După Notre-Dame

luni 22 Apr 2019

Petru Romoşan       

După protestul-maraton al Vestelor galbene din Franţa (a început pe 17 noiembrie 2018) a venit marele, teribilul incendiu de la Notre-Dame de Paris. Cum a fost posibil ? A fost un accident, cum s-au precipitat să anunţe autorităţile ? A fost o mână criminală, cum insinuează la tot pasul Internetul şi reţelele sociale din Franţa şi de pretutindeni ? Lemnul de stejar al şarpantei, pietrificat după 850 de ani, nu putea arde singur de la o scânteie aşa cum s-a vazut pe toate televiziunile. Dar nu există probe, iar ancheta e încă la început. Avem însă coincidenţe peste coincidenţe. Sunt ele posibile ? Vor fi ele digerate de o ţară în răscoală, care cere de jos în sus schimbarea Constituţiei, renaşterea democraţiei încălecate de capital, de oligarhi, de politicieni instrumentalizaţi, nu de popor, ci de o mână de miliardari de stat (capitalism de stat !), de o presă care şi-a pierdut aproape orice independenţă şi aproape orice deontologie, capabilă să execute orice ordin al stăpânului, discreditată ?
Care erau personajele publice cele mai atacate, detestate, urâte chiar de o populaţie marginalizată, sărăcită la extrem după criza financiară care a început în 2008 cu căderea băncii americane Lehman Brothers ? În afară de preşedintele Macron, comparat cu Caligula sau cu Nero de carismaticul filosof Michel Onfray înainte de incendiu, în primul rând sunt miliardarii, cu cap de listă Bernard Arnault, proprietarul lui LVMH (industrii de lux) şi a altor nenumărate active majore, un fel de Cressus, Xavier Niel, oarecum ginerele lui Bernard Arnault, Arnaud Lagardère, fiul legendarului „căpitan de industrie” Jean-Luc Lagardère, şi alţi câţiva. O carte, intitulată „profetic” Crépuscule, scrisă de un om foarte tânăr, Juan Branco (29 de ani), avocat şi doctor în drept, absolvent al unor „grandes écoles” (Sciences-Po, ENS…), dezvăluie nu fără cruzime relaţiile „incestuoase”, ticăloase dintre miliardari, presa deţinută în proporţie de 90 % de cei numiţi mai sus şi de alţii ca ei, cariera fulgurantă a lui Emmanuel Macron şi a partidului său de carton, de amatori, de strânsură LREM (un USR-Plus francez care domină confortabil Parlamentul). Juan Branco, la rândul său membru al castei privilegiate, îşi prezintă cartea în toată ţara, în conferinţe publice, pe altermedia care nu a fost încă închisă, la întâlnirile cu Vestele galbene.
Stranie coincidenţă, cei detestaţi şi foarte huliţi de ieri sunt chiar cei ridicaţi în slăvi începând de a doua zi după marele incendiu. Sumele promise ca donaţie de miliardari (spre 1 miliard de euro) depăşesc cu mult necesarul estimat pentru reconstrucţie şi restaurare. Cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică (cca 1,2 miliarde de credincioşi – 17,7 % din populaţia globului –, dar cifra e în creştere constantă, mai ales în Asia şi în Africa) are mijloace incomensurabile. Dar „întrecerea socialistă” a donatorilor a luat proporţii suspecte. În plus, un fost ministru al Culturii, Jean-Jacques Aillagon, a venit chiar a doua zi, oportun, cu o propunere legislativă care să asimileze în cea mai mare parte donaţiile cu impozitele datorate statului. Singurul miliardar care a refuzat defiscalizarea e bretonul François Pinault, un fost apropiat al lui Jean-Marie Le Pen, proprietarul unei mari părţi din Christie’s, al grupului Pinault-Printemps-Redoute şi al altor sute de active mari, o altă avere colosală. Cu alte cuvinte, „donaţiile” vor fi plătite tot de Vestele galbene şi de toţi săracii Franţei ! À qui profite le crime ? („Cui îi foloseşte crima ?”) De altfel, întreaga criză financiară din ultimii zece ani a fost „amortizată” tot de populaţia săracă şi de clasa medie. Reproşul care li se face în aceste zile miliardarilor care l-au fabricat pe preşedintele Macron e acela că ei pot fi generoşi cu „pietrele vechi”, dar nu-şi plătesc propriile impozite şi nu trăiesc în aceeaşi ţară cu restul populaţiei.
