Mihai Neagu Basarab. Recenzie la

sâmbătă 25 Apr 2020

cartea lui Gelu Culea Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilort Plastici

Editura Compania ne înlesneşte cu acest prilej înţelegerea unui segment mai puţin cunoscut din istoria contemporană a artelor plastice în ţara noastră. În România socialistă, directorul Fondului Plastic era slujbaşul care împiedica o sumedenie de pictori să moară de foame. Este oarecum ciudat că într-un stat ateu, care combătea prin varii mijloace misticismul, o serie de funcţionari, nu foarte înalţi, constituiau un fel de Dumnezei în epocă. Principalul era ca nu cumva să bage de seamă chiar ei înşişi acest lucru. Cât timp nu-şi dădeau seama ce simbolizează, aveau voie să funcţioneze ca mari binefăcători.

Memoriile lui Gelu Culea sunt prefaţate de Petru Romoşan, unul dintre mulţii artişti pe care autorul i-a ajutat să supravieţuiască în momentele dificile ale oricărui început de carieră. Culea îi aminteşte în cartea sa pe majoritatea celor pe care i-a sprijinit să-şi vândă tablourile, să obţină un atelier, o locuinţă sau o slujbă, în sfârşit, să se descurce ceva mai bine decât în prealabil. Ajuns în pragul senectuţii într-o situaţie asemănătoare, Romoşan nu pierde ocazia de a mulţumi în prefaţa sa lui Dumitru Radu Popescu pentru vorba bună pusă pentru soţia sa în vederea angajării la Uniunea Artiştilor Plastici, care s-a materializat în cele din urmă prin angajarea lui la o galerie de artă a Fondului Plastic. De altfel, pe parcursul lecturii am întâlnit numeroase schimburi de amabilităţi şi relativ puţine puneri la punct prin corectarea unor diverse exagerări într-un mod civilizat, desigur.

Cartea are şi o introducere a autorului în care acesta îşi mărturiseşte intenţiile autobiografice profesionale, materializate în două capitole ample : „Intrarea în ring”, în care ne prezintă mai ales traseul său profesional înainte de a fi angajatul Fondului Plastic, şi „Începe dansul” – de fapt, capitolul pentru care a fost conceput tot volumul. Ar mai fi de menţionat şi un fel de epilog cu titlul „Altă viaţă (alta, dar de multe feluri)”, de dimensiuni mai reduse. Întreaga carte e scrisă cu mintea românului de pe urmă, adică dintr-o înţelepciune la care n-ajunge oricine şi la care probabil că n-ar fi ajuns nici autorul, în ciuda inteligenţei şi cumsecădeniei lui excesive, dacă n-ar fi avut prilejul să cunoască artişti de excepţie, cum au fost Corneliu Baba, Piliuţă, Mărginean, Ion Pacea, Câlţia, Ilfoveanu şi alţii, dar şi lideri politici ca Levente, Nicolae Bozdog, Ion Dincă (Te Leagă), Dumitru Necşoiu, Nicolae Matei, Joiţa, Cioară, Enache, Găinuşe, şi lista acestora poate şi ea continua.

Aici, în primul capitol mai amplu, sunt amintiţi de vreo două ori şi câte trei tovarăşi anonimi, deci ale căror nume nu contează, dar noroc că era pe timpul lui Ceauşescu, şi nu pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când nu conta nici cine are dreptate, deşi autorul mărturiseşte, pentru a-şi evidenţia calitatea personală, că în socialism, în general, „cântăreau persoanele mai mult decât legile, valorile, morala”. Ruşii au formulat mai clar situaţia : „În socialism, ordinul bate legea.” Tradus în orice limbă europeană, textul sună : „În socialism există în permanenţă, latent sau activ, terorismul de stat.” Autorul îşi vădeşte constant înţelepciunea : în orice firmă, membrii şi funcţionarii fac adevărata ei valoare ; evenimentele nu cad din cer, noi le creăm ; cu modestie, se consideră consumator de artă, şi nu critic de artă profesionist.

