Trista aniversare a unei mari izbânzi

luni 26 Noi 2018

Petru Romoşan       

În urmă cu doar câteva zile, ministrul român de Externe în funcţie, veteranul Teodor Meleşcanu, i-a strâns pe foştii miniştri de Externe, începând probabil cu Sergiu Celac, primul numit după Revoluţie, într-un conclav determinat de agravarea evidentă a relaţiilor internaţionale, poate şi de aniversarea centenarului Unirii. Tot foarte recent s-a stins din viaţă, la doar 57 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi români, Mihnea Constantinescu, şef de cabinet şi consilier pentru cinci prim-miniştri postdecembrişti. Adrian Severin, şi el fost ministru de Externe, a publicat un scurt şi consistent raport în care detaliază dificultatea de a face politică externă pentru România postcomunistă, post-Ceauşescu. Într-un text foarte ofensiv („Nevoia solidarităţii naţionale în vremea fragmentării globale”), Adrian Severin ajunge cu analiza şi sinteza aproape la zi, după care… nimic. Viziunea acţiunii concrete a fostului ministru se stinge. Deşi pare să vorbească despre lucruri actuale, fostul ministru descrie mai degrabă acţiunea lui din trecut. Prezentul este, într-adevăr, foarte greu de instrumentat.
Şi nu e deloc întâmplător. Pentru că, după al doilea mandat obţinut cu forcepsul şi păstrat cu forţă externă (vezi referendumul din 2012) al fostului preşedinte Traian Băsescu, România nu pare să mai aibă vreo politică externă. Scopul celor două mandate încredinţate lui Băsescu pare să fi fost chiar acesta : stingerea oricărei politici externe a ţării noastre. Şi poate chiar mai rău. Pentru că „externii” au venit peste noi, au încercat şi de destule ori au reuşit să ne facă şi agenda internă. Spre exemplu, tot de curând, ultraliberalul Guy Verhofstadt, supranumit cândva „Baby Thatcher”, a venit chiar la Bucureşti să ne dea obraznic lecţii şi să ne vâre încă o dată pe gât penibilul raport MCV. Puţini sunt la Bruxelles înalţii funcţionari care au tupeul şi vehemenţa lui Verhofstadt. Poate doar reprezenantul micii Olande, comisarul Frans Timmermans, să-i mai poată sta alături.
Ultimii aproape treizeci de ani, cei de după căderea regimurilor comuniste din Europa, în URSS în primul rând, echivalează cu dereglementarea sistemului bancar şi cu triumful ordinii neoliberale, cu mondializarea (globalizarea) care a fost operată prin OMC, FMI, OCDE (din care România nu face parte), G20, NATO, UE, BIS (de la Basel) etc. În epoca mondializării, cu noua sa ordine neoliberală şi neoconservatoare, au fost prădători sau câştigători şi prădaţi sau înfrânţi. România concurează la locul întâi al perdanţilor în Europa, alături, probabil, de Serbia şi Grecia, cele două surori ortodoxe, şi, mai larg, alături de Libia şi Siria, în Nordul Africii şi în Orientul Apropiat, până mai ieri conduse de dictatori prieteni buni cu Ceauşescu. Mai bine să nu mai înşirăm ce am pierdut noi şi ce au câştigat de la noi marii prădători. Ca şi unii mai mici, dar la fel de vorace. Cel mai grav e că am pierdut o populaţie comparabilă doar cu cea pierdută de Siria, ţară aflată din 2011 într-un devastator război civil, în fapt, un război între marile puteri purtat pe teritoriul său.

continuare »


