În plin sfârşit de regim

luni 28 Oct 2019

Petru Romoşan 

Criză mare, monşer ! Alegerile prezidenţiale de anul acesta vor avea loc fără o adevărată campanie electorală prealabilă. Asta arată cât de discreditată e clasa politică şi, chiar mai rău, cât de lipsit de valoare e votul popular. Fostul preşedinte Klaus Iohannis şi-a consolidat o reputaţie de amator de vacanţe, călătorii în străinătate şi consumator înrăit de weekenduri la Sibiu, de foarte modest vorbitor de română şi de încă mai modest, dacă nu nul, om politic, un perfect robot al Sistemului Paralel.

Klaus Iohannis a călcat în picioare Constituţia republicană, a ignorat şi ignoră chiar şi în această perioadă de campanie electorală Curtea Constituţională a României (CCR), dar nu a reuşit să stimuleze PSD, partid cu o largă reprezentare în Parlament (aproape 50 %), să-l suspende şi să-l trimită la un referendum de demitere, aşa cum i s-a întâmplat anterior de două ori lui Traian Băsescu. Cu toate acestea, se pronostichează că îi vor fi date, ca lui Nicolae Ceauşescu pe vremuri, 80 % din voturi (Ion Cristoiu, un mare iniţiat al Sistemului din ultimii 30 de ani, între alţii).

De peste 40 de zile, guvernul Viorica Dăncilă e fără mai mulţi miniştri titulari, iar mai recent e lipsit şi de miniştrii interimari care ar fi trebuit să fie confirmaţi de preşedinte. Dar Ana Birchall, numită la Ministerul Justiţiei de Liviu Dragnea din motive obscure, continuă să dea lecţii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) şi tuturor profesioniştilor din justiţie cu un tupeu şi o obrăznicie ieşite din norme. Spre deplina satisfacţie a preşedintelui Iohannis. Guvernul Vioricăi Dăncilă, demis prin moţiune de cenzură dar aflat încă la Palatul Victoria, e lipsit şi de un ministru de Interne legitim, care să asigure buna organizare a alegerilor prezidenţiale. Ţara în marasm, în haos politic pare să „beneficieze” doar de „expertiza” a trei persoane : Klaus Iohannis, Rareş Bogdan şi Eduard Hellvig. Reputatul avocat Gheorghe Piperea a atras serios atenţia că viitorul preşedinte riscă să nu fie confirmat de CCR din cauza semnăturilor contestabile şi neverificate de pe listele tuturor candidaţilor.

Oricâte voturi le vor fi atribuite lui Klaus Iohannis şi Vioricăi Dăncilă, ele vor fi contestate în mai multe feluri, fie măcar şi în tăcere, de către cei care ştiu ce au votat. De o vreme, românii nu mai pot fi prostiţi şi nici nu mai pot fi îmbătaţi propagandistic, cu apă chioară şi rece, „democratică”, prin media prostituată. După trei mandate, două ale lui Traian Băsescu şi unul al lui Klaus Iohannis, instituţia prezidenţială, cu al sau CSAT neosovietic, e, probabil, compromisă iremediabil. Actuala organizare a funcţionării puterilor în stat, împreună cu Constituţia republicană care o reglementează, s-a dovedit deficitară şi producătoare doar de interminabile crize şi scandaluri.

Asistăm la sfârşitul unui regim republican de tranziţie, cu certe reminiscenţe din comunism – instituţia prezidenţială, de exemplu, a debutat în România abia cu Nicolae Ceauşescu –, şi oare sunt românii destul de maturi ca să-şi recupereze monarhia pierdută sub ocupaţie în 1947 ? Mai multe semnale publice ne indică această posibilă ipoteză. Cel mai important semnal l-a dat Principesa Margareta, cea care ar putea să devină viitoarea regină a României, prin discursul de un înalt patriotism ţinut recent la Haga. Discursul principesei a distonat total cu luările de poziţie ale preşedintelui român şi ale primului-ministru, obediente, laşe, pline de cedări ruşinoase.

