România e un stat paralel

luni 25 Iun 2018

Petru Romoşan

PSD-ul e foarte bun, e minunat, e la fel de bun şi de minunat cum a fost PCR-ul, partidul unic al clasei muncitoare, condus timp de 25 de ani de genialul conducător, „Dunărea gândirii”, „Geniul Carpaţilor”, tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu, până la victoria finală din 1989, când strălucitul conducător a fost împuşcat şi Partidul Comunist, dat dispărut. Tot aşa azi şi cu PSD-ul, condus de genialul lui conducător, Liviu Dragnea, cel de neînlocuit, singurul care cunoaşte în detaliu „sfântul program de guvernare”, votat de întregul nostru popor prin reprezentanţii săi şi care trebuie aplicat întocmai şi la timp.
PSD-ul a avut întotdeauna lideri contestaţi, excesiv de controversaţi, foarte detestaţi : „bolşevicul” Ion Iliescu, „coruptul” Adrian Năstase, „prostănacul” Mircea Geoana, „şobolanul” Victor Ponta (Dragnea dixit). Şi acum, pentru că probabil ne apropiem iarăşi de o victorie finală, recidivistul, condamnatul cu executare Liviu Dragnea. Moscoviţi, bolşevici, corupţi, penali, prostănaci, condamnaţi la puşcărie cu executare. Doar românii nu au avut niciodată nici o vină. Ei întotdeauna s-au plâns la cine i-a ascultat, dar s-au adaptat la orice condiţii. Capul plecat sabia nu-l taie.
Noi nu am avut Budapesta 1956, Praga 1968, Solidaritatea poloneză din anii ’80, doar ne-am boicotat istoria insuportabilă până aproape că am rămas fără nici o istorie. Iar dacă îţi boicotezi sistematic istoria, de fapt, propria viaţă, nu poţi avea conducători decât ca Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Liviu Dragnea sau Victor Ponta. Ei, conducătorii, vor fi întotdeauna vinovaţi, controversaţi, contestaţi, detestaţi, dar populaţia sau poporul nu va avea niciodată nici o vină. Şi va fi mereu o victimă a condiţiilor istorice impuse din exterior şi a mizerabililor ei lideri.
Să fie această greu de povestit transformare a poporului nostru într-un „popor vegetal” (Ana Blandiana) urmarea represiunii fără egal în celelalte ţări comuniste ocupate de sovietici dintre 1944 şi 1964 ? Am avut cea mai extinsă rezistenţă anticomunistă, numită „rezistenţa din munţi” („codrul, frate cu românul”), rezistenţii de pe întreg teritoriul ţării au fost lichidaţi, împuşcaţi sau băgaţi în puşcării până la ultimul. „Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit” (historia.ro, Stelian Gombos, “Temniţele şi închisorile comuniste din România…”). Vladimir Tismăneanu, impostorul condamnator al comunismului, dimpreună cu “piratul” neocomunist Traian Băsescu, s-a născut la Braşov, pe atunci Oraşul Stalin, pentru că tatăl său fusese