocraţii”. Charles Gave îşi explică teoria exemplificând cu „ineptul” François Hollande în Franţa. Adică e vorba de prostirea proştilor care se vor prostiţi de nişte proşti la fel ca ei. Prostocraţie sau tembelocraţie, cum ar veni. Să fie România de azi mai brează decât Franţa ?

 


Reprezentanţii noştri între dadaism, suprarealism şi absurd

luni 12 Mar 2018

Petru Romoşan

România s-a făcut cunoscută ca un contributor de primă mărime la toate avangardele europene din secolul XX. Un român, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, născut la Moineşti), e inventator si papă al dadaismului. La Zürich, la Cabaret Voltaire, i-a fost aproape şi Marcel Iancu, arhitect şi pictor major. Victor Brauner e unul dintre cei mai importanţi pictori suprarealişti, poate chiar cel mai interesant din generaţia a doua, împreună cu Oscar Dominguez, cel care i-a scos un ochi. Eugen Ionescu, pe urmele lui Caragiale, Urmuz şi Cugler, e un imens autor al absurdului în teatru. Dar pe lângă aceste mari nume mai sunt sute de artişti români de avangardă, dadaişti, suprarealişti, revoluţionari de toate orientările până la „lettristul” tardiv Isidor Isou de la Paris. Să-i amintim în devălmăşie pe câţiva : Jacques Hérold, Sandu Darie (în Cuba), Hans Mattis-Teutsch la Der Sturm (în Germania), unde a expus alături de floarea cea vestită a artei înnoitoare germane ; la fel, H.M. Maxy, cu studii la Berlin, în atelierul unui alt mare pictor român, Arthur Segal, a expus şi el la Der Sturm în 1924, Corneliu Michăilescu, cu experienţa avangardei italiene însuşite, Samuel Flexor (născut în Basarabia, afirmat la Paris şi, mai ales, în Brazilia, unde azi e pictor de muzeu), Benjamin Fondane (Fundoianu), Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu), Saşa Pană, Ştefan Roll, Hedda Sterne (la New York), ca şi soţul ei, celebrul grafician de la New Yorker, Saul Steinberg, şi el de origine română, cu studii în Italia.
Mulţi dintre ei erau evrei. România a avut, până la al doilea război mondial, una dintre cele mai întinse minorităţi evreieşti din Europa. Prin avangarde, prin mişcările politice şi culturale de stânga, acei artişti şi scriitori răspundeau defensiv sau ofensiv fascismului, legionarismului românesc (Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima), naţionalismelor exacerbate, dezlănţuite în toată Europa la acea vreme. Cei mai mulţi s-au manifestat spre maturitate altundeva decât în ţara lor de origine, România.
Am făcut acest tablou sumar al avangardelor româneşti din secolul XX pentru a ajunge la situaţia „dadaistă”, „suprarealistă”, „absurdă” la care ne uităm destul de neputincioşi astăzi la noi. La sfârşitul acestei săptămâni are loc un congres al celui mai mare partid din România, partid de guvernământ, PSD, partid pretins social democrat, de stânga, dar care bate „dadaist” la porţile grupului conservator din „suprarealista” Uniune Europeană. Grupul conservator de la Bruxelles e condus de marele Partid Conservator britanic, care tocmai se pregăteşte să părăsească Parlamentul European şi UE. A mai făcut-o şi Traian Băsescu, când a virat PD-ul peste noapte de la stânga la dreapta, de ce nu ar vira şi PSD-ul de la stânga la foarte dreapta de azi pe mâine ? De altfel, toate etichetele grupărilor din Parlamentul European sunt destul de absurdiste.

continuare »


