Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

miercuri 11 Mar 2020

Basarab-strategii

volumul lui Mircea Maliţa Strategii de supravieţuire în istoria poporului român

Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, subintitulată Cuminţenia pământului, a văzut lumina tiparului la Editura Compania cu un cuvânt înainte semnat tot de acad. Dan Berindei ca şi prima ediţie. Trăim o perioadă istorică în care viitorul ne apare sumbru, tinzând chiar să dispară pentru scumpa noastră patrie. Cunoscând personal foarte mulţi oameni, între care mulţi intelectuali de marcă, subtili, mulţi scriitori şi istorici, am aflat încă de acum o jumătate de secol, pe cale orală, ceea ce poate accesa oricine astăzi dacă-i cade ochiul pe vreun text de Lucian Boia. Pesimismul mai mult sau mai puţin îndreptăţit altădată este în actualitatea zilelor noastre de-a dreptul constrângător. În acest context, cartea marelui înţelept tobă de carte acad. Mircea Maliţa îndeplineşte o funcţie terapeutică pentru toţi cititorii de valoare, pe care actualităţile şi perspectivele româneşti tind să-i îmbolnăvească. În finalul prezentării acestei capodopere de erudiţie, patriotism şi înţelepciune de rabin, acad. Berindei afirmă : „Strategiile de supravieţuire… este o carte care îl defineşte înainte de toate pe cel care şi-a consacrat realizării ei strădaniile, erudiţia sa multiformă, ascuţimea minţii sale. Dar este şi o carte necesară, mai ales în timpurile de confuzie prin care încă trecem. Autorul ei ne reaminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte. Recursul la istorie apare firesc în demersul autorului, ca şi viziunea sa neîncetat mondială. În realitate, el ne arată – spre luare la cunoştinţă ! – cum trebuie să fie un bun diplomat, pe ce trebuie să se întemeieze şi ce trebuie să urmărească. Din nou, trebuie să-i mulţumim academicianului Mircea Maliţa pentru acest nou şi frumos dar.”
După o scurtă introducere de 12 pagini, autorul rezumă pe 105 pagini istoria românilor într-un mod care astăzi te face, simultan, să te simţi mândru şi să te ruşinezi că eşti român, pulverizându-ţi totuşi orice pesimism, ceea ce pare imposibil, până nu citeşti această carte. De fapt, cartea propriu-zisă are două părţi: „Strategii militare şi paşnice” şi „Profilul românesc”. În prima parte, care are cinci capitole, primele trei sunt istorie pură, al patrulea este „Retragerea din istorie”, iar al cincilea – „Pe scena lumii”. Din primele trei capitole, iată un fragment, pozitiv, dar nu cel mai înălţător, referitor la Vasile Lupu : „Din agenda lui nu mai lipsesc schimbările patriarhilor de la Constantinopol şi certurile cu ei, înţelegerea cu Poarta pentru acceptarea patriarhilor aleşi de el, numirile principalilor clerici din toată aria ortodoxiei pentru care i se cerea consimţământul, asigurarea finanţării, controlul cheltuielilor, orientarea Bisericii în confruntările cu catolicii şi calviniştii. E greu de înţeles cum de i-au mai rămas timp şi energie pentru treburile interne şi externe ale Moldovei. Dar Lupu nu se desprindea de visul său şi se lăsa flatat de beneficiari, care-l socoteau locţiitor şi asemănător împăraţilor bizantini.” Prin contrast, contemporanul lui Lupu în Ţara Românească, Matei Basarab, avea ca obiectiv „eliberarea Peninsulei Balcanice şi nu restaurarea unui imperiu”.
