Votăm din nou schimbarea ?

luni 30 Sep 2019

Petru Romoşan 

Oferta pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie este excesiv de modestă. Asta ca să evităm cuvintele care rănesc inutil. Dar, să ne înţelegem, nimeni nu mai aşteaptă ca salvarea naţională – care, totuşi, e o chestiune din ce în ce mai presantă – să vină de la nişte alegeri prezidenţiale. Cu excepţia celor direct interesaţi de ciolan, alegerile din noiembrie nu mai reţin atenţia, nu mai produc nici o emoţie. O personalitate puternică, un om cu destin, cu viziune istorică, cu reale înzestrări pentru politică, diplomaţie şi economie nu are cum să se ivească din actualele partide din România. Iar eventualii independenţi excepţionali sunt blocaţi oportun încă din start cu cele 200 000 de semnături cerute. „Independenţii” deja înscrişi în cursă numai independenţi nu sunt. Şi nici cu adevărat oameni liberi nu prea par a fi. Vezi cazul Alexandru Cumpănaşu, omul sistemului, care se luptă voiniceşte şi hilar cu sistemul.

Candidaţii prezumaţi azi ca principali favoriţi, aproape fostul preşedinte Klaus Iohannis şi încă prim-ministrul Viorica Dăncilă, nu sunt doar nişte candidaţi mediocri, sunt nişte candidaţi de-a dreptul lamentabili. Sute de mii de români ar putea fi cu uşurinţă mai buni pentru jobul de preşedinte decât aceştia. Şi e un lucru pe care multe milioane de români îl ştiu. De unde deci să mai scoţi vreun entuziasm, vreo pasiune cu asemenea candidaţi ? O variantă poate mai puţin jenantă de tur doi ar fi doi outsideri : Dan Barna şi Mircea Diaconu. Cu ei ne-am mai putea iluziona puţin pentru că încă nu ştim prea bine de ce ar fi în stare. Teoretic şi ipotetic, după discursurile lor de până acum, Dan Barna ar reprezenta o dreaptă ultraliberală şi internaţionalistă, globalistă, iar Mircea Diaconu ar putea fi o opţiune pentru alegătorii de stânga, cu aspiraţii suveraniste şi protecţionist naţionale.

Cei doi, Mircea Diaconu şi Dan Barna, nu sunt încă atât de compromişi, de uzaţi, de cunoscuţi în micimea lor (în aproximaţia lor, în superficialitate, în puţinătate şi chiar în semidoctismul lor) aşa cum sunt definitiv cunoscuţi de toată lumea Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. De toată lumea, cu excepţia activiştilor politici, a mediei prostituate şi a întregului aparat care se hrăneşte din efortul celorlalţi (mai ales al sectorului privat), grupuri care sunt direct interesate de reuşita unuia sau a altuia. Chiar şi aşa, cu Dan Barna şi Mircea Diaconu, şi deci cu unul dintre ei devenit noul preşedinte, marja de manevră a unui preşedinte al României azi e foarte îngustă, dacă nu cumva de tot lipsă. Deocamdată, campania electorală se învârteşte dirijat în jurul altui nume, Gheorghe Dincă din Caracal. S-a folosit deja sloganul „Gheorghe Dincă preşedinte !”. E limpede că noul caz Elodia ţine loc de analiza mandatului falimentar al lui Klaus Iohannis.

În România nu mai există cu adevărat nici o elită politică, nici una intelectuală („intelectualii lui Băsescu” sunt compromişi in corpore iremediabil), iar o elită economică (capitalul românesc) e încă prinsă într-o naştere grea, dureroasă. „Statul subteran” a preluat întregul control al societăţii fără să întâmpine vreo opoziţie semnificativă. Deciziile importante pentru România se iau la Bruxelles, la Washington (candidaţii principali sunt deja acolo în căutare de sprijin), în şedinţele FMI şi ale altor organizaţii necunoscute alegătorilor români. De aceea, până la urmă, oricine poate fi preşedinte azi la noi, cu condiţia să nu i se năzare că ar trebui să reprezinte majoritatea românilor.