Europa, euro, eşec

luni 19 Noi 2018

Petru Romoşan       

Minunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat împotriva ţării şi europarlamentari români, pretinşi liberali, democraţi, „milenarişti” – în fapt, nişte cozi de topor ale neosecurismului antinaţional !), nici raportul MCV (scris, foarte probabil, de „statul profund” român prin pupăza lui de serviciu, Monica Macovei, şi prin alte pupeze şi alţi papagali neosecurici) nu mai preocupă pe nimeni. Nici pe europeni şi cu atât mai puţin pe cetăţeanul român obişnuit. Mult zgomot pentru nimic. Nu e mai puţin adevărat că românii au aflat cu această ocazie că ţara lor, România, nu mai e un stat suveran şi că guvernul de la Bucureşti, PSD-ALDE Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă, e complet nedorit la Bruxelles. Deci UE, conform tratatului de aderare, nu mai bagă în seamă suveranitatea României, detestă şi respinge guvernul român rezultat în urma unui vot popular de nimeni contestat. Dar UE respectă deplin suveranitatea Noii Securităţi de la Bucureşti – din raportul MCV a fost eliminată orice referire la protocoalele SRI-Parchete şi acelaşi raport e foarte îngrijorat de soarta procurorului general Augustin Lazăr, un personaj din altă epocă dar care pare a reprezenta un etalon birocratic actual foarte potrivit pentru UE. Aşa cum a fost şi protejata lor, Laura Codruţa Kövesi, de curând debarcată de la şefia DNA şi înghiţită de neantul aparatului judiciar.
Am urmărit recent o nouă conferinţă a lui Emmanuel Todd despre Europa, Uniunea Europeană, despre euro, despre originea ideologiilor de azi care au o strânsă legătură cu tipul de organizare familială observată pentru ultimele secole în Franţa, Anglia, Germania, Italia, Rusia etc. Celebrul demograf şi antropolog e considerat astăzi de mulţi în Vest cel mai strălucit intelectual francez. Influenţa lui asupra tinerelor generaţii de studenţi şi cercetători din Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania e copleşitoare (unii îl cunosc doar ca mentor principal al celebrului economist Thomas Piketty). Mi-am notat doar câteva dintre observaţiile lui Todd şi voi încerca să le prezint aici pe scurt.
Prin reunificarea Germaniei, SUA, Marea Britanie şi Rusia au pierdut controlul pe care-l aveau asupra ţării care a declanşat cele două războaie mondiale devastatoare. Franţa, deşi a patra armată de ocupaţie postbelică în Germania, nu se pune la socoteală pentru că încă din primul mandat al lui François Mitterrand, la începutul anilor ’80, a încercat fabricarea unui atelaj improbabil, cuplul franco-german, care astăzi e un foarte dezechilibrat cuplu germano-francez. Atât SUA, cât şi Franţa s-au iluzionat că pot controla întreaga Europă folosindu-se de Germania, dar lucrurile au ieşit altfel. Germania s-a folosit de construcţia europeană pentru a ieşi din condiţia de protectorat american, iar în ultimii ani, încet dar sigur, a acaparat statutul de putere economică dominantă în Europa.

continuare »