Emmanuel Macron şi-a amânat discursul de luni, 15 aprilie 2019, ora 20 (incendiul a devenit vizibil la ora 18.50), în care era aşteptat să vină cu propuneri concrete după ce „bombardase” ţara cu Marea sa Dezbatere, o autopromovare de câteva luni prin regiuni, printre aleşi locali şi o exaltare a partidului său aflat în pragul alegerilor europarlamentare. În locul discursului prezidenţial şi al unor confruntări dure, toate televiziunile au transmis luni seara încontinuu focul de la Notre-Dame. Ce putea anunţa Emmanuel Macron şi ce măsuri ar putea lua puterea politică franceză atât de contestată în stradă dar şi în majoritatea căminelor (spre 80 %, după cum arată cercetările din teren) ? Bani pentru ameliorarea nivelului de trai al celor mai săraci şi mai fragili nu prea există. O schimbare majoră a conţinutului democraţiei franceze, cu o nouă Constituţie, care să emane de la popor şi să fie pentru popor, ar însemna sfârşitul brutal al carierei politice a preşedintelui francez în vârstă de numai 40 de ani şi al prea „oportunului” său partid. Şi un atac la averile celor care l-au făcut preşedinte. Poate accepta actualul establishment asemenea schimbări ? Evident că nu.
Deocamdată, în prima săptămână de după arderea bisericii, care e şi Săptămâna Patimilor, s-a aşternut tăcerea, doliul, marea suferinţă a creştinilor şi a tuturor francezilor de bună-credinţă. Vor înceta manifestaţiile, protestele Vestelor galbene în urma tragediei de la Notre-Dame ? Macron şi miliardarii săi vor reuşi să reia controlul asupra afacerilor din Franţa şi îşi vor continua aşa-zisa lor „reformă”, care înseamnă, de fapt, privatizarea pe nimic a unor active majore ale statului ? Greu de crezut. Problema celor vreo 8,8 milioane de francezi (14 % din populaţie) care se găsesc sub pragul sărăciei nu a fost rezolvată de minunaţii pompieri francezi care au salvat in extremis Notre-Dame (se pare că totul, adică eventuala prăbuşire a structurii monumentului, s-a jucat la mai puţin de o jumătate de oră). Alţi 2,6 milioane de francezi sunt într-o situaţie de precaritate extremă. Pragul sărăciei în Franţa, la sfârşitul lui 2018, e considerat la 1 026 de euro venit lunar (adică 60 % din venitul mediu) sau, după alte calcule, la 855 de euro lunar (50 % din venitul mediu). Peste 7 milioane de francezi beneficiază de ajutoare sociale minimale. Clasa medie s-a erodat şi continuă să se erodeze cu mare viteză sub ochii noştri.
Incendiul de la Notre-Dame nu a rezolvat nimic pentru Emmanuel Macron şi pentru primul său ministru, Édouard Philippe, care soseau surâzând (îi vedem într-o fotografie devenită virală – incredibil dar verificabil) pe platoul din faţa venerabilei catedrale în seara dezastrului. Vestele galbene au încasat încă o lovitură, una de o amploare neaşteptată. Dar protestele, răscoala sau revoluţia lor continuă. S-a văzut la cea de-a 23-a ieşire în stradă de sâmbătă, 20 aprilie. S-au împlinit cinci luni de manifestaţii, proteste, violenţe, incendii, distrugeri. Cotidianul Le Monde publica, sâmbătă 20 aprilie 2019, o fotografie cu o adunare de femei mutilate, una fără un picior, alta fără o mână, câteva fără un ochi, în urma manifestaţiilor. Observatorii au remarcat în ultimele luni şi un alt fenomen extrem : la fiecare patru zile se sinucide un poliţist, un membru al forţelor de ordine. Iar starea de spirit a efectivelor Ministerului de Interne e una cu adevărat dezastruoasă. Se poate explica prin oboseala acumulată şi prin ostilitatea pe care o resimt din partea populaţiei. La urma urmei, situaţia lor economică şi socială nu diferă prea mult de cea a Vestelor galbene.
În Statele Unite s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, şi mult mai „verde”, despre incendiul de la Paris. S-a amintit că întotdeauna crizele fără rezolvare aduc câte un incendiu, care deschide calea spre măsuri autoritare, totalitare, antidemocratice. S-a citat deseori Reichstag-ul lui Hitler, dar au fost pomenite şi 11 septembrie 2001 şi alte focuri din istoria americană. Deocamdată, nimeni nu poate spune că la Notre-Dame a fost o mână criminală sau doar un accident, aşa cum s-a grăbit să afirme procurorul general al Parisului.

