Despre carte

sau Viata unui baiat de Bucuresti
Gheorghe Parusi

[...] Gheorghe Parusi ar fi un om cu o existență deloc ieșită din comun, un bucureștean care și-a aflat mereu locul « nu printre primii, dar nici printre ultimii », o persoană adaptabilă și fără mari ambiții. Spun « ar fi », pentru că această mediocritate, asumată puțin ostentativ, e contrazisă de înfăptuirile lui excepționale. E vorba despre două volume ce-i poartă semnătura : Cronica Bucureștilor, întocmită din document și sentiment (2005) și Cronologia Bucureștilor, 1459-1989. Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani (2007), ambele apărute tot la Editura Compania. Ceea ce îl distinge pe Gheorghe Parusi de alți cunoscători profesioniști ai Capitalei – istorici, arhitecți, muzeografi etc. – este pasiunea gratuită a acestui « băiat de București » pentru orașul pe ale cărui străzi a hoinărit de-a lungul vîrstelor, asistînd la transformările lor uneori dureroase. [...]
[...] Dacă avem rafturi întregi de povești ale doamnelor și domnilor din București (înregistrate de Victoria Dragu Dimitriu, Zoltan Rosztas, sau datorate unor fermecători memorialiști, precum Zoe Cămărășescu, Paul Emil Miclescu, Gh. Jurgea-Negrilești, Annie Bentoiu, Mihai Cantuniari ș. a.), ineditul autobiografiei d-lui Parusi constă în faptul că reconstituie, cu vervă, umor și talent de povestaș, viața mahalalei bucureștene, populată cu oameni veniți de la țară, mici meseriași săraci, cu mulți copii. Gheorghe Parusi s-a născut
într-o asemenea familie, ultimul din cei patru copii ai unui cizmar de origine greacă și al unei gospodine din Fierbinți, care ocupau două cămăruțe cu chirie, într-o curte lungă și îngustă, împărțită cu alte șase familii. Poveștile vecinilor din curte, de pe stradă, din cartier, dar și interacțiunile, dramele și bucuriile acestor oameni (mai mult sau mai puțin) cumsecade sînt relatate de unul de-ai lor, dintr-un unghi de vedere pe care cineva din afară nu-l poate avea. Cultivarea intelectualului, lecturile, munca într-un mediu cărturăresc nu l-au alienat pe memorialist de natura lui primară, de băiat de viață din Bariera Vergului. Tovarășii de joacă, pozne și năstrușnicii din copilărie, mai târziu de crailîcuri, pahar și pokere i-au rămas toată viața prieteni. De băieții proveniți din același mediu cu el și ajunși șoferi sau muncitori s-a simțit mai atașat decît de colegii de la Liceul « Mihai Viteazul » sau de la Facultatea de Filologie. Firea prietenoasă, optimismul, obișnuința timpurie cu greutățile l-au ajutat pe
Gh. Parusi să străbată chiar și anii cei mai urîți ai comunismului păstrîndu-și echilibrul interior. Căci mizeriilor materiale și morale le-a pus în contrabalans iubirea pentru semeni, pentru carte, pentru București.

Adriana Bittel,
Formula AS, nr. 895, noiembrie 2009, p. 25 

Un sfirsit in marmura
Andrei Pandele

Povestea unui holocaust urbanistic
Apocalipsa, după Pandele

[...] Multe dintre fotografiile realizate de Andrei Pandele în acei ani, reproduse de altfel în carte, sînt de excepțională importanță, surprinzînd cartierele pierdute ale Bucureștiului înainte de « holocaustul » urbanistic declanșat de soții Ceaușescu sau momentul tragic al demolărilor în lanț din anii ’80. De-a lungul cărții, Andrei Pandele reface istoria proiectului care a dus la mutilarea ireversibilă a Bucureștiului, de la ideea care i-a « încolțit » lui Ceaușescu după cutremurul din martie 1977 pînă cînd aproape toate resursele țării erau folosite pentru acest proiect irațional, faraonic : costurile de pînă în decembrie 1989 au fost estimate la 1,75 miliarde de dolari, iar 16 ani mai tîrziu suma cheltuită a urcat la circa
3 miliarde de euro.

Pe șantier munceau constant circa 25 000 de oameni, constructori, muncitori, soldați, dar, în momentele de vîrf, 100 000 de români au pus umărul la construcția Casei Poporului, în timpul căreia au avut loc peste 1 000 de accidente de muncă, soldate cu 20 de morți. Fotografiile din carte arată cîtă istorie a Bucureștiului s-a pierdut prin acest proiect-mamut, 57 000 de familii fiind dezrădăcinate, iar aproximativ o treime din centrul istoric și o șesime din zona centrală fiind complet distruse. Asta fără a mai vorbi despre efectele « perverse » în timp : înmulțirea cîinilor vagabonzi și mutilarea coerenței urbanistice a Capitalei, care duce, treptat, la sufocarea ei. « S-a încetățenit încet-încet ideea că nimic nu merită păstrat din oraș, că orice poate fi distrus, demolat, desfigurat, dacă aduce profit. S-a întărit confuzia între nevoile orașului și interesele unor grupuri de investitori », spune Andrei Pandele.

Autorul povestește despre modul haotic în care se desfășurau lucrările, iar apoi dă cuvîntul unor reputați arhitecți sau foști colegi de șantier, pentru a-și exprima punctul de vedere despre sinistra construcție. Sînt discutate pe parcursul volumului și diverse soluții pentru viitorul clădirii, instalarea aici a Parlmentului fiind considerată o greșeală : « Fastul clădirii, risipa fără măsură a banului public, kitsch-ul deplin al decorului dezvoltă în clasa politică megalomanie, profund dispreț pentru nevoile reale ale alegătorilor și sentimentul apartenenței la o castă intangibilă », scrie Pandele. « Clădirea-mamut consumă ea însăși o avere – numai utilitățile de bază s-ar apropia în 2008 de 4 milioane de euro – și ar merita, poate, să fie gospodărită de firme private », propune autorul.

« Lucrările nu sînt gata nici pe departe în 2009. Clădirea-mamut este folosită numai parțial. Palatul Parlamentului este o mică fracție din zona terminată a Casei. Mai mult de jumătate din volumul clădirii nu este încheiat, finisat și folosit. și poate că nici nu va fi vreodată », mai avertizează Andrei Pandele. O altă informație interesantă este că, la începutul anului 1990, Guvernul român a refuzat două oferte de cumpărare a clădirii : din partea magnatului Rupert Murdoch, pe un miliard de dolari, și din cea a guvernului japonez, pentru o sumă și mai mare. [...]

Doinel Tronaru,
Cotidianul, 26 octombrie 2009, p. 16 

sau Cintatorul dorului
Anton Pann

Noutate editorială pentru muzica bizantină

[...] Așa cum o arată și numele, culegerea conține cîntece de iubire, dar nu numai, într-un amestec stilistic caracteristic secolului XIX. De la cîntecul popular autentic la cîntecul de pahar, de la maneaua fanariotă la romanța italiană, textele și nu mai puțin melodiile zugrăvesc în culori vii o epocă despre care omul contemporan cunoaște foarte puține lucruri sau, în orice caz, deține informații atent selectate, « filtrate » și comentate în manieră naționalist-ideologică. Farmecul și noutatea melodiilor este completat de savoarea unei limbi române în formare, surprinzător de plastică, împănată cu neologisme orientale și apusene (explicate într-un capitol al cărții).
Pentru cunoscătorii notației psaltice, Spitalul amorului constituie o piatră de încercare și un bun prilej de a-și exersa dexteritatea în citire și interpretare, deoarece melodiile, structurile muzicale și modulațiile utilizate sînt adeseori diferite de cele ale cîntărilor bizantine, iar notația utilizează și semne / combinații de semne neobișnuite (trigorgon cu dipli, tetragorgon, etc.).
Acest document de epocă poate constitui o sursă de cercetare pentru diferite domenii de activitate : muzicologie, etnografie, lingvistică, sociologie, istorie etc. De asemenea, poate (și trebuie) să prezinte interes pentru muzicieni spre a-și lărgi (îmbogăți) repertoriul cu piese vechi, dar în același timp noi pentru publicul român.
Spitalul amorului este o carte importantă și ar trebui să-și găsească locul în biblioteca oricărui iubitor de muzică veche românească.

Virgil Ioan Nanu – laurentiu.drag.googlepages.com

Manele din alte vremuri

« În mijlocul acelei mode stupide, acelui curent de erotism trivial, de sentimentalism grețos și de galanterie ridiculă, cari au târât și mânjit chiar pe mulți oameni de spirit și de adevărat talent, Anton Pann, vestitul nostru poet popular, a publicat, pe lângă atâtea admirabile lucrări originale și traduceri, și o colecție de cântece și poezii la modă pe acea vreme », spunea Caragiale în a sa prefață la Spitalul amorului. Iată că Editura Compania face o interesantă și utilă operă de restituire, publicînd volumul Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului de Anton Pann. Cititorii – amatori de manele sau detractori ai genului – au ocazia de a afla cum se cînta în București acum mai bine de 150 de ani. Cîteva Cuvinte lămuritoare despre vechea muzică profană de la noi de Nicolae Gheorghiță și o Mică antologie de citate din scrieri despre Anton Pann de Petru Romoșan însoțesc cîntecele din antologie, publicate atît în notație europeană, cît și în cea psaltică.

