Anarhie veselă sau doar instabilitate cronică ?

miercuri 28 Aug 2019

Petru Romoşan       

În aşteptarea marii crize economice anunţată de unii pentru ultimul trimestru al anului 2019 şi de alţii pentru 2020 sau 2021, în România s-a instalat harababura politică. Aproape toţi politicienii de carton de prim-plan şi-au adus o contribuţie de nepreţuit. Mai întâi Klaus Iohannis, prin desprinderea sa de contingent, care seamănă foarte bine cu o iresponsabilitate agravată. Apoi Viorica Dăncilă, care, după arestarea lui Liviu Dragnea din 27 mai curent, în calitatea ei de „şefă de cabinet”, de „secretară principală” a lui Dragnea sau de marionetă, nu şi-a depus civilizat, matur demisia. Dimpotrivă, s-a făcut aleasă, după vechiul tipic comunist, preşedinte PSD şi, în cele din urmă, candidată la preşedinţie. Astfel, cu Viorica Dăncilă flancată de nişte fâţângăi politici, PSD a devenit un partid de comedie. Lucru observat de toată lumea, mai puţin de activiştii partidului, parcă loviţi de amnezie sau doar de sindromul „măcelăriei”.
Călin Popescu Tăriceanu, el însuşi mare amator de candidatură la prezidenţiale, a intrat de ceva vreme în trepidaţie. Nu e clar dacă panica i-a fost indusă sau dacă el e un fel de vizionar, un supravieţuitor de meserie. „Proorocul” politic Cozmin Guşă vorbeşte de sute de pagini scrise despre Tăriceanu de fostul său ministru de Finanţe, Sebastian Vlădescu, azi cercetat de DNA, inculpat. Şi pretinde că Tăriceanu ar fi doar o conservă a serviciilor (acelaşi Guşă dixit !).
După ce a fost debarcat de la conducerea PSD şi din postul de prim-ministru (Colectiv) în favoarea actualului deţinut Liviu Dragnea, Victor Ponta şi-a însuşit rolul de distrugător al fostului său partid, inventat cândva de Ion Iliescu şi dus la plenipotenţă de Adrian Năstase. A pus pe picioare Pro România, un PSD Bis, şi a început racolările. Cu realizări remarcabile. După ieşirea de la guvernare a ALDE de marţi, 27 august, i-a căzut în braţe şi Călin Popescu Tăriceanu. Facebook-ul glumeţ zice pe dos : că Tăriceanu şi-ar fi găsit în Ponta a şasea nevastă. Îl va urma pe Tăriceanu aproape tot partiduleţul ALDE (mai puţin „noua Titulescu”, Ramona Mănescu, şi poate alţi câţiva), iar Victor Ponta va avea un partid cu o doctrină nou-nouţă : social liberală. Cu totul altceva decât improvizaţia neocomunistă de la PSD, numită pompos social democraţie…
Informaţia momentului e aceea că Pro România şi ALDE împreună se constituie într-o minoritate de blocaj. Cele două partide mici vor vota moţiunea de cenzură deja anunţată de Ludovic Orban (PNL), dar nu vor vota un nou guvern de dreapta condus de liberali. Pentru că ei sunt de centru stânga, social liberali. În plină campanie prezidenţială şi chiar după aceea, România nu va mai avea un guvern bazat pe o majoritate. Debandada se anunţă a fi completă.
Dar marea surpriză e candidatura actorului şi scriitorului Mircea Diaconu, susţinut de Pro România şi de ALDE. „Al treilea om” al prezidenţialelor nu va fi deci Victor Ponta, ci un candidat „independent”, susţinut de Victor Ponta. Şi de Călin Popescu Tăriceanu, fostul candidat din ultimul an, supărat pe candidatura unilaterală a noii sale partenere de guvernare, Viorica Dăncilă. Pentru moment, Mircea Diaconu e subestimat de aproape toţi observatorii. Dar nu e deloc exclus ca al treilea om să intre în turul doi al prezidenţialelor. Unde totul va fi posibil. În noile condiţii, nu e deloc sigur că Sistemul s-a hotărât deja pentru Dan Barna, candidatul globalist. Într-un tur doi între Dan Barna şi Mircea Diaconu, poate foarte bine câştiga Mircea Diaconu. Pentru că nu e deloc exclus ca preşedintele încă în exerciţiu să se declare, pe modelul Emil Constantinescu, învins de sistem. Scheleţii din dulapul său au fost, poate, lustruiţi şi pregătiţi pentru un moment bine ales. Oricum, Sistemul va alege candidatul cel mai convenabil pentru interesele sale, iar acela ar putea fi Mircea Diaconu.
Nu e deloc clar cum se va ajunge la o nouă majoritate stabilă fără alegeri generale. Sau poate ne îndreptăm spre o dictatură ? Prea mulţi români spun că dictatura ar fi, pentru ţara lor haotică de azi, o soluţie de dezvoltare. Dar cine să facă o dictatură serioasă ? Armata, redusă şi subordonată NATO, de fapt, SUA, nu e deloc interesată de o asemenea sarcină. Preferă studiile, grant-urile, misiunile în teatre de operaţiuni îndepărtate, doctoratele, pensiile consistente. Securitatea ? Securitatea conduce oricum ţara de 30 de ani prin interpuşi – politicieni agăţaţi, ziarişti acoperiţi, aparatul de justiţie subsumat şi protocolat, diplomaţia aservită – şi, în plus, e foarte divizată. Mulţi generali, în rezervă sau activi, multe găşti, multe şi variate obedienţe externe.
România se îndreaptă deci spre o tragicomică anarhie, starea ei naturală, de fapt, tristă şi veselă în acelaşi timp. Străinii care nu ne cunosc vor vorbi doar de o instabilitate politică. Celor care n-au plecat încă din ţară le mai rămân glumele, bancurile, video-urile trimise pe Whatsapp, blogurile şi site-urile, conturile de Facebook sau Instagram şi revistele literare, despre care criticul literar Ion Simuţ tocmai a constatat că nu mai au cititori, şi, bineînţeles, viitoarea mare criză economică mondială, care va ajunge în România, ca de obicei, cu întârziere. Când, probabil, Mircea Diaconu, actor şi scriitor, care seamănă cel mai bine cu majoritatea populaţiei, va fi de mult preşedinte.