Primul capitol începe cu fixarea datei la care a luat în primire postul de director al Fondului Plastic al U.A.P.R., 29 noiembrie 1980, post rămas liber în urma decesului fostului director Văzdăuţeanu. Iniţial, Culea fusese inginer la Întreprinderea de Prefabricate Progresul. De acolo, a trecut inginer la Direcţia de Investiţii din Ministerul Comerţului Interior, în locul predecesorului decedat în urma unui accident aviatic. Mai departe, urcând mai multe trepte datorită hărniciei şi competenţei, a ajuns director general adjunct al Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti. În momentul în care magazinul „La vulturul de mare cu peştele în gheare” a trebuit să devină „Materna”, a început colaborarea autorului cu U.A.P.R. Colaborarea s-a extins în momentul în care s-a iniţiat refacerea centrului vechi al Bucureştiului, cu Hanul lui Manuc, Carul cu bere etc. Culea menţionează că, la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, subalterna lui, doamna Cristescu, l-a informat că s-a găsit o inscripţie semnată în 1834 de Safta Brâncoveanu conţinând blestemul : „Cel ce va dărâma spitalul pentru îngrijirea săracilor să moară de moarte năprasnică în zi de Crăciun !” Fire esoterică de la natură, Voican Voiculescu a tradus în faptă blestemul. Este amintit şi un Congres al P.C.U.S. la care din greşeală a fost ales Kirov în loc de Stalin, după care Stalin şi alţi tovarăşi de nădejde i-au împuşcat urgent pe Kirov şi pe ceilalţi care s-au încurcat la vot, restabilind legalitatea, vorba lui Iliescu. Este citat şi un automatism verbal al tovarăşului Matei : ”Cui nu înţelege de vorbă bună îi explicăm cu pumnul!”

Aceste picanterii apar în contextul strângerii colaborării cu diverşi pictori, de la care autorul învaţă. Corneliu Baba i-a spus : „În opinia creatorului o lucrare nu este niciodată încheiată. Tot ce ai de făcut este să o laşi aşa… şi să aplici cele învăţate la un alt tablou.” Uneori, autorul nu îndrăzneşte afirmaţii tranşante, ci se refugiază în spatele unor întrebări. Astfel, când încearcă să descifreze cauza longevităţii unui Aurel Ciupe sau Ion Musceleanu sau Pierre Cornu, tatonează : „Să fie oare secretul longevităţii lor faptul că s-au înconjurat de tinere frumoase ?” Apoi, referindu-se la condiţiile grele de viaţă ale artiştilor plastici români, dă compoziţia delegaţiei sculptorilor români la o reuniune a sculptorilor din ţările socialiste, care a avut loc la Sofia : „Jalea (şeful delegaţiei), Foamete şi Flămând (membri)”. Pe Sorin Ilfoveanu l-a ajutat să se mute de la Piteşti la Bucureşti. Acesta i-a atras atenţia asupra şcolii lui Ciucurencu : Traian Brădean, Constantin Piliuţă etc. Cred că totuşi autorul exagerează când afirmă că a aflat după puciul din decembrie 1989 că la Fondul Plastic se practica încasarea de comisioane pentru diferite înlesniri sau comenzi. Pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o naivitate care nu se putea obţine decât cu consumarea a peste 80 % din inteligenţa pe care a avut-o în permanenţă întreagă. Fără a-i vorbi de rău pe Patriciu, Câmpeanu şi Tăriceanu, mărturiseşte că n-a putut colabora cu partidul liberal al acestor scursuri politice decât câteva săptămâni. Faptul că nu-i critică mă enervează şi mă face să-l bănuiesc pe autor, măcar din când în când, de stângism camuflat.

Urmează în volum un grupaj de reproduceri color remarcabile după pânze destul de cunoscute. Este regretabil faptul că „Autoportret” de Corneliu Antonescu  (Colecţia Virginia Corbu) nu este un autoportret, ci, mai sigur, portretul unui faimos model masculin de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, cu barbă şi păr roşu, prezent în lucrările mai multor foşti studenţi ai Facultăţii de Pictură. Apropo de Antonescu, el era numit de colegi, prieteni şi de Baba însuşi Antonio, ca şi când ar fi fost un pictor italian. Porecla Antoniu, pe care i-o atribuie Culea, la paginile 73 şi 86, n-a fost folosită de nimeni altcineva, niciodată, înainte de plecarea lui în Statele Unite, în orice caz. Şi, ca un amănunt privind curajul lui de vlăstar basarabean, şi-a botezat băiatul, născut, cred, pe la mijlocul anilor ’70, Ion Antonescu, într-o perioadă în care istoria oficială susţinea că Partidul Comunist Român aflat în ilegalitate l-a arestat pe mareşalul Ion Antonescu, şeful statului, vinovatul principal de dezastrul ţării în cârdăşie cu Hitler. Abia apoi au apărut nuanţe care au introdus 2-3 % de adevăr în minciuna comunistă despre 23 august 1944.

