Atenţie, se închid uşile !

vineri 7 Feb 2014

Petru Romoşan

Cît timp mai avem miniştri asemenea lui Radu Stroe şi Ramonei Mănescu sau directori de servicii speciale ca generalul cu multe stele (de tinichea !) Marcel Opriş, mai aveţi curajul să vă urcaţi în avioane româneşti sau, mai rău, să vă lăsaţi copiii să se suie în ele ? Sau, cît timp cel mai mare transportator privat pe calea ferată românească e în arest, mai puteţi fi siguri că vagoanele în care vă urcaţi au toate roţile sau că şinele sînt la locul lor ? Şi, chiar mai grav, pe Ramona Mănescu, soţia soţului său crinantonescian, pe Radu Stroe, pe ceilalţi membri ai unui guvern fantomatic, din care au făcut parte pînă mai ieri şi Relu Fenechiu, Varujan Vosganian, Daniel Barbu, i-au ales şi numit Victor Ponta şi Crin Antonescu, iar aceştia sînt în continuare în poziţiile lor de comandă politică şi vor numi alţii, la fel de puţin capabili sau mai rău. Iar Traian Băsescu semnează la kilometru decrete de numire, începînd cu acela al lui Victor Ponta, ridică din sprînceană, face circ şi hăhăie. Cei care vor să plece definitiv din marea noastră democraţie carpato-danubiano-pontică vor căuta să-şi cumpere un bilet la una din companiile străine care încă mai operează curse la Bucureşti. Deci o şansă am mai avea totuşi. Să ne cumpărăm un bilet de avion dus, fără retur. Şi să-i lăsăm pe lipitorii de afişe şi pe prestatorii de discursuri TV să se descurce singuri. Să fie ei piloţi de avion, chirurgi, să conducă trenurile, să fie profesori pentru copiii lor. Prin hotărîri de guvern şi ordonanţe de urgenţă.
Înainte de 1989, ţara noastră semăna în primul rînd cu o puşcărie şi abia în al doilea rînd cu un spital de nebuni. Dar progresul nu poate fi oprit ! Azi sîntem în primul rînd un spital de nebuni şi, numai pentru că ne încăpăţînăm să nu plecăm, trăim şi într-o puşcărie. Într-o puşcărie propriu-zisă au început să intre, mult prea lent, miniştri, deputaţi, miliardari de tranziţie, preşedinţi, vicepreşedinţi, directori. Deşi depăşim toate normele europene la arestări de politiceni şi la tot felul de granguri, lucrurile avansează totuşi mult prea încet. N-am putea s-o rezolvăm dintr-o lovitură ? Există mijloace ? Sigur că există ! Catastrofe, războaie, lovituri de stat, spargeri de ţară. Dar asta dorim ?
De aproape zece ani abuzăm în masă de whiskey cu gheaţă şi nu reuşim să ne mai trezim. În cei zece ani anteriori – anii Iliescu, Năstase şi, nu foarte diferit, Constantinescu –, ne-am luptat cu comunismul cu faţă umană. Cu securiştii de omenie. Sub portocaliul Băsescu, ne luptăm cu un capitalism al halucinaţiei. Al bestialităţii generalizate şi al propagandei. Formele fără fond au bătut toate recordurile. Cum să scapi sănătos la cap şi la trup din asemenea încercări-limită ? Şi toate experienţele astea au venit după zece ani (1980-1989) crînceni sub Ceauşescu…
Accidentul aviatic din Munţii Apuseni ne-a pus oglinda în faţă tuturor. Întregii naţiuni. De atîta politică amatoare şi sinistru rapace, de atîta televiziune amatoare şi toxică, a mai rămas cineva cu mintea întreagă ? Poate doar cei care au întors spatele vieţii publice şi şi-au pus, ca la începutul anilor ’80, televizoarele pe dulap cu ecranul întors la perete.
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al.I. Cuza, I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ionel Brătianu au fost nişte fraieri. Nu au ştiut să-şi vîndă bucăţi din ţară pentru comisioane grase. Singurele modele pentru anii noştri sînt aventurierii Carol al II-lea şi Elena Lupescu, care, după vreo zece ani de impostură grandioasă, mari protectori ai intelectualilor iresponsabili şi corupţi, şi-au pus palmele în dosuri şi-au plecat să-şi mănînce imensa avere strînsă de la primitivii de români pe ţărmuri mai însorite şi mai liniştite. Carol şi Lupeasca sînt daţi astăzi ca exemple de mare viziune ultraliberală, un fel de pedelişti avant la lettre.
Literatură contemporană nu mai avem. Învăţămînt – nici atîta. Studiul istoriei e complet delăsat. Marii istorici din ultimele decenii ale comunismului şi din tranziţie – Florin Constantiniu, Gh. Buzatu, Ion Scurtu, Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Ion Bulei – nu par să lase în urma lor o generaţie de acelaşi nivel. Doctorii au fost poftiţi să plece chiar de preşedinte, iar spitalele se închid. Marea industrie a fost pusă pe butuci de mult, încă de pe vremea mult televizatului actual Petre Roman. Degeaba avem cel mai bun pămînt din Europa, n-are cine să-l mai lucreze. Armata au lichidat-o. Serviciile secrete sînt cîtă frunză şi iarbă, dar au profesori ca sociologul Vasile Dâncu şi alţii încă mai găunoşi decît el, şi, încet-încet, au ajuns să păzească neantul.
Şi ce mai poate urma ? Pînă unde se poate merge în dezastru ? Dacă Ucraina se rupe, România va reuşi să-şi recupereze provinciile pierdute ? Nu cred. După clasa conducătoare din România de astăzi, mai degrabă îi va lua exemplul. Ce va urma deci ? Urmează staţia Falimentului politic şi a Colapsului mediatic, cu coborîre pe partea stîngă ?

Lasati un comentariu

Comentariu