 


Ce a căutat Iohannis la Washington ?

luni 26 Aug 2019

Petru Romoşan

Nimeni nu a înţeles în România de ce a fost invitat de urgenţă Klaus Iohannis la Washington, la Donald Trump, pe 20 august 2019. Mai sunt doar vreo trei luni până la alegerile prezidenţiale, iar vizita lui Klaus Iohannis a părut să fie un amestec american grosolan în alegerile româneşti din noiembrie 2019. Nu e clar nici dacă Administraţia prezidenţială română şi Klaus Iohannis însuşi au înţeles cu adevărat ce a căutat preşedintele român pe sfârşit de mandat la Casa Albă. Propaganda pro-Iohannis, propaganda PNL au interpretat, bineînţeles, vizita ca pe o susţinere puternică a lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis, indiferent de diferenţele ideologice evidente între ei. Aşa să fie ?
Un articol foarte recent al lui Paul Craig Roberts, fost secretar adjunct al Trezoreriei americane pentru politica economică în timpul lui Ronald Reagan, ne aduce o clarificare indirectă în legătură cu „escapada” lui Iohannis la Washington. Titlul articolului lui Paul Craig Roberts nu lasă nici o umbră de îndoială : „Iresponsabilitatea micilor naţiuni”. E vorba de Polonia şi de România.
Despre ce este vorba ? SUA s-au retras, la 2 august 2019, din Tratatul INF – Tratatul privind forţele nucleare intermediare, semnat de Ronald Reagan şi de Mihail Gorbaciov în 8 decembrie 1987 şi intrat în vigoare la 1 iunie 1988. A doua zi, la 3 august 2019, Rusia a denunţat la rândul ei Tratatul INF. Textul lui Paul Craig Roberts ne ajută să înţelegem şi ne dă fiori reci. Articolul merită să fie citit, cel puţin de factorii răspunzători români, dacă mai avem aşa ceva, în întregime şi cu creionul în mână. Să vedem doar câteva citate :
„Tratatul INF a fost, poate, cea mai importantă înţelegere dintre toate cele privitoare la controlul armamentului încheiate de preşedinţii americani din secolul 20 şi abandonat acum, în secolul 21, de guvernele neoconservatoare americane. Tratatul anihila ameninţarea misilelor ruseşti asupra Europei şi ameninţarea misilelor americane din Europa asupra Rusiei. Importanţa tratatului e legată de reducerea riscului de război nuclear accidental. Sistemele de avertizare au o lungă istorie a alarmelor false. Problema misilelor americane de la graniţa Rusiei este aceea că ele nu lasă nici un interval de reflecţie sau de contact cu Washingtonul atunci când Moscova primeşte o falsă alarmă. Având în vedere iresponsabilitatea cu care guvernările americane de la Clinton încoace au crescut tensiunile cu Rusia, misilele aflate la frontiera Rusiei impun practic conducerii statului rus să acţioneze imediat, apăsând pe buton imediat ce sună alarma.”