„Retragerea din istorie”, formulată ca atare de Lucian Blaga, constituie o strategie de supravieţuire. Academicianul Maliţa consideră că nu există totală ieşire din istorie pentru cei care se străduiesc să supravieţuiască. Şi mai adaugă, amendându-l pe Blaga, „Legile evoluţiei funcţionează acolo unde, din contactul cu mediul, există selecţie”. Contemporan cu Blaga, Ştefan Lupaşcu a creat „o logică a energiilor pe baza opuşilor inseparabili”. Autorul insistă pe cuplul actualizare-potenţare : „Cele două forţe nu sunt nici duşmane, nici prietene, nu se ajută, nu se împiedică. Se poate să nu poţi acţiona – pasul e mic, aproape invizibil. În schimb, potenţarea, îmbogăţirea minţii şi adunarea resurselor ei creşte considerabil.” În zona acţiunii puternice, situaţia este inversă. Blaga remarcă pe bună dreptate că acceptarea modelelor occidentale bine alese funcţionează benefic, catalitic. Autorul înţelege ceea ce citeşte ca acela care a scris şi, beneficiind uneori, în plus, de bibliografie suplimentară, este ridicat prin discursul său deasupra multor surse bibliografice de prima mână. Academicianul Maliţa mi l-a crescut mult în ochii mei pe Blaga ca filosof al istoriei, aşezându-l, în această calitate, lângă compozitorul Enescu şi sculptorul Brâncuşi, consolidând astfel şi unitatea României ca sursă de genialitate.

Al cincilea şi ultimul capitol al primei părţi ne situează „Pe scena lumii”. Aici am apărut sincronic în Europa cu ocazia revoluţiilor de la 1848, care au prezentat specific local atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească şi în Transilvania. Pe vremea când eram elevi în România pe calea socialismului, aflasem că în Ţara Românească a fost, de fapt, o revoluţie, în Moldova fiind vorba de o mână de tineri dornici de emancipare de sub jugul turcesc. Realitatea era că în Moldova au acţionat creiere, dar nu se putea altădată susţine aşa ceva pentru că, refugiaţi în Bucovina austriacă, Al.I. Cuza, Costache Negri, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Epureanu, fraţii Rosetti, fraţii Sion, Mihail Kogălniceanu au prezentat un program mai dur decât cel în 35 de puncte pe care-l susţinuseră la Iaşi. Revoluţionarii cer, între altele, anularea Regulamentului Organic prin care ruşii căutau să justifice jefuirea Ţărilor Române. Este motivul pentru care ruşii vor intra toamna în ţară pentru înăbuşirea ultimelor ecouri ale revoluţiei. M. Roller şi alţii au preamărit rolul civilizator al Regulamentului Organic. Dac-ar fi fost aşa, revoluţia ar fi cerut ca nu cumva să fie anulat acest ansamblu de reglementări ale jafului rusesc în Principatele Române acum aproape 200 de ani. Academicianul Maliţa arată că ruşii i-au ajutat pe austrieci la înăbuşirea revoluţiei din Transilvania, deci au intervenit peste tot unde nu le fierbea oala, considerându-se mare putere cu interese vitale pe mapamond. „Pe scena lumii” s-a jucat şi organizarea unirii din 1859. Diplomaţia Principatelor a acţionat eficient în numeroase capitale europene. După unire a venit independenţa, tot cu sprijin preponderent franţuzesc. Participarea masivă la primul şi la cel de-al doilea război mondial aşază definitiv România pe harta lumii. Am rămas cu impresia că importanţa acordată lui N. Titulescu a fost uşor exagerată, chiar dacă autorul îi impută doar două neîmpliniri.
Partea a II-a a cărţii se intitulează „Profilul românesc” şi are doar trei capitole, în care autorul prezintă mai multe genii româneşti, dar şi mentalitatea românului standard (în capitolul al doilea), pentru ca în cel de-al treilea să tragă o serie de concluzii optimiste, de care duceam lipsă şi care ne-au făcut foarte bine, chiar dacă o parte din realităţile dezastruoase ale României actuale au rămas neinventariate de către autor. Pe coperta a patra, Mircea Maliţa însoţeşte un text al său cu un citat din Spiru Haret : „Cineva care nu va avea iubire de familie şi de ţară, onestitate, curaj civic şi militar, abnegaţiune, simţ de dreptate, activitate, energie nu e cu putinţă a fi cetăţean folositor ; din contra, va fi mai mult decât un ignorant, o piedică, dacă nu un pericol pentru ţara şi familia lui.”
