Femeia politică română

luni 16 Sep 2019

Petru Romoşan 

Când o ţară din lumea a treia ajunge la fundul sacului, când nu se mai întrevede nici o soluţie, îşi caută şi neapărat îşi găseşte un preşedinte, un prim-ministru femeie. S-a văzut asta în America Centrală şi în America de Sud, în Africa şi în Asia. Dar recent s-a văzut şi în SUA, cu candidata la preşedinţie Hillary Clinton, sau în Marea Britanie, cu prim-ministrul Theresa May. Şi Uniunea Europeană şi-a ales de curând un preşedinte al Comisiei femeie, în persoana fostului ministru al Apărării din Germania, Ursula von der Leyen. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că lucrurile merg foarte prost mai peste tot, inclusiv în SUA, aflată în declin, care îşi pune speranţele în contracandidata din 2020 a lui Donald Trump, democrata Elizabeth Warren, dar şi în Regatul Unit, cu interminabilul său Brexit, cât şi în UE, care-i nefericeşte pe mulţi dintre membrii ei, însă nu şi România, preocupată să lase impresia oficială că e încă euro-euforică (etnobotanice ? iarbă ?).
„Şi dacă propunerea României pt Comisia europeană a fost făcută tocmai să fie respinsă, prelungind astfel alcătuirea noii Comisii şi permiţând persoanei care vizează cu adevărat această funcţie s-o… prindă ?” (Ioan Mircea Paşcu, Facebook, 13 septembrie 2019). Cum ar veni, Ioan Mircea Paşcu ar vrea să insinueze că Viorica Dăncilă nu se mulţumeşte doar cu postul de prim-ministru, cu cel de preşedinte al PSD şi cu postura de candidată la preşedinţia României, ar vrea să ocupe simultan şi postul de comisar european la Transporturi ? Hazul, oricum, e deplin. Ce-ar putea aduce un comisar român la Transporturile europene ? Cum nu ştim, nu putem să facem autostrăzi ? Cum dispar vapoarele, vagoanele, trenurile, şinele de cale ferată şi se vând la fier vechi ? Sau experienţa circulaţiei infernale din Bucureşti ? Şi a unor linii de metrou care nu se termină niciodată ?
Nu avem noi multe, dar femei politice avem peste media europeană : Corina Creţu, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Lia Olguţa Vasilescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Ecaterina Andronescu, Norica Nicolai, Renate Weber, Monica Macovei, cometa politică Elena Băsescu (zisă Eba), Cosette Chichirău, Clotilde Armand, Hildegard Brandl, Ramona Mănescu, Graţiela Gavrilescu şi încă multe altele, pe lângă cele două posibile comisare europene (doar un post !), Rovana Plumb sau Viorica Dăncilă. Dar asta s-ar putea să însemne ceva chiar mai rău pentru noi. Că nu numai bărbaţii sunt corupţi, incompetenţi şi impostori, ci şi femeile (care multe sunt şi mame) şi-au însuşit toate apucăturile proaste ale bărbaţilor. Că adică nu mai avem nici o scăpare.
Puţină lume pare să fi remarcat că presarii încă activi (nu mai sunt mulţi !) nu se mai ocupă aproape deloc de Elena Udrea, deşi aceasta s-a întors din Costa Rica. Un zvon neconfirmat spune că şi prietena Elenei Udrea, Alina Bica, s-ar fi întors în ţară şi se pregăteşte să-i boteze copilul prietenei sale „costaricane”. Cele două ar fi fost debriefate separat şi simultan în Costa Rica. În orice caz, ultima ştire cât de cât confirmată în legătură cu Alina Bica e că ar fi plecat din Costa Rica în Spania, deci în UE. Din Spania se poate călători în România cu cartea de identitate.
Chiar într-atât a scăzut interesul pentru cea mai publicitată femeie, Elena Udrea, din ultimii 15 ani ? Sau s-a dat ordin pe unitate ? Până mai ieri, voiai-nu voiai, îţi plăcea-nu-ţi plăcea, te loveai de distinsa în toată media. Acoperiţii din presă, cei mai mici în grad, o lăudau sau măcar erau relativ neutri. Cam de la „maior” (acoperit) în sus, „coloneii”, „generalii” de presă o atacau pe favorita lui Băsescu la baionetă. Dar cu toţii scriau. Se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău, important e să se facă vorbire neîntrerupt. Dar, fiindcă veni vorba de „gradele” din presă, cei mai importanţi ziarişti de azi sunt tot uteciştii bătrâni, cei care scriau acum 40-50 de ani în Viaţa studenţească, în Scînteia tineretului sau în Flacăra de pe vremuri a lui Adrian Păunescu.
Elena Udrea a fost văzută foarte recent la tribunal. Procesul redeschis, sub autoritatea unui nou judecător, are în vedere fapte de corupţie legate de campania electorală a lui Traian Băsescu din 2009. Sunt implicaţi mai mulţi înalţi funcţionari din Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, condus în 2009 de Elena Udrea, pe lângă alte persoane publice. Procesul finanţării ilegale a campaniei prezidenţiale a lui Traian Băsescu ar putea fi chiar procesul odiosului regim Băsescu. Deşi sumele mari au fost extrase din multe alte părţi, printre altele, prin „jaful secolului” de la ANRP, în care au strălucit – şi acolo ! – câteva femei.
Deşi viitorul femeilor române în politică, susţinut de noile tendinţe feministe ale globalismului, e presimţit ca strălucit, în media politizată şi total instrumentalizată, femeile sunt destul de puţin reprezentate sau ocupă ranguri doi ori decorative pe ecrane. Femeile cu şcoală, cu ştiinţa scrisului şi a compunerii par a fi mai puţin performante la minţit decât bărbaţii. Măcar atât ! Le compensează cu vârf şi îndesat suratele lor din politică, jucând de la egal la egal cu bărbaţii, pe care de multe ori îi depăşesc. Ca Viorica Dăncilă.

