Catastrofa economică şi politică (văzută şi de alţii)

luni 25 Feb 2019

Petru Romoşan

Cunoscutul avocat Gheorghe Piperea trage un înspăimântător semnal de alarmă. E doar un whistleblower, un lanceur d’alerte, tradus la noi ca „avertizor de integritate”. Economia românească s-ar apropia de o catastrofă de dimensiuni nemaivăzute, iar politicienii, principalele canale de ştiri şi presa în general se preocupă până la ameţeală numai de problemele din justiţie, de Tudorel Toader, de Augustin Lazăr, de Laura Codruţa Kövesi, de fantomatici procurori europeni de peste 2-3 ani ai unui parchet european care nu se va naşte, poate, niciodată şi de alţi funcţionari corupţi, plătiţi din banul public, care s-a împuţinat şi se va subţia încă dramatic. „Ne paşte un cutremur economic”, spune Gheorghe Piperea.
Mai întâi nişte cifre halucinante, care amintesc de transformarea României într-o colonie a Uniunii Sovietice în anii ’50, cu sovromurile şi cu mamuţii economici socialişti : „Un număr de 100 de companii (dintre care doar 5 sunt româneşti) realizează 75 % din PIB-ul României. Plusvaloarea creată aici nu se impozitează decât în proporţii infime aici, întrucât tehnicile de optimizare fiscală reuşesc cu mare eficienţă să exporte această plusvaloare.” Despre insolvenţa care răvăşeşte întreprinderile româneşti : „Companiile în insolvenţă încă dau de muncă unui număr de cca 200 de mii de angajaţi. Companiile care nu sunt încă în faliment păstrează în piaţă cca 100 de mii de contracte de muncă. Păcat că unele dintre ele – cum ar fi CFR Marfă, CFR Infrastructura şi CEO – urmează să intre în insolvenţă curând, date fiind anchetele de concurenţă care se vor solda cu decizii de recuperare a unor ajutoare de stat de cca 400 de milioane de euro, respectiv, date fiind certificatele de CO2 lipsă, în valoare de cca 80 de milioane de euro.”
„În sectorul IMM – scrie avocatul Piperea –, jalea este şi mai deplină. Din cca 800 de mii de societăţi câte sunt înregistrate în România, mai mult de 350 de mii sunt de mult în faza terminală, întrucât au capital negativ (legea societăţilor impune ca, în cazul unor pierderi care depăşesc 50 % din activul net contabil, societăţile respective trebuie fie să îşi reîntregească, prin bani aduşi „de acasă” de acţionari, capitalul, fie să se lichideze). Mult mai grav este că din acest noian de societăţi, doar 2 % sunt „bancabile”. Vorbim, deci, de maxim 16 mii de societăţi care s-ar putea împrumuta la bănci, fie pentru a ieşi din dificultate, fie pentru a se dezvolta. Numai că şi în cazul acestora „şansa” de a se împrumuta la bănci este limitată. În anii care au trecut de la aşa-zisa trecere a economiei României la statutul de economie de piaţă, acele companii sau IMM-uri care au lucrat cu băncile s-au împovărat nu numai de datorii, ci şi de ipoteci sau de garanţii personale asumate de acţionari (care şi-au băgat în această găleată „selectă” şi rudele, prietenii sau societăţile afiliate).”

continuare »


De la Uniunea Sovietică la Uniunea Europeană şi înapoi

marți 19 Feb 2019

Petru Romoşan

Scandalul din jurul Laurei Codruţa Kövesi este imens. Nimica nou cu adevărat, România recentă produce pe bandă rulantă scandaluri imense, iar de ceva vreme revoluţia democratic (fals)-capitalistă (capitalism primitiv) îşi manâncă, deplin satisfăcută, copiii. Laura Codruţa Kövesi, fost procuror general al României şi fost procuror-şef DNA (parchetul anticorupţie), a fost declarată suspectă pentru trei capete de acuzare : abuz în serviciu, luare de mită şi mărturie mincinoasă. Întreg sistemul de justiţie încasează o lovitură cu consecinţe devastatoare. După protocoalele ilegale, neconstituţionale SRI-Parchete, după compromiterea judecătorilor (mai puţini), dimpreună cu procurorii (mulţi, mai ales de la DNA), căderea practic deja consumată a „Slujirii” (intelectualul public Gabriel Liiceanu dixit) compromite durabil şi aşa fragila democraţie română post-1989, mai ales post-2004 (alegerea controversată a lui Traian Băsescu).