 


Arhanghelul libertăţii presei, Julian Assange

luni 15 Apr 2019

Petru Romoşan

„Orişicare înger e înspăimântător”
Rainer Maria Rilke

„Tăcerea asupra tratamentului aplicat lui Assange nu este numai o trădare în ceea ce-l priveşte, ci şi o trădare a însăşi libertăţii presei. Vom plăti scump această complicitate” (Chris Hedges). Julian Assange a fost arestat în Ambasada Ecuadorului de la Londra şi târât într-o dubă a poliţiei. Un patriarh cu păr alb şi barbă albă, cu ochi încă vii – are doar 47 de ani –, bruscat de patru sau cinci poliţişti, făcea semne ciudate şi încerca să transmită întregii lumi ceva foarte important. Va fi această imagine „ultimul articol” al editorului Julian Assange ?
Ecuadorul a fost prea mic pentru un război atât de mare. Rafael Correa, preşedintele ecuadorian care l-a adăpostit, curajos şi generos, în ambasada ţării sale de la Londra – Correa este cel care a dus un război just, total împotriva datoriei odioase ecuadoriene –, la capătul celor două mandate ale sale (2007-2017), a fost obligat el însuşi să se refugieze în ţara de origine a soţiei sale, în Belgia. Noul preşedinte al Ecuadorului, Lenin Moreno (ce prenume !), are doar o dimensiune proporţională cu puterea ţării pe care o reprezintă azi. A cedat până la urmă la presiunile prea mari ale Imperiului American. Asta după ce l-a chinuit un an pe Assange, degradându-i din ce în ce mai mult statutul şi condiţiile de azilant politic şi cetăţean ecuadorian. Rafael Correa a calificat viaţa lui Assange din ultimul an în interiorul ambasadei drept „tortură”. Fostul preşedinte ecuadorian l-a caracterizat pe succesorul său, pe care, de altfel, l-a ajutat să obţină preşedinţia, drept „cel mai mare trădător” : „Cel mai mare trădător din istoria ecuadoriană şi a Americii Latine, Lenin Moreno […]. Moreno este un om corupt, dar el a comis o crimă pe care umanitatea n-o va uita niciodată” (contul de Facebook pe care se exprima Rafael Correa a fost blocat între timp).
Chris Hedges (Premiul Pulitzer, 2002), John Pilger, Paul Craig Roberts, Noam Chomsky, Caitlin Johnstone, Glenn Greenwald şi atâtea alte nume de cronicari, de mari conştiinţe au intervenit în ultimii ani în favoarea, în apărarea lui Assange. Cei citaţi mai sus fac parte dintre puţinii care mai merită citiţi ca oameni liberi, şi nu ca detestabili mercenari. Marea presă occidentală s-a deteriorat recent într-o asemenea măsură, încât Paul Craig Roberts o numeşte sistematic „presstitute” (o contracţie între „presă” şi „prostituţie”). Odată cu căderea generală a presei, ideea democratică însăşi a suferit o lovitură gravă, probabil mortală. Cine mai e capabil să susţină că Regatul Unit al Theresei May, SUA lui Donald Trump sau Franţa lui Emmanuel Macron mai sunt democraţii care merită urmate ?
Asasinarea lui Julian Assange, lentă până mai ieri, accelerată prin arestarea sa din Ambasada Ecuadoriană, a fost pusă în operă de Marea Britanie, care l-a arestat mai întâi la domiciliu în urmă cu mai bine de opt ani, ca răspuns la cererile de extrădare ale Suediei (între timp, Suedia şi-a retras cererea) şi SUA, care l-a şi condamnat în secret (din greşeală, probele condamnării au ieşit la lumină). Ţara de origine a lui Assange, Australia, n-a mişcat nici un deget, deşi opinia publică australiană e de partea editorului. Singura soluţie care le mai rămâne Marii Britanii şi SUA pentru a ieşi cât de cât basma curată ar putea fi aceea ca „perfidul Albion” să-l expulzeze pe Assange către ţara al cărei cetăţean este, către Australia. Vor avea atâta capacitate de previziune cei care trebuie să ia o decizie, vor fi liberi să ia o asemenea hotărâre ?
„WikiLeaks şi Assange au făcut mai mult pentru a denunţa sumbrele maşinaţii şi crimele Imperiului American decât oricare altă organizaţie de presă. Assange, pe lângă denunţarea atrocităţilor şi crimelor comise de armata americană în războiaele noastre fără sfârşit şi scoaterea la lumină a mecanismelor interne ale campaniei lui Hillary Clinton, a făcut publice uneltele de piratare folosite de CIA şi de NSA, programele lor de supraveghere şi amestecul lor în alegerile din alte ţări, printre altele, şi în alegerile din Franţa […]. Ceea ce i se întâmplă lui Assange ar trebui să îngrozească presa. Şi totuşi, soarta sa se loveşte de indiferenţă şi dispreţ sarcastic. Odată expulzat din ambasadă, va fi judecat în Statele Unite pentru ceea ce a publicat. Aceasta va crea un precedent juridic nou şi periculos, pe care Administraţia Trump şi viitoarele administraţii îl vor utiliza împotriva altor editori, inclusiv împotriva celor care fac parte din mafia care încearcă acum să-l linşeze pe Assange” (Chris Hedges, pe blogul său, truthdig.com, 13 noiembrie 2018).
Răstignirea care i se pregăteşte lui Assange dacă va fi extrădat în SUA are într-adevăr nişte dimensiuni rar întâlnite în epoca noastră minoră şi mercantilă. Odată cu Assange va fi crucificat şi omul liber modern, cu democraţia sa cu tot.