 


Poporul român din afara graniţelor

luni 9 Sep 2019

Petru Romoşan       

România are azi două campioane la tenis. La fel cum, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, avea doi poeţi naţionali, pe Mihai Eminescu şi pe Octavian Goga. România o are astăzi pe Simona Halep – fostă recent numărul unu mondial, câştigătoare la Roland Garros (Paris) şi, în urmă cu numai ceva mai mult de o lună, la Wimbledon (Londra) –, care reprezintă poporul român dinăuntru. De ieri, 7 septembrie 2019, românii o mai au şi pe Bianca Andreescu – 19 ani, câştigătoare la Flushing Meadows (New York) US Open –, care reprezintă mai întâi, sincer şi oficial, Canada, unde s-a şi născut în anul 2000 (la Mississauga, Ontario, lângă Toronto), dar care reprezintă, vrând-nevrând, prin istoria ei şi a familiei, şi poporul român din afară. Publicaţiile sportive şi toată presa, inclusiv cea politică, din România o urmăresc pe Bianca Andreescu de vreun an aproape cu aceeaşi atenţie ca pe Simona Halep. Şi probabil că o vor urmări chiar mai mult în funcţie de rezultatele bune, care, sperăm, vor mai veni.

Iată, e din ce în ce mai clar, avem două popoare româneşti la 30 de ani de la lovitura de stat, numită poetic „revoluţie”, care totuşi trebuia să aibă loc, făcută chiar de forţe străine, pentru că Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena, împreună cu întreaga familie şi cu un întins aparat, erau la putere de 25 de ani şi dictatura lor degenerase rău de tot. Avem poporul român dinăuntru, din interiorul graniţelor, şi avem poporul român extrateritorial, răspândit pe tot globul, mai ales după 1944, dar care cuprinde şi românii din eşuata Republică Moldova, plus cei din jurul ţării, din Maramureşul istoric, din Bucovina, din Herţa, din Cadrilaterul azi bulgăresc, din Voivodina sârbească, din Ungaria etc. Românii din afară, după unele date oferite recent de guvernul român, ar fi în jur de 10 milioane, nimeni nu i-a numărat cu adevărat pe aceşti compatrioţi, iar românii dinăuntrul graniţelor nu ar mai fi decât vreo 18-19 milioane, pe care nimeni nu vrea să-i socotească exact.