Lucia Verona,
Săptămâna financiară, 14 septembrie 2009, p. 31

Manelele de altădată

O culegere pitorească și prețioasă documentar vede, după multă vreme, lumina tiparului in integrum. Frumoasa ediție de la Compania din Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului de Anton Pann preia, după informațiile din prefața Adinei Kenereș, « numai cîntecele din cele două ediții ale Spitalului..., și anume 8 din cea de-a doua broșură a primei ediții (1850) care nu se repetă în ediția ulterioară și 166 din cele șase broșuri ale ediției a doua (1852) ». Textele sînt însoțite de partiturile muzicale « europene » transpuse de Gheorghe Ciobanu în culegerea Cîntecelor de lume din 1954 și de originalul lor psaltic, « mult mai cunoscut la 1850 negustorilor și meseriașilor de melodii, care învățaseră cîntarea bisericească la școală ». « Ciudățenia istoriei », adaugă Adina Kenereș, « face că în România anilor 2000 sînt iarăși poate mai mulți cunoscători de scriere psaltică – studenți la teologie sau tineri absolvenți ai școlilor de cîntăreți bisericești – decît de muzică liniară europeană, căci muzica se predă, din păcate, destul de puțin sau deloc în școlile obișnuite ». Există însă și o altă ciudățenie a istoriei : revenirea în forță a manelelor și cîntecelor lăutărești – o întoarcere a « refulatului balcanic » ! – după un secol și jumătate de occidentalizare... Or, « ierburile și alifiile pentru durere » ale boierilor și tîrgoveților de altădată, cum frumos le numește Pann în prefața sa [...], au, muzical vorbind, legături strînse cu maneaua venită la noi pe filieră otomană și fanariotă. Cele 174 de piese – muzică și text – culese din folclorul urban și prelucrate de către Pann pînă la discreta apropriere au, după caz, autori culți (Gr. Alexandrescu,
D. Bolintineanu, G. Sion, C.A. Rosetti, C. Caragiali, C.D. Aricescu, G. Popescu) sau populari, paternitate certă sau incertă. În majoritatea cazurilor, numele nu sînt menționate, spre a nu da satisfacție « celor ce le place să se facă plagiari »... Textele Spitalului... – memorabil titlu ! –  acoperă un întreg secol de « poezie » sentimentală și provin de la oraș / mahala sau de la sate, din Muntenia, Oltenia, Moldova și Transilvania, alcătuind un repertoriu amestecat și practic nestudiat (singurul studiu serios îl reprezintă, deocamdată, prefața lui Gh. Ciobanu din 1954). Calitatea lor e, firește, variabilă, mergînd de la compuneri grațios-alegorizante (Amărîtă turturică ; Tulpină, de ce n-ai floare) și romanțiozități delicate (Departe sînt de tine ; Pe o stîncă neagră) la versificări rudimentare, pe care numai relativa lipsă a vulgarității le deosebește de partiturile manelelor lui Vali Vijelie și Adi Minune. Balade haiducești (N-ați auzit d-un Jian) și cîntece de mahala (Bate-mă, trîntește-mă), ohtaturi de inimă albastră (Of, of, of, te rog aibi milă), folclor românesc autentic (Bordeiaș, bordei, bordei ; Aolică, dodo fa !) sau grecesc (Cali spera spera) alcătuiesc un galimatias caracteristic pentru « balcanismul » mentalității literare și sentimentale de la « Porțile Orientului » și de la începutul modernizării noastre europene. În interiorul volumului, muzicologul Nicolae Gheorghiță semnează cîteva pagini avizate despre muzicianul folclorist Anton Pann și istoria « muzicii profane » a perioadei 1750-1850, iar Petru Romoșan decupează cîteva fragmente-profil despre « finul Pepelei », de la G. Dem Teodorescu pînă la Ovidiu Papadima și Paul Cornea, via Ion Ghica, I.L. Caragiale, N. Iorga și G. Bogdan-Duică. Fără a avea un caracter « academic », de cercetare istorică și muzicologică, ediția de față restituie fidel un document de epocă expresiv și complex, care-și așteaptă deopotrivă degustătorii amatori și analiștii experți.

Paul Cernat,
Dilemateca, noiembrie 2009, p. 30

intocmita, din document si sentiment,
de Gheorghe Parusi

Bucureștiul – aspirație către regăsirea identității

Adina Kenereș (Editura Compania) : Cărțile despre orașe trebuie să răspundă unei așteptări populare a momentului, care nu e ușor de detectat. Imediat după 1989, aspirația populară a fost către cărți de tip album, fie și pauper făcute, în care să se vadă un oraș frumos, idealizat, extatic, perfect, contra-modelul a ceea ce se trăise în comunism. și au apărut
într-adevăr cîteva cărți care s-au vîndut ca pîinea caldă, pur și simplu pentru că restaurau o memorie dorită. Vremurile s-au schimbat și trăim de cîțiva ani încoace o aspirație, perfect justificată, către regăsirea identității. Fondul chestiunii consună cu spunerea unui adevăr, chiar și deranjant, despre ce-am fi noi – români în general, bucureșteni în special – în chip autentic. și trebuie să recunoaștem că avem o puternică vînă răsăriteană, orientală. Nu sînt ușor de realizat asemenea cărți. D-l Gheorghe Parusi a muncit cîteva decenii ca să facă o selecție năucitoare din mii și mii de pagini tipărite, să obțină un aparat de note viu, pe înțelesul omului și la îndemîna lecturii imediate.

A consemnat Ioana Anghelescu,
Revista 22, Supl. Bucureștiul cultural, 23-29 august 2005, p. 14

Bucureștii de odinioară [...] Începînd cu un citat din letopisețul lui Radu Popescu, referitor la anul 1512 (letopisețul este însă de la începutul secolului al XVIII-lea), extrasele punctează istoria Bucureștilor pînă în anul 1947 și se încheie, amenințător, cu un anunț din Scînteia, care-i invită ultimativ pe bucureșteni să celebreze trei ani de la « renașterea mișcării sindicale din România ».
Este un adevărat caleidoscop, instructiv, emoționant și adesea fermecător, pentru că reconstituie o istorie vie, pulsînd de viața pe care o pot da numai detaliile cotidiene, decupate din fragmente disparate și neașteptate referitoare atît la marile evenimente traversate – războaie, molime și alte încercări colective –, cît și la micile episoade particulare. Ele sînt cele care colorează decisiv istoria urbei și o evocă înaintea cititorului : interzicerea producției de frișcă sub ocupația germană, în 1917, deschiderea zilnică a Oborului prin înălțarea « bandierei naționale » în 1929, realizarea primului plan general de urbanism al orașului în 1934, taxele impuse pentru firmele redactate într-o limbă străină cu litere latine și pentru cele scrise cu alte caractere (de opt ori mai mari) în 1936, ordonanța în legătură cu miorlăitul pisicilor în 1940 ș.a.m.d. [...]

Mircea Anghelescu,
Ziua, marți 5 septembrie 2005, p. 12

Un fermecător proiect cultural [...] Dincolo de detalii, cartea lui Parusi ne arată că
« diferențele sociale și de educație – și, prin urmare, cele legate de obiceiuri și de stilul de viață – nu făceau imposibilă comunicarea. Dimpotrivă, oamenii găseau întotdeauna cale de înțelegere și loc de bună conviețuire ». Volumul este articulat pe variate surse documentare precum letopisețe, vechi însemnări, culegeri de documente publicate de Iorga, Dumitru Stănescu, G. Potra și Cornelia Bodea. Nu lipsesc cronicarii timpurilor pre-moderne : Radu Popescu, Radu Greceanu, Dionisie Eclesiarhul, Zilot Românul etc. Lor le sînt adăugate însemnări ale călătorilor străini trecători prin București. Interesant este faptul că « observațiile lor sînt bogate în detalii care scapă adesea autohtonului, prea obișnuit cu ele ca să le mai dea atenție. Străinul privește pe îndelete, caută, iscodește, face comparații ».
Cronica celor peste patru secole de istorie bucureșteană (1512-1947) nu ocolește ritmul vieții de la Curte, cu fastul și dramele care s-au consumat la Curtea Veche și apoi la Curtea Arsă din Dealul Spirii, iar în timpurile din urmă, la Palatul Regal din Calea Victoriei. Apar, desigur, și liber-profesioniștii bucureșteni (medici, negustori, meșteșugari, deveniți într-o generație mari comercianți și chiar bancheri etc.), precum și neajunsurile unui loc de răscruce : războaie și răzmerițe, epidemii, cataclisme naturale, precum și lupta pentru a le depăși. [...]

Adrian Majuru,
Observator cultural, 16-22 iunie 2005, p. 13

[...] « Carte din cărți și documente », selecție (subiectivă) dintr-o bibliografie ce se întinde de la arhivele bisericești, cronici medievale, culegeri de ordonanțe, tratate de istorie, pînă la note de călătorie ale unor străini, memorii, articole de presă, lucrarea face auzită între mulțimea de voci și pe aceea a orchestratorului, în special cînd e vorba despre mutilările orașului dictate de Ceaușescu. și nu doar vocea i-o auzim, ci ne împrumută și văzul său : în anii ’80, Gheorghe Parusi a fotografiat monumentele arhitectonice sortite să piară sub furia demolatorului – precum Spitalul Brâncovenesc, Mănăstirea Văcărești, Mănăstirea Mihai Vodă, străzile dispărute sub Centrul Civic... Comentariul sobru, menționînd istoria seculară a locurilor ștearsă de buldozere peste noapte din ordinul unui dement, e plin de durere conținută. În această primă și amplă secțiune documentară, de peste 200 de pagini, orașul își trăiește metamorfozele în fragmente dispuse cronologic, de la 1512 pînă la 1947, făcîndu-se și « bilanțul negru » al Epocii Ceaușescu.
O a doua parte, intitulată Cronica sentimentală, decupează pasaje evocatoare din volume de memorialistică ale unor cunoscuți bucureșteni. Amintiri nostalgice despre cartiere, străzi, locuri de distracție de odinioară, mijloace de transport, mode, prăvălii, specialități culinare și tot ce însemna cotidianul Capitalei la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutl secolului al XX-lea pulsează fermecător în aceste fragmente aparținînd, între alții, lui Bacalbașa,
I.A. Bassarabescu, Arghezi, șerban Cioculescu, Barbu Solacolu, Constantin C. Giurescu...
Întocmită astfel din informație istorică și sentimente, Cronica e pusă în valoare de o machetare excepțională, cum rar mi-a fost dat să văd : multele note explicative și ilustrațiile « pică » exact la text, pe coloana din marginea paginii aerisite. Totul, de la corpurile de literă la corectură și paginație, e lucrat cu rigoarea migăloasă a profesionistului nebun după meserie, care nu precupețește nici un efort pentru facilitarea lecturii și plăcerea cititorului. Un fascicol de planșe pe hîrtie specială reproduce color, cu o acuratețe pe care doar cei care s-au confruntat cu delăsarea și superficialitatea tipografilor de azi o pot aprecia, cărți poștale din Capitala de acum un veac. În totul – text, note, ilustrații –, Cronica Bucureștilor întocmită de Gheorghe Parusi e un regal.

Adriana Bittel,
Formula AS, 1-8 august 2005, p. 17

« Cît e de-aici la Paris ? »

[...] Îmi amintesc că unul din acești « lunatici » abonați pe vecie la farmecele iluzorii ale
« Micului Paris » dîmbovițean constata ca pe un paradox inexplicabil și derutant pentru el că tînărul cercetător s-a decis să scrie istoria unui oraș urît și murdar pe care vizibil nu-l
« iubește ». Nu alegi să scrii o carte despre un subiect antipatic, spunea el, și-mi prezenta ca pe un alt delict de inadecvare o carte a regretatului Dinu Pillat despre Mateiu Caragiale, în care iubirea pentru subiect părea absentă. A fost o discuție lungă încheiată, din parte-mi, cu un citat adus înfocatului « matein » în chip de mărturie dintr-o sursă neutră și neimplicată asupra distanței ce desparte orașul de pe Sena de, să zicem, mahalaua Ferentari, una din emblemele Bucureștiului. Citatul era din amintirile lui Ulysse Marcillac (« Bucureștiul în veacul al XIX-lea ») care vizitase Micul Paris pe la 1852 : « Nu mi-a fost greu să înțeleg
ce-mi spunea un tovarăș de călătorie, atunci cînd am ajuns la bariera Bucureștilor și pe care îl întrebasem : ”” Cît e de aici la Paris ? El mi-a răspuns : ”” Sînt trei secole ! » ... Tot « trei secole » au rămas să despartă Bucureștiul de Paris și în noua cronică bucureșteană apărută recent la aceeași editură Compania aflată, cum vedem, în plină acțiune de reconstrucție editorială a orașului nostru așa cum a fost și nu cum îl văd ochii umeziți de fel de fel de nostalgii ai mateinilor dîmbovițeni. Cronica Bucureștilor, veritabilă frescă istorică a capitalei României, este alcătuită de Gheorghe Parusi din surse documentare de primă mînă și se întinde pe aproape patru secole, de la 1512 la 1947. Autorul a avut excelenta inspirație de
a-și bloca inevitabila nostalgie a bucureșteanului get-beget care este lăsînd-o să se exprime doar prin texte alese, de la întîii cronicari și pînă la un scurt reportaj apărut în Scînteia din 26 august 1947 în care putem citi ce vedem și azi : « Joi dimineață pe la orele 10:30, pe Bulevardul Brătianu, în dreptul bisericii Italiene, trecea o căruță cu patru roate, mică și trasă de un cal alb, chior. Vizitiul, un țigan jerpelit, chior și el. Căruța era din acelea mici, în care se adună fiare vechi și zdrențe de prin grămezile de gunoaie ale salubrității. » În 1947 cele
« trei secole » ale lui Marcillac de la 1852 se mențin intacte, conservate în « mahalaua » din centrul Bucureștilor. [...]