continuare »


Al treilea om (2)

luni 19 Aug 2019

Petru Romoşan       

Va candida Victor Ponta la alegerile prezidenţiale din acest an, în noiembrie ? Să ne amintim că Ponta a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale anterioare, din 2014, şi, cu amatorismul şi tinereţea sa sau mai degrabă cu complicitatea sa bine disimulată, Klaus Iohannis a devenit, surprinzător, preşedinte pentru cinci ani, o eternitate. Călin Popescu Tăriceanu ar candida pentru a salva micuţul său partid ALDE, pentru a-l trage în sus la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor. Victor Ponta nu ar trebui să facă acelaşi lucru pentru partiduleţul său, Pro România ?
L-am întrebat direct pe Sorin Roşca Stănescu, analistul care a lansat scenariul planului secret al candidaturii lui Victor Ponta de anul acesta : Câte şanse sunt ca Ponta să candideze ? Zero, a venit răspunsul lui SRS. Pentru că este un fricos. Într-adevăr, odată intraţi în competiţia electorală, atât Călin Popescu Tăriceanu, cât şi Victor Ponta pot realiza, la fel ca Petre Roman în 2000, vreo 3 % şi îşi pot încheia, tot ca Petre Roman, cariera politică la vârf. La fel, orice candidat independent, fără un partid mare în spate, poate obţine 1 % sau mai puţin, dispărând apoi în neantul insignifianţei.
Putem avea aici explicaţia excesivei expuneri publice a lui Victor Ponta – în presă, pe reţelele de socializare şi mai ales pe televiziunile de ştiri -, care a fost totuşi şi preşedinte al PSD, şi prim-ministru câţiva ani, şi care nu a suferit, ca Adrian Năstase sau, mai recent, ca Liviu Dragnea, nici o condamnare definitivă care să-l împiedice să mai candideze. Victor Ponta a „transferat” continuu, cum face Gigi Becali la FCSB cu fotbaliştii, deputaţi, senatori, foşti miniştri şi prim-miniştri, aleşi locali din fostul său partid în nou-înfiinţatul său partid, un PSD Bis sau Plus, mai „modern”, mai „democratic”, mai lejer şi fără un trecut comunist imediat prea uşor decelabil. Aparent, l-a instrumentalizat pe Călin Popescu Tăriceanu (datorii mai vechi ?) pe post de iepure al său pentru a instala public ideea destul de absurdă că altcineva decât preşedintele PSD în funcţie şi chiar cineva dintr-un alt partid i-ar putea reprezenta cu succes pe social democraţi la prezidenţiale. Tăriceanu e un fost liberal, un fost preşedinte al PNL, Ponta e un fost social democrat, un fost preşedinte al PSD, actualmente fără vreo doctrină precisă.
Victor Ponta a lucrat în ultimul an intens, acoperit la propria sa candidatură. Ipotezele candidaturilor pentru Pro România ale Gabrielei Firea şi  Corinei Creţu au fost doar intoxicări şi ameninţări la adresa lui Liviu Dragnea şi, mai recent, a Vioricăi Dăncilă. Dar în politică timing-ul are un rol esenţial, iar Victor Ponta pare să-şi fi administrat calendarul alandala. E probabil prea târziu ca să-şi mai anunţe propria candidatură. Nu-i rămâne decât, eventual, posibilitatea de a juca împreună cu Tăriceanu sceneta lacrimilor, cea livrată