Numai în ultimii 30 de ani ar fi plecat din ţara lor peste 4,5 milioane de români. În Spania, în Italia, în Ungaria şi în Germania, în Canada, SUA, Franţa, Australia şi, mai recent, încă mai bine de 400 000 în Regatul Unit. Şi continuă să plece în ritm alert şi în masă. Pleacă tinerii, pleacă oamenii harnici, capabili de muncă, pleacă specialiştii, doctorii, asistentele, inginerii, matematicienii… Dar pleacă mai ales cei mai buni absolvenţi de liceu la cele mai bune universităţi din lume, mai ales în Occident, dar şi în Asia, şi cei mai mulţi nu se mai întorc.

Cine nu pleacă din România ? Nu pleacă pensiile speciale, nu pleacă angajaţii serviciilor secrete, noua Securitate suprafinanţată de la un an la altul („O să îi întrebe cineva pe candidați de ce SRI are buget dublu față de serviciul secret german, la un sfert populație […] ?” – Alina Mungiu-Pippidi, “Figuranţii la preşedinţie”, romaniacurata.ro, 5 septembrie 2019), nu pleacă politicienii semianalfabeţi, incompetenţi şi corupţi, nu pleacă procuraturile aflate în protocoale neconstituţionale cu serviciile secrete, nu pleacă pensionarii în general, nu pleacă leneşii. Nu pleacă nici cei care încă mai cred că aici e ţara lor. Ei suferă cel mai mult.

Cum s-a ajuns aici ?, ne tot întrebăm de atâta vreme. Cine e responsabil de această tragedie a poporului nostru ? La început a fost ocupaţia sovietică de după cel de-al doilea război mondial, bineînţeles. Puşcăriile epocii Dej şi regimul comunist pus cu mâna de sovietici au distrus fibra naţională, scara de valori, morala publică, ordinea socială, au prigonit şi marginalizat Biserica. O constantă a celor doi dictatori, Dej şi Ceauşescu, a fost aceea că regimul comunist din România l-a depăşit de multe ori în oroare pe cel din Rusia însăşi, ocupată şi ea de o ideologie străină ei. Astfel, comuniştii români şi-au câştigat autonomia, spaţiul de manevră faţă de cei care îi aduseseră la putere, faţă de sovietici. Azi lucrurile se repetă. În relaţiile cu partenerii noştri, prin excesul nostru de zel, ne pretindem mai “corecţi politic” decât ei, mai “globalişti” decât ei, mai “#rezist” decât ei. Adică mai catolici decât Papa şi mai marxişti decât Marx. Şi astfel, furtul, jaful poate continua nestingherit.

În al doilea rând, România a fost admisă în NATO şi în UE fără să sufere o revoluţie de care s-a făcut caz în exces, deşi, de fapt, ea nu avusese loc. Vechile structuri s-au perpetuat şi se înmulţesc precum celulele canceroase. Doar aşa îi putem avea azi candidaţi principali la preşedinţie pe Klaus Iohannis şi pe Viorica Dăncilă, care au ajuns acolo unde sunt pe căi oculte, “paralele”, non-meritocratice, şi nicidecum prin vot democratic, cum propagandistic se pretinde. Cu acordul direct interesat al aşa-zişilor noştri parteneri strategici, politici, economici şi militari din Europa şi din America.

Târgul dintre puterile protectoare occidentale de azi ale României şi dictatura militarizată internă a fost simplu şi eficient. S-au ajutat reciproc împotriva poporului român, care, iată, până la urmă s-a spart în două. Dar în anii care vor veni dezastrul naţional românesc poate merge mai departe. Şi nu sunt partenerii noştri externi cei care îl vor opri. Dimpotrivă, se pot folosi de catastrofa noastră oricând, fără nici o durere de cap, pentru că este problema noastră, şi nu a lor.