C. Stănescu,
Gândul, 4 iunie 2005, p. 7

Ecouri simboliste în sculptura românească modernă
Adriana Sotropa

Ecouri simboliste

[...] Cercetarea contextului cultural restituie (uneori) nume uitate și opere (adeseori) necunoscute. Se redescoperă astfel biografiile artistice ale unor sculptori nu lipsiți de interes (cum ar fi Horia Boambă, Anghel Chiciu sau Teodor Burcă), care conviețuiau firesc alături de confrații lor mai cunoscuți (Filip Marin, Alexandru Severin) ori recunoscuți (Paciurea sau Frederic Storck).
Identificarea unei stilistici și iconografii simboliste (dominate de « melancolii », « dureri »,
« suferințe » și « gînditori ») permite, pe de altă parte, descifrarea unui aspect al modernității pentru care critica de artă a timpului (între care și George Oprescu) și istoria de mai tîrziu (inclusiv Ion Frunzetti) au avut puține afinități, manifestîndu-și mai degrabă rezervele :
« Sensibilitatea simbolistă... a fost considerată stînjenitoare încă de la primele ei manifestări de către tradiționaliști și semănătoriști. »
[...] Cartea de față reprezintă, fără îndoială, o lectură interesantă, instructivă : pentru publicul larg, este o călătorie în lumea – uneori desuetă, mereu nostalgică – a unui univers plastic ale cărui forme rimează cu versurile poeților simboliști. Specialiștii au ocazia să descopere un studiu bine articulat, în care cercetarea documentelor este susținută de atenta analiză a operelor. Recitirea presei timpului, exercițiu complicat și adesea frustrant, reface o ambianță literară în consonanță cu sculpturile redescoperite în depozitele muzeelor sau în cimitirele noastre. [...]

Ruxandra Demetrescu,
Dilemateca, iunie 2009, p. 42

Visuri și himere

[...] Cu adevărat novator este segmentul dedicat sculptorilor minori influențați de Rodin. șotropa reunește pentru întîia oară un grup de sculptori cvasinecunoscuți, legați în timpul vieții lor doar de afinitatea – niciodată împărțășită ca opinie de grup – pentru simțirea simbolistă de sorginte rodiniană. Horia Boambă, Anghel Chiciu, Filip Marin, Teodor Burcă, Alexandru Severin, dar și Ion Jalea și Frederic Storck, în ipostaza timpurie a creației lor, ni se înfățișează ca o veritabilă generație de artiști simboliști. În pofida surselor documentare sărace, a insuficienței referințelor critice, a absenței lucrărilor din expunerea muzeelor, autoarea reconfigurează cu inteligență și rigoare biografii, destine, traiecte creatoare – într-un cuvînt, o întreagă frescă artistică surprinzătoare și sugestivă. Datorită relației sale privilegiate cu Alexandru Macedonski, Severin face o figură aparte. Sculptorul și poetul
și-au dedicat unul altuia lucrări măgulitoare și, probabil, sub influența lui Macedonski și a cenaclurilor sale, Severin a fondat în 1915 Cenaclul idealist. Printre membrii săi s-au aflat pictorii Paul Popescu, Alexis Macedonski, Leon Biju, D. Mihăilescu, iar principesa Elisabeta și principele Carol au patronat noua societate.
Cercetînd « ecourile școlii müncheneze în opera lui Oscar Spaethe și Frederic Storck », fără a neglija alte opțiuni stilistice din creația celor doi, șotropa îi asimilează în bună parte spiritului Tinerimii artistice, societate cu care ei s-au identificat. Oscar Spaethe a fost cel care a convins-o pe principesa Maria să accepte patronajul societății, fiind cucerit, la rîndul său, de interesul prințesei pentru arta idealistă și mistică. De altfel, cîteva dintre operele sale cele mai reușite i-au fost comandate sau achiziționate de prințesă : Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntă bizantină, Fiat lux, Florentina și bustul Prințesei Elisabeta. Nu mai puțin, Frederic Storck, despre care s-a spus că i-a conferit Tinerimii coloratura ei psihologică, a executat cîteva opere la cererea Mariei : Eva, Tentație, Salomeea, bustul Principelui Carol. Toate acestea, alături de alte creații asemănătoare ale grupului de la Tinerimea artistică, vorbesc despre o veritabilă emulație, despre crezul artistic al unei întregi generații. șotropa analizează atent nu doar etapele creației celor doi, ci și ambianța culturală a epocii, pentru a extrage, rînd pe rînd, ecourile Secession, cele renascentiste sau cele bizantine, care nu o dată se împletesc în una și aceeași lucrare. Teme disprețuite sau minimalizate ulterior de critică – precum figura androginului și portretele feminine manifest decorative ale lui Spaethe, sau mondenele senzuale și seducătoare ale lui Storck – sînt revalorificate în contextul simbolismului din Belle Époque și învestite cu semnificație nouă.
Profund meritorie este aici reconsiderarea sculptorului Spaethe. Blamat în epocă pentru relația strînsă cu Casa Regală și grav subestimat apoi de George Oprescu, Spaethe nu s-a bucurat de posteritatea cuvenită, singura sa alăturare de mișcare simbolistă datorîndu-se lui Paul Constantin, în binecunoscuta sa lucrare Arta 1900 în România. Începînd cu cartea Adrianei șotropa, cu rolul pe care ea i l-a atribuit lui Spaethe în simbolismul de la noi, nici o sinteză viitoare a fenomenului nu va mai putea ignora importanța operei acestuia.

Himerele lui Paciurea

Autoarea l-a inclus în cercetarea sa pe « Paciurea, creatorul himerelor » datorită forței extraordinare de sugestie și a profundei originalități pe care el reușește să le imprime materiei. Creaturile hibride ale lui Paciurea sînt, desigur, « de departe cele mai misterioase și fascinante prezențe din sculptura românească ». Vădit sedusă de existența dureroasă și de opera stranie din anii ’20 a artistului, Adriana șotropa le dedică pagini însuflețite. Bazîndu-se pe mărturiile celor care l-au cunoscut pe artist, pe extrase din presa timpului sau pe investigații tîrzii, ea reconfigurează o biografie și un traseu creator pe cît de mișcătoare, pe atît de plauzibile. Ni se clarifică astfel etapele creatoare, raporturile cu arta universală, suișurile și coborîșurile carierei sau temele predilecte – dintre care unele incidentale, însă nu mai puțin marcante, ca Adormirea Maicii Domnului, capodoperă a neobizantinismului. [...]
Numeroase sînt meritele Adrianei șotropa în elaborarea acestei cărți. Iar capacitatea ei de a sintetiza un subiect dificil și de a-l face accesibil scriind concis și alert, deși în stil nobil, ne dezvăluie o gîndire matură, suplă și neinhibată, capabilă de a propune analogii dintre cele mai neașteptate, nu fără a-și asuma și concluziile dilematice. Merită subliniată, fără îndoială, și aptitudinea ei de a cuprinde un material documentar consistent, de a folosi surse numeroase și diverse, repertoriate în referințe și note dense – de la, uneori, firava critică de la începutul secolului și pînă la mici articole, aparent nesemnificative, din presa vremii, de la însemnările captivante ale scriitorilor simboliști la comentariile unor publiciști și specialiști în artă ce au perceput cu acuitate noutatea curentului la jurnale manuscrise și materiale de arhivă inedite sau rarisim semnalate în studii anterioare și pînă la cunoscute cercetări din domeniu, de la textele subtile ale unor psihologi și esteticieni pînă la părerile avizate ale apropiaților Casei Regale. Grație acestui studiu, istoria artei noastre s-a îmbogățit cu un nou și incitant capitol despre începuturile sculpturii românești moderne.

Marian Constantin,
Observator cultural, 14-20 mai 2009, p. 27

Jurnale, scrisori, insemnari
Editie ingrijita de Dana Crisan

« Pallady redescoperit »

Deși pînă acum ne-a obișnuit cu expoziții – care sînt de excepție –, șeful Cabinetului de Desene și Gravuri de la Muzeul Național de Artă, doamna Dana Crișan, ne aduce în centrul atenției un eveniment inedit : volumul Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări, apărut sub îngrijirea sa. […]
Contrar aparențelor, Pallady era un suflet nobil și sensibil : « Coconul era gol... Iar fluturele se așezase pe el... Acum, ori de cîte ori ies, îmi fac griji pentru fluturele meu, iar la întoarcere, dacă nu-l văd învîrtindu-se prin cameră, îl caut... Iată-mă agățat de viața lui ! »
Tocmai această noblețe sufletească ne este dezvăluită prin traducerea veridică a manuscriselor din franceză. Obișnuiți fiind cu imaginea infailibilă a pictorului, Dana Crișan ne redescoperă un Pallady autentic, mult mai accesibil.
Prin studierea « jurnalelor din 1941 », a « agendei din 1944 », a « notesului albastru din 1949-1951», a « caietului roz cu notații din 1948-1950 », a însemnărilor disparate rămase din copilărie, Dana Crișan îl redă publicului pe Pallady, spre cunoaștere.
Cu acribie, Dana Crișan ordonează materialul într-o succesiune cronologică, lămurește anumite date sau personaje în notele de subsol. Dacă, în 1966, Jurnalul lui Pallady apărea cu lipsurile de rigoare datorate în mare parte cenzurii, acum, prin publicarea în întregime a documentelor, Dana Crișan are meritul de a restitui publicului un Pallady veritabil. « Jurnalul este restituit integral, intact, chiar și cu momentele de melancolie excesivă sau confesiunile erotico-sentimentale », după cum observă criticul de artă Ioana Vlasiu. Efortul Danei Crișan este de apreciat cu atît mai mult cu cît « cartea de față este chiar o operă de artă » (Mircea Anghelescu).

Dana Crișan : « Am fost uimită să-l găsesc extrem de vulnerabil »

Densitatea informației, rigurozitatea și meticulozitatea sînt doar cîteva atuuri observate la un prim nivel al lecturii. Care a fost timpul dedicat acumulării și sistematizării unui material așa amplu ?
În activitatea mea de muzeograf, informația se acumulează de la sine. Se adună mereu tot felul de date și, dacă ceva începe să te intereseze și ai o oarecare metodă de lucru, poți începe... și cred că așa s-a întîmplat cu ediția de față.
Am început lucrul efectiv acum doi ani, cînd aveam deja materialul adunat. Nu am făcut decît să-mi confirm ceea ce făcusem.

Cînd a avut loc declicul ?
Totul a început în 1996, cînd am lucrat cu colegii mei de la Muzeul Național de Artă pentru o expoziție retrospectivă : Pallady pictor, desenator și gravor. Atunci am publicat un catalog și am început să-mi caut textele, încercînd să ajung la originale. Acesta a fost momentul de debut al micii arhive pe care, în cea mai mare parte, am descoperit-o în bibliotecile publice.