 

 


Politicienii altora şi românii. Comploturi şi conspiraţii

luni 8 Apr 2019

Petru Romoşan       

Comploturile, conspiraţiile le aparţin mai degrabă celor care le pun în practică decât celor care vorbesc, în general în necunoştinţă de cauză, despre ele. Dar acuzaţi de comploturi, de conspiraţii sunt cei care vorbesc prea mult, nu cei care conspiră şi complotează, uneori cu succes, alteori fără. Iar conspiraţiile şi comploturile există la tot pasul şi de când e lumea. În politică, în servicii secrete, în justiţie, în economie. Se lucrează la fel de mult în umbră, pe ascuns, nu numai la lumina zilei.
Cea mai mare temere care-i cutreieră, care-i bântuie în aceşti ani pe români, pe cei care au rămas pe loc, pe cei care n-au emigrat încă e aceea a spargerii ţării, a ruperii teritoriale, a intrării marilor provincii istorice româneşti în asocieri politice şi economice care să ducă în cele din urmă la dispariţia României de azi. Atât apartenenţa la NATO, cât şi aderarea la UE au fost înţelese de români ca nişte garanţii internaţionale majore pentru păstrarea integrităţii teritoriale a României. De aceea românii au acceptat aproape orice, toate cererile indecente, hrăpăreţe ale occidentalilor cu care ne-am asociat. Am cedat active importante pe nimic, având în minte în primul rând menţinerea unui statu quo teritorial.
Dihonia politică a atins însă în ultimii ani nişte culmi care nu mai au nimic de-a face cu democraţia, cu lupta dintre putere şi opoziţie, cu disputele inerente ale partidelor. Acest război româno-român fără limite, fără raţiuni mărturisite are de ce să ne îngrijoreze. Să luăm numai cel mai vizibil exemplu : lupta politică (mai e doar politică ?) dintre Liviu Dragnea, preşedintele PSD, preşedintele Camerei Deputaţilor şi adevăratul prim-ministru al României din umbră, şi Klaus Iohannis, preşedintele României din ultimii patru ani.
Klaus Iohannis despre Liviu Dragnea : „Acest infractor, Dragnea, s-a cocoţat în fruntea statului şi progresează semnificativ în domeniul fake news.” Liviu Dragnea despre Klaus Iohannis : „Cineva poate să spună că el e infractorul care s-a cocoţat în cea mai înaltă funcţie a statului român.” Liviu Dragnea despre Klaus Iohannis : „Plângerea pentru înaltă trădare e aproape gata !” Klaus Iohannis despre Liviu Dragnea : „Cum se trezeşte un politician care mai este şi infractor să se ducă la televizor şi să ameninţe acolo şi magistraţii.” Liviu Dragnea : „Este un preşedinte fake, întors cu cheiţa.” Liviu Dragnea : „Iohannis a avut nu unul, ci nouă dosare penale.” Klaus Iohannis : „Unele partide de la noi – și mă refer la PSD – au îmbrăcat haina falsului patriotism, a naționalismului de fațadă și încearcă să câștige capital inducând teama și lipsa de încredere în valorile UE : e modul pesedist, cinic și iresponsabil, de a face politică.” Sunt doar câteva citate din zicerile celor doi politicieni unul despre altul, luate aproape la întâmplare dintre alte zeci care pot fi găsite pe Internetul care nu uită. Poate cineva să creadă că aceşti politicieni reprezintă aceeaşi ţară, România ? Sau e mult mai plauzibil că fiecare reprezintă o putere străină, iar aceste puteri se înfruntă nemilos la vârful statului român ? Pentru populaţia tăcută a României nu e deloc limpede dacă unul are mai multă dreptate decât celălalt.