Se caută noul Dracula al României

luni 12 Noi 2018

Petru Romoşan

Auzim din ce în ce mai des cunoscuţi care se pregătesc să-şi lichideze afacerea, să renunţe la jobul greu obţinut sau pur şi simplu să abandoneze dificultatea din ce în ce mai mare de a trăi în România pretins capitalistă şi democratică. Cu toţii se pregătesc să plece fără să ştie prea bine încotro. Mark Twain, celebrul scriitor american, a spus cândva : „Chaucer e mort, Spencer e mort, la fel şi Milton, ca şi Shakespeare, şi nici eu nu mă simt prea bine.” Cam aşa se pot exprima destul de mulţi români care, după cei peste vreo patru milioane deja plecaţi, încep să nu mai spere aproape nimic de la viaţa trăită în ţara lor, în limba lor, alături de familiile lor din moşi-strămoşi, de prietenii lor.
În România a început deja violent, furibund campania (de fapt, o cursă a morţii !) pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2019 (o numire, de fapt – „statul profund” va fi cel care va alege). Decredibilizarea cvasitotală de care suferă actualul preşedinte, Klaus Iohannis, contribuie din plin la declanşarea acestei campanii cu totul prematură. Tergiversarea iresponsabilă a revocării procurorului-şef DNA, Laura Codruţa Kövesi, de încă preşedintele Iohannis şi mai ales grotesca tevatură în jurul demiterii procurorului general, Augustin Lazăr, a cărui revocare a fost cerută de acelaşi Tudorel Toader, ministrul Justiţiei, au avut efecte devastatoare asupra actualei preşedinţii şi par să anunţe o vacantare înainte de termen a celei mai importante demnităţi în stat. Toate dosarele, procesele închise dubios ale lui Klaus Iohannis sunt zi de zi expuse, într-un fel sau altul, pe televiziuni, în presă şi chiar în comentariile private ale românilor. „Statul profund” a dat-o rău în bară cu exoticul său preşedinte minoritar. Ce a părut să meargă la primăria Sibiului, un oraş mediu, n-a mai funcţionat deloc la Cotroceni.
Nicolae şi Elena Ceauşescu au reinstalat în mentalul românilor figura unui Dracula însoţit de asistenta sa infernală. S-a şi vorbit în anii ’80, cei mai sumbri, anii târzii ai comunismului, despre apucătura celor doi (foarte probabil, o fantezie) de a-şi face transfuzii cu sânge de copil. Au băut sau nu Ceauşeştii sânge ? Cine poate răspunde ? (E adevărat, în schimb, că, în lipsa alimentelor normale, unor copii dintr-un orfelinat constănţean li s-au făcut atunci transfuzii iresponsabile, ceea ce a dus la infectarea lor cu HIV.) Zâmbăreţul Ion Iliescu, cu aspiraţii democratice neîmplinite, a fost o copie destul de palidă a colegului său comunist Nicolae Ceauşescu. Fostul preşedinte Iliescu a fost lipsit în anii săi cei mai discutabili, cei de după asasinarea Ceauşeştilor, de prezenţa publică a doamnei Nina Iliescu, soţia sa. Spre onoarea sa. Abia ceva mai târziu, Corina Creţu, purtătoarea sa de cuvânt, a încercat să joace rolul secretarei diabolice. Şi se pare că i-a folosit din plin. Modesta ziaristă din anii ’90 e azi ditamai comisarul european, cu aspiraţii la funcţia de prim-ministru şi cu o pensie babană la cheie. Bineînţeles, Traian Băsescu şi Elena Udrea s-au apropiat cel mai mult (după Ceauşeşti, desigur) de imaginea aproape perfectă a băutorului de sânge Dracula însoţit de adjuncta sa indispensabilă. Foarte recent, Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă sunt o pastişă comică a modelelor clasice Elena şi Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu şi Elena Udrea.
Pentru alegerile prezidenţiale care urmează, anticipate sau la termen, mai devreme cu mai bine de un an se prefigurează deja cei doi candidaţi din turul doi : Dacian Cioloş, pe o presupusă parte dreaptă, în fapt tabăra progresiştilor, a globaliştilor, şi Gabriela Firea (Vrânceanu ? Pandele ? etc. ?), pe o demult apusă parte stângă, în fapt, pe culoarul conservatorilor… neocomunişti (!). Care dintre ei se apropie mai mult de imaginea consacrată a reîncarnatului Dracula, fabricat din anii ’60 şi până azi de acelaşi „stat profund” imuabil ? Dacian Cioloş pare a fi doar o replică a lui Klaus Iohannis, sibianul care s-a căznit din răsputeri să intre în costumul lui Dracula. Destul de repede a rămas şi el fără asistentă, Carmen Iohannis s-a retras aproape complet de pe scenă. Cu excepţia vizitelor în străinătate, pe care românii nu le urmăresc, turism prezidenţial.
În schimb, de ceva vreme Gabriela Firea (noul nume oficial) face paşi uriaşi în direcţia candidaturii la rolul de Dracula, zis şi postul de preşedinte. Sâmbătă seara, 10 noiembrie 2018, pe România TV, într-o prestaţie magistrală, care a pus în lumină capacităţilor ei drăculeşti (drăceşti ?), l-a făcut praf şi pulbere pe dictatorul meschin de provincie Liviu Dragnea. I-a apărat cu gherele şi cu dinţii pe camarazii săi Marian Neacşu, fostul secretar al PSD, şi Adrian Ţuţuianu, cărora cei cu ochi pătrunzători le văd coada, copitele şi corniţele, eliminaţi din partidul drag de autocratul Dragnea. Într-o demonstraţie atent pregătită, şi-a pus cenuşă în cap pentru apropierea sa naivă de măruntul Dracula, şi-a făcut soclu prezidenţial, s-a autogratulat fără limite, şi-a plâns de milă, a fost „populară”, „sinceră”, o fată devotată poporului. Căruia vrea doar să-i bea sângele, pe modelul Dracula, se înţelege. Fără îndoială, Florentin-Costel Pandele, primarul din Voluntari, ales cu peste 90 % din voturi la al patrulea (sau al cincilea ?) mandat, poate juca excelent rolul de secretar monstruos al domnitoarei-preşedintă Dracula, Gabi.
Cei doi candidaţi la preşedinţia României, Dacian Cioloş, alesul globaliştilor (va fi susţinut şi de un PNL fără Ludovic Orban ?), şi Gabriela Firea, aleasa unor falşi naţionalişti (de identificabilă coloratură ortodox-răsăriteană), merită să fie urmăriţi cu toată atenţia. Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Klaus Iohannis par să fie scoşi deja din cursa prezidenţială, fiecare cu dosarele şi cu belelele lui, cu DNA-ul său. Numai dosarul lui Tăriceanu în afacerea de corupţie Microsoft ar avea zeci de volume ! Singurul care mai poate zăpăci comedia electorală pornită deja ar fi Tudorel Toader, actualul ministru al Justiţiei, dacă i-ar veni ideea să se prezinte. Dar şansele lui Tudorel Toader sunt foarte mici – ca să devii preşedinte, ţi se cer un trecut încărcat, un profil manipulabil, şantajabil. Candidatul cel mai serios pare a fi de departe Gabriela Firea. Care promite să fie un nou Traian Băsescu, dar feminin, şi poate chiar să-l depăşească pe foarte urâtul şi foarte detestatul marinar, de care justiţia noastră euroatlantică fuge ca de dracu’. Să ne amintim, dacă am uitat, că şi Florentin-Costel Pandele a fost marinar, a navigat 13 ani pe mările şi oceanele lumii înainte de a fi învinuit în dosarul Flota pentru vânzarea a 10 nave, alături de Traian Băsescu.
Câţi români vor mai părăsi România în cele două mandate prezidenţiale posibile ale Gabrielei Firea ? Două milioane ? Trei milioane ?

