“Fă sonete, scrie ode /
Pentru domni, pentru boieri”

luni 10 Feb 2014

« Subita intransigenţă morală a unor oameni care făcuseră, ei înşişi, semnificative compromisuri şi, deci, nu aveau autoritatea de a manifesta maxima inflexibilitate, este un fenomen tipic de incoerenţă morală : oamenii tuturor compromisurilor sau, cel puţin, oamenii multor compromisuri devin cei mai gălăgioşi judecători morali ai semenilor lor. Cum sintetizează Augustin Buzura situaţia (referindu-se însă la perioada de după 1990), „iepurii“ îmbracă „blănuri de tigri“ şi vociferează neobosit. Fenomenul ar trebui să ne fie perfect familiar : nu numai că a făcut ravagii adesea, în istoria autohtonă, dar l-am putut constata, pe viu, în multiple forme, şi după 1989. Cu toate acestea, puţini dintre contemporani au o viziune clară asupra lui, deoarece vacarmul mediatic şi maniheismul prevalent în cadrul său creează o totală confuzie morală.
Lucrurile sunt limpezi doar pentru aceia care, stând pe margine şi conservându-şi libertatea de gândire, au putut să-şi menţină autonomia faţă de stereotipurile curente. În perioada postcomunistă, un asemenea observator independent a fost, spre exemplu, Ileana Mălăncioiu. În convorbirile avute cu Daniel Cristea-Enache, poeta semnalează diverse forme ale fenomenului la care se referise şi Augustin Buzura, precum şi, mai înainte, Camil Petrescu. Ea observă că „Stelian Tănase, care nu s-a remarcat nici prin cărţi, nici prin cine ştie ce curaj înainte de Revoluţie“ ajunge ulterior „să se uite la sine ca la un fel de Soljeniţîn al nostru“ ; că Ana Blandiana şi-a uitat subit şi o parte din biografie, dar „şi o parte din opera sa. Şi nu una oarecare, ci aceea care a propulsat-o în vârful ierarhiei“ ; sau că Gabriela Adameşteanu, „care – aşa cum spunea Paul Goma – înainte de 1989 tăcea atât de tare încât tăcerea ei se auzea până departe“, a devenit subit ultraautoritară, îngăduindu-şi să someze pe cineva cu imputarea : „de ce nu aţi fost martir ?“ („o asemenea întrebare“, comentează foarte judicios poeta, „nu avem dreptul să-i punem nimănui pe lumea aceasta“, deoarece „de vreme ce suntem vii, nici noi nu am fost martiri“) » (Adrian-Paul Iliescu – Anatomia răului politic, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, pp. 89, 90).

Avem, da sau nu, o presă liberă ? Nu, nu avem o presă liberă. Presa (cea scrisă, vorbită şi, mai ales, de televiziune) e integrată grupurilor de interese. Două observaţii se impun imediat. Mai întîi, acţionariatul nu e transparent şi, în multe cazuri, e situat în paradisuri fiscale. Cu toate acestea, acţionarii intervin cotidian în politica internă a României şi îi folosesc pe ziarişti pentru a obţine diverse avantaje economice. În al doilea rând, aproape nici o întreprindere de presă nu e rentabilă, adică nu are un caracter pur comercial, cu dezavantajele şi libertatea care derivă dintr-o funcţionare autentică de piaţă. Pasiunea serviciilor secrete pentru presă şi ziarişti e incontrolabilă, dar devastatoare. S-ar putea crede că aceste servicii nici nu se ocupă cu altceva. Presa culturală, atâta câtă mai există, formează un singur grup de interese, dominat de o periculoasă gândire unică. Gândirea unică atacă programatic şi agresiv o inexistentă, deşi atât de necesară, corectitudine politică românească. Mai este meseria de ziarist o meserie respectabilă ? Mai depinde libertatea românilor în vreun fel de presă ? De ce avem oameni de presă atât de bogaţi într-o ţară atât de săracă ? Oare nu se câştigă prea mulţi bani din presă comparativ cu alte meserii, în aceeaşi economie săracă ? Sunt mai importanţi « presarii » decât oamenii din învăţământ, sănătate, justiţie sau cultură ? De mulţi ani, nimeni nu a mai pus nici o întrebare clară despre legitimitatea presei. S-a subînţeles că Măria Sa Presa luptă pentru democraţie, şi deci nu poate fi pusă în discuţie. Numai că, în anii din urmă, « cavalerii dreptăţii » au ajuns să fie percepuţi de masa tăcută ca la fel de corupţi ca şi clica abjectă a politicienilor. De care « pixarii » sunt legaţi ombilical. Rămânând neschimbată – de ce să mai evolueze dacă e atât de bună ? –, presa a devenit o forţă retrogradă. Capabilă să provoace dezastre în următorul timp. Cele câteva răspunsuri şi mai multe întrebări de mai sus mi-au fost sugerate de unele poeme din veacul al XIX-lea având ca temă cenzura.
Gheorghe Sion, autor al Suvenirelor contimpurane (1888), a fost un bun poet ocazional (Limba românească :Mult e dulce şi frumoasă /Limba ce-o vorbim,/Altă limbă-armonioasă /Ca ea nu găsim./Saltă inima-n plăcere/Când o ascultăm,/Şi pe buze-aduce miere/Când o cuvântăm. // Românaşul o iubeşte/Ca sufletul său,/Vorbiţi, scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu. […]”), ca şi un bun traducător din franceză şi, mai ales, din greacă. A condus Revista Carpaţilor (1860-1861). A fost şi socrul, post-mortem, al celebrului Mateiu I. Caragiale.

Petru Romoşan


Gheorghe Sion
1822 Mamorniţa, Cernăuţi – 1892 Bucureşti

Cenzorul meu

Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi :
« Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui ?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie-a ciocârti ?
Dar eu, dragă, n-am ce-ţi face ;
Aşa lucruri dacă scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Ştiu că-n ţară-s multe rele
Care cer a se-ndrepta !
Ştiu că patimele-s grele
Pentru biata muza ta :
Ştiu că de negustorie
Orice post îţi pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Şi de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poţi tipări.

Ştiu că-n ţară nedreptatea
Este-un rău nevindecat,
Şi că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Ştiu că toată ţara plânge ;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge…
Şi de sânge dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Satire de vrei a face,
Trebuie să te cumpăneşti ;
Ştii că multor nu le place
Unde-i doare să-i loveşti.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Şi de dânşii dacă-i scri,
Nu-ţi dau voie a tipări.

Despre drepturi siluite
Despre rele trebi de stat,
De hoţii meşteşugite
Ce se fac neîncetat ;
N-ai nici un cuvânt a spune ;
Nu ai drept a le lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri :
Scrie orice despre mode,
Despre coarne sau muieri.
Ciocoism şi umilire
Predică cât vei pofti ;
Şi atunci cu mulţămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îţi dau voie-a tipări. »

(1845)

Lasati un comentariu

Comentariu