Văd volumul de față ca pe o (re)descoperire a lui Pallady. Cum vi se conturează dumneavoastră noul Pallady ?
Am fost uimită să-l găsesc extrem de vulnerabil. Părea să fie sincer întru totul, chiar și în relatarea celor mai intime sentimente, evenimente. Pentru monografia din 1944, scrisă de Ionel Jianu, și-a notat amintiri din tinerețea lui, a familiei sale, mici manuscrise care apar și în cartea de față. Era autentic, deși știa că jurnalele sale le lasă posterității. Nu puține au fost momentele în care m-am simțit oarecum jenată că mi-am permis să pătrund în intimitatea universului său și, mai mult, să-l dau spre publicare. Cred că dacă ar mai fi trăit, m-ar fi dat pe ușă afară, pentru că era un personaj foarte dificil chiar și cu prietenii lui. Era dur, ironic, spunea totdeauna ce-i trecea prin cap...

Cum este Pallady scriind față de Pallady desenînd, pictînd, gravînd ?
Este foarte aproape de Pallady artistul. Desena scrisorile pe verso, pe unele punea trei pete de sos..., puțin zaț de cafea, pe care-l folosea des, în combinație cu o peniță sau un creion.

Interesul și dragostea dumneavoastră pentru gravură se datorează în mare parte atașamentului față de opera lui Pallady ?
Cînd am venit la muzeu, am vrut foarte mult să lucrez la Cabinetul de stampe și desene… Sînt acolo de 35 de ani. Am inventariat, am studiat, am clasat o mare parte dintre lucrările pe care le avem. Trăiesc în acest univers fără scăpare…
Pallady îmi pare unul dintre pictorii cei mai interesanți și de aceea m-am atașat de arta lui, de el. Faptul că el cugeta la viața și la opera sa însemna că era o fire reflexivă, un adevărat intelectual, o apariție rară în arta românească. Nu făcea nimic din pur instinct, din impulsuri necontrolate.
Deținerea unor asemenea documente servește enorm de mult și, cînd mai știi și pictură, se leagă totul așa de frumos, într-un întreg sistem care te ajută să datezi lucrări, să-i înțelegi biografia, să vezi clar lucrurile imprecise. Consider că am fost la locul potrivit pentru aceste documente. 

Raluca Băloiu
Observator cultural, 26 martie-1 aprilie 2009, p. 13

[…] Profesionalismul, acribia perfecționistă ale Danei Crișan și ale editoarei sale, Adina Kenereș, în conceperea și realizarea acestei cărți reușesc să ni-l aducă viu în secolul XXI pe Theodor Pallady – « o emblemă a artistului în goana sa „spre Ideal“, tip rar întîlnit nu doar pe malurile Dâmboviței, ci și pe cheiurile Senei ». Desigur, un pictor nu e interesant în primul rînd prin ceea ce spune, ci prin ceea ce face. Dar nu e mai puțin adevărat că forța lui creatoare își are izvorul în viața și adevărul lui individual. Conținînd în filigran întreaga existență, împletită cu gîndirea artistică și creația personalității fascinante care a fost Theodor Pallady, volumul (cu text însoțit de desene și fotografii) e aur curat pentru un viitor biograf sau romancier, care ar găsi în el majoritatea materiei prime. Iar pentru cel care nu știe mai nimic despre genialul pictor român, lectura jurnalelor și a corespondenței e un impuls de a căuta albume Pallady și de a se duce la Muzeul Național pentru a-i vedea tablourile. […]

Adriana Bittel
Formula As, anul XIX, nr. 857, februarie 2009, p. 25

Recenzii. Pallady scriind

[…] Tonalități complexe se împletesc în portretul artistului – mizantrop dezgustat de micimea preocupărilor cotidiene, de ticăloșia istoriei, dar și prieten afectuos, un senzual elegant și rafinat, un spirit cerebral și deopotrivă sensibil, hrănit cu lecturile lui Baudelaire, Mallarmé, Goethe, Shakespeare, și mai ales un singuratic, un visător al unui ideal ce i se autoimpune. Pictura este o « cosa mentale », este o luptă permanentă cu sine pentru găsirea propriei viziuni, pentru desăvîrșirea ei, este o « nevoie de a privi, de a vedea dincolo de aparența lucrurilor ». « A-ți imagina opera... a o simți... apoi a o controla... A fi conștient... a o critica de parcă autorul ar fi altul », iată tot atâtea etape-trepte în alchimia unui creator pentru care cuvîntul artă se scrie cu « A » mare, căci este « o lungă suferință, o scrutare fără sfârșit a sinelui ». Un volum-eveniment, nu numai despre un artist, ci despre o lume, lumea lui. […]

Irina Filipache
TimeOut București, 3-30 aprilie 2009, p. 56

« File din viața unui certat cu lumea »

Prima secțiune restituie corespondența dusă din Franța, de Pallady, de-a lungul primei părți a secolului XX. Destinatarii sînt amici din țară (diriguitori ai soartei tablourilor, intermediari ai comenzilor, plăților și expozițiilor), rudele (soția și fiul vitreg), colecționari (criticul George Oprescu și Krikor H. Zambaccian). În acest compartiment, o atenție specială i se cuvine lui Pascal Vidrașcu, pe care aceia care au văzut filmul lui Nae Caranfil, « Restul e tăcere », nu se vor putea abține să nu îl caute în galeria de personaje, luîndu-se după reperele din nota introductivă : « Prieten din tinerețe cu Pallady. Descendent al unei familii de boieri moldoveni [...]. A fost unul dintre producătorii și, probabil, consilierul militar al filmului Independența României – Răsboiul Româno-Ruso-Turc (prin relațiile sale a obținut participarea armatei la realizarea peliculei) [...]. În același an s-a judecat cu producătorul principal pentru drepturile sale asupra filmului și a pierdut procesul ».
Tot aici, din punct de vedere valoric se remarcă scrisorile către Al. Rosetti (plus trei către soția acestuia, Maria Rosetti, n. Rallet). Este printre puținele ocazii, în corespondență, cînd Pallady părăsește descrierile de viață mondenă, de prin bistrourile și cafenelele Parisului, flateriile adresate damelor (cu precădere, uzualei Cella Delavrancea), larmoaianțele de la căpătîiul amicei Yvonne Cusin, imprecațiile pe seama prezentului mizerabil, a semenilor indiferenți, a lui Doamne-Doamne (care ba este, ba nu este), optînd pentru schimbul de impresii și informații culturale. În locul manifestărilor de mizantropie (« Eu, tot mai închis în mine – în ulei. Luptând cu pânzele mele, pe care le întind ca pe cele ale corăbiilor ce m-ar putea duce departe. Pe tărâmurile – visurilor mele... Căci realitatea nu mă încântă ! »), a malițiilor (« Slujba religioasă de la inaugurare m-a dus cu gândul la binecuvântarea câinilor înainte de vânătoare... »), declamațiilor colerice (« în fiecare dintre noi zace un porc care, din când în când, simte nevoia să coboare. Iar când la toate se adaugă ploaia și sirenele, să se tăvălească în mocirlă... sau, mai exact : să vadă mocirla ca să o poată ocoli »), Pallady se arată interesat de lectură, de noutăți de prin literatura româna, își exprimă fără ezitare simpatiile și antipatiile, unele dintre ele iconoclaste, dar denotînd bucuria judecății libere. Îi place Montherlant. Pe Gide îl trece la « și alții ». Se bucură, vinovat, « să își piardă foarte mult timp citind », « se complace ». Oricum, între Parisul « de ieri și de azi » diferențele sînt dureroase, pasajul din scrisoarea în cauză avînd la limită tenta puristă (rasistă) a fervenților apărători ai creditului simbolic dobîndit de capitala Franței : « Trăiesc aici de 40 de ani !... o să-mi spui dumneata (?). Desigur ! Dar duhoarea umană nu era atât de puternică, Parisul era încă acel Paris spiritual al parizienilor care dădeau tonul și nu acceptau obiceiurile irochezilor sau ale altor locuitori ai Lumii Noi ». Apreciază edițiile de la Cultura Națională. Citește, primit în colet poștal, « Joc secund » al lui Ion Barbu, și « titlul îl lasă perplex (nedumerit) și visător », cu o mare întrebare fără speranță, un soi de glumă bună : « este un joc de duh ? ». Respinge arta greacă, pe care o considera « prea plăcută », prea lipită de gustul « călătorilor și al turiștilor ». Vrea esențe, nu forme frumoase. Preferă « arta plantelor », nu « arta florilor ».
[...] Sub bombardamente, Pallady desenează în Cișmigiu. Este impresionat de un platan pe care, în urma unui raid puternic din 1944, îl afla dezrădăcinat. Sub comuniști, face figură de « tip aparte ».
Odată, este luat la miliție pentru vina de a fi schițat, de pe o bancă din parc, Ministerul de Război ; dar « tovarășii » îl eliberează rapid pentru a scăpa de « nebun ». Pallady rămîne multă vreme temător că i se va sista pensia.
Jurnalele nu cuprind notații despre atitudinea lui Pallady la momentul reabilitării din 1956. Se opresc în noiembrie 1954, în mijlocul unei ninsori, în frig, depresie și foamete, într-o epocă fără cafenele, cu restaurante puține, unde, numai duminică, se servește carne, în niște ani mizerabili, cînd boierii încep să uite de meniurile simandicoase de altădată și adoptă regimul progresist, cu « o bucată de brânză și mămăligă ».[...] 

Cristina Balinte
Revista Cultura, nr. 16, aprilie 2009, pp. 12-13

Fotografii necenzurate din comunism
Andrei Pandele

[…] Probabil nu era ilegal, dar nici nu cred că era bine văzut să fotografieze case în demolare.
În nici un caz nu era bine văzut ! Dar fiind arhitect și știind cam ce urma să fie, am profitat de cîteva luni de avans și am încercat să fac niște fotografii interesante, care să aibă în spate niște repere ale orașului ce urmau să dispară. Pe de o parte, lucrurile au ieșit mai bine decît mă așteptam ; pe de altă parte, mi-am dat seama ce îngrozitor era că se distrugeau reperele Bucureștiului. Din plăcerea de a distruge și din teama de tot ce e vechi. și cel mai rău e că – mai mult de jumătate din populația Bucureștiului nefiind născută aici – s-a imprimat în mintea oamenilor că nimic nu merită păstrat în orașul ăsta. Demența continuă și astăzi, de data asta cu scopuri imobiliare. Mi-am dat seama că mai rău decît demolatul era distrusul sufletului și minților oamenilor.
Cred că am fost de cel puțin douăzeci de ori oprit de milițieni, cărora li se părea că fac ceva suspect. Destul de repede a trebuit să învăț legislația, ba am aflat și două-trei nume de care se temeau ei – maiorul X, căpitanul Y… Dar am remarcat că milițienii, ca și infractorii sau cîinii mari, aveau o psihologie destul de asemănătoare : erau foarte agresivi cu cei temători și deveneau incredibili de umili cu cei cărora în mod evident nu le păsa. Am jucat puțin pe coarda asta. Însă, cînd am început să fac lucruri cu adevărat periculoase, m-am ferit cît am putut.

