Trista aniversare a unei mari izbânzi

luni 26 Noi 2018

Petru Romoşan       

În urmă cu doar câteva zile, ministrul român de Externe în funcţie, veteranul Teodor Meleşcanu, i-a strâns pe foştii miniştri de Externe, începând probabil cu Sergiu Celac, primul numit după Revoluţie, într-un conclav determinat de agravarea evidentă a relaţiilor internaţionale, poate şi de aniversarea centenarului Unirii. Tot foarte recent s-a stins din viaţă, la doar 57 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi români, Mihnea Constantinescu, şef de cabinet şi consilier pentru cinci prim-miniştri postdecembrişti. Adrian Severin, şi el fost ministru de Externe, a publicat un scurt şi consistent raport în care detaliază dificultatea de a face politică externă pentru România postcomunistă, post-Ceauşescu. Într-un text foarte ofensiv („Nevoia solidarităţii naţionale în vremea fragmentării globale”), Adrian Severin ajunge cu analiza şi sinteza aproape la zi, după care… nimic. Viziunea acţiunii concrete a fostului ministru se stinge. Deşi pare să vorbească despre lucruri actuale, fostul ministru descrie mai degrabă acţiunea lui din trecut. Prezentul este, într-adevăr, foarte greu de instrumentat.
Şi nu e deloc întâmplător. Pentru că, după al doilea mandat obţinut cu forcepsul şi păstrat cu forţă externă (vezi referendumul din 2012) al fostului preşedinte Traian Băsescu, România nu pare să mai aibă vreo politică externă. Scopul celor două mandate încredinţate lui Băsescu pare să fi fost chiar acesta : stingerea oricărei politici externe a ţării noastre. Şi poate chiar mai rău. Pentru că „externii” au venit peste noi, au încercat şi de destule ori au reuşit să ne facă şi agenda internă. Spre exemplu, tot de curând, ultraliberalul Guy Verhofstadt, supranumit cândva „Baby Thatcher”, a venit chiar la Bucureşti să ne dea obraznic lecţii şi să ne vâre încă o dată pe gât penibilul raport MCV. Puţini sunt la Bruxelles înalţii funcţionari care au tupeul şi vehemenţa lui Verhofstadt. Poate doar reprezenantul micii Olande, comisarul Frans Timmermans, să-i mai poată sta alături.
Ultimii aproape treizeci de ani, cei de după căderea regimurilor comuniste din Europa, în URSS în primul rând, echivalează cu dereglementarea sistemului bancar şi cu triumful ordinii neoliberale, cu mondializarea (globalizarea) care a fost operată prin OMC, FMI, OCDE (din care România nu face parte), G20, NATO, UE, BIS (de la Basel) etc. În epoca mondializării, cu noua sa ordine neoliberală şi neoconservatoare, au fost prădători sau câştigători şi prădaţi sau înfrânţi. România concurează la locul întâi al perdanţilor în Europa, alături, probabil, de Serbia şi Grecia, cele două surori ortodoxe, şi, mai larg, alături de Libia şi Siria, în Nordul Africii şi în Orientul Apropiat, până mai ieri conduse de dictatori prieteni buni cu Ceauşescu. Mai bine să nu mai înşirăm ce am pierdut noi şi ce au câştigat de la noi marii prădători. Ca şi unii mai mici, dar la fel de vorace. Cel mai grav e că am pierdut o populaţie comparabilă doar cu cea pierdută de Siria, ţară aflată din 2011 într-un devastator război civil, în fapt, un război între marile puteri purtat pe teritoriul său.

Singurele mari realizări cu care se prezintă România la cei 100 de ani de la Marea Unire de la 1918, aşa costisitoare cum sunt, par a fi aderarea la NATO şi integrarea în UE. În UE cu MCV, fără Spaţiul Schengen, dar, din fericire, cu o monedă naţională, chiar dacă euroizată în exces de Banca Naţională. Nu e însă deloc clar dacă aceste realizări sunt ale noastre sau sunt ale americanilor, germanilor, austriecilor care au venit peste noi ; dacă sunt în avantajul nostru sau sunt, mult mai probabil, în avantajul lor. Pentru că România e o ţară mare, diversă şi foarte bogată. Numai românii sunt din ce în ce mai săraci. La ora Centenarului nu mai e deloc sigur că aceste presupuse mari realizări sunt şi definitive, eterne. UE şi euro scârţâie rău din toate încheieturile, iar comunitatea euroatlantică e pusă în discuţie (armată europeană, taxe, sancţiuni) de o parte şi de cealaltă a Oceanului care desparte Europa de America.
Ne lipsesc dramatic autostrăzile, căile ferate întreţinute, aeroporturi, infrastructura de comunicaţii e încă vetustă şi blochează dezvoltarea economică. Nu avem câteva mari şcoli competitive – e unul din motivele pentru care mulţi tineri dotaţi sau supradotaţi le caută acolo unde le şi pot găsi. Învăţământul în general a fost maltratat de succesive guvernări impostoare, incompetente şi corupte. Spitalele nu par să fi aderat cu adevărat la UE şi nici la lumea contemporană. De altfel, s-a afirmat că nici nu mai suntem capabili să construim mari complexe spitaliceşti, va trebui să aducem din străinătate constructori şi arhitecţi.
La 100 de ani de la Marea Unire şi la aproape 2000 de ani de la sfârşitul tragic al lui Decebal, regele Daciei, geografia, cu munţii, câmpiile, râurile, marea şi fluviul, ne este la fel de favorabilă. Dar suntem din ce în ce mai slabi, mai înstrăinaţi, mai vânduţi şi mai indiferenţi la ce lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Fără a înlătura „gunoaiele satelor şi mahalalelor” care populează de peste 70 de ani clasele conducătoare şi fără a aduce în faţă adevăraţi lideri, România va putea chiar să dispară de pe hartă. Mizeria politică s-a rostogolit prea multă vreme ca să putem spera că lucrurile pot fi îndreptate de pe o zi pe alta, cu vreo baghetă magică. „Răbdarea strategică”, evocată la întâlnirea foştilor miniştri de Externe ai României, rămâne încă un concept potrivit pentru dificila perioadă pe care o traversăm. Alternativa e situaţia revoluţionară, insurecţională din Franţa ultimelor săptămâni, a Vestelor galbene (Gilets jaunes), care amintesc frapant de sans-culottes din Revoluţia franceză. Să fi început la Paris noua revoluţie antiglobalistă care se va întinde peste tot şi va ajunge şi până la Prut sau chiar până la Nistru ?
În afară de faptele marilor noştri înaintaşi – Marele Război, acţiunea diplomatică, tratatele, Marea Unire a Transilvaniei, Crişanei, Banatului, Maramureşului, Basarabiei şi Bucovinei cu Regatul României –, ce mai sărbătoreşte la 1 decembrie 2018 mărunta, dezbinata şi hrăpăreaţa clasă politică de la Bucureşti şi din ţară ?

Lasati un comentariu

Comentariu