Fundătura română 2019

luni 23 Sep 2019

Petru Romoşan 

Se confirmă – a câta oară ? – că făcătura CNSAS a fost una odioasă. O unitate a fostei şi actualei Securităţi care i-a folosit numai ei, Securităţii, vechi şi noi, aceeaşi. Mizeriile acumulate aproape 50 de ani în arhivele ei, compuse în cea mai mare parte de agramaţi, de arivişti şi infractori transformaţi în miliţieni-securişti, au fost reciclate tot în beneficiul membrilor instituţiei, al membrilor mafiei. Acum, în ventilatorul cu rahat a ajuns chiar un şef, oricum temporar, al lor, al securiştilor, Traian Băsescu, nume de cod Petrov. Câte ţidule de necolaborare a primit de la perversul CNSAS Băsescu Traian ? Parcă vreo şase.

Am pierdut şi eu prin tribunale vreo doi ani şi bani pentru a-mi „dovedi necolaborarea” cu Securitatea. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte au statuat limpede că nu am colaborat cu sinistra instituţie, cea născută din NKVD-ul sovietic. Am fost împins prin CNSAS în faţa opiniei publice în chip mârşav, ca un vinovat ce nu eram, în timpul lui Traian Băsescu, preşedinte, şi Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi H.-R. Patapievici, membri ai Colegiului CNSAS cu rang şi beneficii de secretari de stat. Pentru că-i deranjasem personal. Pe fiecare, individual, şi pe toţi deodată probabil. Prin editarea cărţilor altora şi prin intervenţiile mele publice personale. În afară de a-i detesta pe toţi împreună şi pe fiecare în parte, desigur, cu nuanţe, ce-aş putea să le mai fac acestor contemporani ai mei nealeşi de mine ? Cum aş putea să-mi recuperez timpul pierdut cu procesele, banii, stresul suferit de familie şi calomnierea care, oricum, lucrează ?

În alte ţări foste comuniste, în RDG, în Ungaria vecină, trecutul comunist a fost soldat cu maturitate politică şi în interesul naţional printr-o reconciliere paşnică, deşi nu fără incidente, a întregii societăţi. Dar la noi, pentru că agresiunea mersese prea departe şi prea mult timp, reconcilierea putea veni numai după judecarea şi pedepsirea bestiilor, criminalilor sau doar a colaboraţioniştilor nemernici. În ţara noastră Securitatea a continuat însă să stăpânească şi, de altfel, continuă în bună măsură şi astăzi. Au fost pedepsiţi încă o dată tot deţinuţii politici şi urmaşii lor. Au fost furaţi de moştenirile lor (vezi ANRP din vremea aceluiaşi Băsescu preşedinte) tot vechii proprietari. Pedepsiţi şi furaţi tot de securişti, de comunişti şi de urmaşii lor. Şi e principalul motiv, cu toate implicaţiile sale, pentru care au plecat din ţară, în ultimii 30 de ani, aproape 5 milioane de oameni. Iar tratatele, înţelegerile cu occidentalii le-au negociat tot reprezentanţii fostului regim şi urmaşii lor. Numai în interesul lor, cedând ţara şi activele ei pe mai nimic. Dar s-au îmbogăţit şi s-au pus definitiv la adăpost.

Cine l-a abandonat deodată pe fostul preşedinte Traian Băsescu ? „Marele licurici”, ultimul său protector (au mai fost şi alţii), sau Securitatea, a doua sa mamă aproape dintotdeauna ? Să nu uităm că şi tatăl său (fost coleg de şcoală militară cu viitorii generali Victor Stănculescu şi Vasile Milea) a fost un brav stâlp al statului comunist, protector şi prieten al faimosului Ion Dincă, protector la rândul său al lui Băsescu Traian, zis Petrov. Documentele noi furnizate de CNSAS ar fi venit nu demult de la SRI. E greu de spus câtă marjă de manevră mai are azi SRI faţă de „marele licurici”, partenerul zis strategic. Pentru deciziile majore, iar hotărârea de a-l abandona pe Băsescu oprobriului public este o asemenea hotărâre, probabil că SRI este doar un executant disciplinat. Şi este puţin plauzibil ca ordinul să fi venit de la preşedintele României, Klaus Iohannis, deşi acesta trebuie să fi fost informat întocmai şi la timp. Nimeni nu ar mai trebui să fie atât de naiv încât să creadă că evenimentele la un asemenea nivel se produc în mod natural, „democratic”.