Cît vă puteați feri ? Ați fotografiat cozi la alimente – era evident ce pozați, nu ?
Să mă feresc… Am făcut de cîteva ori fotografii în momente în care se confiscau aparate de fotografiat. De exemplu, am o poză de la demolarea Bisericii Sfînta Vineri și se vede o persoană care se uită în cadru. Sau cea de la cutremur, cu Mercedesul Elenei Ceaușescu…

E senzațională ! Cum ați prins-o ?
Aparatul era la coapsă.

Dar nu puteați ști dacă vă iese sau nu !
E adevărat, cîteodată din trei nu ieșea nici una, cîteodată din șapte nu ieșea nici una, cîteodată ieșea una dintr-una. Dar nu mă ascundeam. În public, dacă te ascunzi, ești mai ușor remarcat decît dacă nu te ascunzi. Mă afișam, eram foarte vizibil, dar făceam fotografia fără să se vadă. Bun, am fotografiat clădiri în demolare. Dar în mai puțin de un an de zile mi-am dat seama că mai spectaculoasă era viața de zi cu zi decît demența demolărilor. De altfel, am început și eu ca toți tinerii, pozînd fete, peisaje, cai etc. […]

știu că ai început cu o expoziție.
[…] Mă așteptam ca expoziția să aibă succes, dar nu mă așteptam să văd scene de demență, oameni care izbucnesc în plîns, tineri care rîd isteric… Deși se intra gratis, era coadă la intrare. Cîteva poze aveau o rezoluție neașteptat de bună. Pe una dintre ele am făcut-o la Revoluție din balconul Comitetului Central – și, în mod ciudat, se puteau recunoaște toate fețele. Era coadă de cîte zece-douăsprezece persoane care așteptau cu lupa în mînă, să se găsească în poze, să-și găsească rudele… S-a bătut recordul de vizitatori la tîrgurile de carte. Sigur, cartea nu e ca expoziția, iar expoziția nu era ca proiectul meu – dar au fost adaptări la realitate.

În carte nu există alte texte explicative în afară de legenda la poze, care vă aparține. Este o radiografie a comunismului, dar este comunismul lui Andrei Pandele. Sînt lucrurile care v-au marcat pe dumneavoastră.
De fapt, toate fotografiile au și o mică poveste. Au trecut totuși douăzeci-treizeci de ani de la unele dintre ele, oamenii au uitat sau nu fac o conexiune directă. Cînd developam filmul, nu-l lăsam sul să-l arunc într-o cutie, ci-l tăiam în bucăți de cîte șase imagini și-l împachetam în calc și scriam pe el ziua, ora, strada și ce m-a impresionat pe mine. Dar pozele au o putere de asociere nemaipomenită – ani mai tîrziu, îți aduci aminte lucruri pe care nu le credeai că le mai știi. Iar ce m-a marcat pe mine… Întotdeauna am avut senzația că, dacă n-ar fi fost de plîns, era de murit de rîs. Era o domnie a prostiei, absurdul botezat normalitate. Făceam haz de necaz. Fiindcă totul era de rîs : copii de clasa I sau a II-a se ducea să jure cu mîna pe statutul Partidului și niște învățătoare speriate se comportau ca niște plutonieri cu ei. Faptul că făceam duș cînd se stingea lumina în cartier, fiindcă doar atunci era apă caldă din belșug. Copiii mici care se împiedicau cărînd steagul detașamentului…[…] « Spectaculosul diurn »

Discuție cu Ema Stere
TimeOut București, 19 decembrie 2008-15 ianuarie 2009, pp. 14-15 […]

« Andrei Pandele, martorul-surpriză al comunismului »

« Fotografierea unor clădiri putea fi legată de profesia mea de arhitect, deci nu am avut probleme. Eram corespondent la ziarele de sport și realizam fotografii chiar mai tari decît oamenii lor. Mă pasiona sportul și asta m-a făcut să realizez fotografii într-un timp foarte scurt, astfel încît, adesea, nici nu-și dădea seama cineva că am făcut o poză. Trei secunde îmi lua să fac un cadru [n.r. – pe film]. Eram greu de văzut și de depistat », își continuă povestea Andrei Pandele.
« Pentru fotografia cu Hala veche a Pieței Unirii am primit chiar aprobare, în 1985, să o fotografiez de pe magazinul Unirea. Așadar, nici vorbă de ilegalitate. Cu timpul, însă, am început să fotografiez lucruri și mai puțin agreate de comuniști. Ceea ce m-a determinat să am grijă cînd și în ce condiții fac fotografiile și mai ales să nu le arăt cui nu trebuie », continuă el. « Mi-am dat seama că viața noastră devenise un fel de tragi-comedie și merita să imortalizez realitatea de sub nasul nostru. Exista un articol de lege privind denigrarea realizărilor socialiste care m-ar fi condamnat dacă aș fi fost prins. Nu am urmărit inițial să prezint ce se întîmplă în comunism, dar progresiv, evident, am înregistrat și realitățile comuniste. M-am întîlnit odată cu cineva, după revoluție, căruia i-am arătat fotografiile. Omul m-a bătut pe umăr și mi-a spus că am fost un norocos, el avea un amic care a luat șase ani de închisoare pentru o singură poză, iar eu, la cîte fotografii am realizat, aș fi obținut trei condamnări pe viață », spune acum, rîzînd, artistul. […]
« Puteam surprinde oamenii în diferite ipostaze. Cineva m–a pîrît odată ca am făcut fotografii la o coadă la zahăr, undeva la Piața Galați. Am negat. Am surprins adesea și momente, de altfel banale, dar care spuneau totul despre acea perioadă neagră din istoria României. Mă gîndesc aici la fotografia cu tipul care reușise să cumpere mai multă „marfă rară“ – hîrtie igienică – într-un iulie din 1983, undeva în Drumul Taberei ». O imagine nevinovată, făcută din spate. « Nu avea nimeni ce să-mi reproșeze, dar care iarăși spunea totul despre viața pe care o duceau românii.
Oamenii nu se supărau fiindcă eu făceam cu foarte multă rapiditate fotografiile și nu prea apucau să înțeleagă ce se întîmplă. Bineînțeles, am fost interpelat și de miliție, fiind pîrît de nu știu cine că aș fi pozat nu știu care casă ori stîlp și că aș fi spion », a mai spus Pandele. […]
« Să recunoști tu ce ți-a atras atenția, ce e important mai înainte de a apăsa pe buton ! Asta e important ! O fotografie bună, în opinia mea, transmite o emoție mai puternică privitorului decît a transmis subiectul celui care a fost efectiv de față la eveniment. Trebuie să fie altfel decît celelalte, fiindcă altfel nu mai are nimic de spus », crede Andrei Pandele. 

Alice-Claudia Gherman
The Investor, 1 decembrie 2008

Andrei Pandele « Martorul-surpriză. Fotografii necenzurate din comunism »

Apărut la Editura Compania, albumul de fotografii marca Andrei Pandele este un fel de gaura cheii prin care se văd fragmente din România alb-negru din perioada 1975-1989. De la instantanee din viața cotidiană pînă la secvențe decupate prin obiectiv în timpul Revoluției din 1989, imaginile realizate de Pandele într-o perioadă în care fotografia era în cel mai bun caz un lux recompun atmosfera cenușie a Bucureștiului comunist și frisoanele momentului de ruptură de acum 19 ani. Mare parte dintre fotografiile din acest album – în ediție bilingvă, româno-engleză – au fost expuse iarna trecută la Teatrul Național, însă o treime dintre ele sînt publicate în premieră. Cu o prefață de Petru Romoșan, albumul face, în 160 de pagini, o istorie vizuală a unei Românii puțin documentate pînă acum și, implicit, a unui București pentru unii trăit, pentru alții deja muzeificat» 

Cotidianul, 21-23 noiembrie 2008, p. 20

[…]« Aduceri-aminte. Andrei Pandele »

În urmă cu un an vizitasem de patru ori expoziția deschisă la MNAC, în Teatrul Național din București. Ceva mă făcea să mă întorc, detaliile care se dezveleau odată ce re-priveam. Întotdeauna părea să fi scăpat ceva ochilor. Mulți se căutau între persoanele fotografiate – căutau să-și recupereze propria istorie. Ceea ce era nou la expoziția lui Andrei Pandele era tocmai calitatea de recunoaștere în imagine. Părea că îți priveai albumele foto de familie, sau fotografiile vecinilor tăi, ale rudelor... Erai printre cunoscuți ! Nu mai aveai de-a face cu abstractizări și voința încăpățînată a artistului de a-ți vinde o viziune. Te transpuneai într-o fostă realitate, îți aduceai aminte.
Istoria nu e niciodată mai credibilă decît atunci cînd o vezi înregistrată. Dacă nu aveai vîrsta ca să fi trecut prin experiențele redate, începeai cel puțin să crezi realitatea la care nu avusesei accesul și care, neapăsîndu-te, îți dăduse înainte voie să uiți că a existat vreodată. Apoi, dacă erai copil atunci cînd s-au petrecut lipsurile și restricțiile, efectul era iarăși diferit. Cînd a apărut albumul, acum vreo două săptămîni la Compania, am simțit că trebuie să-l cumpăr. O reîmprospătare a memoriei, chiar dacă nu la fel de tulburătoare ca expoziția în sine.
și mi-am adus atunci aminte.
Eu, de exemplu, nu am cea mai vrednică dintre memorii și în ’89 aveam 4 ani și jumătate. Mai toate detaliile pe care mi le amintesc au un iz de început de democrație bruscă, amestecate cu aromele trecerii din comunism. N-aș putea să bat în cuie întocmai perioadele. Dar țin minte un înainte, diferit de prezent. Un înainte care seamănă cu detaliile pe care le-a surprins Andrei Pandele. 

Publicat de Lola

crocobaur.blogspot.com 28 noiembrie 2008

(20 septembrie 1459-31 decembrie 1989)
Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani
Gheorghe Parusi

« Dicționar »

Carte. Îmi pare rău că, luat cu altele, n-am scris nimic aici de bucuria cărții de la Romexpo. Fie și după spartul Tîrgului, mă simt ca și obligat să consemnez plăcerea grozavă pe care mi-a procurat-o un volum lansat acolo. E vorba de cartea lui Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureștilor (20 septembrie 1459-31 decembrie 1989. Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani), de 896 de pagini cu literă mică. E așa de deștept făcută, atît de pitorească, atît de plină de informație memorabilă și surprinzătoare, încît bate multe alte istorii savante și dă o imagine arhi-relevantă și de o delicioasă concretețe cotidiană a devenirii României, văzută din miezul ei.

George Pruteanu
Curentul, joi, 6 decembrie 2007 

« O istorie a Capitalei »

La început e... documentul ! 20 septembrie 1459 reprezintă prima atestare documentară a cetății București, legată de domnia voievodului Vlad Å¢epeș. Din perioada medievală, volumul păstrează savoarea specifică epocii prin prezentarea intrigilor din familiile domnești, a sîngeroaselor bătălii împotriva turcilor și a comerțului cu avuții negustori brașoveni. Din 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala permanentă a Å¢ării Românești, în dauna orașului Tîrgoviște, distrus de o cumplită invazie turcească. Din acel moment, mai pregnant pe parcursul secolelor 19-20, istoria urbei de pe Dîmbovița se va confunda cu istoria « mare » a României, cele mai importante decizii politice, evenimente sportive, manifestări culturale petrecîndu-se în « cetatea lui Bucur ». În volum sînt consemnate și momente de restriște, datorate fie calamităților naturale (cutremurele din anii 1940 și 1977), fie transformările arhitectonice socialiste (demolările din anii '80 și mutarea vechilor biserici).