Insultele şi injuriile lui Victor Ponta la adresa fostului său tovarăş şi adjunct Liviu Dragnea sunt atât de numeroase şi atât de “joase”, încât nimeni nu le mai ţine socoteala. Imprecaţiile lui Rareş Bogdan, prospătura liberală, şi ale invitaţilor la emisiuni, asemenea lui, la adresa partidului de guvernământ PSD au fost câtă frunză şi iarbă, iar multe nici nu pot fi citate, “hârtia” nu suportă asemenea mizerii. Violenţele, “pamfletele” care pot fi văzute şi auzite pe prea multele televiziuni de ştiri, site-uri, bloguri, conturi de Facebook nu mai au de mult nimic de-a face cu disputele politice, cu polemica. Aceiaşi indivizi, ca dintr-o unitate militară, antrenaţi, disciplinaţi, atacă, scot foc şi fum pe nări într-o singură direcţie. Ceilalţi sunt întotdeauna vinovaţi sau foarte vinovaţi. Ţintesc lichidarea definitivă, cel puţin morală, a adversarilor.
Vorbeam de comploturi şi conspiraţii. Şi dacă toată viaţa politică românească din ultimii ani, începând cu 2004, poate chiar din 1990, e regizată mai ales de comploturi, conspiraţii, de „lucrături”, de intelligence, de interese obscure ? „Lista lui Severin” din timpul mandatului prea soft de preşedinte al lui Emil Constantinescu o are în buzunarul de la piept aproape orice politician, orice ziarist – evident, vorbim de lista adusă la zi. O au şi ofiţerii de informaţii, care par că nu fac sau nu pot face mare lucru. Un ministru din guvernul României ar fi general KGB (KGB-ul nu mai există, dar succesorul său e numit popular la fel). Unii politicieni au o carieră foarte lungă, rezistentă la multiplele „intemperii” din tranziţie, care nu se poate explica doar prin talentul, cultura şi abilităţile lor. Prezenţa unor miniştri nuli, total incompetenţi în diferitele guverne s-ar explica prin conspiraţie, prin complot. Principalii lideri, cei mai cunoscuţi ziarişti şi cei mai importanţi candidaţi la preşedinţie ar reprezenta, de fapt, diverse puteri şi servicii speciale străine, şi nicidecum pe români. Aceste informaţii nu pot fi verificate aproape niciodată, dar comportamentul unor persoane publice dintre cele mai expuse confirmă ceva de speriat ipotezele complotiste. Chiar serviciile secrete româneşti ar fi împărţite în mai multe „bisericuţe”, „găşti”, facţiuni ale altora, şi nu ale românilor, care totuşi le finanţează pe aceste servicii secrete supranumerice, obeze.
Câteva teme revin obsesiv. Noi, românii, avem într-adevăr reprezentanţi la Bruxelles sau cei mai mulţi, în frunte cu Monica Macovei, dar şi comisarul Corina Creţu ar reprezenta interese străine, cele ale lui George Soros, de exemplu ? Şi, de fapt, pe cine reprezintă George Soros ? De ce se construiesc atâtea drumuri şi şosele în Transilvania şi mai deloc în Moldova, şi de ce se fac investiţii occidentale mult mai mari în aceeaşi Transilvanie decât în Oltenia, în Bucovina sau în Dobrogea ? De ce nimeni nu e capabil sau interesat să oprească măcelărirea pădurilor ? Etc., etc., etc.
Cât adevăr şi câtă fantezie se află în temerile românilor privind o viitoare spargere, chiar dispariţie a ţării lor ? Asemenea studii nu se prea fac. Şi nici nu se oferă informaţii indiscutabile. E ca şi cum ai fluiera în biserică, pentru că asemenea studii ar intra direct pe un teren minat, foarte periculos. România nu numai că şi-a pierdut o parte însemnată de populaţie, nu numai că a cedat suveranitate în favoarea NATO şi UE, ci pare să piardă, dacă nu le-a şi pierdut deja, rând pe rând, aproape toate prerogativele unui stat independent. Trebuie să fii naiv şi complet iresponsabil să-ţi închipui că, dacă toate spaimele românilor vor fi confirmate de fapte în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, nimeni nu va răspunde de nimic.