Prima mare personalitate din istoria românilor pe care autorul o prezintă este Nicolae Bălcescu. Aici, Mircea Maliţa afirmă : „Un ideal valabil multiplică resursele celor ce-l urmăresc. Ies la iveală calităţi şi priceperi pe toate planurile : vitejie ca la soldaţi, dibăcie ca la diplomaţi, strategii clare ca la politicieni, tactici nebănuite ca la conspiratori, jertfă de sine ca la eroi. Bălcescu le-a trăit pe toate din plin.” Al doilea român prezentat este Ion Ghica, aristocratul care, împreună cu prietenii săi Bălcescu şi Christian Tell, a înfiinţat organizaţia secretă „Frăţia”. Mihai Eminescu a studiat românii, i-a descris în diferite ipostaze şi a avut totuşi încredere, optimist, în posibilităţile lor de a învinge o soartă prea frecvent potrivnică. El a fost nu numai poetul naţional, ci şi pedagogul naţional, motiv care-l face cu atât mai urât de către duşmanii României, dinafară şi dinăuntru. Ion Luca Caragiale a fost, de asemenea, un artist pedagog, actual până în zilele noastre în evidenţierea racilelor permanente ale românilor. Cu trup şi suflet antiliberal, nu s-a dat în lături, în caz de necesitate, nici de la criticarea conservatorilor, fiind mai detaşat în politică decât clicarul Eminescu.
Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr sunt prezentaţi împreună pentru că s-au format amândoi la universităţi străine şi au fost amândoi profesori, militând pentru aceleaşi idealuri iluministe, pentru emanciparea prin cultură. Asachi era moldovean, iar ardeleanul Gh. Lazăr a acţionat mai mult în Ţara Românească. Spiru Haret, deşi matematician şi astronom, membru al Academiei Române, s-a angajat politic pentru emanciparea socio-culturală şi politică a românilor. El rămâne mai mult decât un desăvârşit pedagog, continuă să fie considerat marele educator al poporului român. „Legea lui Haret” ar fi : Investeşti în educaţie, culegi în economie. Dumitru Drăghicescu este următoarea personalitate care a studiat şi a modelat românul-standard din vremea sa, mai ales în primii ani ai secolului XX, când a publicat (în 1907) monografia „Din psihologia poporului român”, în care nu se sfieşte să critice cu vehemenţă defectele de structură ale românului : rapacitate, egoism, perfidie şi viclenie. În istorie însă, la românii semnificativi, vom găsi : „disciplină, prudenţă, grija zilei de mâine, precizie, concizie, rigoare”. Fără a renega fondul traco-dacic al poporului român, Drăghicescu e mândru de contribuţia romană la zămislirea noastră ca neam, celor cinci generaţii de amestecare daco-romană adăugându-li-se secole de năvăliri barbare în calea cărora daco-romanii trebuiau să reziste cât mai uniţi în credinţa lor creştină, primitivă, dar sinceră şi intensă. Drăghicescu îi consideră otravă şi pe fanarioţi, şi pe ruşi, spre deosebire de pseudoistoricii români din şcoala lui Roller prelungită până în zilele noastre, din fericire prin talente oratorice fără studii de specialitate. Autorul nu e de acord cu condamnarea de către Drăghicescu a unor stratageme politico-diplomatice ale unui Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc., care şi-au înşelat duşmanii pentru a-i învinge.