Modul straniu, inexplicabil în care Călin Popescu Tăriceanu a renunţat la coaliţia cu PSD, la funcţia de preşedinte al Senatului şi, mai ales, faptul că a renunţat să candideze la preşedinţie, după ce vreo doi ani se arătase foarte interesat, ca şi lipsa de interes pentru aceeaşi candidatură a lui Victor Ponta, preşedinte de partid şi el şi fost candidat de turul doi la prezidenţiale, ne arată nişte oameni care par să ştie mai multe decât vor sau pot să spună despre funcţia de preşedinte din următorul mandat. Lipsa lor de apetit competiţional se adaugă discreditării deja pomenite. Sau doar au fost şantajaţi şi au renunţat ?

Dar ipoteza optimistă a reinstaurării monarhiei e doar una dintre cele posibile. Trebuie luată serios în considerare şi ipoteza unei dictaturi pe faţă a Sistemului Paralel (cu serviciile sale secrete, mână în mână cu justiţia de tip Ana Birchall şi interlopii numiţi „oameni de afaceri”), susţinută tot la vedere de o UE decrepită, aflată ea însăşi în stare critică. O dictatură măruntă, meschină şi întunecată, acreditată sub numele lui Klaus Iohannis pentru următorii cinci ani ? Există însă şi alte ipoteze, una mai rea decât alta din moment ce actuala Constituţie e abandonată şi chiar batjocorită, cu resursele sale normative epuizate…


Criză guvernamentală în loc de campanie prezidenţială

luni 21 Oct 2019

Petru Romoşan 

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Deşi PSD l-ar fi putut demite pe Klaus Iohannis de mai multe ori pentru încălcarea grosolană a Constituţiei României şi pentru alte destule nefăcute, până la urmă, Klaus Iohannis, împreună cu partidul şi orbanul său, e cel care a demis prin moţiune de cenzură guvernul PSD Viorica Dăncilă chiar în buza campaniei electorale, cu doar o lună înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Klaus Iohannis a manevrat pentru demiterea principalului său contracandidat, Viorica Dăncilă, candidata PSD.

Klaus Iohannis candidează voios şi mândru, fără guvern legitim (pe care l-a făcut praf el însuşi „pas cu pas”), cu toate resursele statului paralel la îndemână, cu SRI, cu SPP şi, mai ales, cu STS (cu softul său imbatabil – vezi rezultatele la europarlamentare !). Cât de brav e preşedintele nostru ultraminoritar ! La fel de minoritar e şi PNL, cu ai săi doar 95 de parlamentari (din 465). Adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor cu care vrea să încropească un guvern minoritar, cu susţinerea a nu mai puţin de cinci partide, plus independenţi şi minoritari.

De ce a încredinţat Klaus Iohannis formarea unui nou guvern unui liberal de-al său fără să se asigure că acesta ar putea reuni o majoritate în Parlament ? Pentru că îl doare în cot de Parlament, la fel cum l-a durut în cot de-a lungul timpului de Constituţie şi de Curtea Constituţională. Totuşi, până la urmă, acest preşedinte terminal sau viitorul preşedinte ales în noiembrie, care se poate chema şi Mircea Diaconu sau Dan Barna, va fi obligat să se supună realităţii şi să încredinţeze PSD formarea unui nou guvern. Doar PSD – altcineva decât Viorica Dăncilă, se înţelege – poate reuşi să strângă o majoritate. Cu oricare dintre partidele mici, cu UDMR, cu Pro România, cu ALDE sau chiar cu PMP. Cu unul singur dintre aceste partide, PSD poate strânge 233 de voturi. Iar dacă se forţează anticipatele în ultimul an al unui mandat parlamentar, nu e deloc exclus ca PSD să câştige din nou şi USR să trebuiască să mai „reziste” (#rezist + Mihai Şora) încă patru ani.