Cristian Tudor Popescu a recidivat. În direct pe Digi 24, l-a calificat pe Călin Popescu Tăriceanu, fost prim-ministru, fost preşedinte al Senatului până acum o lună, drept „porc mistreţ solemn al politicii româneşti”. Tăriceanu se exprimase despre recenta reuşită a Laurei Codruţa Kövesi : „Dacă sunt mândru că un român a ajuns în această funcţie ? Sunt mândru. Sunt, dacă vreţi, la fel de mândru pe cât am fost de Ceauşescu atunci când l-a plimbat Regina Angliei cu trăsura.” C.T. Popescu a recidivat după ce, în 19 ianuarie 2018, o etichetase pe Viorica Dăncilă, prim-ministru, „pavian cu mantie”, adică o maimuţă. După câte se poate vedea, „Crucişătorul presei româneşti” e un om foarte curajos. La fel de curajos ca fostul marinar Traian Băsescu atunci când, în calitate de preşedinte (postură totuşi greu de imaginat !), i-a tras o palmă avocatului Dan Chitic în faţa restaurantului Cireşica din Neptun, cu gărzile de corp în spatele său. Sau C.T. Popescu a fost la fel de curajos ca acelaşi marinar dubios (azi Petrov „pentru eternitate”, vorba fripturistului-beton Tismăneanu) când i-a tras o altă palmă unui copil în campania electorală.

Poate că trebuie totuşi în sfârşit spus că atât C.T. Popescu, cât şi Traian Băsescu sunt atât de curajoşi pentru că au în spate de ani buni nu numai Securitatea băştinaşă, ci şi, foarte probabil, bunăvoinţa extinsă a partenerului strategic, cu toate anexele sale. „Crucişătorul”, ca şi Traian Băsescu, are o lungă carieră de om curajos cu spate asigurat. Ba chiar a crezut că are şi talent literar, că e expert în tenis şi în film. S-a crezut chiar un fel de Adrian Păunescu de tranziţie. Dosarul lui Adrian Păunescu e încă la secret (secretul lui Polichinelle !). Nici el nu a fost ce a părut a fi.

Posibilitatea ca Laura Codruţa Kövesi, „Slujirea” (Gabriel Liiceanu dixit !), „Papa Ioan Paul al II-lea” (Vladimir Tismăneanu a comparat-o), să devină procuror-şef european a produs o mare emoţie în ţara ei de la marginea Europei şi de la marginea NATO. Evident că Laura Codruţa Kövesi va ajunge acolo nu cu sprijinul României sau ca s-o reprezinte. După experimentul foarte reuşit al „luptei cu corupţia” din sărmana noastră ţară-laborator, patronii distinsei, aceiaşi cu patronii lui Traian Băsescu şi C.T. Popescu, s-au hotărât s-o transfere în Europa, la clubul UE. Pentru unii, nu chiar aşa de mulţi, Kövesi ar fi un fel de Neymar sau de Mbappe al luptei împotriva corupţiei. Contribuţia preşedintelui francez, Emmanuel Macron, la continuarea carierei mediocrei procuroare din România la scară internaţională pare să fi fost decisivă, chiar împotriva unui procuror francez respectabil. Dacă, într-adevăr, Kövesi va deveni procuror-şef european, se va ocupa de miniştri, parlamentari, oameni de afaceri din întreaga UE, iar România aproape va scăpa de vastele ei competenţe.

Surpriza amară cu L.C. Kövesi nu va fi singura de anul acesta. Ne vom potcovi şi cu un nou preşedinte. Care poate fi tot cel vechi. Încă vreo cinci ani cu excesiv de simplistul sibian ne pot fi fatali. Dar nici cu ceilalţi propuşi – Viorica Dăncilă, Dan Barna, Mircea Diaconu… – nu avem cum să fim prea fericiţi. Avem deja totuşi un mare avantaj faţă de alegerile precedente. După fraudele la europarlamentare, foarte comentate în media şi pe reţelele sociale, ştim cu certitudine că, oricum, preşedintele nu-l vom alege noi. Cu 2-3 milioane de voturi la dispoziţie, îl va alege softul STS. Care nici măcar nu e controlat de STS. (Vezi şi Aurel I. Rogojan – Factorul intern, Editura Compania, Bucureşti, 2016, „Miza controlului STS în războiul dintre Palate”, text datat 6 februarie 2014 : „[…] Poate că a venit momentul să ne amintim de o declaraţie de presă (şi să o reevaluăm), pe care liderul Grupului ASESOFT a făcut-o în anii din urmă, în contextul unor suspiciuni de fraudare electronică a alegerilor prezidenţiale : el spunea că grupul a renunţat să mai frunizeze suportul IT şi nu ar mai avea nici o legătură cu compania străină de la care s-a achiziţionat pachetul serviciilor informatice pentru Biroul Electoral Central. Luând cunoştinţă, ca simpli cetăţeni, de asemenea declaraţii ale actorilor de pe scena politică, nu putem să nu ne gândim la tot ce e mai rău. Votăm noi sau alege un soft pus la dispoziţie „nu ştim de unde” prin intermediul unei companii IT agreate să-i acopere pe cei ce controlează informatic procesele electorale din România ?”) Să ne mai întrebăm de ce se duc cu atâta nerăbdare la Washington Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă şi Dan Barna ?