Urmează prezentarea lui Lucian Blaga, cu ceea ce are el mai valoros pentru istoria culturii româneşti, după ce, vizitând mai multe ţări europene, a înţeles mecanismul funcţionării civilizaţiilor, în funcţie de religia dominantă în stat. Chiar mai mult decât atât : în cadrul religiei ortodoxe, Blaga simte şi descrie deosebirea esenţială între ortodoxia bizantină, respectiv greacă, şi ortodoxia slavonă, de care România a reuşit să se rupă la un moment dat, găsindu-şi un drum propriu. Poetul din Lancrăm constată că numai românii au în vocabular cuvintele intraductibile „dor“ şi „doină“, alternanţa deal-vale configurând o spiritualitate românească profund originală şi extrem de bogată. Portughezii sunt cel mai apropiaţi lexical de noi, dar biserica de la Curtea de Argeş ridicată de meşterul Manole se deosebeşte radical de toate ctitoriile creştine şi chiar ortodoxe, cum ar fi, de pildă, Sf. Sofia din Constantinopol. Următorul filosof luat în discuţie, pentru a întări ideea că românii sunt indestructibili ca popor, este Constantin Noica. Acesta identifică şase maladii ale spiritului universal, care, dacă acţionează cumva în România, se manifestă estompat. Prima maladie sau dezordine, numită catholita, „provine din carenţa generalului ca opus al particularului”. Aici intervine exuberanţa posibilului, care-i înaripează pe marii întreprinzători ai istoriei de tipul lui Napoleon. A doua boală, numită todetita, este datorată carenţei individualului, se caracterizează deci prin incapacitatea de a individualiza. A treia boală, numită horetita, ar fi dereglarea determinaţiilor, tragedia găsirii de soluţii inaplicabile, substituirea celor reale prin unele doar posibile. Ultimele trei maladii ale spiritului sunt opusul primelor trei şi se numesc : acatholie, atodetie şi ahoretie. Mircea Maliţa menţionează că Noica în 1944 notează că măsura la români îi îndepărtează de raţionalitate şi de filosofie, singurii filosofi români autentici, după Noica, fiind Blaga şi Nae Ionescu.
În continuare, autorul inventariază la un loc gânditori obiectivi, liberi, cu gânditori înregimentaţi în oastea materialismului dialectic şi istoric, oastea marxism-leninismului. Primul aici este Athanase Joja, din care se citează referiri la poporul român : „este pătruns de un patriotism tenace, dar patriotismul său este principial ostil şovinismului şi intoleranţei. Numai acest spirit de măsură şi toleranţă, de simpatie şi înţelegere pentru aproapele său de alt neam, numai această capacitate de a sesiza permanenţa universalului în particular şi singular explică remarcabila forţă de absorbţie spirituală a poporului român care, în sensul secolelor, a asimilat pe deplin elementele etnice alogene care au dorit să se integreze în viziunea românească.” Urmează democratul neînregimentat Constantin Rădulescu-Motru, autor al monografiei Psihologia poporului român, din care primul volum a apărut în 1938, conţinând şi evidenţierea contradicţiilor comportamentale ale românului care improvizează, dar, în acelaşi timp, este răbdător, conservator, tradiţionalist. Desigur, comunismul, odată cu contradicţiile, i-a distrus românului şi o sumedenie de calităţi. Este comentat în continuare Mihai Ralea, adaptat la comunism încă înainte de importarea lui în România. În Fenomenul românesc, carte tipărită în 1933, Ralea, minte altminteri strălucită, afirmă : „La toate neregulile şi nedreptăţile, românul se adaptează. Combativitatea îndelungată şi îndărătnică nu e în caracterul nostru. La ce recurgem atunci ? În toate luptele pe care le duce, românul preferă spiritul tranzacţional.” Şi cât de inteligent e Ralea când defineşte inteligenţa drept „o întârziere a reacţiei la fapte şi evenimente” !