 


E vorba de Europa, stimabile !

luni 1 Apr 2019

Petru Romoşan       

Rău cu rău, dar mai rău fără rău ! Construcţia şi funcţionarea deficitare ale Uniunii Europene sunt criticate din toate direcţiile, mai ales de către gânditorii liberi, independenţi, cinstiţi, neînrolaţi. Ar fi mai bine pentru ţările bătrânei Europe dacă UE s-ar destrăma şi statele-naţiune şi-ar recuceri deplin suveranitatea, independenţa, şi-ar reinventa armatele proprii şi ar face o politică externă, mai ales comercială, proprie ? Exemplul în desfăşurare, pe viu, al Regatului Unit, care pare să fi intrat prin Brexit-ul său într-un haos politic fără ieşire infirmă puternic toate ipotezele anti-UE. City-ul londonez, cotat până mai ieri între cele trei mari pieţe bursiere şi financiare ale lumii, alături de New York şi Hong Kong (e vorba despre China, de fapt), pare să decadă la nivelul unei pieţe financiare emergente. Şi asta tocmai pentru că emergenţii părăsesc masiv Londra pentru Frankfurt, Paris, Madrid sau Amsterdam.
După ce presa mainstream din principalele democraţii vestice s-a compromis grav prin campanii penibile şi odioase de propagandă, cum e campania anti-Trump din The New York Times, The Washington Post, de pe CNN, MSNBC, dar şi din Le Monde, The Guardian, ziare germane şi din multe alte forme de media din toată Europa, cititorii doritori de informaţii şi idei corecte s-au îndreptat natural spre altermedia. Internetul te ajută, cu atât mai mult cu cât site-urile altermedia, în cele mai multe cazuri, pot fi consultate gratuit, ceea ce nu e cazul cu majoritatea articolelor din site-urile marilor ziare tradiţionale. Care nu numai că te mint, dar te mai şi pun să plăteşti pentru prostiile şi infamiile răspândite. Dar, desigur, acolo eşti cu „lumea bună” a exploatatorilor şi a profitorilor, de la oligarhi până la oengişti. În ceea ce ne priveşte, citim şi cităm pe oricine, inclusiv articole ale autorilor ruşi, chinezi şi indieni, cu condiţia să fie contribuţii proaspete, originale, nemanipulatoare. Sau, în orice caz, nu manipulatoare pe cărările deja prea bătute. Pentru că oricine face teorii politice şi economice manipulează mai mult sau mai puţin. Fiecare are o opţiune, obiectivitatea absolută nu există.
Un autor prea puţin cunoscut, care nici nu se prezintă, Paul Leleu, de pildă, este foarte convingător printr-o analiză nuanţată care încearcă să explice că UE nu e doar „rea” şi că trebuie să reflectăm serios la existenţa ei, chiar dacă are toate defectele din lume. Autorul vorbeşte aici despre situaţia Franţei faţă de Germania şi de puterile anglo-saxone, dar multe din ideile lui sunt utile şi pentru noi : „Este puţin spus că Europa are o presă proastă în mediile patriotice, de stânga, ca şi de dreapta. Şi totuşi, fiind vorba de interesul superior al Franţei, n-ar fi rău să diversificăm reflecţia pe această temă. Antigermanismul actual nu trebuie să mascheze inamicul ereditar al continentului : Imperiul Anglo-American. Europa şi euro sunt făcute responsabile de toate relele. Desigur, demonstraţiile economiştilor sunt convingătoare. Totuşi, la