Putem dormi deci liniştiţi, softul va alege pentru noi. Măcar azi avem o vedere clară asupra felului în care am fost vârâţi în această fundătură.


Femeia politică română

luni 16 Sep 2019

Petru Romoşan 

Când o ţară din lumea a treia ajunge la fundul sacului, când nu se mai întrevede nici o soluţie, îşi caută şi neapărat îşi găseşte un preşedinte, un prim-ministru femeie. S-a văzut asta în America Centrală şi în America de Sud, în Africa şi în Asia. Dar recent s-a văzut şi în SUA, cu candidata la preşedinţie Hillary Clinton, sau în Marea Britanie, cu prim-ministrul Theresa May. Şi Uniunea Europeană şi-a ales de curând un preşedinte al Comisiei femeie, în persoana fostului ministru al Apărării din Germania, Ursula von der Leyen. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că lucrurile merg foarte prost mai peste tot, inclusiv în SUA, aflată în declin, care îşi pune speranţele în contracandidata din 2020 a lui Donald Trump, democrata Elizabeth Warren, dar şi în Regatul Unit, cu interminabilul său Brexit, cât şi în UE, care-i nefericeşte pe mulţi dintre membrii ei, însă nu şi România, preocupată să lase impresia oficială că e încă euro-euforică (etnobotanice ? iarbă ?).
„Şi dacă propunerea României pt Comisia europeană a fost făcută tocmai să fie respinsă, prelungind astfel alcătuirea noii Comisii şi permiţând persoanei care vizează cu adevărat această funcţie s-o… prindă ?” (Ioan Mircea Paşcu, Facebook, 13 septembrie 2019). Cum ar veni, Ioan Mircea Paşcu ar vrea să insinueze că Viorica Dăncilă nu se mulţumeşte doar cu postul de prim-ministru, cu cel de preşedinte al PSD şi cu postura de candidată la preşedinţia României, ar vrea să ocupe simultan şi postul de comisar european la Transporturi ? Hazul, oricum, e deplin. Ce-ar putea aduce un comisar român la Transporturile europene ? Cum nu ştim, nu putem să facem autostrăzi ? Cum dispar vapoarele, vagoanele, trenurile, şinele de cale ferată şi se vând la fier vechi ? Sau experienţa circulaţiei infernale din Bucureşti ? Şi a unor linii de metrou care nu se termină niciodată ?
Nu avem noi multe, dar femei politice avem peste media europeană : Corina Creţu, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Lia Olguţa Vasilescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Ecaterina Andronescu, Norica Nicolai, Renate Weber, Monica Macovei, cometa politică Elena Băsescu (zisă Eba), Cosette Chichirău, Clotilde Armand, Hildegard Brandl, Ramona Mănescu, Graţiela Gavrilescu şi încă multe altele, pe lângă cele două posibile comisare europene (doar un post !), Rovana Plumb sau Viorica Dăncilă. Dar asta s-ar putea să însemne ceva chiar mai rău pentru noi. Că nu numai bărbaţii sunt corupţi, incompetenţi şi impostori, ci şi femeile (care multe sunt şi mame) şi-au însuşit toate apucăturile proaste ale bărbaţilor. Că adică nu mai avem nici o scăpare.
Puţină lume pare să fi remarcat că presarii încă activi (nu mai sunt mulţi !) nu se mai ocupă aproape deloc de Elena Udrea, deşi aceasta s-a întors din Costa Rica. Un zvon neconfirmat spune că şi prietena Elenei Udrea, Alina Bica, s-ar fi întors în ţară şi se pregăteşte să-i boteze copilul prietenei sale „costaricane”. Cele două ar fi fost debriefate separat şi simultan în Costa Rica. În orice caz, ultima ştire cât de cât confirmată în legătură cu Alina Bica e că ar fi plecat din Costa Rica în Spania, deci în UE. Din Spania se poate călători în România cu cartea de identitate.
Chiar într-atât a scăzut interesul pentru cea mai publicitată femeie, Elena Udrea, din ultimii 15 ani ? Sau s-a dat ordin pe unitate ? Până mai ieri, voiai-nu voiai, îţi plăcea-nu-ţi plăcea, te loveai de distinsa în toată media. Acoperiţii din presă, cei mai mici în grad, o lăudau sau măcar erau relativ neutri. Cam de la „maior” (acoperit) în sus, „coloneii”, „generalii” de presă o atacau pe favorita lui Băsescu la baionetă. Dar cu toţii scriau. Se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău, important e să se facă vorbire neîntrerupt. Dar, fiindcă veni vorba de „gradele” din presă, cei mai importanţi ziarişti de azi sunt tot uteciştii bătrâni, cei care scriau acum 40-50 de ani în Viaţa studenţească, în Scînteia tineretului sau în Flacăra de pe vremuri a lui Adrian Păunescu.
Elena Udrea a fost văzută foarte recent la tribunal. Procesul redeschis, sub autoritatea unui nou judecător, are în vedere fapte de corupţie legate de campania electorală a lui Traian Băsescu din 2009. Sunt implicaţi mai mulţi înalţi funcţionari din Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, condus în 2009 de Elena Udrea, pe lângă alte persoane publice. Procesul finanţării ilegale a campaniei prezidenţiale a lui Traian Băsescu ar putea fi chiar procesul odiosului regim Băsescu. Deşi sumele mari au fost extrase din multe alte părţi, printre altele, prin „jaful secolului” de la ANRP, în care au strălucit – şi acolo ! – câteva femei.
Deşi viitorul femeilor române în politică, susţinut de noile tendinţe feministe ale globalismului, e presimţit ca strălucit, în media politizată şi total instrumentalizată, femeile sunt destul de puţin reprezentate sau ocupă ranguri doi ori decorative pe ecrane. Femeile cu şcoală, cu ştiinţa scrisului şi a compunerii par a fi mai puţin performante la minţit decât bărbaţii. Măcar atât ! Le compensează cu vârf şi îndesat suratele lor din politică, jucând de la egal la egal cu bărbaţii, pe care de multe ori îi depăşesc. Ca Viorica Dăncilă.