Rezistenţa prin cultură, azi

luni 5 Mar 2018

Petru Romoşan

Un tânăr prieten, unul care contează mult pentru mine, ale cărui opinii mă interesează realmente, îmi spune direct, fără menajamente, ştie, de altfel, că are  uşă deschisă : „Vă citesc de ceva vreme, mă rog, aveţi dreptate, lucrurile merg prost la noi, catastrofal, dar asta o ştie cam toată lumea, vai de capul nostru. Dar unde sunt soluţiile ? Cum ne scoatem ? De ce nu mergeţi mai mult pe cultură ? Sunteţi un om de cultură, e clar că pe acolo ar putea fi soluţiile. De ce nu căutaţi soluţii în direcţia asta greu de contracarat ? Noi toţi avem nevoie de soluţii, nu de plângerea inorogului… Vă rog să mă iertaţi, dar eu cam aşa văd lucrurile. Şi cred că nu sunt singurul.”
Tânărul meu prieten are toată dreptatea. De altfel, cum se ştie de multă vreme, tinerii au întotdeauna dreptate. Pentru că viitorul e de partea lor. Ei sunt copiii noştri. Cum să nu-i iei în serios chiar dacă ar spune prostii ? Dar ei nu prea spun prostii, ei au doar brutalitatea, inconştienţa şi naivitatea vârstei lor. Da, foarte probabil că singura salvare naţională care ne rămâne e cultura. Nici un imperiu, deci nici UE, nu e capabil să legiferezee în acest domeniu până la capăt. Dar în cultură meciul se joacă la scara unu pe unu. Bineînţeles, dacă avem ce oferi, ce propune original şi dacă ştim să o facem, nimeni nu va putea să ne interzică să existăm. Însă la fel de adevărat e şi faptul că impostura, falsul, escrocheria nu sunt nicăieri mai acasă decât în cultură. Formele se mimează uşor, pretenţiile goale pot fi susţinute de instituţii şi organizaţii, cu burse şi cu cariere. Deşi aproape niciodată nu e vorba de mari câştiguri financiare în sine.
După 1989, toţi mediocrii din poezie, pictură, sculptură, teatru, roman, eseu, muzică au crezut că, în sfârşit, a venit vremea lor, a venit „libertatea”. Că nu vor mai fi chinuiţi cu întrebări despre talent, despre meserie, despre tenacitate, şi că, în fine, se pot afirma. Cum să-i opreşti ? Au şi ei o singură viaţă. Dacă nu acum, când ? Nu la fel e şi în politică ? Nu avem prea mulţi salvatori care nu s-au salvat decât pe ei înşişi şi au uitat definitiv de ceilalţi ? Democraţia nu e cumva şi paradisul mediocrităţii ? Nu e clar că nu e loc pentru toată lumea la masa prezidiului ?
Într-adevăr, pentru ţările mai mici, singura salvare permisă e cea prin cultură. Numai că ţările mari vor să transforme ţările mici în consumatoare ale culturii lor. Filme americane, cărţi şi mâncăruri franţuzeşti, muzică britanică, tehnică germană, haine şi pantofi italieneşti… Cine mai are curajul şi puterea să afirme în aceste condiţii cultura română, o cultură marginală ? Şi cum să o facă ? Prin filme mizerabiliste, prin romancierii prea puţini pe care îi avem ? Prin Adrian Ghenie şi ceilalţi câţiva pictori de la Cluj ?
Da, ne putem salva prin cultură chiar dacă ne-am pierdut suveranitatea şi independenţa, dar cu adevărat importante sunt proiectele care depăşesc micile ambiţii personale, gloriolele care durează doar un anotimp. Asemenea proiecte sunt deja în curs de desfăşurare chiar dacă nu ţin întotdeauna scena. Ele sunt ocultate de politicieni şi demagogi diverşi care se pun în poză şi ne bombardează zilnic cu mizeria şi nemernicia lor. Proiectele cel mai bine susţinute, finanţate şi promovate sunt cele făcute cu voie de la poliţie, nu cele care merg împotriva curentului. O fi „poliţia” cel mai bun decident şi critic cultural ?
De fapt, ajungem fără să băgăm de seamă la vechea „rezistenţă prin cultură”, adică acolo de unde am plecat acum 28 de ani. Dar noul stat democratic şi, mai ales, capitalist finanţează mult mai zgârcit rezistenţa împotriva lui prin cultură decât o făcea vechiul stat socialist pentru disidenţii şi „rezistenţii” săi. Statul se preocupă de propagandă mai întâi, de voturi, de succesul personal al celor care îl reprezintă. Iar asaltul mediocrităţii şi al imposturii a atins în cultura română de azi cote cu adevărat alarmante.
„Rezistenţa prin cultură” e mai actuală azi ca niciodată. Dar „rezistenţa” e o vorbă gravă, poate însemna chiar salvarea unei naţiuni în vremuri de restrişte şi bejenie prezentate de propagandă ca o culme a progresului.