instalat acolo ca să se ocupe, pentru sovietici, de rezistenţa anticomunistă din munţi. Am avut deci puşcăriile şi lagărele pline de moşieri, burghezi, industriaşi, chiaburi, intelectuali, militari, preoţi şi de orice opozant real sau imaginar. Am avut colectivizarea, când Nicolae Ceauşescu a împuşcat el însuşi ţărani. A fost atunci slăbită pentru multă vreme fibra poporului nostru ? Foarte probabil. În anii tranziţiei, 4 spre 5 milioane de români, mulţi dintre cei mai buni, au părăsit România, o nouă slăbire a fibrei naţionale.
Ultima şedinţă a CExN al PSD aruncă o lumină teribilă asupra întregii Românii încă vii. Toţi liderii PSD, baroni sau baroneţi, îl susţin prin ridicare de mână ca un singur om pe providenţialul lor condamnat. Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă, prim-ministru improbabil, vor repara legile justiţiei din condiţia lor evidentă de impostori şi infractori. Susţinuţi indefectibil de impostorii şi infractorii din CExN al PSD. Ce n-a văzut Parisul ! De cealaltă parte a eşichierului, pe aşa-zisa dreaptă, Klaus Iohannis întârzie nepermis de mult să pună în aplicare o hotărâre definitivă, irevocabilă şi imediat aplicabilă a Curţii Constituţionale. Procuroarea-şefă a DNA, cea demisă de facto de Curtea Constituţională, în clar şi în scris, acordă interviuri într-o mare veselie în presa străină, cea pe arginţi tocmită.
Securişii noştri pretins patrioţi l-au menţinut în funcţie pe Nicolae Ceauşescu cel puţin 15 ani mai mult decât trebuia ca să se lupte cu ruşii şi cu ungurii. În fapt, îşi apărau interesele lor meschine cu orice preţ. La fel astăzi, Liviu Dragnea e menţinut în funcţie împotriva “statului paralel”, împiedicând venirea la putere a unui eventual guvern tehnocrat “nepatriotic”, împotriva lui Klaus Iohannis şi a tuturor duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Liviu Dragnea, împreună cu trompetele sale, se prezintă ca o întruchipare a aspiraţiilor naţionale, a statului de drept, şi cere ţării întregi să-l identifice, pe el şi pe PSD, drept salvatori ai naţiunii. Ca Nicolae Ceauşescu altădată. Aceeaşi logică. Lumea tăcută românească nu se poate asocia acum nici cu condamnatul Liviu Dragnea, dar nici cu seniorul Mihai Şora, fostul şef de cabinet al Anei Pauker. Această lume continuă deci să boicoteze istoria. Propria şi singura ei istorie. Iar consecinţele sunt marasmul politic şi societal generalizat, insuportabil.
Suntem noi o “democraţie originală” sau poate chiar mai mult, un nenorocit stat paralel cu realitatea, cu legile scrise şi cu cele nescrise, cu elementarul bun-simţ ? Mai e cineva ca noi în Europa ? Europa e cu ochii pe noi…