 


Poporul român din afara graniţelor

luni 9 Sep 2019

Petru Romoşan       

România are azi două campioane la tenis. La fel cum, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, avea doi poeţi naţionali, pe Mihai Eminescu şi pe Octavian Goga. România o are astăzi pe Simona Halep – fostă recent numărul unu mondial, câştigătoare la Roland Garros (Paris) şi, în urmă cu numai ceva mai mult de o lună, la Wimbledon (Londra) –, care reprezintă poporul român dinăuntru. De ieri, 7 septembrie 2019, românii o mai au şi pe Bianca Andreescu – 19 ani, câştigătoare la Flushing Meadows (New York) US Open –, care reprezintă mai întâi, sincer şi oficial, Canada, unde s-a şi născut în anul 2000 (la Mississauga, Ontario, lângă Toronto), dar care reprezintă, vrând-nevrând, prin istoria ei şi a familiei, şi poporul român din afară. Publicaţiile sportive şi toată presa, inclusiv cea politică, din România o urmăresc pe Bianca Andreescu de vreun an aproape cu aceeaşi atenţie ca pe Simona Halep. Şi probabil că o vor urmări chiar mai mult în funcţie de rezultatele bune, care, sperăm, vor mai veni.

Iată, e din ce în ce mai clar, avem două popoare româneşti la 30 de ani de la lovitura de stat, numită poetic „revoluţie”, care totuşi trebuia să aibă loc, făcută chiar de forţe străine, pentru că Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena, împreună cu întreaga familie şi cu un întins aparat, erau la putere de 25 de ani şi dictatura lor degenerase rău de tot. Avem poporul român dinăuntru, din interiorul graniţelor, şi avem poporul român extrateritorial, răspândit pe tot globul, mai ales după 1944, dar care cuprinde şi românii din eşuata Republică Moldova, plus cei din jurul ţării, din Maramureşul istoric, din Bucovina, din Herţa, din Cadrilaterul azi bulgăresc, din Voivodina sârbească, din Ungaria etc. Românii din afară, după unele date oferite recent de guvernul român, ar fi în jur de 10 milioane, nimeni nu i-a numărat cu adevărat pe aceşti compatrioţi, iar românii dinăuntrul graniţelor nu ar mai fi decât vreo 18-19 milioane, pe care nimeni nu vrea să-i socotească exact.

Numai în ultimii 30 de ani ar fi plecat din ţara lor peste 4,5 milioane de români. În Spania, în Italia, în Ungaria şi în Germania, în Canada, SUA, Franţa, Australia şi, mai recent, încă mai bine de 400 000 în Regatul Unit. Şi continuă să plece în ritm alert şi în masă. Pleacă tinerii, pleacă oamenii harnici, capabili de muncă, pleacă specialiştii, doctorii, asistentele, inginerii, matematicienii… Dar pleacă mai ales cei mai buni absolvenţi de liceu la cele mai bune universităţi din lume, mai ales în Occident, dar şi în Asia, şi cei mai mulţi nu se mai întorc.

Cine nu pleacă din România ? Nu pleacă pensiile speciale, nu pleacă angajaţii serviciilor secrete, noua Securitate suprafinanţată de la un an la altul („O să îi întrebe cineva pe candidați de ce SRI are buget dublu față de serviciul secret german, la un sfert populație […] ?” – Alina Mungiu-Pippidi, “Figuranţii la preşedinţie”, romaniacurata.ro, 5 septembrie 2019), nu pleacă politicienii semianalfabeţi, incompetenţi şi corupţi, nu pleacă procuraturile aflate în protocoale neconstituţionale cu serviciile secrete, nu pleacă pensionarii în general, nu pleacă leneşii. Nu pleacă nici cei care încă mai cred că aici e ţara lor. Ei suferă cel mai mult.

Cum s-a ajuns aici ?, ne tot întrebăm de atâta vreme. Cine e responsabil de această tragedie a poporului nostru ? La început a fost ocupaţia sovietică de după cel de-al doilea război mondial, bineînţeles. Puşcăriile epocii Dej şi regimul comunist pus cu mâna de sovietici au distrus fibra naţională, scara de valori, morala publică, ordinea socială, au prigonit şi marginalizat Biserica. O constantă a celor doi dictatori, Dej şi Ceauşescu, a fost aceea că regimul comunist din România l-a depăşit de multe ori în oroare pe cel din Rusia însăşi, ocupată şi ea de o ideologie străină ei. Astfel, comuniştii români şi-au câştigat autonomia, spaţiul de manevră faţă de cei care îi aduseseră la putere, faţă de sovietici. Azi lucrurile se repetă. În relaţiile cu partenerii noştri, prin excesul nostru de zel, ne pretindem mai “corecţi politic” decât ei, mai “globalişti” decât ei, mai “#rezist” decât ei. Adică mai catolici decât Papa şi mai marxişti decât Marx. Şi astfel, furtul, jaful poate continua nestingherit.

În al doilea rând, România a fost admisă în NATO şi în UE fără să sufere o revoluţie de care s-a făcut caz în exces, deşi, de fapt, ea nu avusese loc. Vechile structuri s-au perpetuat şi se înmulţesc precum celulele canceroase. Doar aşa îi putem avea azi candidaţi principali la preşedinţie pe Klaus Iohannis şi pe Viorica Dăncilă, care au ajuns acolo unde sunt pe căi oculte, “paralele”, non-meritocratice, şi nicidecum prin vot democratic, cum propagandistic se pretinde. Cu acordul direct interesat al aşa-zişilor noştri parteneri strategici, politici, economici şi militari din Europa şi din America.

Târgul dintre puterile protectoare occidentale de azi ale României şi dictatura militarizată internă a fost simplu şi eficient. S-au ajutat reciproc împotriva poporului român, care, iată, până la urmă s-a spart în două. Dar în anii care vor veni dezastrul naţional românesc poate merge mai departe. Şi nu sunt partenerii noştri externi cei care îl vor opri. Dimpotrivă, se pot folosi de catastrofa noastră oricând, fără nici o durere de cap, pentru că este problema noastră, şi nu a lor.