… Următorul filosof comentat este Emil Cioran, datorită cărţii sale Schimbarea la faţă a României. Autorul se referă la Ediţia editurii Humanitas din 1993, rezultată dintr-o nouă nivelare a disperării juvenile a lui Cioran din 1936, apărută atunci la numai doi ani după ce se aflase Pe culmile disperării. Făcând o conexiune între Cioran şi Eugen Ionescu, pe bună dreptate, Mircea Maliţa îl apreciază mai mult pe dramaturg. Dar, când citează un articol al lui Mircea Vulcănescu apărut în revista Familia în 1934, confundă Schimbarea la faţă a României (ediţia I apărută în 1936) cu Pe culmile disperării (ediţia I apărută în 1934). În privinţa piesei Rinocerii, este ştiut faptul că democraţii epocii o considerau scrisă împotriva comuniştilor, iar comuniştii o consideră încă scrisă împotriva legionarilor. Adevărul este că Eugen Ionescu o considera contra totalitarismelor, fără să fi regretat vreodată că dintre puţinii săi prieteni cei mai inteligenţi se înscriseseră, la vremea lor, în cadrul persecutatei, atunci şi acum, mişcări legionare. Faptul că nu regretă inteligenţa şi erudiţia excesivă a marilor intelectuali legionari, încă îl costă pe marele dramaturg. Şi, dacă globalizarea se va-ncapsula fără rest într-un nou totalitarism, îl va costa şi mai mult. Măcar până când un nou comunism, superior, va înlocui totalitarismul multinaţionalelor şi al băncilor, deocamdată neîmplinit întru totul.
Urmează un foarte frumos portret al lui Nicolae Iorga, pe care autorul îl realizează şi cu ajutorul mai multor mari autori universali, ca, de pildă, Henri Focillon : „Iorga a făcut Marea Românie de ieri. Cărţile sale, cuvântul său, opera colosală de istoric şi om de acţiune au arătat lumii întregi unitatea seculară a unui popor sfâşiat […]. Una dintre acele personalităţi legendare, care sunt sădite pentru totdeauna în solul unei ţări şi în istoria inteligenţei umane.” Prezentarea lui Iorga se încheie cu următorul citat ce-i exprimă convingerile : „Cred cu toată puterea că însuşirile de temei ale acestui popor vor ieşi din nou la iveală, impunându-se spre onoarea lui […]. El se va întoarce la aceste aşa de mari calităţi, care sunt : măsura, stăpânirea de sine însuşi, armonia, respectul de sine şi de alţii, simţirea aleasă şi cruţarea simţirii altuia, înţelegerea pentru o idee care nu e a sa, bunătatea adâncă şi duioşia muiată în lacrimi, conştiinţa de drept pentru sine şi pentru alţii, religia legii şi cultul suprem al datoriei.” Şi totuşi, dacă aşa sunt românii, din ce popor or fi făcând parte cei care conduc acum România ? Există oare acum, aproape pe toată planeta, un popor postcomunist ? Urmează iar portretul favorabil al unui mare scriitor, dar cam dubios din punct de vedere moral, chiar dacă a coborât în trepte : mai întâi, a speculat confuzia dintre răsăritul geografic pe care ni-l umple în continuare Rusia şi eternul răsărit masonic, iar apoi a dat-o de-a dreptul cu Mitrea Cocor, dar nu chiar de la-nceput. Ca scriitor, artist, a dovedit mai multă inocenţă decât un Ralea, de pildă, filosoful cu talent vizionar pe termen scurt şi mediu. În orice caz, un mare scriitor care a apucat o perioadă de libertate reală în democraţie rămâne un mare scriitor. Dacă s-ar fi născut cu o jumătate de secol mai târziu, cu Mitrea Cocorul lui, ar fi stat în istoria literaturii române între Davidoglu şi Galan. Desigur, asta nu-nseamnă că ăştia doi, dacă s-ar fi născut cu 50 de ani mai devreme, ar fi scris Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor, Zodia cancerului sau Baltagul. Comunismul nivelează numai în jos şi nici o democraţie nu poate nivela în sus.
