miercuri 25 Mai 2011

Marin Mincu

[N. Manolescu şi douămiismul]

« […] 2.10. Schimbarea paradigmei. Douămiismul Arătându-se incapabil – aşa cum s-a constatat din exemplele date – să recepteze corect poietica optzecistă şi eludând total contribuţia ge­neraţiei nouăzeciste pe care o consideră – pe urmele mentorului său teoretic, I.B. Lefter – o „prelungire a optzecismului“, iată că N. Ma­nolescu face imprudenţa să titreze un subcapitol final din lucrarea sa cu sintagma „Generaţia 2000“. El îmi preia astfel fără să clipească titlul cărţii Generaţia 2000, pe care am publicat-o în 2004, fără să facă tri­miterea bibliografică de rigoare. De altfel, despre poeţii din această generaţie există şi un studiu critic aplicat, aparţinând Ştefaniei Mincu, Douămiismul poetic românesc (editura Pontica, 2007). De această dată, mă văd obligat să-i indic bibliografia minimă deoarece oricine poate observa că – în ipostaza aceasta improvizată de istoric literar „ju­cător“ – el manipulează grosolan şi trimiterile bibliografice pe care le face în aşa-zisa „Bibliografie“ (pp. 1459-1490), unde nu-mi citează lucrările de critică cele mai cunoscute, deşi le comentează negativ în interiorul Istoriei.
Ca şi în cazul receptării optzecismului, N. Manolescu este atât de speriat ca nu cumva să mi se recunoască vreun merit în promovarea şi impunerea douămiismului, încât se grăbeşte să arunce în malaxorul „istoriei“ sale orice sintagmă critică nouă a mea, fără să aibă habar despre conţinutul acesteia. Pentru a decide asupra statutului precar al acestei generaţii, el citează doar două nume (Marius Ianuş şi Ioana Băe­ţică) şi, luându-se după „evoluţia“ acestora, crede că este suficient pentru a decreta că toţi douămiiştii „se cuminţesc după o carte sau două, nu mai prezintă nici un interes sau nu mai scriu“ (p. 1400). Decretând această sentinţă drastică, se pare că el a uitat deja ceea ce susţinuse mai înainte, atunci când vorbise foarte alarmat despre faptul că „Generaţia ’80“ se „confruntă cu generaţia 2000“, care ar reprezenta „o nouă pa­radigmă“ (p. 1304). Contradicţia de fond a lui N. Manolescu este evidentă, căci nu se înţelege cum poate propune „o nouă paradigmă“ acea generaţie ce „reactualizează scandalul de tip avangardist antebelic“, pe de o parte, iar pe de alta, scriitorii ei „nu mai prezintă nici un in­teres“. Pentru a putea vorbi de „o nouă paradigmă“ în legătură cu generaţia 2000, înseamnă a recunoaşte că aceasta are o substanţă este­tică proprie şi se diferenţiază programatic de poieticile propuse de ge­neraţiile anterioare. Atunci când am semnalat apariţia Generaţiei 2000 în editorialul meu din „Ziua literară“, am argumentat această noutate prin schimbarea dublă, survenită atăt la nivelul receptării, cât şi la acela al scriiturii, şi prin diferenţierea polemică faţă de trecutul li­terar. Din talmeş-balmeşul acestor confuzii teoretice elementare reiese clar pentru oricine că N. Manolescu foloseşte anapoda sinta­gma „Ge­neraţia 2000“ într-un titlu final numai pentru a lăsa impresia falsă că şi-a adus Istoria la zi.
În praxis-ul critic actual se admite, în general, că, atunci când vorbim de generaţia douămiistă, ne referim la acei tineri autori a căror vârstă se situează în jurul a 30 de ani şi al căror debut are loc în preaj­ma anului 2000. Este evident că, fără să cerceteze atent conturul is­to­rico-literar al acestei ultime generaţii, N. Manolescu procedează în mod urechist, amestecând nepermis autorii şi confundând grav concep­tele şi noţiunile minime cu care operează. S-a semnalat deja de către alţi critici că îl introduce eronat aici şi pe un Daniel Bă­nulescu, care are 49 de ani şi a debutat editorial în 1987, fiind omologat în diverse dic­ţionare literare ca scriitor nouăzecist. De asemenea, după N. Manolescu, tot douămiistă este şi Nicoleta Sălcudeanu (citată în mod scandalos alături de juna Luminiţa Marcu, o apropiată a sa), care şi ea are 49 de ani. Mă îndoiesc că el n-ar fi cunoscut situarea generaţională exactă a lui Daniel Bănulescu şi a Nicoletei Sălcudeanu şi mai degrabă cred că a procedat intenţionat astfel, falsificând lu­crurile dinadins pentru a-i pedepsi prin punerea în derizoriu, fiindcă, probabil, cei doi nu i-au adus cuvenitele închinăciuni de vasalitate li­terară. Nu altfel a procedat atunci când, de curând, le-a scos rubrica de la „România literară“ lui Ion Simuţ şi lui Daniel Cristea-Enache, sancţionându-i abuziv pentru autonomia lor critică. Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.
Nu voi insista acum asupra altor nuanţări legate de douămiismul literar dar am observat că, în unele ieşiri publice recente, N. Ma­no­lescu se laudă pisiceşte (adică miorlăind amoros) că va scrie cu mai multă atenţie despre generaţia 2000 într-o ediţie viitoare a opului său. Aici este vorba de o atitudine cameleonică specifică directorului de la oficiosul scriitorilor, „România literară“, revistă care a manifestat o vizibilă ostilitate faţă de generaţia 2000 până la apariţia cenaclului Euridice, în jurul căruia s-a coagulat. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Lasati un comentariu

Comentariu