Dar să revenim la sport, cu un mic ocol prin fotbal. În urmă cu două seri, naţionala României a fost net învinsă la Bucureşti de cea a Spaniei. Scorul de doar 2-1 nu descrie situaţia din teren. O echipă naţională nu se poate compune doar din mercenari. Aproape toţi componenţii naţionalei României joacă la cluburi din străinătate, au fost cumpăraţi de la cluburile româneşti pe multe milioane de euro. Liga I din România, cu Gigi Becali vedetă într-o telenovelă scrisă cotidian de Gazeta sporturilor, nu se poate compara cu Liga a II-a din Regatul Unit, unde joacă fotbalistul român cel mai bun, George Puşcaş (Reading). Fotbaliştii români, ca toată ţara lor, sunt de vânzare. Aproape nici unul dintre cei evaluaţi la 2-3 milioane de euro nu mai joacă în România.

Românii, în disperarea lor care nu mai are margini, nu se mai recunosc în demnitatea lor, nu mai sunt reprezentaţi de politicieni, de intelectualii publici, care i-au trădat şi ei în masă, de birocraţi şi de administraţie, de vedete de film, de artişti, de scriitori. Se mai simt reprezentaţi în forul lor secret doar de Simona Halep şi, mai nou, de anul acesta, de Bianca Andreescu. Succesele acestora sunt curate, netraficate, bazate pe foarte multă muncă, pe efort şi risc, pe dotare nativă, pe talent, pe credinţă în steaua lor.