Dacă PSD va vota un guvern liberal, Ludovic Orban sau altul, candidata sa la prezidenţiale şi întreg partidul se sinucid politic. Lucrul e valabil şi pentru Victor Ponta, şi pentru al său, tot socialist, partid Pro România. De altfel, PSD, împreună cu Pro România şi, eventual, cu ALDE, fără Viorica Dăncilă, fără Victor Ponta şi fără Călin Popescu Tăriceanu şi susţinătorii lor cunoscuţi şi apropiaţi, poate face o majoritate confortabilă până în decembrie 2020.

În mai puţin de 10 zile, guvernul Ludovic Orban va fi trântit, foarte probabil, în Parlament. Sau, mai rău, liberalii nu vor reuşi nici măcar să întrunească un cvorum. Pentru că, dacă se ţin de cuvânt, cei peste 200 de parlamentari PSD vor fi absenţi. Şi starea de spirit a alegătorilor la prezidenţiale se poate schimba brutal în defavoarea deja fostului preşedinte Klaus Iohannis. Şi dacă Klaus Iohannis nu mai intră în turul doi ? Dacă vom avea un tur doi Mircea Diaconu-Dan Barna ? Sau, şi mai tare, Mircea Diaconu-Viorica Dăncilă ?

De mai bine de 100 de ani, în democraţiile europene sau nord-americane câştigă prezidenţialele candidaţii majoritari, care şi reprezintă, de regulă, religia cea mai răspândită, care au o familie frumoasă, cu copii, şi ai căror părinţi locuiesc, bineînţeles, în ţara candidatului. Dar România e specială (sau colonie ?). Părinţii lui Klaus Iohannis locuiesc, se pare, de multă vreme în Germania, familia Iohannis a preferat să investească în case („Noi nu avem copii, deci alţii au investit în copii, în educaţia copiilor, noi am investit în imobile”) dar a negociat sau a ajutat la negocieri în adopţii. În plus, Iohannis e sas (o minoritate foarte împuţinată în România) şi luteran într-o ţară ultramajoritar ortodoxă (81 % în 2011). Dar asemenea „chestiuni”, care sunt discutate de toată populaţia, nici nu trebuiesc amintite – incorectitudine politică !

Nimeni nu ştie cum se va ieşi din criza guvernamentală în care ne-au băgat Klaus Iohannis şi PNL. În orice caz, nimeni nu a înţeles ce drac sau ce draci l-au împins pe Klaus Iohannis să mai facă o nefăcută şi să dărâme guvernul Viorica Dăncilă cu doar o lună înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale. Nu e exclusă ipoteza că a vrut şi el guvernul său liberal pentru o lună sau măcar o săptămână, după cinci ani de frustrări pesediste sau tehnocrate (un an de Dacian Cioloş !). Avea şi el nevoie să le probeze liberalilor săi din teritoriu că merită să-l mai susţină pentru un al doilea mandat. Iar patronii săi din umbră şi consilierii proptiţi în jurul său l-au scăpat, probabil, din mână.

De-acum, orice variantă este posibilă. Mai puţin cea cu alegeri anticipate sau înainte de termen. Poate un guvern de mare coaliţie, pe modelul german, liberali-pesedişti, ar fi cel mai uşor de realizat. Un nou USL, cu alte cuvinte. Pentru că, în orice caz, partidele mici (USR, UDMR, Pro România, ALDE, PMP, plus independenţi şi alte minorităţi decât UDMR) nu vor reuşi să se înţeleagă ca să-l voteze toate pe Ludovic Orban şi PNL-ul preşedintelui Iohannis. Şi totuşi, un guvern stabil va trebui să organizeze alegerile locale din iunie şi alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie 2020. Cele prezidenţiale din 2019 vor fi, probabil, organizate doar de servicii, mai ales de STS. Şi se mai anunţă şi o mare criză economică.