Urmează portretul lui George Călinescu, acest mare geniu naţional cu goluri de informare. Aşa-i în viaţă : când îi citeşti pe toţi ai tăi, îţi mai scapă câte unul din cei esenţiali desăvârşirilor. În orice caz, pentru noi, românii, Călinescu a fost, vorba lui Ceauşescu, mai mult decât am ajuns să merităm, corespunzând astfel numai optimismului molipsitor al lui Mircea Maliţa. Mi-am dat seama că optimismul autorului e contagios după faptul că zăbovesc de mai mult de-o săptămână pe recenzarea acestei cărţi pe care în mod normal trebuia s-o isprăvesc în cel mult două zile. Mă complac în acest optimism maliţios, care-mi narcotizează durerea de român actual neparticipant la înfăptuirea falimentului spre care ne-ndreptăm. Călinescu simte ca nimeni altul la noi specificul naţional, cred că datorită faptului că era italienist, iar noi de la Râm ne tragem. Ştia foarte bine şi ceea ce e îngropat sub pământ din noi, rădăcinile. Marea surpriză a acestei cărţi este meritatul portret făcut lui Răzvan Theodorescu, punând accentul pe discursul de recepţie al acestuia în Academia Română („Despre prima modernitate a românilor”). Sună oarecum penibil, dar trebuie să recunosc că ador românii geniali, chiar dacă-şi scapă moralitatea de sub control, permiţându-şi, de pildă, să admire moralitatea lui Ion Iliescu. În legătură cu această admiraţie am afirmat într-o carte că Răzvan Theodorescu a renunţat la lumea bună pentru foloase cuvenite, fapt care, în ultimă instanţă, înfierează comunismul şi nu simpatizanţii de nevoie, cei care, legitim, nu acceptă să fie discriminaţi negativ, fără a aştepta discriminări pozitive recompensatorii pe nedrept. Vitregia vremurilor l-a apăsat mai tare pe tatăl academicianului de astăzi, reputatul avocat ieşean de altădată Vasilică Theodorescu, care, după ce a fost dat afară din baroul locului de către comunişti pentru ireproşabilitate morală şi alte multe calităţi, s-a ascuns, călugărindu-se într-o mănăstire care a fost desfiinţată nu după mult timp, ilustrul avocat fiind silit în continuare să-şi reducă stresul provocat de supravieţuirea în libertate, în cadrul unui regim criminal, cu ajutorul stării civile. (Specificul naţional al lui Călinescu ne-a constrâns, aproape inconştient, să evidenţiem rădăcinile cu atât mai glorioase, cu cât incriminează comunismul.) Tot atât de original ca Ralea la vremea lui, Răzvan Theodorescu are rezerve faţă de ideile pesimiste ale lui Rădulescu-Motru, explicând că „spiritul tranzacţional este, de fapt, o corupere a virtuţilor străbune, o degradare, o aglomerare de moravuri nedemne, făcând ca simţul politico-diplomatic al românilor să fie materializat în tranzacţii nesfârşite pentru […] iertări sau peşcheşuri”. În cadrul mileniului stabilit de Blaga ca ieşire din istorie, perpetua tranzacţie era „o tranzacţie pentru siguranţa vieţii mereu ameninţată”. Deci, ceva cu valenţe negative ne-a asigurat supravieţuirea, tot aşa cum istoria ginţii latine începe cu furtul sabinelor, care a marcat mult din caracteristicile spaniolilor, italienilor şi chiar ale românilor, ca părtaşi ai respectivei ginţi. La franţuji, furtul ca sport naţional este estompat întrucât, după noaptea Sfântului Bartolomeu francezii joacă permanent un fel de teatru al vieţii ca să-şi suporte crima.