Votul ca gimnastică de întreţinere

luni 2 Sep 2019

Petru Romoşan       

Merită să mai luăm în serios alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019 ? Merită, dar nu pentru că am putea influenţa ceva cu votul nostru sau pentru că alegerea unui candidat sau a altuia ar putea schimba decisiv traseul, direcţia pe care se va înscrie România în următorii cinci ani.
Hotărârile care vor influenţa cursul vieţii românilor se vor lua tot pe Wall Street, la New York, în birouri inaccesibile, în City, la Londra, la Frankfurt şi doar secundar la Bruxelles, la Casa Albă, în 10 Downing Street, în Palatul Élysée sau la Berlin. Pentru că politicienii, oricât de vizibili ar fi în presă şi pe televiziuni, care tocmai pentru asta sunt făcute, nu au bani. Sunt cârpiţi în fund, vorba ziaristului Ion Cristoiu. Sunt numai nişte interfeţe. Aşa se întâmplă de aproape două secole, cu războaie, cu revoluţii, cu reforme, cu alegeri „democratice”, toate concepute mai ales de stăpânii adevăraţi ai inelelor, de stăpânii banilor.
De ce să ne mai agităm atunci cu câte procente au azi Klaus Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Viorica Dăncilă, Liviu Pleşoianu, Kelemen Hunor, Gheorghe Funar, Toader Paleologu sau Alexandru Cumpănaşu ? Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta nici măcar nu vor candida. Asta dacă Mircea Diaconu va rămâne în cursă până în 10 noiembrie şi nu este cumva doar un iepure al lui Victor Ponta. Dacă rămâne, Mircea Diaconu s-ar putea chiar să câştige prezidenţialele. La fel ca actorul ucrainean Volodimir Zelenski, azi deja preşedintele ţării sale. Avem dreptul să ne gândim că în spatele celor doi actori sunt aceiaşi scamatori, cu aceiaşi finanţatori ? Avem. Deocamdată, misterul în jurul acestor manipulatori e încă aproape intact. Cel puţin la nivelul comunicării de masă. Cine are însă asemenea bănuieli şi le mai şi expune e taxat de „complotist”, „conspiraţionist”.
Deşi sondajele impuse public ni-l dau ca aproape sigur câştigător pe Klaus Iohannis, ce şi-ar dori majoritatea populaţiei ar fi o mare schimbare. Asta şi pentru că mandatul lui Klaus Iohannis apare din ce în ce mai clar ca doar un al treilea mandat al lui Traian Băsescu printr-un interpus. Printre multe altele, şeful SPP e neschimbat, a asigurat continuitatea în ciuda a tot şi a toate. Nu e întâmplător că Liviu Dragnea şi PSD au refuzat protecţia aceluiaşi SPP. Dar, până la urmă, Liviu Dragnea a fost chiar întemniţat şi Traian Băsescu continuă să filosofeze pe toate canalele.
Ultimul şi cel mai pitoresc candidat anunţat e Alexandru Cumpănaşu. Fostul ministru al Justiţiei Raluca Prună a scris pe Facebook că acesta „s-a căţărat indecent pe tragedia unei familii” : „Iată opinia mea. Opinia cuiva care te ştie de prin 2004. Când eu eram la Delegaţia Comisiei Europene, responsabila pentru Justiţie, Afaceri Interne şi Anti-corupţie, şi tu ai apărut de nicăieri cu un ONG căruia Ministerul de Interne îi oferea spaţiu gratis în sediul său. Nu