De câteva luni, toată media se ocupă de afacerea Caracal şi de Gheorghe Dincă, un candidat neobişnuit la prezidenţiale. A fost cea mai bună metodă pentru a împiedica dezbaterea pe tema obligatorie a „realizărilor” din ultimul mandat prezidenţial de cinci ani, mandat complet ratat. În ultima lună de campanie electorală nu se va discuta decât despre cum nu se poate încropi un guvern liberal minoritar – alt ecran negru. Despre viitor, despre angajamente ale candidaţilor, programe, promisiuni nici nu mai poate fi vorba. Este singurul mod în care Klaus Iohannis poate fi „ales” cu 80 %, la fel ca pe vremea lui Ceauşescu. Şi totuşi, ce-ar fi să asistăm la o spectaculoasă răsturnare de situaţie şi Klaus Iohannis nici măcar să nu intre în turul doi ? La o judecată sumară, mandatul său poate fi considerat cel mai slab din ultimii 30 de ani, binişor în urma mandatului lui Emil Constantinescu.


Câte parale mai fac voturile noastre ?

luni 14 Oct 2019

Petru Romoşan 

În România europeană şi pretins democratică se joacă o comedie „paralelă” (de la „Statul Paralel”, „Deep State”) de proporţii. Guvernul pesedist, condus de marioneta nereuşită Viorica Dăncilă (a lui Liviu Dragnea, arestat, dar nu în dosarul Tel Drum), a căzut şi e foarte bine că a căzut. Deşi condiţiile în care a căzut guvernul PSD sunt dintre cele mai dubioase. Încă o dată, eşecul Vioricăi Dăncilă era şi foarte previzibil, şi pe deplin meritat. Lucru valabil şi pentru lamentabilele cadre recente ale PSD, care au executat toate capriciile de mărire ale marionetei.

Dar de ce să avem neapărat un guvern liberal minoritar ? Sau un guvern liberal minoritar asezonat cu câteva partiduleţe, toate „paralele” ? De unde şi până unde ? După care aritmetică parlamentară ? În fond, PSD şi Pro România (compus din foste cadre PSD, printre care doi foşti prim-miniştri PSD) adună o majoritate calificată. Să facem nişte socoteli de şcoală primară, tovarăşi ! Socoteli pe care modestul profesor de liceu de la Sibiu nu pare capabil să le facă singur. Să-l ajutăm deci. Şi să-i aducem aminte că în spatele acestor cifre seci sunt milioane de oameni care au votat.

PNL, „partidul meu” şi al submediocrului dar bravului co-moţionist Ludovic Orban, are următoarea reprezentare parlamentară : 25 de senatori (din 136) şi 69 de deputaţi (din 329), adică un total de 94 de parlamentari. Acelaşi PNL are totuşi 1081 de primari dintr-un total de 3186. În oglindă, să vedem cum stă PSD, al cărui guvern tocmai a căzut prin votul a şase partide şi al unor independenţi şi minoritari, aproape toţi controlaţi de acelaşi Stat Paralel. PSD are 69 de senatori (din aceiaşi 136), adică are majoritate în Senat, şi 139 de deputaţi (din aceiaşi 329), deci un total de 208 parlamentari. PSD este de două ori şi ceva mai bine reprezentat în Parlament decât PNL, „partidul meu”, care totuşi va forma „guvernul meu” minoritar. În plus, PSD are 1708 primari din 3186, adică are şi aici o majoritate confortabilă.

În numele cărei Constituţii, al cărui spirit democratic şi al cărui stat de drept, al cărei morale publice, al cărei aritmetici electorale încredinţează cetăţeanul-preşedinte formarea noului guvern mai întâi unui liberal ? Să mai socotim o dată. PNL are 94 de parlamentari din totalul de 465, adică mai puţin de un sfert din totalul parlamentarilor. Şi cu şanse zero, cunoscute de toată lumea, de a întruni o majoritate. De altfel, mai multe partide mici au anunţat sau au dat de înţeles că nu vor vota un guvern Ludovic Orban, şeful de campanie al lui Klaus Iohannis (conflict de interese cumva ?). Ludovic Orban pare a fi nominalizarea la postura de candidat pentru postul de prim-ministru. Pentru a reuni o majoritate solidă, candidatul PNL la postul de prim-ministru ar trebui să obţină aproape toate voturile celorlalte partide sau grupuri de independenţi şi de minoritari altele decât PSD. Sau să obţină chiar voturile PSD tocmai debarcat – o absurditate ! O absurditate vândută ca rezonabilă de analiştii bătrâni ai Statului Paralel. În numele stabilităţii şi al interesului naţional. De ce a părăsit Călin Popescu Tăriceanu „măcelăria”, „ciolanul” ? Ce a primit sau va primi la schimb, cu ce a fost şantajat ? Mister total !