în 2004 de Băsescu cu Stolojan. PSD pare mai degrabă pornit să se sinucidă cu public mai devreme decât să accepte oferta lui Călin Popescu Tăriceanu şi ALDE de a face o coaliţie cu ALDE şi cu Pro România. Un nou guvern compus din PSD, ALDE şi Pro România ar avea o majoritate confortabilă până la alegerile parlamentare de anul viitor. Dar Viorica Dăncilă, de necrezut, pare că va fi candidatul suicidar al PSD, chiar dacă PSD va fi scos în septembrie de la guvernare printr-o moţiune de cenzură, cu două luni înainte de alegeri. Ipoteza aducerii UDMR la guvernare e şi mai dezastruoasă, mai ales în Transilvania, pentru alegerile din noiembrie. Dar astfel Viorica Dăncilă îşi va fi jucat rolul ei istoric : va fi transformat cel mai mare partid în cel mai mic partid !
Dacă Victor Ponta ar fi candidat anul acesta, fie şi numai în numele micului său partid Pro România, aproape sigur n-ar fi câştigat alegerile, dar ar fi acreditat ideea că ţine neapărat să fie preşedintele României. François Mitterrand şi Jacques Chirac au candidat şi ei de mai multe ori până au devenit preşedinţi ai Franţei, amândoi pentru două mandate lungi. Necandidând anul acesta, „Micul Titulescu” îşi compromite orice şansă în viitor. Pentru că PSD, inclusiv Pro România, adică PSD Bis, ca mai toate partidele socialiste din Europa, va deveni istorie.
PSD nu a fost, de altfel, nici măcar în vremurile de glorie ale lui Ion Iliescu, un partid socialist autentic. Moştenirile comuniste, totalitare erau prea puternice, iar foamea de înavuţire a făcut ravagii. PSD a asistat indiferent, complezent, prin prim-miniştrii Petre Roman, Theodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu şi prin guvernele lor, la închiderea fabricilor („mormane de fier vechi”), a minelor, a altor mari unităţi de producţie. A asistat indiferent la distrugerea agriculturii socialiste şi la împărţeala banditească a pământurilor. În realitate, PSD a fost un partid ultraoportunist, ca şi PDL ulterior, care a folosit voturile foştilor membri ai PCR (4 milioane, plus familiile lor). Adică a folosit incompetenţa, frica şi culpabilitatea nedepăşită a foştilor comunişti. Chiar şi recent, cu Liviu Dragnea şi ministrul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, prin salarii pentru funcţionari şi prin pensii mărite, PSD nu a făcut decât să cumpere pace socială, obedienţă şi voturi din banii tuturor românilor, care majoritatea nu sunt votanţi sau susţinători PSD. (Dimpotrivă : azi, PSD mai are doar cca 2 milioane de votanţi captivi. În general, se votează împotrivă, nu pentru.) Fără vreun program economic coerent, de investiţii, de dezvoltare, fără şcoli performante, fără spitale, fără drumuri şi fără autostrăzi.
PSD o merită din plin pe Viorica Dăncilă de azi, cu dezastrul electoral la cheie, la fel cum i-a meritat pe „moscovitul” Ion Iliescu, pe Adrian Năstase, pe Mircea Geoană (care, ca şi Liviu Dragnea, a fost impus din afara partidului) şi, bineînţeles, pe imberbul Victor Ponta.

 