Florin Mihai
Jurnalul național, duminică, 9 decembrie 2007, p. 16

« București bildungsroman 1459-1989 »

[...] La început, nu a fost decît o pasiune pentru istoria orașului în care s-a născut și a crescut. Cînd cantitatea de fișe a devenit prea mare, Gheorghe Parusi s-a gîndit la o istorie în date a Bucureștiului. Ca să vă faceți o idee, autorul a lucrat numai la indice aproape un an : un indice făcut pe cuvinte-teme, astfel încît, dacă de exemplu ești interesat de cum s-a intersectat Capitala cu noțiunea de jaf, afli că pe 28 februarie 1554, turcii, veniți aici să-l mazilească pe Mircea Ciobanul, sfîrșesc prin a jefui și a da foc orașului. Circa 300 de ani mai tîrziu, în urma Păcii de la București, orașul era jefuit de ruși. Iar acestea nu sînt decît două date, alese la întîmplare, dintr-o listă de peste 20. Cu ajutorul indicelui, poți face salturi în timp și poți vedea Bucureștiul pe o scară evolutivă (sau involutivă, pentru pesimiști). Datele pentru primii ani de după 1459 conțin informații privitoare mai degrabă la diferite atestări documentare ale Bucureștiului, începînd cu prima, de la 20 septembrie 1459. Ultimii ani petrecuți de Capitală sub comunism, mai ales anii '80, reprezintă perioada demolărilor și translărilor bisericilor. Parusi povestește cum nu-i scăpa nimic din ce se întîmpla cu imaginea Bucureștiului în acea perioadă, fiind martor al demolărilor, dar și al celor cîteva restaurări de la finele anilor '80 (Biserica Icoanei, de exemplu, a cărei restaurare integrală începe din 1989).
În același prolog, Parusi spune de ce s-a oprit imediat după evenimentele din decembrie '89 - apropo, uciderea soților Ceaușescu nu are o « intrare specială », fiind doar pomenită în nota despre ce s-a întîmplat pe 22 decembrie, pentru că autorul nu a vrut să insiste pe acest episod :
« Istoria foarte recentă, dinamică și plină de pitoresc, ce se desfășoară sub ochii noștri [...],
n-a pătruns în aceste pagini - prea marea apropiere și zgomotul evenimentelor distorsionează încă percepția, prin urmare și selecția. » [...]

Elena Vlădăreanu
România liberă, sîmbătă, 17 noiembrie 2007 

Există oameni pasionați de un subiect, căruia îi dedică întreaga viață. Un asemenea om e d-l Gheorghe Parusi, iar preocuparea lui constantă, de peste patru decenii, e Bucureștiul. Ca autor îmi era necunoscut pînă în urmă cu doi ani, cînd a apărut, tot la Compania (un editor care excelează în volume dificil de îngrijit, la care nu s-ar încumeta mulți confrați), superba Cronică a Bucureștilor întocmită din document și sentiment de Gheorghe Parusi, pe care
v-am recomandat-o cu entuziasm în această pagină. Acum văd că ea nu conține decît o selecție din comoara documentară adunată de o viață de împătimitul bucureștean, care a lucrat pînă la pensionare la Biblioteca Academiei. Într-un Prolog, mărturisește că, începînd din adolescență, și-a făcut un obicei « din a extrage din volume și publicații, spre aducere-aminte, scurte citate și observații despre viața de odinioară a Bucureștilor, dar și dinspre zilele noastre ». Numărul acestor notații a crescut enorm cu timpul și așa s-a născut ideea ordonării cronologice a materialului în cartea de 900 de pagini pe două coloane, apărută impecabil acum. E drept că există un precedent valoros, cu aceeași metodă de prezentare sumară a informațiilor și datelor, în scopul de a da o imagine de ansamblu a evoluției Capitalei de la începuturi și pînă în 1945 : Bucureștii în date și întîmplări de Radu Olteanu, apărut în 2002 la Editura « Paideia ». Încă mai scrupulos, d-l Parusi își indică, în opera de colportare, la fiecare notație, sursa. Devenirea orașului pe parcursul a peste cinci secole conservă și multă viață din timpurile apuse, petrecută în clădiri și pe străzi (unele dispărute, altele supraviețuind), viață de personalități ce au lăsat urme durabile, dar și de locuitori anonimi, marcată de evenimente istorice, politice, culturale, de calamități naturale, de progres tehnologic. Informațiile succinte, scoase din mărturii scrise, privilegiază arhitectura - avem date despre construcția și soarta majorității bisericilor, palatelor, instituțiilor, blocurilor interbelice, spitalelor etc., despre înființarea și sistematizarea arterelor de circulație și cartierelor -, dar acordă atenție și amănuntelor semnificative pentru existența cotidiană în epocile succesive - de la transport, aprovizionare, prețuri, spectacole și distracții populare la date meteorologice. Luînd un an la întîmplare, din vremea bunicilor sau din propriu-ne trecut, putem reface din fragmente filmul unui cotidian ignorat sau uitat în detalii, ne sar în ochi comparații uimitoare. De exemplu, aflăm că în 1931, populația Bucureștilor număra 661 295 de locuitori și erau 1949 de automobile (știu la ce vă gîndiți citind asta). E anul cînd se construia blocul ARO, cu sală de spectacol la parter ; proiectată de arhitectul Horia Creangă, clădirea a fost contestată violent de spiritele conservatoare, pe motiv că e prea modernistă !
Un aparat de radio american costa patru salarii de bugetar. Pe 10 noiembrie 1931 a fost o vreme neobișnuit de caldă, +22°, dar n-a ținut mult, de vreme ce, peste doar două zile, s-a deschis sezonul de patinaj pe lacul din Cișmigiu. Dacă dăm cîteva pagini, aflăm că pe 6 iunie 1933, la ora 19, temperatura a scăzut brusc și a început să ningă, iar la 11 iunie s-a transmis pentru prima oară la radio un meci de fotbal : România-Iugoslavia, comentat de pe terenul ANEF de Gheorghe Å¢ari. În acel an, erau înregistrați în Capitală 17 671 de meseriași-patroni cu mici ateliere (cei mai mulți erau croitorii și cizmarii). Puteți deschide oriunde volumul și veți găsi nenumărate subiecte de reverie și meditație. Instrument de lucru prețios pentru cercetători din varii domenii - care au la dispoziție, într-o bună tradiție a editării profesioniste, azi pe cale de dispariție, indice de nume, indice tematic și o vastă bibliografie -, adevărata mană cerească pentru prozatori și cineaști, dar și o lectură captivantă în sine, Cronologia d-lui Gheorghe Parusi e un eveniment editorial major.

Adriana Bittel
Formula As, anul XVIII, nr. 796, noiembrie 2007, p. 17

20 septembrie 1459-31 decembrie 1989. Cît din 530 de ani este înregistrabil ? Păi : cam 200 000 de zile, cam 1 000 de pagini, cam zece evenimente pe pagină : 10 000 de chestiuni înregistrate în 200 000 de zile. Deci 5 % este memorabil. Mă abțin să calific cifra, dar nu trec cu vederea faptul că « memorabil » e, în realitate, un concept mai mult decît lax. Memorabil e docomentul emis în canțileria lui Å¢epeș, în care atestă « Castro Bokoresth » (1461), memorabilă e și deschiderea sezonului de patinaj în Cișmigiu (1930). Preview discret :
« Mijloace și leacuri de ocrotire a ciumei » (1824) ; sosește în București circul german Busch (1939) ; la patru dimineața, Antonescu transmite prin radio « Ostași, vă ordon : Treceți Prutul ! » (1941) ; lîngă bodega « La băieții veseli », pe Calea șerban Vodă, începe să funcționeze Grădina « La fata veselă » (1922) ; sună sirenele, prima alarmă aeriană (1941) ; Uzina Malaxa are 44 de muncitori, 3 mașiniști și un tehnician (1922) ; Sultanul Soliman
al III-lea, pornit contra austriecilor, e găzduit de Brâncoveanu la Mogoșoaia (1690).
și nu numai.

Teodora Dumitru
Cultura, nr. 47/29 noiembrie 2007

« Note de lectură »

[...] Despre această carte vom mai auzi, cu siguranță, vorbindu-se foarte mult timp și pe bună dreptate. Cartea lui Gheorghe Parusi, elaborată cu pasiune și minuțiozitate, dovedește, încă o dată, cît de nedrepte și nefondate sînt acele aprecieri potrivit cărora bibliotecarii nu sînt altceva decît niște ratați care n-au găsit altceva « mai bun » de făcut în viața asta (depinde, desigur, și de cel care exprimă o asemenea părere), decît să « se îngroape » între rafturi cu cărți prăfuite. [...]

Rodica Lazăr
Vox Libri, nr. 3, iarna 2007, p. 11

« Biblioteci bucureștene de-a lungul vremii »

Cartea lui Gheorghe Parusi intitulată Cronologia Bucureștilor, apărută în anul 2007 la Editura Compania din București, este o adevărată enciclopedie, cvasi exhaustivă, a Capitalei noastre.
Cu migală, pasiune și competență (să nu uităm că domnul Parusi a lucrat o viață întreagă ca bibliotecar la Biblioteca Academiei), autorul urmărește, aproape pe zile, viața politică, socială, culturală, administrativă și chiar zona faptului divers a Capitalei. De la 20 septembrie 1459,
data primei atestări documentare a Bucureștiului, jumătatea de mileniu care s-a scurs este consemnată prin referințe de istorie evenimențiale și variate aspecte din zona nonevenimențialului. Indicele tematic este extrem de bogat și aprofundat. [...]

Denisa Toma
Vox Libri, nr. 3, iarna 2007, p. 15
 

Volumele Jiquidi de Nicolae Breban, Orbitor de Mircea Cărtărescu, Cartea psalmilor de șerban Foarță, Luminare de Ioan Lăcustă, Cronologia Bucureștilor de Gheorghe Parusi și Noaptea lui Iuda de Dan Stanca sînt nominalizate la Premiul Cartea Anului 2007, decernat pe 12 decembrie.