Singura polemică pe care o angajează cu hotărâre Culea este cu Gheorghe Florescu, autorul celebrei cărţi „Confesiunile unui cafegiu”, din care tinerii pot învăţa că este foarte periculos să te culci a treia oară cu aceeaşi femeie. Contrazicerea nu are substrat sexual, ci se referă la onorariul primit de Piliuţă pentru contribuţia acestuia la renovarea Halei de Peşte din cadrul Halelor Obor, pe care Florescu îl dezvăluie a fi fost de 5 milioane de lei. Culea precizează că el aviza toate aceste cheltuieli şi că la respectiva Hală de Peşte au lucrat pictorul Mihai Cismaru (şi aici autorul îl porecleşte Mişu, la paginile 70, 73, 140 şi 167, când toţi colegii şi prietenii îl numesc Micu, deşi oricărui Mihai i se poate spune şi Mişu) şi sculptorul Mihai Buculei, care „pentru lucrări au primit o sumă până în 25 000 de lei brut (nu net !) […]. Constantin Piliuţă a colaborat cu comerţul socialist realizând o splendidă pictură murală […] la subsolul restaurantului Cişmigiu […] pentru care a primit 50 000 de lei, din care, dacă scădem comisionul U.A.P., cotizaţia la pensie şi impozitul, vedem ce i-a mai rămas marelui artist prea de tânăr dispărut dintre noi.” Bănuiesc la Gelu Culea o rădăcină aromână, datorită şi prieteniei care l-a legat de Iancu Pacea.

Despre Corneliu Baba, autorul afirmă că „avea în discuţii un umor inconfundabil şi imposibil de imitat… : Eu l-am avut profesor pe Tonitza. De la el am învăţat că un adevărat dascăl este acela care îşi învaţă elevii meserie, dar îi şi îndeamnă să meargă pe drumul lor, să nu-şi copieze meşterul […] Cât de diversă este pictura românească ! Priviţi : Ciucurencu s-a ataşat de zona sudului, de soarele ei. Eu m-am inspirat din nordul ceţos. Numai cu un singur curent, cât de monotonă ne-ar fi fost viaţa ! Dar să vă zic şi ceva mai lumesc, a continuat el. Tot Tonitza mi-a dezvăluit cum să te răsfeţi cu o băutură. Vinul trebuie să fie de calitate, să sorbi încet conţinutul unui singur pahar, pahar făcut din cel mai pur cristal. Asta îţi va permite să-i descoperi, pe lângă savoare, şi culoarea. Pentru vinul alb, paharul să fie neted, iar pentru cel roşu, faţetat. Astfel, printre tăieturi, licoarea va străluci ca mici rubine.”

Venit la direcţia Fondului Plastic, Culea mai întâi a căutat să se adapteze la ceea ce avea de făcut, şi nu la ceea ce exista. Pavel Codiţă l-a atacat la început direct, iar după un an şi-a cerut scuze. Şi Spiru Chintilă l-a pus în gardă că ar avea o placă de argint sub scalp după o rană din război şi nu răspunde de acţiunile lui. Dar şi în al doilea capitol sunt multe evocări din perioada în care lucra la primăria Capitalei. Despre primarul Cioară scrie : „Făcea pe nebunul, dar nu era rău. Totul era să nu faci infarct când te chema ca să te muştruluiască.” Problema eternă şi permanentă care se punea era dacă o să-i placă Tovarăşului. Situaţia economică în ultimul deceniu de construcţie a socialismului a fost pentru popor dezastruoasă. „Chiar atunci când produsele nu lipseau, restricţia funcţiona ca măsură politică pentru a oprima individul, a-l face să se simtă neputincios, aflat cu totul la discreţia conducătorilor.” Nu este cazul ca mizeria morală actuală să genereze idealizarea trecutului comunist.