Diplomat înnăscut, autorul lasă la urmă prezentarea a două genii recente, Constantin Brâncuşi şi George Enescu. Nu citez nimic pentru că nu vreau să risc ca, prin ceea ce citez eu, românii să devină prea îngăduitori cu personaje tip Adrian Năstase, Victor Ponta sau Traian Băsescu, inteligenţa acestuia din urmă fiind, de fapt, singura comparabilă cu cea a lui Ion Iliescu din lumea politică a ultimilor 30 de ani. Dar mă opresc pentru un moment la „Conexiuni. Miturile istoriei noastre” numai pentru că, dintr-un exces de bună creştere, autorul nu se grăbeşte să pună punctul pe i. Aici, Mircea Maliţa ia în discuţie infamia lui Lucian Boia intitulată Istorie şi mit în conştiinţa românească, citează pertinenta punere la punct a celui care adună bani de la editurile ţărilor care urăsc România, fără să aducă argumentul cel mai solid mitului unităţii româneşti. Nu mai e nevoie ca Boia să mai scrie vreo carte pentru ca peste 90 % din românii care continuă azi să gândească, oricât de puţini or mai fi rămas, să fie contra mârşăviilor pe care le susţine Boia contra cost de la editurile din Budapesta, Sofia, Belgrad, autorul ştiind că cu ruşii nu e bine să fii nici prieten şi nici duşman, cel mai bine fiind să nu te afle că exişti. Totuşi, de ruşi e greu să te ascunzi, şi nu m-aş mira ca, pe filieră ungurească, să afle şi ruşii de Boia şi să-i dovedească o prea mare iubire, care ar echivala din punct de vedere autentic românesc cu o faptă bună.
Capitolul al doilea din partea a II-a se intitulează „Omul necunoscut. Pe marginea unor lecturi” şi are mai multe subcapitole. Mentalitatea este modul propriu al unui individ sau al unei colectivităţi de a se comporta într-un anumit fel. Autorul înşiră limitele ştiinţelor, perspectivele luminoase ale acestora şi recomandă o carte scrisă de Gheorghe Ştefan. Alte subcapitole care indică mai mult insuficienţe ale diferitelor ştiinţe sunt : Misterele creierului ; Conştientul, conştiinţa ; Energia ; Cultura ; Darwin şi Lamarck ; Adaptarea ; Ereditatea ; Memele (Un anume Richard Dawkins, în Gena egoistă, „a introdus un nou concept care leagă cultura de genetică. Este vorba de o ediţie specială de gene care joacă un rol în cultură : memele.” Aceste gene asigură primirea în gândirea proprie a ideilor altora cu care suntem de acord. Datorită faptului că, cu cât sfera cunoscutului este mai largă, cu atât este mai mare şi necunoscutul de dincolo de această sferă, e nevoie să acceptăm că, pe măsură ce vom şti mai mult, ne rămân tot mai multe lucruri neştiute.)
Ultimul capitol al cărţii se intitulează „Idei finale şi de viitor” şi începe cu cele patru întrebări la care a încercat să răspundă această carte : „Care sunt caracterele proprii care îi disting pe români de alte naţiuni ? Sunt aceste trăsături implicate în succesele sau în eşecurile lor ? Se poate lumea baza pe ei ? Care le este contribuţia la marile procese integratoare ale regionalizării sau ale globalizării ?” În „Conexiuni”, autorul face pertinente referiri la opera filosofică a lui Vasile Băncilă, care completează spaţiul mioritic blagian. În încercarea de a stabili strategia stabilă de supravieţuire, autorul cuantifică, pe baza unor solide cunoştinţe de matematică, fizică şi filosofie, în mod deci obiectiv, şansele de supravieţuire ale poporului român şi ajunge la concluzii îmbucurătoare pentru patrioţi. „Identitatea este un produs al culturii […] scopul supravieţuirii este menţinerea identităţii.” Limbajul lui Mircea Maliţa este foarte limpede, perfect logic, de o simplitate convingătoare. El ştie despre ce scrie şi ne transmite ca adevăr cunoştinţele sale. E o mare bucurie ca, în ziua de azi, la sfârşitul unei lecturi, să fii mai informat şi mai optimist. Trebuie să-i mulţumim lui Mircea Maliţa pentru această faptă bună.

Lasati un comentariu

Comentariu