Dar să revenim la sport, cu un mic ocol prin fotbal. În urmă cu două seri, naţionala României a fost net învinsă la Bucureşti de cea a Spaniei. Scorul de doar 2-1 nu descrie situaţia din teren. O echipă naţională nu se poate compune doar din mercenari. Aproape toţi componenţii naţionalei României joacă la cluburi din străinătate, au fost cumpăraţi de la cluburile româneşti pe multe milioane de euro. Liga I din România, cu Gigi Becali vedetă într-o telenovelă scrisă cotidian de Gazeta sporturilor, nu se poate compara cu Liga a II-a din Regatul Unit, unde joacă fotbalistul român cel mai bun, George Puşcaş (Reading). Fotbaliştii români, ca toată ţara lor, sunt de vânzare. Aproape nici unul dintre cei evaluaţi la 2-3 milioane de euro nu mai joacă în România.

Românii, în disperarea lor care nu mai are margini, nu se mai recunosc în demnitatea lor, nu mai sunt reprezentaţi de politicieni, de intelectualii publici, care i-au trădat şi ei în masă, de birocraţi şi de administraţie, de vedete de film, de artişti, de scriitori. Se mai simt reprezentaţi în forul lor secret doar de Simona Halep şi, mai nou, de anul acesta, de Bianca Andreescu. Succesele acestora sunt curate, netraficate, bazate pe foarte multă muncă, pe efort şi risc, pe dotare nativă, pe talent, pe credinţă în steaua lor.


