marți 31 Mai 2011

[Polemos – Mircea Cărtărescu despre Mihai Eminescu, Nichita Stănescu şi Ştefan Aug. Doinaş]

Complexul globalizării

« […] Trecând la secţiunea „exegetică“ propriu-zisă a volumului, se constată, în mod surprinzător, că, deşi este poet şi universitar, Mircea Cărtărescu nu posedă un instrument adecvat de evaluare critică atunci când se referă la poeţii români cei mai importanţi, ce se presupune că fac obiectul cursurilor pe care le ţine în faţa studenţilor. Astfel, este ceva axiomatic că despre Eminescu nu se poate discuta decât cu o so­brietate hermeneutică maximă, şi aserţiunea că acesta ar fi o „victimă a linguşelii tâmpe şi conformiste“ este de-a dreptul o inepţie, căci paradigmele unei culturi nu se „linguşesc“, ci se asimilează critic. La fel, despre Nichita Stănescu nu se poate afirma atât de tranşant, fără argumentarea minimă necesară, că „în ultimii săi ani a cunoscut o degringoladă morală asemănătoare într-un fel celei a lui Eminescu“ şi că „autorul Elegiilor corespunde unui model literar destul de comun, poetul damnat şi boem, fapt care a dus la penibila sa popularitate prin­tre semidocţi, de la elevii de liceu /…/ până la universitari…“ Asemenea etichetări negative sunt chiar bizare în contextul dat, divulgând atât reaua intenţie, cât şi incultura literară ; prin agresivitatea lor scandaloasă parcă amintesc, în mod semnificativ, de un anumit limbaj „demascator“, activat de corifeii criticii marxiste din perioada proletcultismului. (Nu este deloc exclus ca Mircea Cărtărescu să-şi fi în­suşit acest procedeu de confuzionare voluntară a valorilor de la maes­trul său, Ov.S. Crohmălniceanu, pe care-l evocă ditirambic atât de des în cuprinsul culegerii.) Pe de altă parte, nu este deloc adevă­rat că „poezia lui Nichita Stănescu (întrucât ar fi rămas „modernistă“ – n. n.) seamănă cu nimic mai mult decât cu opera lui Blaga şi mai ales a lui Ion Barbu“ ; de aici se deduce faptul supărător că autorul Poe­melor de amor nu cunoaşte poetica diferenţiată a celor doi mari poeţi interbelici (unul este expresionist, iar altul e hermetic) şi nu se în­ţelege cu ce fel de instrumente critice operează el când îi abordează în postura de profesor. Dar „remarca“ lui Cărtărescu cea mai diletantistică este aceea în care se proferează, fără nici un echivoc, că, prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“. În organicitatea poeziei româneşti, gândirea eminesciană înseamnă o emancipare de­fi­nitivă de stereotipiile oralităţii, prin plonjonul dilematic în vizio­na­rismul oniric, de sorginte romantică, şi exegeza cea mai aplicată recunoaşte că, fără apariţia lui Eminescu, n-ar fi fost posibilă evoluţia ulterioară a poeticităţii moderniste. În ceea ce-l priveşte pe Nichita Stănescu, nu mi se pare că, până în prezent, ar fi apărut la orizont un alt poet la fel de important care să fi exercitat o înnoire a discursului, de aceeaşi amploare semiotică precum aceea înfăptuită de el ; cu toată împotrivirea „teoretică“ a prietenului său, Ion Bogdan Lefter (pe care-l preia la literă Mircea Cărtărescu în toate zburdălniciile sale revizionistice), se poate spune că, la nivelul poeticităţii, autorul Ope­relor imperfecte, ca orice mare poet din secolul XX, a depăşit net neomo­dernismul, anticipând instinctiv ultimele achiziţii datorate postmo­dernităţii. Cu toată parada lor de originalitate şi noutate, deocamdată optzeciştii se află încă încastraţi în siajul aceluiaşi sistem poetic (quasi-postmodernist) ca şi Nichita Stănescu. Dincolo de receptarea eronată a celor doi poeţi paradigmatici, se poate constata incoerenţa perspec­tivei axiologice cărtăresciene şi din modul pueril de abordare a lui Ştefan Augustin Doinaş : „În baladele sale, Doinaş nu a imitat edificii întregi şi strălucitoare, ci a construit ruine măcinate de vreme, deco­ruri butaforice cu cartonul mucegăit, statui cu nasul şi degetele de mult pierdute“ ; „Nu e vorba aici de nici o iniţiere, de nici o revelaţie, ci de un mecanism care le imită în gol, tragi-comic şi absurd, ca în Godot sau în Urmuz.“ Este evident că poetul Cărtărescu are serioase dificultăţi în folosirea conceptelor literare care definesc poeti­citatea şi de aceea îl asociază pe Doinaş lui Beckett şi lui Urmuz pentru a crea o maximă confuzie în receptare. (Deschid o paranteză aici pentru a semnala că, în articolul despre Doinaş, Mircea Cărtărescu scrie greşit numele pictorului italian Giorgio De Chirico, după ureche, fără să folosească particula De, aşa cum am mai întâlnit doar la unii semidocţi ce-şi dau aere că se pricep la orice.) Dacă, aşa cum s-a văzut, fronda exegetică a poetului se manifestă nebulos şi bogomi­lic atunci când se exercită asupra nucleelor paradigmatice ale poeziei ro­mâneşti, aceasta se schimbă total când se exercită asupra optzeciştilor, pe care îi tratează disproporţionat şi nediferenţiat, cu aceeaşi simpatie generaţionistă, dar, în mod paradoxal, nu este capabil să treacă la ana­liza critică aplicată din motivele enunţate pe care nu le mai reiau aici.
Dar ceea ce supără cel mai mult, în textele „programatice“ din acest volum, este obedienţa oportunistă, aproape hilară, a autorului faţă de recenta ideologie a globalizării, decelându-se declanşarea unui adevărat complex comportamentistic de fiecare dată când se referă la aşa-zisa „corectitudine politică“ pe care nu pridideşte s-o invoce în orice frază, în orice propoziţie, în orice literă, şi fiind foarte atent dacă un anumit receptor (mai ales din afară) a luat cunoştinţă sau nu de „cuminţenia“ sa ideologică. […] »

Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011

Lasati un comentariu

Comentariu