Sunt în acest al doilea capitol şi multe informaţii din perioada în care autorul a fost directorul Fondului Plastic. Vizite în ţară, desigur, în interes de serviciu, ca şi vizite în străinătate (U.R.S.S., Olanda, Franţa). Referindu-se la denunţuri anonime, autorul face următoarea remarcă : „Puţini erau atunci – şi sunt şi azi – cei care realizau relaţia strânsă, poate necesară, între prostie, imoralitate şi servilism […]. Organele comuniste nu aveau organ pentru cinste. Îi judecau pe toţi după nivelul lor de minte şi de conduită.” Culea explică ingeniozitatea şi tenacitatea pe care le-a folosit pentru a asigura artiştilor plastici materiale de cea mai bună calitate, burse şi călătorii de documentare în ţară şi în străinătate. Referindu-se la ipocrizia cu ajutorul căreia se putea face faţă unor numeroase solicitări, cum ar fi, de pildă, primirea delegaţiilor străine, autorul precizează : „Conducerea Uniunii aproba ajutoare sau recompense fictive unor artişti, aceştia semnau, primeau şi ei un mizilic, în timp ce grosul mergea pentru acoperirea cererilor din afară sau pentru mesele organizate de Uniune în cinstea delegaţiilor străine ce ne vizitau. Toată lumea ştia ce se petrece, toată lumea era mulţumită, controalele nu depistau nici o încălcare a legislaţiei socialiste. Minciună şi ipocrizie la toate nivelurile. Mă şi miram cum de conducerea de partid şi de stat, constatând că alocările de fonduri pentru aceste acţiuni se dovedeau a fi îndestulătoare, nu a recurs la reducerea lor şi mai drastică.”

Autorul remarcă faptul că toţi artiştii mediocri erau preţioşi şi îngâmfaţi, înţelegeau greu până şi ceea ce ar fi fost în avantajul lor. Este evocat şi Sever Frenţiu, fără a se insista asupra rosturilor lui în masoneria română. Spre finalul capitolului se relatează debarcarea directorului Fondului Plastic pentru rezultatele lui excelente în muncă, discordante faţă de imaginea generală a ţării, care era festivistă şi nemotivată de realitate, umflată. Principalul călău nedrept a fost Gogu Rădulescu. Celor care îi iau apărarea, afirmând că Gogu a fost om de cultură, autorul le menţionează că şi Hitler a fost iubitor de cultură şi chiar şi Stalin, care se lăuda că nu e zi în care să nu citească 500 de pagini. Culea a constatat în repetate rânduri că peste tot, mereu, se lucra ilegal. Aşa cerea interesul naţional, programul partidului, organizarea socialistă a muncii şi a tuturor activităţilor, în general. De pildă, autorul află într-un an că e un mare dezastru, că s-a făcut o recoltă extraordinară. Dar nu există forţe suficiente pentru recoltare, mijloace de transportare a recoltei de pe câmp şi nici spaţii suficiente de depozitare. Cine lucra harnic, demn şi competent, rara avis, era obligat să observe toate imperfecţiunile sistemului socialist. Observarea lucidă a dezastrului era un act subversiv care trebuia sancţionat.

Culea este transferat în interes de serviciu, neputându-i-se reproşa ceea ce ar fi devenit o complicitate la sesizarea criminală a dezastrului ţării. După nici doi ani se produce puciul din decembrie 1989. Este propus director, dar el le explică amănunţit colegilor că institutul lor de proiectări este o instituţie socialistă, care nu poate funcţiona după puci. Colegii nu înţeleg, iar autorul se pensionează. În epilog, dă exemple de foşti comunişti deveniţi anticomunişti, de prieteni de conjunctură care, demascaţi de împrejurări nefavorabile, încearcă după 1990 să redevină prieteni falşi etc.

Avem de-a face cu o carte excepţională, scrisă de un fanatic al competenţei şi eficacităţii în muncă, a cărui activitate a stârnit duşmănia cadrelor comuniste, care a fost lovit pe nedrept pentru menţinerea armoniei din cadrul imposturii comuniste şi a demontat impecabil mecanismele monstruoase ale economiei socialiste. Înţelegând această carte, oricine poate să-şi reînceapă cu mai mult succes cariera, indiferent de regimul politic în care se hotărăşte să-şi încerce norocul, din Statele Unite până în Coreea de Nord.

Lasati un comentariu

Comentariu