Mintea de pe urmă a românului

miercuri 26 Sep 2012

Mircea Maliţa

Din capul locului întreţinem speranţa că portretul la care ne conduce tema strategiei de supravieţuire până acum stă pe un soclu solid. Nu este o întreprindere facilă (Conexiuni. « Portretele »). Într-adevăr, nu atât psihologia, logica sau ştiinţele sociale ne-au condus la acest profil, ci faptul că el stă la capătul unui singur fir derulat peste tot, un singur subiect de cercetare, acela al exa­minării strategiei de supravieţuire a românilor. Ideea de bază a fost că în acest domeniu vital au fost exersate calităţile cele mai potrivite ale minţii, chemate să se supună testului de selecţie istorică : durezi sau nu durezi ? Persişti sau te stingi ? Rămâi în istorie sau ieşi definitiv din ea ? Dacă aceste caracteristici s-au dovedit viabile, merită să fie luate ca punct de plecare în căutarea profilului celor care au trecut testul. Nu înseamnă că el a predo­minat tot timpul, nu înseamnă că prevalalează în istoria contem­porană sau în prezent. Ne este de folos să-l cunoaştem şi să ştim dacă, în perspectivă, el poate fi reactivat, dacă potenţialul său este încă intact şi dacă e capabil de o nouă adaptare la situaţiile schimbătoare ale secolului XXI.
Iată mai jos rezumatul notelor asupra cărora se degajă un con­sens în privinţa trăsăturilor minţii românului, observabile în com­portamentul său :
1. Nu acceptă nici o situaţie şi nici un program în forma care i se oferă ori i se impune. Nu spune nici da, nici nu.
2. Încearcă să modifice datele constrângătoare şi caută să definească obiective şi metode care să-i permită căi mai propice pentru promovarea intereselor, dintre care primul este supravieţuirea. Spune « da, dar… » sau « nu, dar… ».
3. Acceptă opuşii inseparabili în domeniul energiilor sociale sau psihice. Sunt pompele tandem, care lucrează în ritm invers de acţiune şi po­tenţare. Nu se sperie de contradicţie.
4. Ştie că aceste polarităţi, aflate în aparent conflict, dar veşnic împreună, sursă a aceleiaşi energii, au devieri de la normalitate prin creşteri exagerate, care conduc la criză. Veghează la mişcarea opuşilor în aria (nu în punctul) de echilibru.
5. Nu acceptă dihotomiile adverse, în care se duce lupta pentru des­fiinţarea celuilalt (jocuri de sumă nulă). Nu spune niciodată sau-sau, ci doar şi-şi.
6. Îmbrăţişează raţionalitatea lărgită cu orizontul experimental, afectiv şi intuitiv.
7. Ca urmare a acestui mod de judecată, are oroare de extreme. Orice superlativ i se pare suspect, ca şi orice exacerbare, orice adâncire-lărgire-înălţare fără margini, orice pretenţie la absolut. În materie de fi­losofie, nu-i plac nici pretenţiile generalităţii, nici componentele ultime ale singularului (totul este voinţă, totul stă în atomi).
8. Punctele de mai sus se contopesc în faimoasa definiţie a înţelepciunii ca măsură (est modus in rebus) şi, de fapt, e mai mândru să fie înţelept decât să fie inteligent.
9. Din acest motiv nu poate fi etichetat ca pesimist sau optimist, extravertit sau introvertit, rău sau bun, blând sau aspru, leneş sau harnic (cu măsură este şi una, şi alta).
10. Preferă termenul lung celui scurt. Toată supravieţuirea lui s-a numărat în secole, şi nu în săptămâni.
11. Îi plac perspectiva, prognoza, explorarea viitorului (iar, mai popular, şi prezicerile).
12. Faţă de semenii săi e şi ospitalier, şi deschis, concomitent cu o suspiciune şi o rezervă în planul doi.
13. Fe-ri-ci-re : ce cuvânt lung pentru un lucru atât de scurt ! Ajunge : eşti mulţumit ?
14. E mai greu de urnit şi mai uşor de oprit. Nu urmăreşte rezultate spectaculoase imediate, ci altele mai discrete şi mai profunde.
Dacă ar fi să indicăm punctele cele mai semnificative în promovarea supravieţuirii, acestea ar fi 7 şi 8. Măsura s-a tradus deseori în limbajul nostru prin cuvântul compus
cu-minte.

Din volumul Mircea Maliţa – Strategii de supravieţuire în istoria poporului român. Cuminţenia pământului, Editura Compania, Bucureşti, 2012.

Lasati un comentariu

Comentariu