 


UE va fi condusă de Statul Paralel ?

luni 5 Noi 2018

Petru Romoşan       

Dacă avem un Stat Paralel (Deep State, État profond) – dacă există, el e destul de incoerent –, Statul Paralel din România va conduce, măcar în parte, timp de şase luni Uniunea Europeană. Nu e simpatică perspectiva ? Cum de nu ! Să-i mai conducă şi pe ei, mai ales pe germani, austrieci, olandezi, luxemburghezi, pe esticii din Grupul de la Vişegrad, care nu ne vor şi pe noi, că noi ne-am cam săturat de atâta Stat Paralel. La fel cum britanicii, italienii sau grecii s-au săturat de UE şi de moneda euro.
În aceste zile la Bucureşti, în prim-plan, Dacian Cioloş, fost prim-ministru venit din neantul bruxellez, umflat cu pompa politică şi mediatică de acelaşi Stat Paralel, o vrea înlocuită de urgenţă pe Viorica Dăncilă, prim-ministru de paie al PSD şi ALDE (Tăriceanu). Tot aşa o vor „zburată” pe Dăncilă şi „progresiştii” globalizanţi din USR, PNL, PMP, prin care fluieră acelaşi Stat Paralel. Dar Vioricăi Dăncilă nici că-i pasă ! Pentru că oricum nu ia nici o decizie, evită participarea la masacrul din PSD anunţat de peste tot. A plecat, probabil, din nou după bani în Oman şi Qatar. Qatar-ul deţine postul Al-Jazeera şi echipa Paris Saint-Germain, precum şi o mulţime de proprietăţi în Occident, mai ales în Franţa.
Dacă nu va aduce bani din Emirate, se va fi plimbat, la fel ca Elena Ceauşescu, pe care o aminteşte irepresibil, în special cu coafura remarcată şi de Cristian Tudor Popescu. La fel cum Liviu Dragnea seamănă cu Nicolae Ceauşescu din ultimii săi ani, când suferea de diabet. Statul Paralel produce, ca şi statul comunist (nedemocratic), cam acelaşi gen de cupluri politice. După cuplul politic dezastruos Traian Băsescu-Elena Udrea, avem astăzi şi cuplul, tot politic şi tot dezastruos, Liviu Dragnea-Viorica Dăncilă. Ne învârtim în cerc.
De unde are Liviu Dragnea atâta putere ? Evident, nu din votul pretins democratic, cumpărat cu găleţi şi tricouri, cu fasole şi cârnaţi, cu o sută-două de lei. S-a scris recent că teleormăneanul ar deţine o avere de 500 de milioane de euro, avere făcută din mici afaceri ca Tel Drum şi mai ales din leafa de funcţionar la stat. Mai are cineva în PSD, un partid de baroni şi de milionari, o asemenea avere ? Oare cu câţi bani se poate cumpăra PSD de la actualul proprietar ? Şi dacă tot ne punem întrebări la care nu vom primi răspuns, oare care mai sunt averile lui Adrian Năstase şi Traian Băsescu ? Tot miliardari, tot miliardari ? În lei vechi sau în euro ?

continuare »