Evenimentul zilei (Dan Andronic), urmând alte destule surse, readuce în discuţie ipoteza nedovedită că Laura Codruţa Kövesi e, pur şi simplu, cetăţean american. Acelaşi lucru s-a spus şi despre generalul Florian Coldea, fost director executiv al SRI, dar şi despre Mircea Geoană cu câţiva ani în urmă. Prestigiul americanilor în România şi simpatia românilor pentru aceştia au fost serios compromise de oamenii de care s-au folosit pentru a-şi instala protectoratul (numit „parteneriat”) în România. Traian Băsescu, George Cristian Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi, Elena Udrea şi alţii ca ei, începând din 2005, sub foştii preşedinţi americani George W. Bush şi mai ales în cele două mandate ale lui Barack Obama, au risipit capitalul enorm de simpatie de care se bucura SUA în România şi au făcut uitată aproape complet antipatia, chiar ura cu care era tratată Rusia ca succesoare legitimă a fostei Uniuni Sovietice.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ odată cu noua administraţie republicană de la Casa Albă a spectaculosului Donald Trump, deşi noul preşedinte nu a ajuns încă să-şi instaleze un nou ambasador, al său, la Bucureşti. Cohortele de slujitori băştinaşi ai fostelor administraţii americane par să fi fost în mare parte abandonate. Vladimir Tismăneanu, de exemplu, aproape a dispărut din prima linie a propagandei în România, a devenit cvasiinaudibil. „Proamericanii” locali au fost preluaţi în mare parte de UE, mai ales de Germania, sau se descurcă din enormele resurse, în special financiare, acumulate în ultimii 15 ani. Dar Germania îşi are deja propriii ei „faliţi” : preşedintele Klaus Iohannis, ambasadorul Emil Hurezeanu şi, după mai multe voci, evident, neconfirmate, chiar directorul SRI, Eduard Hellvig. Lor li se pot adăuga Dacian Cioloş, din Grupul de la Cluj, şi alţi înalţi funcţionari de la Bruxelles, care i-au alcătuit aşa-zisul guvern de tehnocraţi. Neocomuniştii deveniţi capitalişti de primă generaţie, hrăpăreţi şi primitivi, au recâştigat, începând din 2012, mare parte din controlul politic la Bucureşti, în ultimii doi ani chiar de o manieră autoritară. Astfel, „el lider maximo” Liviu Dragnea a numit discreţionar trei prim-miniştri şi, culme a luxului de putere pe care şi-l permite, este consiliat economic (împreună cu marioneta sa, Vorica Dăncilă) de Darius Vâlcov, un condamnat cu executare în primă instanţă la opt ani de puşcărie.

Impresia generală că vechile reţele sovietice de adâncime, azi ruseşti, cu control în servicii şi în economie, s-au reactivat şi susţin noua direcţie politică de la Bucureşti, rezervat proamericană, relativ eurosceptică, foarte amicală cu Israelul, e foarte puternică. Cât de fondată e această impresie e greu de stabilit. Percepţia poate fi însă explicată şi prin provenienţa noii oligarhii de la Bucureşti, care are o lungă tradiţie sovietică. Prin urmare, îşi poate prelungi apucăturile şi singură, fără vreun control moscovit.

Neoliberalismul galopant din cursul celor două mandate ale democratului Barack Obama au primit deja două lovituri fatale : Brexit-ul şi alegerea lui Donald Trump. Lovitura decisivă dată noii ordini neoliberale globale pare să vină, în schimb, din Franţa Vestelor galbene. Răscoala Vestelor galbene poate afecta durabil şi profund şi Germania, şi, desigur, şi Uniunea Europeană în întregul ei.