Al treilea om

vineri 16 Aug 2019

Petru Romoşan

Nu, nu e vorba nici de Orson Welles, nici de celebrul film din 1949 al lui Carol Reed după un scenariu de Graham Greene, e vorba doar de fostul pesedist Victor Ponta. Doi candidaţi la alegerile prezidenţiale din noiembrie, amândoi cu şanse de a intra în turul doi, sunt deja cunoscuţi : Dan Barna şi inevitabilul Klaus Iohannis. Unul, Dan Barna, este, asemenea lui Emmanuel Macron în Franţa, pe care îl repetă în mai multe privinţe, candidatul sistemului global, al mondialiştilor. Al doilea, Klaus Iohannis, este candidatul sistemului băştinaş, deşi e sas şi luteran, sau tocmai de aceea de fapt, al factorului intern, factor aliniat voluntar intereselor Germaniei şi total obedient la dogma europeistă, adică la noul Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană în creştere.
Politica externă a României, mai ales în interiorul UE, e pusă de ani buni, prin Traian Băsescu, pe pilotul automat Germania. Adică România nu mai are nici un fel de politică externă. Au funcţionat amintiri, reflexe recesive din cel de-al doilea război mondial – Ion Antonescu e un mit inoxidabil al Securităţii –, când România a fost ocupată de Hitler, plus experienţa relaţiilor personale cu cancelarul Helmut Kohl a ultimului şef al Securităţii, gen. col. Iulian Vlad, decedat nu demult, care era şi organizatorul vizitelor în străinătate ale lui Nicolae Ceauşescu. Trebuie probabil reamintit că România e o gerontocraţie securistă, foarte secretă, impenetrabilă – e vorba de supravieţuirea noastră în istorie. Suntem urmaşii dacilor, străvechi stăpâni ai acestor locuri, bătrânii tarabostes conduc cu adevărat, deşi nu se vorbeşte deloc despre asta. Ocupantul rus a învăţat aceste lucruri încă din anii ’50, când şi-a şi retras trupele, vor învăţa şi „partenerii” americani şi germani.
Obiectivul globaliştilor, braţ la braţ cu o parte din factorul intern, a fost, după revenirea în forţă a PSD în ultimii ani ai mandatelor lui Băsescu, destructurarea celui mai mare partid din România, succesorul natural al fostului partid unic. Folosind oportun, cu cinism tragedia de la Colectiv, prin Liviu Dragnea, un fost apropiat al lui Petre Roman şi Traian Băsescu, un pedist deci, prin guverne compuse din activişti deplorabili, cu prim-miniştri agăţaţi, instrumentaţi şi, în plus, fără statură, prin fragmentare (partidul PSD 2 al fostului preşedinte PSD şi prim-ministru Victor Ponta), partidul socialist (PSD, devenit naţional şi populist) a luat-o rău la vale. Candidatul lui la prezidenţiale, Viorica Dăncilă, cu scorul dezastruos care e uşor de anticipat, va pregăti viitoarele înfrângeri istorice la alegerile locale şi parlamentare.
Pretenţia fostului liberal Călin Popescu Tăriceanu de a candida pentru PSD e şi tupeistă, şi absurdă. Chiar aşa ? După ce a făcut o carieră supradimensionată ca penelist pe spinarea PSD, vrea să mai obţină şi preşedinţia României tot în numele PSD ? PSD-ului nu i-ar mai rămâne decât să se autodizolve. Şi asta dincolo de faptul că şansele lui Tăriceanu de a câştiga alegerile sunt la fel de improbabile ca şi cele ale Vioricăi Dăncilă, cu tot discursul lui foarte îngrijit, compus de câţiva intelectuali cunoscuţi.

continuare »