Gândul, joi, 6 decembrie 2007, p. 30

N.T.Orasanu
Ediție îngrijită de Adina Kenereș și Petru Romoșan

« Un "precursor" : N.T. Orășanu »

[...] Discipol al popularului poet francez Jean de Béranger, gazetar de atitudine, inițiator a numeroase publicații umoristico-satirice cu titluri « drăcești » (Nichipercea, Ochiul dracului, Sarsailă etc.) și cu atitudini critice deopotrivă la adresa conservatorilor, a liberalilor și a monarhiei, patriot unionist « de școală veche », arestat în numeroase rînduri în tinerețe, devenit ulterior funcționar în Poliție și Justiție, director al Monitorului oficial, popularul autor a fost
un personaj care a tocmit acid, pe versuri sau în proză, moravurile publice ale timpului său. Calitatea filologică a editării acestui volum-antologie, fără pretenții cronologizante, este remarcabilă, iar contextualizările - atractive și oportune. Pentru alcătuirea cărții, au servit drept surse volumul de autor Opere satirice (1975), Dicționar politic (1908), textul autobiografic în proză O pagină a vieții mele (1861), Misterele mahalalelor sau Cronica scandaloasă a orașului... (1857). Textul în versuri al lui Caragiale Mare farsor, mari gogomani, considerat de șerban Cioculescu « o inedită pastișă a poetului antidinastic N.T. Orășanu », încheie volumul, iar prefața lui Petru Romoșan (cu o bună sinteză bio-bibliografică) și nota asupra ediției semnată de Adina Kenereș dau seamă de profesionalismul polemic al întreprinderii. Situarea tipologică a acestui « precursor », intelectual critic avant la lettre, este exactă : « N.T. Orășanu face trecerea de la cronicile rimate ale începutului de secol XIX (povestea mavroghenească, despre zaveră, despre ciumă, memorialul focului mare) la ziaristica politică devastatoare din ultimele decenii ale aceluiași secol, constituind adică puntea dintre poeții cronicari (Al. Beldiman, Pitarul Hristache, Zilot Românul, Anton Pann) și scriitorii-gazetari de la Hasdeu la Caragiale, Eminescu și Vlahuță. N.T. Orășanu nu este nici istoric, nici poet, nici ziarist, fiind din toate acestea cîte ceva, adică un foarte bun scriitor satiric. Persistă în felul său de a fi și de a scrie memoria "omului vechi", premodern, prerevoluționar. Omul însă trăiește și scrie după ruptură, după Revoluția de la 1848. Principatele Române evoluează atunci rapid în sensul democratizării societății, care se însoțește, din nefericire, și cu o "democratizare" a valorilor morale. »
Că simpaticul critic al politicianismului rămîne « actual » - nu încape vorbă, iar introducerea sa în circuit e de apreciat. Textele - fabulistice sau nu - alcătuiesc, împreună, o mare cronică rimată a moravurilor bucureștene de secol XIX, adevărat bîlci al deșertăciunilor. Pline de vervă (inclusiv formală), pitorești, corozive, savuroase, secvențele sînt irezistibile și arată un talent « plebeu » autentic, evident subevaluat de esteticile prea elitiste. [...]

Paul Cernat
Dilemateca, martie 2008, p. 27

« România secolului XIX e identică cu România secolului XX »

E inutil să vă întrebați cine este N.T. Orășanu, un scriitor de secol XIX pe care și istoricii literari îl ignoră. Nu este însă deloc inutil să citiți ediția scoasă (în condiții grafice cu totul deosebite) la Editura Compania și să ascultați lecțiile pe care le predă acest necunoscut.
Mai întîi două cuvinte despre autor. Născut la Craiova și stabilit devreme la București, Orășanu (1833-1890) a fost un « scandalagiu » notoriu în epocă. Nicolae Iorga îl descrie astfel :
« Frumos, simpatic, vorbăreț, avînd totdeauna gluma la îndemînă, risipind fără grijă un talent care era mult superior lucrărilor pe care le-a aruncat din fugă, fără să afle răgaz a scrie vreodată în adevăr, el ajunse unul dintre cei mai populari propagandiști, și prigonirile pe care trebuia să le îndure îl făcură și mai iubit de mulțimea din București, cu care sămăna la suflet ». Propagandist a fost cu adevărat. Combinația de agitator, versificator și jurnalist, cu un rol însemnat la Unirea din 1859, Orășanu s-a situat de partea liberalilor și împotriva regelui și a conservatorilor. A pus o extraordinară vervă și o inepuizabilă răutate în tocarea politicienilor și a relelor moravuri.
Pe scurt, iată cele două lecții pe care le furnizează culegerea de față : în primul rînd, observația că România secolului XIX pare să fie, minus două-trei detalii, identică cu România secolului XXI. Politicieni corupți, mincinoși, hoți - refrenul e același.
În al doilea rînd, Orășanu oferă scriitorilor de azi o lecție de implicare politică.
După '89, scriitorii români s-au implicat politic ca niște lăutari, evoluînd urechistic între
« Trăiască nașul ! » și « Să moară dușmanu' lu' nașu ! ». Orășanu nu este lipsit de păcate, dintre care antisemitismul nu era ultimul (« Fără o adevărată cultură, fără un talent îngrijit și deplin dezvoltat, mai ales fără un simț moral superior », spune despre el același Iorga, care îi apropie totuși rolul jucat în Muntenia de rolul lui Alecsandri în Moldova). Dar a fost un ins (intelectual, scriitor) care a pus tot ce avea pe cartea a ceea ce a crezut că este patriotic și în interesul țării.

Mihai Iovănel
Gândul, 31 octombrie 2007, p. 30

« N.T. Orășanu și actualitatea "marafeturilor" sale »

Pe durata a 307 pagini ale cărții, descoperim în N.T. Orășanu pe poetul pamfletar sau pamfletarul cu venin, dar minat de logoreea versificării - care, în spiritul și litera poeticii timpurilor lui, a atras o cohortă de poetași pe care nu întîmplător Călinescu i-a etichetat (și din această cauză)
« minori ». Textele care au anticipat pe Constantin Tănase au cucerit presa dornică de marșarea pe cruzimea ironiei și, totodată, opinia publică interesată, dacă nu avidă de scandalurile politicianiste ce au fost, dintr-un punct de vedere, motorul schimbărilor, al « progresului
cu orice preț ! », cum spus-a, datorită lui Caragiale, nemuritorul dom' Nae Cațavencu...
Cu neînsemnate deosebiri, pamfletele orășene sînt de o actualitate atît de izbitoare, încît recursul la « memoria » volumului în discuție se constituie într-o rebarbativă diatribă și la adresa clasei politice de azi, care, de 18 ani, se luptă pentru interesele ei, pe spinarea poporului...
« Ah, ce slavă,/Cînd ai glavă,/Cînd ajungi la minister,/Cînd în țară,/ Mai poți iară/ Să-ți iei ifos de boier ! », începe lunga parodie intitulată Ministrul, pentru ca, în crescendo-ul altminteri vizibil, care potențează interiorul lucrării, acesta să exulte astfel, în final : « Voi să-mi fac ciraci mulțime/De ciocoi să mă-nconjor./Pișicheri cu istețime/Toată ziua mă-mpresor. » și : « Veniți azi la bucățică,/La oscior, la ciolănaș,/Căci coconul Bărbucică/E boier, e coconaș. »

[...]

Deloc surprinzătoare găsim în operele poetului « minor » N.T. Orășanu « o pagină a vieții mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859 », de fapt, alte 30 de pagini de reportaj vivace despre momentele pe care gazetarul le-a trăit în ajunul Unirii Principatelor. Martor ocular, dar și un vivace interpret al acestor momente de înaltă trăire emoțională, N.T. Orășanu se prezintă cu mult mai verosimil și, prin urmare, stilistul - modelat de limbajul vremii - unor stări sufletești unice.

Serghie Bucur
Revista Nouă, nr. 1-2/2008, pp. 22-23

O carte deosebită a apărut la Editura Compania : Satire, dicționar politic și alte marafeturi de București de N.T. Orășanu, ediție îngrijită de Adina Kenereș și Petru Romoșan. Este o interesantă și, am convingerea, necesară restituire a unui autor prea puțin cunoscut. Gazetar, polemist, pamfletar, stîlp de cafenea, antimonarhist înverșunat, N.T. Orășanu satirizează fără menajamente, cu ferocitate chiar, clasa politică și, în general, viața publică din a doua parte a secolului XIX. Prezentul volum este o antologie ce conține versuri satirice, un « dicționar politic » în versuri și un text autobiografic în proză - « O pagină a vieții mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859. « Un Don Quijote regățean », « expertul tranziției » - așa îl vede Petru Romoșan pe Orășanu în prefața acestui volum de o tragicomică actualitate, care va face deliciul cititorilor.

Lucia Verona
Săptămîna financiară, 15 octombrie 2007, p. 46

« Cîrciuma unde s-au născut micii »

[...] Un obișnuit al locului era publicistul, în vogă pe atunci, N.T. Orășanu (căruia Editura Compania i-a dedicat recent un foarte prețios volum), care-și pregătea pamfletele și articolele de fond discutînd timp îndelungat cu tabăra iubitorilor de progres.
Într-una din acele nopți albe, cînd discuțiile contradictorii nu mai conteneau, cîrciumarul Iordache rămăsese fără mațe de oaie pentru a pregăti cîrnații lui tradiționali. Cum pofta mesenilor era în toi, N.T. Orășanu i-a cerut cîrciumarului să pună pe grătar amestecul de ingrediente al cîrnaților rămași fără maț. Iordache Cîrciumarul a pregătit astfel ceva ce nici el nu știa prea bine cum va ieși, însă rețeta încropită atunci a rămas de pomină și a traversat veacurile și generațiile. Într-acea noapte, cîrciumarul Iordache a preparat prima dată vestiții mici porecliți așa din cauza mărimii foarte reduse în comparație cu verii lor cîrnați. [...]

Adrian Majuru
Time Out București, 7-13 decembrie 2007, p. 7

Demolarile anilor '80 : stergeri, urme, reveniri
Cristian Popescu
Cu colaborarea lui Adrian Majuru
Editor Adina Kenereș

« Entretien - Bucarest, avant et après Ceaușescu »

[...] Comment vous est venue l'idée de ce livre ?

Cristian Popescu : J'ai dit Ï  Adrian Majuru que j'avais des centaines de photos sur Bucarest qui datent des années 1980. Puis c'est Adina Kenereș qui nous a proposé de faire un livre sur Bucarest en comparant les photos des mêmes endroits entre 1984 et 2006. À partir de moment où nous avions sélectionné les vieilles photos, mon travail a été de retourner sur les lieux de l'époque pour faire toutes les répliques. Il fallait que je prenne les photos Ï  partir du même angle qu'il y a 20 ans.

Ce livre est-il une façon de s'engager contre une nouvelle transformation de Bucarest qui ne tiendrait pas compte des bâtiments historiques ?

Cristian Popescu : C'est bien le but de cet ouvrage.

Adina Kenereș : Notre patrimoine doit en effet être sauvegardé. C'est aussi un appel Ï  la jeune génération qui est très compétente. Il y a des architectes qui s'impliquent déjÏ  beaucoup dans la conservation du patrimoine de la ville. Le problème vient des autorités qui devraient soutenir davantage les projets de rénovation et de conservation. Certains de ces projets, qui concernent notamment le centre historique de Bucarest, ont gagné plusieurs concours. Mais rien ne bouge.

[...] Cristian Popescu : Dans beaucoup de cas, rien ne s'est construit suite aux démolitions de Ceaușescu. Encore aujourd'hui, dans certaines zones de Bucarest, il n'y a plus que des terrains vagues lÏ  où s'érigeaient des bâtisses magnifiques.