Căderea Laurei Codruţa Kövesi, după cea a generalului Florian Coldea, amândouă provocate de Sebastian Ghiţă, copilul de suflet al unor seniori ai Securităţii, plus fuga Elenei Udrea în Costa Rica par a fi doar începutul dezastrului pentru noua oligarhie din România postrevoluţionară. Noua oligarhie e compusă din urmaşii direcţi ai vechii nomenclaturi comunist-ceauşiste. Sunt copiii, nepoţii, ginerii, nurorile, cumnaţii, finii – un nepotism generalizat de tip tribal – ai foştilor lideri comunişti, urmaşii cadrelor (sau doar ai trepăduşilor) Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii. Lista acestora e foarte lungă, în bună parte a fost deja întocmită, poate umple zeci, chiar sute de pagini, cu complicate filiaţii. SUA i-a preluat, probabil, programatic pe nemestecate, tot aşa cum a procedat cu naziştii din Germania posthitleristă (exceptând linia întâi, bineînţeles).

Prăbuşirea aproape sigură a zeiţei impostoare a justiţiei române este, fără ca deocamdată mulţi români să-şi dea seama, de un comic homeric. Fata fostului procuror longeviv comunist Lascu, cu un profil neosovietic involuntar dar, vai, cât de autentic !, adoptată de partenerii americani, se îndreaptă disperată spre noua Uniune Sovietică în disoluţie, cum este privită azi de mulţi Uniunea Europeană. Sâmbătă 16 februarie 2019, câţiva manifestanţi Veste galbene ardeau în Franţa cu urale steagul UE şi continuau scandând „Frexit ! Frexit ! Frexit !”. În România, războiul româno-român atinge în aceste zile cote maxime în precampania pentru alegerile europarlamentare… Cele două „partide”, cea progresist-globalistă şi cea naţionalist-populistă, se detestă, se execră sincer, definitiv, fără nici o rezervă. Spectacolul urii politice se autoalimentează deci la infinit.

 


Mic şi negru, viitorul bate la uşă

luni 11 Feb 2019

Petru Romoşan

În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene – trei luni de proteste deci –, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă). Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.
Tot sâmbătă seara, principalele canale de televiziune franceze treceau sub tăcere sau dădeau ca ultimă ştire câteva informaţii sumare despre manifestaţiile masive ale „perifericilor” naţionali, poporul francez, cum ar veni. De necrezut cât de jos a ajuns clasa politică din Franţa azi, împreună cu întreaga medie mainstream, care o serveşte docil ! În schimb, Russia Today în limba franceză, cu sediul în Franţa, difuzată în direct pe Facebook şi pe Youtube, transmitea imagini în care mii şi mii de manifestanţi se scurgeau, paşnici, pe străzile şi bulevardele Parisului, spre Adunarea Naţională, unde totuşi a fost forţată violent intrarea de nişte extremişti, venind de pe bulevardul Saint-Germain şi îndreptându-se spre Champ de Mars, locul final de întâlnire de ieri. Câţiva manifestanţi care şi-au pierdut un ochi au fost intervievaţi ieri pe RT France, în vreme ce în faţa Adunării Naţionale încă un manifestant Vestă galbenă şi-a pierdut o mână din pricina unei grenade aruncată de forţele de ordine înarmate până în dinţi, parcă de război. Într-adevăr, după mai mulţi observatori, Franţa pare a se îndrepta spre un război civil, într-atât ruptura dintre clasa dominantă şi milioanele de francezi sărăciţi de euro, de globalizare, de pierderea suveranităţii în favoarea UE pare de nerezolvat.
Marea Britanie va părăsi, foarte probabil, UE pe 29 martie anul curent. Fără nici un acord – un hard Brexit. Consecinţa imediată va fi că britanicii vor refuza să mai achite contribuţiile convenite prin negocieri la bugetul UE, contribuţii care vor trebui preluate în dezordine, haotic de celelalte ţări membre. Cu efecte previzibile pentru bugetul UE şi, mai ales, pentru bugetele naţionale. Şi asta pentru că Germania şi Franţa le-au impus britanicilor, cu acordul proeuropenei Theresa May, un tratat inacceptabil, un deal de pedeapsă. Complexele şi idiosincrasiile germanilor şi francezilor faţă de insulari sunt istorice şi binecunoscute. Asistăm la o confruntare exemplară între democraţia liberală britanică şi imperiul nedemocratic, tehnocratic UE. „Cu Regatul Unit odată eliberat de Uniune, două blocuri se vor opune. Un pol continental, închis într-un ordoliberalism autoritar şi în stagnare demografică şi culturală. În faţă, o „anglosferă” compusă din Regatul Unit, Statele Unite, Canada şi Australia, mult mai dinamică. Anglosfera totalizează mai mulţi locuitori decât UE şi va câştiga în caz de confruntare economică” (Emmanuel Todd, Marianne, 4 februarie 2019).