O toamnă a tuturor încercărilor

luni 12 Aug 2019

Petru Romoşan       

Configuraţia politică românească e la fel de confuză, de avariată ca mai peste tot, de la Hong Kong la Londra, în Germania, Franţa sau Italia şi mai ales în SUA, centrul (încă) al puterii globale. Mult temuta manifestaţie din 10 august de la Bucureşti s-a dovedit a fi un eşec de proporţii pentru presupusa opoziţie. Adică, de fapt, pentru structurile de forţă care se amestecă atât de grosolan în viaţa politică locală, sub control şi instructaj străin sau pur si simplu ca să facă plăcere unor agenţii externe care nu înţeleg nimic din România. La fel cum nu înţeleg nimic nici din celelalte foste ţări comuniste din Centrul şi Estul Europei pe care le storc nemilos de resurse.
De ce a mai manifestat PNL, cu cei doi lideri comici în frunte, Ludovic Orban şi Rareş Bogdan, împotriva PSD-ului, de vreme ce candidatul lor la preşedinţie, fostul preşedinte Klaus Iohannis, face blat cu Viorica Dăncilă şi încearcă s-o aducă pe marioneta lui Dragnea în turul doi al prezidenţialelor ? La fel de suprarealistă, de dadaistă e şi participarea la protest a liderilor şi a susţinătorilor USR, de vreme ce USR nu vrea să ajungă la guvernare acum, ci numai după anticipate, pe care probabil le vrea cuplate cu alegerile locale. Poate că Iohannis şi PNL speră să refacă şmecheria de acum cinci ani cu alegerile câştigate dubios împotriva prea puţin prezidenţiabilului Victor Ponta, împins şi el în faţă (tot STS ? tot „numărătoarea lui Stalin” ? tot „statul paralel” ?).
Cu Dan Barna în turul doi, Iohannis şi adunătura sa din ce în ce mai militarizată la vedere (vezi şi fotografia cu Iohannis şi generalii de la 1 Decembrie 2018) ar pierde cu brio. Pentru că „neomarxistul”, „progresistul” Dan Barna ar fi votat şi de electoratul PSD, şi de cei care vor să scape şi de PSD, şi de PNL, care pentru ei sunt tot un drac securistic. Şi nu va mai conta că Dan Barna, Dacian Cioloş, USR sunt amatori în politică şi în administraţie, sunt fii şi nepoţi de securişti şi activişti (vezi lista lui Mugur Ciuvică), şi reprezintă doar interese apăsat globaliste. Dar sunt noi, proaspeţi, necompromişi complet încă, aşa cum sunt ceilalţi.
Pe scena politică şi economică internaţională, războiul comercial (trade war) dintre SUA şi China atinge cote halucinante, care contribuie decisiv la încetinirea creşterii economice globale şi pot previzibil contribui la marea criză care se tot anunţă. China şi-a devaluat competitiv moneda şi a oprit importul de produse agro-alimentare din SUA, lovind direct în electoratul lui Trump. Donald Trump a impus deja taxe vamale enorme importurilor din China şi anunţă altele noi. Agresiunile, mai întâi verbale (pe Twitter), ale preşedintelui american au fost urmate de sancţiuni economice şi de rupere de tratate importante, cu Rusia, China, Iranul, Turcia şi chiar cu UE, aliat major. UE nu mai urmează orbeşte linia politică de la Washington şi are propriile ei probleme insurmontabile. (După unii experţi, devaluarea yuanului ar fi fost dictată de încetinirea structurală a creşterii economiei chineze, iar estimările greşite ale lui Donald Trump şi ale echipei sale de experţi ar veni dintr-o încetinire similară a economiei americane. De altfel, schimburile economice globale au scăzut semnificativ încă de la începutul anului.)

continuare »