Pe de altă parte, ideea cu anticipatele e o şmecherie aparent fină, democratică, dar, în fapt, ordinară, a USR, partidul neomarxist al Statului Paralel, chiar o escrocherie, în orice caz, o minciună electorală gogonată. Pentru că aceste anticipate nu se pot face pur şi simplu. Decât dacă Parlamentul actual vrea să se sinucidă în grup, cu doar un an sau cu doar şase luni înaintea alegerilor la termen. Cu pierderea pensiilor speciale cu tot. Pe ce se bazează USR când vorbeşte atât de insistent de anticipate ? Să vedem. USR are 13 senatori (din 136) şi 27 de deputaţi (din 329). Adică 40 de parlamentari. Mai puţin de o zecime din totalul de membri ai Parlamentului actual. Şi nici un primar ! Poate USR declanşa alegerile anticipate, asta dacă le-ar dori într-adevăr ? Panglici electorale colorate pentru fraieri !

Dar fiindcă veni vorba de ponderea USR în Parlament şi de ultraeticele sale alegeri anticipate, să vedem şi cum stau Victor Ponta şi al său Pro România. Ponta anunţă aproape zilnic că a mai recrutat vreo 2-3 parlamentari, ca a mai reuşit un transfer de la PSD, cumva pe modelul transferurilor aproape cotidiene ale lui Gigi Becali din Gazeta Sporturilor. Pro România lui Victor Ponta are 3 senatori (din 136) şi 24 de deputaţi (din 329). Asta dacă nu a mai făcut vreun transfer noaptea trecută. Şi, la fel ca USR, nu are încă nici un primar. Nu face Victor Ponta un tărăboi disproporţionat faţă de „diviziile” aflate la dispoziţia sa în Parlament şi în teritoriu ? Cât de prostituată, de coruptă şi de acoperită este media mainstream de la noi ?

Cum e posibil să faci un guvern cu doar 94 de parlamentari (din 465) ? Nu ar trebui să renunţăm definitiv la Parlament şi să căutăm o soluţie originală, bineînţeles, „paralelă” ? Desigur, preşedintele „paralel” Klaus Iohannis şi „partidul său” sunt susţinuţi, dublaţi de partenerii noştri strategici (nu a fost recent Klaus Iohannis la Washington chiar de două ori ?), de politicienii traseişti, liberschimbişti, cu cheiţă, de presa şi media mainstream prostituate, de obezele noastre servicii speciale, cele mai numeroase pe cap de locuitor din lume, cu pensiile lor speciale cu tot, de procuraturile instrumentalizate, de elitele universitare şi culturale închiriate, lobotomizate.

Meciul Partid-Securitate din ultimii ani ai lui Ceauşescu a părut definitiv tranşat în favoarea celei din urmă. Prin decizii succesive din 12 ianuarie 1990 şi din 18 ianuarie 1990, Partidul Comunist a fost dizolvat şi scos în afara legii. CPUN, noul Parlament, a fost înţesat de ofiţeri acoperiţi, agenţi, informatori, colaboratori. O pleiadă de partide „democratice” a apărut ca după o revoluţie autentică, şi nu după o lovitură de stat, toate controlate, infestate de aceiaşi colaboratori ai invincibilei Instituţii. Totuşi, fostul bolşevic Ion Iliescu a pus pe picioare FSN-ul şi apoi PDSR-ul, iar fostul Partid a reînviat. Sub presiuni externe, Virgil Măgureanu, directorul SRI, a ales, la prezidenţialele din 1996, „schimbarea”. Patru ani mai târziu, din 2001, puternicul lider al PSD Adrian Năstase a preluat din nou controlul pentru Partid. Dar, din 2005 şi până azi, prin marinarul securist Traian Băsescu şi prin „paltonarul” (ginerele unui blănar) Klaus Iohannis, Noua Securitate „reformată” şi controlorii ei globali nu au mai cedat controlul. Încercarea PSD, a Partidului, prin Victor Ponta şi apoi prin Liviu Dragnea, de a deveni din nou forţa conducătoare a societăţii, a fost şi va fi aspru pedepsită. Nişte naţionalişti, nişte populişti, nişte corupţi ! Nu s-au învăţat minte după rezultatele de la recentele alegeri europarlamentare, când UDMR a căpătat voturi masive în judeţele fără maghiari şi Liviu Dragnea a fost arestat chiar a doua zi după alegeri. Între 2 şi 3 milioane de voturi li s-au părut dubioase multor observatori – un asemenea număr de voturi poate „alege” pe oricine preşedinte. Klaus Iohannis, omul Sistemului, „paralelul”, va mai primi un mandat de cinci ani, călcând în picioare (repetat) nu doar Constituţia, ci şi aritmetica.