urma urmei, Statele Unite, Regatul Unit sau Japonia nu sunt în Zona Euro, dar au parte de aceleaşi vicisitudini ca şi restul lumii occidentale. Ceea ce trebuie să ne ducă la o relativizare. Germania a devenit ţapul ispăşitor al tuturor relelor noastre. Din toate părţile auzi injurii la ordoliberalismul german, ca şi cum ar exista un bun liberalism anglo-american. La scara istoriei, nu trebuie uitat că Germania nu este decât un duşman relativ al Franţei. Inamicul ereditar şi structurant este Anglia (şi America). De-a lungul secolelor, „perfidul Albion” n-a încetat să tragă sfori pentru ca puterile continentale să se omoare între ele, pentru ca apoi să tragă profit din conflicte pentru el însuşi. Începând din secolul al XIX-lea, Germania devine în Europa puterea economică rivală pentru bancherii anglo-americani (de unde şi crearea Antantei cordiale între Franţa şi Anglia în 1904). Eficacitatea industrială germană este capabilă să surclaseze dominaţia anglo-americană. Oarecum în felul în care China astăzi nelinişteşte atât de mult establishment-ul american. În 1918, Franţa a învins prima dată Germania şi în 1945 Rusia (sovietică) a învins a doua oară Germania. Dar cine a profitat de fiecare dată ? Imperiul Anglo-American !”
Actuala organizare neterminată a UE se cere înlocuită fie de o Europă a naţiunilor, fie de o Europă federală. Sau, poate, o combinaţie a celor două. Dar construcţia europeană va trebui terminată într-un fel sau altul. La fel cum Germania va fi obligată să-şi asume nu numai beneficiile, ci şi pierderile, ca în orice familie compusă din parteneri normali. Şi, foarte probabil, fără o Europă a apărării, SUA vor continua să domine Vechiul Continent al strămoşilor lor şi să tragă foloase prin NATO, ONU, prin FMI, Banca Mondială, prin alte bănci-mamut şi prin multinaţionale gen GAFA. Deşi „UE a fost concepută la început ca un mijloc de a supune continentul european, un versant civil al lui NATO. Dar, în acelaşi timp, anglo-americanii se temeau că nou-născutul le va scăpa din mână. Există o veritabilă partidă de poker mincinos în legătură cu UE între continentali şi anglo-americani”.
La nivelul de azi al construcţiei europene, România nu are nici un interes să fie în avangarda euroscepticilor şi cu atât mai puţin să gândească părăsirea UE. Iar faptul că are încă o monedă proprie şi încă nu este în Spaţiul Schengen ar putea fi folosite ca nişte avantaje majore. Cu condiţia, desigur, să avem nişte reprezentanţi capabili să le fructifice. Ceea ce, după cum ştim, nu ne este încă la îndemână. Probabil şi pentru că mulţi dintre cei care ar trebui să ne reprezinte pe noi la Bruxelles îi reprezintă, de fapt, pe alţii. Cum pare să fi fost până azi în cazul Monicăi Macovei şi cum se pregăteşte să o continue Laura Codruţa Kövesi (aleasă de ministrul Justiţiei Macovei la începutul băsismului devastator). Şi cum, fără îndoială, mai sunt şi mulţi alţii.
Dar, indiferent ce se va întâmpla cu UE, continentul european nu va dispărea de pe hartă. Mii de ani de civilizaţie nu se pot evapora de azi pe mâine.

 


//