Arendaşi, argaţi şi interese globale

luni 5 Aug 2019

Petru Romoşan       

Informaţia care îngheaţă, paralizează azi România e cea despre arderea la Caracal, într-un butoi de tablă, a Alexandrei Măceşanu, 15 ani. Vladimir Beliş, fostul şef al IML (Institutul de Medicină Legală), a confirmat că lucrul e posibil : la 200-300 de grade, „dacă ţinea cadavrul mai multe ore, acesta se putea transforma în cenuşă. Mi se pare o ciudăţenie faptul că nimeni nu a sesizat fum, miros, în acea perioadă în care a ars”
Breaking news”-urile, isteria şi intoxicările bine plasate vor continua, se vor diversifica până ce vom avea un nou preşedinte. Care se poate foarte bine să nu mai fie încă actualul-fostul preşedinte Klaus Iohannis. Jucătorii principali ai dezinformărilor şi manipulărilor reprezintă tabere interne dar mai ales externe (mult mai profesionist) ireconciliabile. Rolul Vioricăi Dăncilă e cel mai simplu. Ea nu trebuie (pentru că nu poate) să ajungă la Cotroceni, dar trebuie (şi poate !) să aducă PSD-ul spre cel mult 15 % la viitoarele alegeri parlamentare. Ceva ce trebuia să se întâmple de mult. Şi totuşi, oameni altfel serioşi ai factorului intern o identifică pe Viorica Dăncilă cu „răul cel mai mic”. Şi, bineînţeles, cea mai la îndemâna factorului intern, vechi mai ales.
Pentru că factorul intern recent, într-o frăţie indestructibilă cu factorul global, se identifică perfect cu USR şi cu candidatul ei la preşedinţie, Dan Barna. Şi în aproape egală măsură cu Dacian Cioloş, candidat desemnat la postul de prim-ministru, în tandem cu Dan Barna. Dacă e adevărat (e greu, aproape imposibil de verificat !) că USR a fost fabricat de deja celebul general Florian Coldea şi de oamenii săi din SRI, putem presupune că Florian Coldea se va întoarce pe cai mari la conducerea SRI şi poate chiar mai mult decât atât.
Cea mai mare greşeală a totuşi carieristului de profesie Klaus Iohannis s-ar putea dovedi demiterea hazardată a generalului Coldea. Pretextul cu dezvăluirile lui Sebastian Ghiţă şi ale lui Victor Ponta e foarte firav, bun doar pentru televiziuni toxice. Klaus Iohannis ar mai fi încercat o dată să-l elimine pe Florian Coldea de la conducerea operativă a SRI la câteva luni după preluarea mandatului său. I s-ar fi arătat o pisică mare şi ar fi retras instantaneu decretul de demitere deja semnat. Marile „pisici” din dosarele sale n-au dispărut. Printre ele, participarea, împreună cu Carmen Iohannis, în anii ’90, la adopţiile internaţionale, în fapt, un probabil trafic de copii. Dar, până la urmă, Klaus Iohannis l-a înlăturat pe puternicul general Coldea, lucru infinit mai periculos decât abandonarea „Slujirii”, Laura Codruţa Kövesi.
Pe cei care l-au fabricat preşedinte (Traian Băsescu, Vasile Dâncu, un înalt reprezentant american, Florian Coldea), Klaus Iohannis i-a servit fără să clipească, cu excepţia lui Florian Coldea, pe care l-a eliminat. Drept îi ? Just îi ? Acoperirea cu Germania, Angela Merkel şi UE (confraternul luxemburghez Jean-Claude Juncker) a folosit cinci ani de minune. Traian Băsescu nu a fost deranjat cu nici un dosar – lui Petro Poroşenko, în Ucraina, i s-au întocmit în câteva săptămâni 13 (!) dosare de urmărire penală. Klaus Iohannis a  acceptat, iniţial fără să se consulte cu nimeni, mărirea bugetelor militare la cererea preşedintelui american Donald Trump. Vasile Dâncu a fost propulsat vicepremier în fantomaticul guvern tehnocrat al lui Dacian Cioloş. Numai Florian Coldea, nimic-nimic, dimpotrivă, out. Mare greşeală !
Tragedia în anchetă de la Caracal va ocupa televiziunile, presa scrisă câtă mai este, site-urile şi blogurile cel puţin până pe 10 august, când se anunţă o altă manevră de proporţii, care ar putea chiar dărâma fragilul guvern al Vioricăi Dăncilă. Viorica Dăncilă şi-a luat aere de dictator brutal şi a eliminat-o pe Ecaterina Andronescu de la Ministerul Învăţământului. Pretextul eliminării e cel puţin ridicol. Ceea ce nu înseamnă că Ecaterina Andronescu nu şi-a încheiat aici, probabil definitiv, prea lunga ei carieră ministerială. Iar Ministerul Învăţământului continuă să fie una dintre instituţiile cele mai corupte, mai degradate, mai puţin modernizate. Printre altele, nu avem nici o înaltă şcoală cotată cu adevărat internaţional.
Cine ţine să urmărească îndeaproape „Afacerea Caracal” se poate informa prioritar de pe site-ul ziarului Adevărul. Pentru că acesta, Adevărul, e mereu cu câţiva paşi înaintea celorlalte surse. Al cui e şi ce interese reprezintă Adevărul ? Proprietar ar fi Cristian Burci, cândva el însuşi implicat de presă în adopţii internaţionale sau trafic de copii, dar adevăratul dirijor al Adevărului ar fi undeva prin servicii. Andrei Pleşu şi Dilema sa nu sunt decât imaginea de marcă, o „anchor” sau mai degrabă la noi o „geamandură”, a Adevărului (cândva traducerea directă a „Pravdei”).

 


//