continuare »


Ascensiunea populismului

luni 4 Feb 2019

Petru Romoşan

Toată planeta a salutat şi încă se bucură de prezenţa la Casa Albă a neobişnuitului preşedinte Donald Trump. Nu numai Rusia, învinuită de amestec în alegeri, ci şi China, Iranul, Turcia, India, Israelul etc. Se bucură până şi fostele ţări comuniste din Estul Europei, azi teoretic capitaliste, membre UE şi NATO, printre care România, pentru că presiunea imperială americană (prin NATO, prin armată, prin CIA, NSA şi alte servicii speciale) a scăzut până aproape de zero. Războiul politic şi economic intern americano-american se înteţeşte şi se înăspreşte. E vorba de războiul între fostul establishmentDeep State, Partidul Democrat, media mainstream, Hollywood, Wall Street, Federal Reserve… – şi poporul american, mai ales albii sărăciţi în urma delocalizărilor din fostele megalopolisuri industriale, dar nu numai, care l-au ales pe pitorescul miliardar din imobiliare şi show-uri personale de TV, Donald Trump, susţinut şi el, de altfel, de o altermedia din ce în ce mai influentă, cu o audienţă enormă, foarte activă deşi cel mai adesea neplătită şi care a devenit infinit mai credibilă decât mainstream-ul.
Marea Britanie a fost deja aruncată în aer de ideea „ciucă” a fostului ei prim-ministru conservator David Cameron, aceea de a vota într-un referendum pentru plecarea din sau rămânerea în UE. Britanicii au votat să plece. Au trecut mai bine de doi ani de atunci. Sute de întreprinderi, bănci mai ales, americane în primul rând, bănci ale principalilor aliaţi ai UK, au părăsit deja Marea Britanie,  orientându-se spre Frankfurt, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Dublin şi alte capitale din UE ale celor 27 „rămase” încă. Dar pierderile Regatului Unit sunt abia la început. Ce se va întâmpla cu frontiera dintre cele două Irlande după ce o Irlandă va fi afară şi cealaltă înăuntru, în UE ? Dar cu sutele de mii de cetăţeni britanici instalaţi pe continent, mai ales în multrâvnitul sud al Franţei, Franţa care are spitale mult mai performante şi, în general, un regim de securitate socială încă „socialist” ? Recuperarea Commonwealth-ului, care să compenseze pierderile rezultate din abandonarea Uniunii Europene, pare pentru moment doar un miraj. Trecutul imperial nu se mai întoarce.
A venit la rând Franţa, cu votul paradoxal pentru foarte tânărul Emmanuel Macron şi partidul său, LREM, partid inventat, ca şi el, de aceiaşi miliardari sau oligarhi francezi sub bagheta prietenilor lui Jacques Attali, miliardarii sau oligarhii globali, multinaţionali, care controlează bănci centrale, Federal Reserve, printre alte câteva sute, inclusiv BNR, condusă de 29 de ani neîntrerupt de acelaşi Mugur Isărescu (l-a depăşit pe tiranul Ceauşescu !). Fără să uităm multinaţionalele, în primul rând cele americane, de felul celor din GAFA. Triumful populismului în cele trei mari democraţii – Brexit în marea Britanie, alegerea lui Donald Trump în SUA, revoluţia în curs a Vestelor galbene în Franţa – poate să fie o renaştere, o refondare a democraţiei sau chiar începutul sfârşitului ei, adică trecerea la totalitarismul capitalist de stat. Restul planetei asistă activ la marile zvârcoliri care au cuprins nucleul dur al lumii occidentale. Pentru că, alături de populismul din America, Regatul Unit, Franţa, avem şi guvernarea populistă (dreapta dură şi stânga extremă, populiste amândouă, reunite) din Italia, îi avem pe Viktor Orbán în Ungaria şi pe Jarosław Kaczyński în Polonia, precum şi pe alţi conducători din Est sătui de neoliberalism. China, Rusia şi India nu au ratat ocazia şi se prezintă ca o alternativă credibilă la un Occident în derivă. De altfel, pentru toată lumea, centrul economic s-a mutat în Asia, având China în frunte.

continuare »


//