Mihai Şora, Mircea Cărtărescu, troţkismul, Cominternul şi « lovitura de stat permanentă »

luni 7 Oct 2019

Petru Romoşan 

Într-un clip publicitar produs de Papaya pentru emag (foarte probabil, înşelat asupra „calităţii mărfii”, situaţie prevăzută într-un articol de lege), tragedia deţinuţilor politici din anii ’40-’50 şi până în 1964 cel puţin, anii cei mai cumpliţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice, e exemplificată cu figura „luminoasă” a stalinistului Mihai Şora. De fapt, mai probabil, a troţkistului Mihai Şora (vom reveni).

Bătaie de joc sau doar incultura abisală a unui tânăr publicitar ? Provocare, deci propagandă ? Comunistul francez Mihai Şora s-a întors de la Paris la Bucureşti în 1948 şi a ajuns direct în Piaţa Victoriei (ce coincidenţă !, ce reveniri la locul faptei !), în cabinetul tovarăşei Ana Pauker, ministru de Externe, foarte cunoscut agent sovietic. Era chiar şeful de cabinet al tovarăşei Ana şi vara se prezenta la serviciu în pantaloni scurţi şi în sandale, după propriile mărturisiri făcute prietenilor săi tineri în anii ’80. A fost şi Mihai Şora un agent al Cominternului în forma lui de atunci, transferat de la comuniştii francezi la comuniştii români în lipsă de cadre calificate ? Nu ştim încă, dar, foarte probabil, vom afla până la urmă (cum s-a întâmplat şi cu „deconspirarea” lui Petrov-Băsescu).

Ce e foarte sigur e că în anii ’50 şi până târziu, înspre 1970, a fost şi directorul unei mari edituri – propagandă deci –, aşa că Mihai Şora nu a fost printre victimele comunismului, ci, dimpotrivă, era înfrăţit cu călăii. „Aveam treizeci de ani – ne spune Mihai Şora în clip – când viaţa s-a oprit, când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam treizeci de ani când ne-au condamnat pe toţi la frică.” Cât de gogonată poate fi o asemenea zicere ? Mihai Şora e abuzat, manipulat de cei din imediata lui apropiere sau e vorba doar de o nefericită chestiune de vârstă ? Deocamdată, pretinsul „tomist” (de la Toma d’Aquino) nu s-a explicat public, deşi valul de indignare justificată a foştilor deţinuţi politici, a familiilor lor şi a unei bune părţi a opiniei publice care are respect pentru adevăr şi istorie e deja enorm. A fost Mihai Şora vreodată un autentic „tomist”, un fel de copie de doctor angelic ? Prestaţiile sale recente din Piaţa Victoriei şi nu numai ne obligă să-l percepem mai degrabă ca pe un banal troţkist.