am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum ce anume te recomanda. Nu am înţeles nici atunci, nici acum cum se împăca activitatea civică cu statul gratis în sediile instituţiilor de stat. […] Ai crescut întrucâtva între timp. Cu sediu, maşina şi consumabile din banii de la Interne (din proiecte, fără îndoială, ca să păstraţi aparenţa legalităţii). Cu notorietate, emisiuni din care am văzut vreo două şi nu am înţeles care era competenţa ta (apropos, ce studii ai ?) şi nici scenariul. Ai stat la Interne sub (prea) mulţi miniştri. Ai accesat muuuulte programe, cu varii obiective general grupate ca reformă a Internelor. Eşti deci parte din problemă, dacă există o problemă. Spui că da. De acord. E indecent atunci să urli acum că reforma instituţiei a eşuat când tu erai acolo de vreo 15 ani exact ca să o reformezi. […] Te mai întreb public dacă, în sediul Internelor fiind, nimic din incompetenţa pe care o denunţi acum nu ţi-a sărit în ochi în toţi anii aceştia. Dai banii înapoi pe tot ce ai reformat şi a rămas la fel ? Nu îmi vei răspunde. Eşti prea mare, prea peste toate vremurile, iar eu nimeni în ţara noastră captivă” (vezi ziuanews.ro, 30.08.2019). Ceilalţi candidaţi la preşedinţie, colegii, tovarăşii de competiţie ai lui Alexandru Cumpănaşu, nu sunt şi ei tot un fel de „cumpănaşi” într-o ţară în care moravurile de la Caracal se răspândesc cu viteză şi statul de drept a intrat în disoluţie ?
Printre enigmele nedezlegate ale telenovelei tragice de la Caracal, cândva un oraş plin de umor, ar mai trebui înregistrată, în cazul Alexandrei Măceşanu, şi aceea a ADN-ului de unchi oportun al lui Alexandru Cumpănaşu, cel mai televizat estival om din România. Nu ar trebui verificat şi acest ADN ? Şi stabilit cu precizie de câte ori a apărut pe sticlă Alexandru Cumpănaşu, câte ore şi cu sprijinul cui ?
Marea absentă a comediei prezidenţialelor, cel puţin până acum, e totuşi Laura Codruţa Kövesi. Şi e foarte posibil ca „dreapta”, „progresiştii”, „rezistenţii”, „mondialiştii” şi sforarii din spatele lor să regrete la sfârşitul anului această absenţă şi că au mizat prea mult pe Klaus Iohannis şi pe Dan Barna deopotrivă. Pentru că au nevoie de doi candidaţi în turul doi. Mai ales dacă actorul şi scriitorul Mircea Diaconu va fi absolut surprinzătorul nou preşedinte.
Dar de ce ar trebui totuşi să mai ieşim la vot ? După rezultatele de la alegerile din ultimii peste 70 de ani (nu numai ultimii 30 de ani !), ar cam fi cazul să ne oprim din votat. Am votat, poate, prea mult. Şi votul a fost furat, falsificat, batjocorit. După sondajele care dau vreo 47 % pentru Iohannis, un preşedinte nul, absent, violent, simplist, avem semne îngrijorătoare că nu se va schimba nimic. E foarte probabil că vom fi din nou abuzaţi şi înjosiţi cinic. Şi totuşi. Poate votul nostru repetitiv, încăpăţânat va fi un fel de exerciţiu, de antrenament, de gimnastică pentru nişte alegeri viitoare care ar putea să fie cinstite, libere şi democratice. Un fel de genuflexiuni sau de flotări pentru viitor.


//