Poate fi acad. Ioan-Aurel Pop
viitorul preşedinte al României ?

luni 18 Iun 2018

Petru Romoşan

România a pierdut în ultimii ani câţiva dintre puţinii ei istorici majori. Mai întâi l-am pierdut pe Florin Constantiniu, considerat de confraţi cel mai pur, cel mai dotat talent moral şi ştiinţific al generaţiei sale. Foarte recent i-am pierdut, unul după altul, la scurt timp, aşa cum se şi născuseră, pe Dinu C. Giurescu şi pe Mircea Maliţa. Cei doi chiar au semnat împreună o splendidă carte de istorie despre anii ’60 (Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii :1962-1972). Ce se ştie mai puţin e că Mircea Maliţa, din înaltele sale funcţiuni administrative şi politice, l-a protejat constant pe Dinu C. Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu şi nepotul istoricului C. Giurescu. Mai înainte îl pierdusem pe scriitorul Mihai Pelin, devenit la maturitate un important istoric militar, atent deopotrivă la amarnica soartă a artiştilor români (Deceniul prăbuşirilor 1940-1950), şi un luptător fără egal pentru cauza românească şi adevărul arhivelor nemistificat. Să nu-l uităm în această cernită enumerare nici pe importantul istoric ieşean Gheorghe Buzatu.
Marii seniori ai disciplinei dispar unul după altul şi, în locul lor, ocupă scena publică aşa-zişi cercetători mici şi veninoşi, care-şi trag seva otrăvită aproape exclusiv din documentele toxice lăsate de fosta Securitate instituţiei rău compromise CNSAS. CNSAS are de mulţi ani un vădit conţinut antiromânesc, pro-globalist, filo-maghiar, internaţionalist amintind de Comintern, şi e servit de propagandişti amatori, care se intitulează adesea insolent „istorici”. CNSAS pare azi o unitate de Securitate acoperită, care caută frenetic luminile rampei, finanţată din bani româneşti, şi care, în numele unei pretinse cercetări a trecutului recent, se ocupă aproape exclusiv de denigrare, înjosire, discreditare a multor decenii de istorie naţională. Aruncă odată cu apa murdară din covată şi copilul, adică România. Cei care gravitează în jurul sinistrei instituţii contemporane sunt doar agitatori ai diverselor oficine străine, pe cât de violenţi, pe atât de diletanţi. Mădălin Hodor şi Gabriel Andreescu, două astfel de triste figuri, foarte probabil inventate iresponsabil de aceeaşi Securitate şi înşurubate bine în câmpul inamicilor noştri tradiţionali, şi-au găsit recent un nou cal de bătaie. Este vorba de academicianul clujean Ioan-Aurel Pop, noul preşedinte al Academiei Române, Academie care e ea însăşi o ţintă constantă a propagandei interne antiromâneşti. Propagandă finanţată – reamintim, insistăm – din banii ţării, şi care a fost inventată de serviciile româneşti, dar care, aparent, au scăpat-o din mână.
Totuşi, atacurile repetate, susţinute la acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru titular din 2010 şi preşedinte din 2018 al Academiei Române, au un efect paradoxal. Îl profilează pe acesta ca pe un posibil, foarte credibil candidat la preşedinţia României. Cu şanse reale. Să lucreze Mădălin Hodor, Gabriel Andreescu şi alţii, deplin conspiraţi, adică fără s-o ştie nici ei, tot pentru Securitate, cea veche şi cea nouă, aceeaşi, care ar vrea să aducă la Cotroceni, după sasul Klaus Iohannis, un român din Ardeal ? Ioan-Aurel Pop este născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana de Cluj, în Transilvania. Alte voci insidioase sugerează că şi Ioan-Aurel Pop ar fi susţinut, ca şi Klaus Iohannis, Emil Boc, Ioan Rus, Ilie Sârbu, Vasile Dâncu, George Cristian Maior etc., tot de faimosul şi enigmaticul Grup de la Cluj.
În orice caz, istoricul Ioan-Aurel Pop este – după dispariţia marilor noştri istorici, care au reuşit, atât cât s-a putut, să-şi facă meseria de patrioţi români şi în comunism, şi în infecta tranziţie – unul dintre rarii reprezentanţi mai tineri ai respectabilei discipline care s-a putut afirma. A devenit chiar preşedintele Academiei, dându-i acesteia un chip mai proaspăt şi mai ofensiv. În biografia sa oficială de pe Wikipedia, Ioan-Aurel Pop apare ca important cercetător al „istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud-Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei. Este adept al curentului naţionalist)”. Este autor a zeci de volume şi sute de articole şi studii. Este şi autorul unei cărţi-replică la o carte a lui Lucian Boia, campion al „deconstrucţiei” istoriei românilor.
Poate fi deci acad. Ioan-Aurel Pop, actualul preşedinte al Academiei Române, un preşedinte al României mai bun decât modestul profesor de fizică Klaus Iohannis şi decât vaporeanul Traian Băsescu ?

 