La fel de banal ca şi banalul menşevic (un imitator !) şi troţkist pentru eternitate de la Washington Vladimir Tismăneanu. De unde şi până unde o asemenea drăcească (deloc angelică) perseverenţă în inversarea rolurilor ? Ne vine în minte imediat sinistra comedie a condamnării comunismului ca regim ilegitim şi criminal de către Traian Băsescu-Petrov şi Vladimir Tismăneanu-Tismeniţki, fiul Ciungului – un odios agent sovietic plantat de Moscova la Braşov (Oraşul Stalin) –, Vladimir Tismăneanu, el însuşi propagandist entuziast în anii ’70, cu sute de articole despre Marx, Lenin, PCR, Ceauşescu (şi poate şi despre Troţki pentru sertar). Până unde poate merge impostura criminală ? Criminalii de ieri şi urmaşii lor, în acelaşi timp hoţii proprietăţilor, spoliatorii (vezi ANRP-anii Băsescu), devin hocus-pocus „condamnatorii” propriilor crime şi ai propriilor jafuri, spolieri.

„M-a întristat mult inumana maculare a gânditorului Mihai Şora în zilele acestea. Totul are o limită. Dacă nu te impresionează cărţile sale, dacă nu dai doi bani pe atitudinea lui civică din ultimii ani, măcar de părul său cărunt ar trebui să te ruşinezi. Niciunul dintre noi n-o să ajungem nici la vârsta, nici la înţelepciunea sa vreodată” – Mircea Cărtărescu, pe contul său de Facebook, 4 octombrie 2019. Reacţia „sensibilă” a lui Mircea Cărtărescu e reprezentativă pentru „intelectualii lui Băsescu” de ieri şi de azi. Şi ne aminteşte articolele partizane, mercenare, vituperante, „băseşti” din Cotidianul şi din Evenimentul zilei de acum câţiva ani, articole de licean corigent, marcate de un verbiaj hiperbolic găunos, care l-au compromis grav pe scriitorul în vogă atunci.

În broşura intitulată „Programul păcii”, apărută înainte de Revoluţia din 1917, autorii „leninişti” spun că „tovarăşul Troţki critică teoria leninistă a revoluţiei proletariatului şi a victoriei socialismului într-o singură ţară şi spune că victoria socialismului este imposibilă într-o singură ţară, că victoria socialismului nu este posibilă decât ca o victorie în mai multe state principale (Anglia, Rusia, Germania, grupate în Statele Unite ale Europei), dacă nu, această victorie este cu totul imposibilă. El spune clar că : „O revoluţie victorioasă în Rusia sau în Anglia este de neconceput fără o revoluţie în Germania, şi invers ” (Trotski et le trotskisme – textes et documents, 1937, Paris, Bureau d’éditions). Uniunea Europeană de azi, cu Brexit-ul şi celelalte „populisme” în curs, nu face decât să-l confirme pe „profetul” Troţki. Revoluţia globalistă, progresistă de azi nu aminteşte violent de revoluţia permanentă a lui Lev Troţki ?

„Revoluţia permanentă” a tovarăşului Troţki este o versiune a menşevismului” (op. cit.). Revoluţie socialistă mondială, revoluţie progresistă globală, guvern mondial… – acelaşi drac. În România, din 2005 încoace, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, impuşi preşedinţi, aplică în literă şi în spirit revoluţia permanentă troţkistă în varianta ei recentă, aceea de lovitură de stat permanentă. Klaus Iohannis, spre exemplu, ignoră cu nonşalanţă hotărârile CCR sau îşi pune haină roşie şi se amestecă printre #rezist. Cei doi au beneficiat de sprijinul teoretic al lui Vladimir Tismăneanu, al „intelectualilor lui Băsescu”, al lui Mihai Şora mai recent, al unei cohorte de politicieni de paie, al procurorilor corupţi de „protocoale” şi al mediei prostituate, închiriate.

A existat într-adevăr un testament secret al lui Lev Troţki ? Într-o adăugire din 3 martie 1940 la prezumtivul său testament secret, inspiratorul revoluţiei din zilele noastre ar fi scris : „Oricare ar fi circumstanţele morţii mele, voi muri cu credinţa nestrămutată în viitorul comunist. Această încredere în om şi în viitorul lui îmi dă chiar şi acum o forţă de a rezista pe care nu ţi-o poate da nici o religie.”


//