Votul ca gimnastică de întreţinere

luni 2 Sep 2019

Petru Romoşan       

Merită să mai luăm în serios alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019 ? Merită, dar nu pentru că am putea influenţa ceva cu votul nostru sau pentru că alegerea unui candidat sau a altuia ar putea schimba decisiv traseul, direcţia pe care se va înscrie România în următorii cinci ani.
Hotărârile care vor influenţa cursul vieţii românilor se vor lua tot pe Wall Street, la New York, în birouri inaccesibile, în City, la Londra, la Frankfurt şi doar secundar la Bruxelles, la Casa Albă, în 10 Downing Street, în Palatul Élysée sau la Berlin. Pentru că politicienii, oricât de vizibili ar fi în presă şi pe televiziuni, care tocmai pentru asta sunt făcute, nu au bani. Sunt cârpiţi în fund, vorba ziaristului Ion Cristoiu. Sunt numai nişte interfeţe. Aşa se întâmplă de aproape două secole, cu războaie, cu revoluţii, cu reforme, cu alegeri „democratice”, toate concepute mai ales de stăpânii adevăraţi ai inelelor, de stăpânii banilor.
De ce să ne mai agităm atunci cu câte procente au azi Klaus Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Viorica Dăncilă, Liviu Pleşoianu, Kelemen Hunor, Gheorghe Funar, Toader Paleologu sau Alexandru Cumpănaşu ? Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta nici măcar nu vor candida. Asta dacă Mircea Diaconu va rămâne în cursă până în 10 noiembrie şi nu este cumva doar un iepure al lui Victor Ponta. Dacă rămâne, Mircea Diaconu s-ar putea chiar să câştige prezidenţialele. La fel ca actorul ucrainean Volodimir Zelenski, azi deja preşedintele ţării sale. Avem dreptul să ne gândim că în spatele celor doi actori sunt aceiaşi scamatori, cu aceiaşi finanţatori ? Avem. Deocamdată, misterul în jurul acestor manipulatori e încă aproape intact. Cel puţin la nivelul comunicării de masă. Cine are însă asemenea bănuieli şi le mai şi expune e taxat de „complotist”, „conspiraţionist”.
Deşi sondajele impuse public ni-l dau ca aproape sigur câştigător pe Klaus Iohannis, ce şi-ar dori majoritatea populaţiei ar fi o mare schimbare. Asta şi pentru că mandatul lui Klaus Iohannis apare din ce în ce mai clar ca doar un al treilea mandat al lui Traian Băsescu printr-un interpus. Printre multe altele, şeful SPP e neschimbat, a asigurat continuitatea în ciuda a tot şi a toate. Nu e întâmplător că Liviu Dragnea şi PSD au refuzat protecţia aceluiaşi SPP. Dar, până la urmă, Liviu Dragnea a fost chiar întemniţat şi Traian Băsescu continuă să filosofeze pe toate canalele.
Ultimul şi cel mai pitoresc candidat anunţat e Alexandru Cumpănaşu. Fostul ministru al Justiţiei Raluca Prună a scris pe Facebook că acesta „s-a căţărat indecent pe tragedia unei familii” : „Iată opinia mea. Opinia cuiva care te ştie de prin 2004. Când eu eram la Delegaţia Comisiei Europene, responsabila pentru Justiţie, Afaceri Interne şi Anti-corupţie, şi tu ai apărut de nicăieri cu un ONG căruia Ministerul de Interne îi oferea spaţiu gratis în sediul său. Nu am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum ce anume te recomanda. Nu am înţeles nici atunci, nici acum cum se împăca activitatea civică cu statul gratis în sediile instituţiilor de stat. […] Ai crescut întrucâtva între timp. Cu sediu, maşina şi consumabile din banii de la Interne (din proiecte, fără îndoială, ca să păstraţi aparenţa legalităţii). Cu notorietate, emisiuni din care am văzut vreo două şi nu am înţeles care era competenţa ta (apropos, ce studii ai ?) şi nici scenariul. Ai stat la Interne sub (prea) mulţi miniştri. Ai accesat muuuulte programe, cu varii obiective general grupate ca reformă a Internelor. Eşti deci parte din problemă, dacă există o problemă. Spui că da. De acord. E indecent atunci să urli acum că reforma instituţiei a eşuat când tu erai acolo de vreo 15 ani exact ca să o reformezi. […] Te mai întreb public dacă, în sediul Internelor fiind, nimic din incompetenţa pe care o denunţi acum nu ţi-a sărit în ochi în toţi anii aceştia. Dai banii înapoi pe tot ce ai reformat şi a rămas la fel ? Nu îmi vei răspunde. Eşti prea mare, prea peste toate vremurile, iar eu nimeni în ţara noastră captivă” (vezi ziuanews.ro, 30.08.2019). Ceilalţi candidaţi la preşedinţie, colegii, tovarăşii de competiţie ai lui Alexandru Cumpănaşu, nu sunt şi ei tot un fel de „cumpănaşi” într-o ţară în care moravurile de la Caracal se răspândesc cu viteză şi statul de drept a intrat în disoluţie ?
Printre enigmele nedezlegate ale telenovelei tragice de la Caracal, cândva un oraş plin de umor, ar mai trebui înregistrată, în cazul Alexandrei Măceşanu, şi aceea a ADN-ului de unchi oportun al lui Alexandru Cumpănaşu, cel mai televizat estival om din România. Nu ar trebui verificat şi acest ADN ? Şi stabilit cu precizie de câte ori a apărut pe sticlă Alexandru Cumpănaşu, câte ore şi cu sprijinul cui ?
Marea absentă a comediei prezidenţialelor, cel puţin până acum, e totuşi Laura Codruţa Kövesi. Şi e foarte posibil ca „dreapta”, „progresiştii”, „rezistenţii”, „mondialiştii” şi sforarii din spatele lor să regrete la sfârşitul anului această absenţă şi că au mizat prea mult pe Klaus Iohannis şi pe Dan Barna deopotrivă. Pentru că au nevoie de doi candidaţi în turul doi. Mai ales dacă actorul şi scriitorul Mircea Diaconu va fi absolut surprinzătorul nou preşedinte.
Dar de ce ar trebui totuşi să mai ieşim la vot ? După rezultatele de la alegerile din ultimii peste 70 de ani (nu numai ultimii 30 de ani !), ar cam fi cazul să ne oprim din votat. Am votat, poate, prea mult. Şi votul a fost furat, falsificat, batjocorit. După sondajele care dau vreo 47 % pentru Iohannis, un preşedinte nul, absent, violent, simplist, avem semne îngrijorătoare că nu se va schimba nimic. E foarte probabil că vom fi din nou abuzaţi şi înjosiţi cinic. Şi totuşi. Poate votul nostru repetitiv, încăpăţânat va fi un fel de exerciţiu, de antrenament, de gimnastică pentru nişte alegeri viitoare care ar putea să fie cinstite, libere şi democratice. Un fel de genuflexiuni sau de flotări pentru viitor.


//