Fascinaţia ineditului : Ultima boemă
bucureşteană, de Mihai Neagu Basarab

joi 14 Iun 2018

Delia Marc

Copil fiind (nu cutreieram păduri ☺), eram cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în sala de aşteptare şi în cabinetul de dentist al tatălui meu, din Piaţa Victoriei – Ilie Pintilie – fost Bonaparte – actual Iancu de Hunedoara ☺.
Şi nu numai acolo, ci şi în curte, la “găzăria” care aparţinuse Garajului şi Depozitului de produse petroliere ale bunicului meu.
Şi nu numai acolo, ci şi la renumita cârciumă a lui Jerca, de pe Clopotarii Vechi colţ cu Povernei (demolată şi ridicat de curând un Boutique Hotel-Restaurant Vogue), unde mă aciuiam uneori lângă bunicul meu.
În aceste trei locuri veneau personaje interesante ale timpului trecut şi prezent în acei ani ai deceniilor şase şi şapte ai secolului trecut.
Veneau pictori şi poeţi care îşi plăteau uneori tratamentele şi consumaţia cu rodul talentului lor (pereţii de la Jerca erau renumiţi pentru lucrările şi semnăturile iluştrilor pictori şi graficieni care îi călcau pragul).
Veneau armeni, ruşi albi de viţă nobilă şi polonezi de asemenea, veneau greci de-ai lui Manolis Glezos, evrei foşti combatanţi în Spania – într-un cuvânt, refugiaţi din varii motive din ţările lor de baştină.
Se discuta în şoaptă, deşi se mai ridica uneori vocea şi fiecare avea educaţia conversaţiei – se ascultau cu respect unul pe celălalt.
Nu ştiam pe atunci cât de norocoasă şi nenorocoasă eram deopotrivă.
Nu ştiam pe atunci că mulţi dintre cei întâlniţi şi ascultaţi făceau parte din boema bucureşteană. Dar mi-am amintit mereu momente, fragmente, nume, figuri…
Iată de ce m-am grăbit să citesc acest volum subţirel la prima vedere, dar dens în conţinut, semnat de Mihai Neagu Basarab.
De profesie medic, cu specializare in psihiatrie (doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar în psihiatrie în 1990) şi cu specializare şi în homeopatie şi acupunctură, Mihai Neagu Basarab s-a aplecat încă din anii tinereţii asupra scrisului, debutând în proza SF, apoi dramaturgie, traduceri, cronici, rubrici permanente în reviste serioase, publicând volume de literatură şi de medicină. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1972. Din anul 1990 s-a stabilit la Freiburg, în Germania, concentrându-se asupra carierei medicale, dar şi asupra scrierilor sale de literatură, eseuri şi memorialistică.

continuare »


Partid contra Securitate (sekurici globalişti contra băştinaşi tribali)

luni 11 Iun 2018

Petru Romoşan       

Sâmbătă 9 iunie 2018, după consacrarea, în sfârşit, a Simonei Halep la Paris, la Roland Garros, am avut spre seară marele spectacol tragicomic oferit de Partid (PSD+ALDE) contra Securităţii „monstruoase” (Klaus Iohannis, Binomul SRI-DNA, Traian Băsescu, Laura Codruţa Kövesi, Florian Coldea, protocoalele SRI-Parchete, SRI-Curţi de justiţie etc.). Urmaşii direcţi ai PCR şi autointitulaţii discutabili urmaşi ai dinastiei Brătienilor au ţinut discursuri de tip Europa liberă de dinainte de 1989 împotriva Securităţii criminale într-o regie care părea asigurată în întregime de Antena 3, de Mircea Badea, Mihai Gâdea şi producătorii lor. Peste 100 000 de activişti veniţi din toată ţara cu triburile lor au ocupat Piaţa Victoriei, dându-ne impresia că nimic nu s-a schimbat după 1989 şi că Partidul Comunist e veşnic. După ani de spaimă provocată de DNA, de Laura Codruţa Kövesi, de SRI-Maior-Coldea, pesediştii s-au răcorit pentru o seară.
În martie 1953, Lavrenti Beria, şeful NKVD, l-ar fi asasinat cu perna pe dictatorul I.V. Stalin şi Securitatea sovietică a preluat temporar controlul asupra Partidului şi statului sovietic. (Lavrenti Beria însuşi a murit violent în luna decembrie a aceluiaşi an.) Lucrurile s-au repetat cu venirea la putere a lui Iuri Andropov, Mihail Gorbaciov şi Vladimir Putin însuşi. În România, după fuga în SUA a securistului sovietic acoperit Ion Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu, care era deopotrivă şeful Partidului şi al Securităţii, a trecut Securitatea (prea infestată de sovietici) pe planul doi şi a dat mai multă putere PCR-ului. Ceea ce i-a cauzat. În 1989, Securitatea (prin agenţii sovietici) l-a asasinat de Crăciun. Pe el şi pe infernala sa Elenă. Şi i-a făcut ulterior praf familia. Aşa merg lucrurile din noaptea timpurilor. Şi nu numai în regimurile comuniste, ci în toate dictaturile şi imperiile.
Bătălia dintre Partid şi Securitate se poartă azi cam peste tot. Inclusiv în America, unde preşedintele ales Donald Trump, susţinut de militari, a pornit un război fără precedent cu statul subteran globalist. În Europa de Est, tot Polonia şi Ungaria, ţările care au condus lupta împotriva comunismului, sunt şi azi în avangardă pentru recâştigarea suveranităţii, independenţei, demnităţii, drepturilor şi libertăţilor propriilor cetăţeni.
PSD şi ALDE pretind azi cu un imens tupeu că ei sunt Democraţia, Constituţia, Libertatea şi Prosperitatea. Iar inamicii lor de moarte sunt Klaus Iohannis, Laura Codruţa Kövesi, SRI şi DNA, securişti, procurori şi judecători acoperiţi sau aserviţi. Cum România de azi, ca şi România de ieri, este o ţară specializată în formele fără fond (onoare lui Titu Maiorescu !), la fel şi votul acordat lui Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu a fost deturnat de a doua zi după ce alegătorul a aplicat ştampila. Doar gargara, pretenţiile goale, jongleriile propagandistice cu cifre, minciunile cele mai sfruntate sunt practicate „cu sufletul curat”, nonşalant. Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea au ţinut discursuri de preşedinte şi, respectiv, de prim-ministru, ca şi cum s-ar fi născut politic ieri în Piaţa Victoriei şi nu ar avea în spate 20-30 de ani de activitate politică foarte contestabilă. Împreună cu aceeaşi Securitate pe care ieri o blamau atât de violent. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. A uitat cineva colaborarea lor cu Traian Băsescu şi cu Sistemul ? Au contestat ei victoria dubioasă a lui Klaus Iohannis în alegeri ? Au fost cumva absenţi din comedia „democratică” a ultimelor trei decenii ?
Cu cine să mergi, pe cine să crezi ? Pe Tudorel Toader, un profesor de drept remarcabil dar cu un profil dintr-un timp comunist revolut, sau GDS-ul şi revista 22, înfiinţate în 1990 de Silviu Brucan, cu oameni înregimentaţi globalist, antinaţionali feroce, fără să cunoască o limbă străină ca lumea, doar o modestă limbă română ? Ce probe de competenţă şi performanţă au oferit până acum aceşti obraznici „analişti” de gazetă ? Pe cine să alegi între Viorica Dăncilă, nevotată de poporul atât de des invocat, şi Laura Codruţa Kövesi, care pare să servească, aşa se spune, cu convingere, interese străine ? Şi-a depăşit până acum vreodată Ludovic Orban (PNL) mărunta-i mediocritate ? Ce garanţii mai poate oferi o viitoare preşedinţie Iohannis, Tăriceanu, Dragnea sau Cioloş ?
În vreme ce noi ne continuăm războiul româno-român, în lumea foarte mare se întâmplă lucruri cu adevărat importante. În Canada a avut loc un G7 (SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Canada), încheiat cu un eşec grav. În China, Organizaţia de la Shanghai (China, Rusia, India, Pakistan, Kazahstan şi alte câteva ţări din fosta URSS) a pus în discuţie integrarea Iranului în sânul său. Cele două fronturi economice, politice şi militare ale viitorului se precizează ameninţător. România nu e decât un membru marginal al unei Europe din ce în ce mai dezbinate, în pragul unor schimbări foarte periculoase. Evoluţiile politice din Italia şi Spania anunţă un posibil fiasco al monedei euro. Lupta dintre Partid şi Securitate e singurul răspuns pe care-l pot da politicienii şi securiştii noştri la marile provocări de azi ?