Laurent Couderc,
site-ul le petit journal, 19 iulie 2007

[...] Un album făcut cu multă grijă, empatie și cunoaștere îndeaproape a materialului. Formula de oraș-arhipelag va deveni și ea antologică, căci definește și explică cum nu se poate mai bine fragmentarea acestei urbe în insule și enclave adesea fără legătură între ele...
Despre demolări și schimonosirile orașului în deceniul de după 1980 au apărut de-a lungul anilor și alte cărți, elaborate cu o mai mare sau mai mică acribie și rigoare științifică. Aceasta, semnată de Cristian Popescu, este mai înainte de toate un eseu fotografic, o arhivă de imagini, o comoară vizuală în care imaginile au fost păstrate așa cum au îmbălsămat ele locuri, case, străzi,
biserici și unghiuri urbane ale Bucureștiului din anii din urmă ai paranoiei ceaușiste...
În era Photoshop-ului, această autenticitate este cu atît mai prețioasă, cu cît mulți deja s-au obișnuit cu imaginea « sulemenită » și pervertită de reclame și noi construcții ale Bucureștiului de azi... Realizate pe peliculă de 35 de mm, imaginile acestea au un aspect frust, concret, documentar, nostalgic, cu mici defecțiuni pe alocuri. Dar pentru a face acest salt în timp și pentru a se putea reconstitui, imaginar măcar, topografia locurilor, autorul a revenit în actualitate și a fotografiat ceea ce s-a pus în locul demolărilor... [...]

Vladimir Bulat,
blogul Ochiul de veghe, 8 iulie 2007

« Ce a mai rămas din Bucureștiul de odinioară »

[...] Recent, în după-amiaza unei zile caniculare, la sala de Cinema a Cercului Militar Național (CCA), Editura Compania a organizat o întîlnire cu arhitecți și istorici în jurul albumului « București-arhipelag. Demolările anilor '80 : ștergeri, urme, reveniri » de Cristian Popescu, cu colaborarea lui Adrian Majuru. Editorul acestui album este Adina Kenereș. În 424 de imagini, romanul-foto al schimbării și neschimbării Capitalei în ultimii douăzeci și ceva de ani. În cîteva texte sînt date repere istorice și detalii de viața urbană. Printre cei prezenți la întîlnire s-au aflat prof. Dr. Arh. Virgiliu Polizu, Loredana Stasisin și Cătălin I. Nicolae, animatori ai proiectului « Case care plîng », și Adrian Majuru. Adina Kenereș, editorul acestui album, este optimistă și speră că suntem totuși în stare să ne imaginăm măcar ieșirea dintr-o tradiție fatală, astfel încît generațiile următoare să-și vadă altfel rostul : să-și prezerve, să-și gospodărească și să-și valorifice ce-a mai rămas din straturile de vechime ale Capitalei. Lor le sînt mai cu seamă destinate imaginile reproduse în albumul « București-Arhipelag ». Deopotrivă cele « furate », în vremuri de interdicție, de obiectivul lui Cristian Popescu și cele de autor. « Bucureștiul a devenit de două decenii și "un arhipelag", adică o alcătuire de insule, și acestea prea puțin asemănătoare. În anii '80, din București au dispărut cartiere, grădini și au fost dărîmate sau ascunse biserici. »

Mireille Astrid Popa
Realitatea românească, 18.07.2007

[...] Cristian Popescu, autor al albumului « București-arhipelag. Demolările anilor '80 : ștergeri urme, reveniri », apărut recent la Editura Compania, își amintește cum a suferit de cumplit pentru orașul martirizat și cum a insistat, în ciuda interdicțiilor autorităților, să fotografieze tot ce se putea.
« Am fotografiat cu sufletul, fără vreun permis sau vreo autorizație. Am înțeles ce însemna interdicția de a face poze prima oară pe Cheiul Dîmboviței, lîngă ruinele Institutului Medico-Legal "Mina Minovici" în timp ce încercam să încadrez Biserica Sf. Nicolae Jitnița și Sinagoga Malbim din fosta Piață Căuzași. Era duminică, 13 octombrie 1985, la 8 dimineața. » Am aflat de curînd cu mare surprindere că Institutul Medico-Legal din Cairo este o replică perfectă a fostului Institut Medico-Legal românesc... [...]

Reluș Mureșan
Revista România Radio, nr. 147, 24-30 septembrie 2007, p. 5

[...] Ce vedem astăzi în centrul Capitalei ? Piața Unirii, spațiu care arată cu totul altfel decît cel de la jumătatea anilor '80, Casa Poporului, care nu mai are nevoie de nici o prezentare, blocuri, blocuri, blocuri. Prea puține construcții din aceste zone au supraviețuit demolărilor. Din fosta mahala Mihai Vodă, de exemplu, nu au mai rămas decît biserica și clopotnița, monument de secol XVI, translatate între noile blocuri. Aceeași soartă a avut-o și Biserica Sf. Ion Nou, din Piața Unirii, construcție ridicată în 1766, care la mijlocul anilor '80 a fost ascunsă între blocuri.

Piața Unirii, curățată de istorie în martie 1985

Oricum, pe 31 martie 1985, Piața Unirii era deja « curățată de istorie », așa cum scrie Cristian Popescu, cel care a reușit să fotografieze o bună parte din clădirile care urmau a fi demolate. Fotografiile sale, făcute în anii '80, au fost adunate într-o carte. « București-arhipelag. Demolările anilor '80 : ștergeri, urme, reveniri » a apărut recent la Editura Compania, în condiții grafice remarcabile, fotografiile făcute de Cristian Popescu fiind însoțite de textele lui Adrian Majuru.
și pentru ca gustul să fie și mai amar în urma vizionării acestor imagini, Cristian Popescu a alăturat fotografiilor din toiul demolărilor unele recente, tot alb-negru, făcute în anii 2006-2007 acelorași locuri, uneori luate chiar din aceeași clădire, de la aceeași intersecție.

[...]

Cristian Popescu, absolvent în 1968 al școlii Tehnice de Arhitectură și Construcția Orașelor din București, a început să fotografieze în aprilie '84, cînd au fost primele demolări, pe care le-a crezut un caz izolat. Curînd, avea să înțeleagă ce se întîmpla de fapt și ce însemna « planul de sistematizare a municipiului București », care a fost făcut public un an mai tîrziu. Atunci și-a dorit să capteze cît de mult se poate din cum arăta Bucureștiul la ora aceea. A mers pe urma zvonurilor, pe urma buldozerelor. Cînd vedea un buldozer, înțelegea că e rost de demolare și fotografia. Unele imobile din cele imortalizate atunci au scăpat, altele nu. Dintre fotografiile reproduse în « București-arhipelag », probabil cele mai răvășitoare sînt cele cu vederile luate din Calea Văcărești, zonă aflată în curs de demolare în toamna anului 1985, cu ce a mai rămas din Spitalul Brâncovenesc, care a intrat în demolare în aprilie '84, dar și imaginile cu zona Splaiului Independenței, după demolările începute în același an, sau cu Institutul Mina Minovici, în curs de demolare în septembrie '85.
Cristian Popescu mai povestește în cuvîntul de deschidere al acestui volum că fotografiatul era interzis. De aceea a fost și reținut de Securitate de trei ori. I s-au cerut explicații, iar filmele au fost distruse. « Toate aceste hărțuieli nu au făcut însă decît să mă îndîrjească. M-am încăpățînat deci să fotografiez tot ce voiam. Atunci mi se părea că acoperisem totul cu aparatul meu, un Leningrad îndelung folosit. Acum îmi dau seama că aș fi putut fotografia mult mai mult și-mi revin mereu în minte locurile pe care le-am omis... » [...]

Elena Vlădăreanu
România liberă, 17 iulie 2007, p. 20

« Fotografiile dezastrului »

[...] 1985. Apare ceva numit « Plan de sistematizare al Capitalei » - în fapt, condamnarea la moarte a ceea ce a fost cîndva « micul Paris ». Distrugerile devin, într-adevăr... sistematice. Apar bancuri sinistre despre cartiere dispărute pentru că în mașina lui Ceaușescu a intrat o muscă și el a început să dea din mîini... Locul bisericilor, așezămintelor și caselor care dădeau farmecul și identitatea Bucureștiului este luat de kilometri întregi de cutii de beton. Cu băi fără geamuri și fără scurgere în pardoseală (!). Cu case ale scărilor fără iluminare naturală (caracteristică dramatică în lungile ore de oprire a curentului electric). Cu lemnărie « înflorită » și toate instalațiile ca vai de lume. Cu camere de buzunar. Spre comunism în zbor.
În acest moment, un om, pe numele lui Cristian Popescu, sesizează că lumea care dispare trebuie imortalizată. Își ia aparatul de fotografiat și pleacă prin oraș, fără nici o prudență. Roagă oameni necunoscuți să-l lase să fotografieze de la ferestrele lor ori de pe terasele blocurilor. Strînge astfel o arhivă inestimabilă de imagini : înainte de, în timp ce, după... Imagini halucinante, probabil incredibile pentru cei care nu au trăit acele vremuri. Este « săltat » de trei ori de către milițieni și securiști, pus să dea explicații, scuturat. Îi sînt confiscate trei filme întregi, pierdere inestimabilă. Ca să n-o sperie, nu-i va povesti soției sale despre aceste anchete decît după 1989... Oricum, nu se lasă. Revine cu încăpățînare și fotografiază un oraș în descompunere. Scrie istorie vizuală. O imagine face cît o mie de cuvinte...
Două decenii mai tîrziu este descoperit de Editura Compania, care îi propune editarea unui album, solicitîndu-i un efort suplimentar : să revină pe urmele propriilor pași și să surprindă ce-a ajuns fiecare dintre locurile de atunci, după patru ani de buldozeriadă, o revoluție și 17 ani de democrație originală. O face fără să ofteze. Rezultatul este un volum cutremurător - iertat fie-mi ieftinul joc de cuvinte. De văzut, nu de povestit.

Tudor Călin Zarojan
Ziarul de duminică, 24 august 2007, p. 5

In compania fiintelor supranaturale
Constantin Eretescu

« Ființele mitologice de lîngă noi »

Ceea ce îl poate nedumeri pe cititorul secolului XXI este calitatea de erou sau martor (direct, indirect) pe care și-o asumă informanții. O postură deloc favorabilă, amintește cercetătorul, pentru că asumarea experienței conferă un statut aparte, marginal : « Contactul cu o forță supranaturală malefică are consecințe vizibile și de durată. O persoană care a fost victima Fetei Pădurii își poate pierde glasul, poate slăbi sau muri. În complexul relațiilor dintre membrii unei comunități în care toți oamenii se cunosc între ei, un tînăr despre care se știe că are sau a avut relații cu Fata Pădurii este privit cu neîncredere, respins și în cele din urmă, scos în afara societății. Fata Pădurii poate marca negativ destinul unui individ. » (p. 26)

[...] Fata Pădurii și Omul Nopții apar în această postură de divinitate malefică-divinitate benefică doar în aria unde s-a înregistrat cea mai mare circulație a legendelor dar care este și stratul cel mai vechi al acestor credințe : Maramureș. La periferia ariei de răspîndire, Fata Pădurii se transformă într-o divinitate silvană, Mama sau Vîlva Pădurii, protectoarea codrului și ocrotitoarea animalelor, iar Omul Nopții își pierde trăsăturile mitologice, devenind un om sălbatic, sau chiar dispare. În celelalte zone în care sînt atestate (centrul Moldovei, centrul Transilvaniei, Banat, regiunea Transcarpatică din Ucraina, Grecia-Pind, Albania), mărturiile și credințele sînt sporadice, poate și datorită lipsei interesului cercetătorilor față de aceste reprezentări, consideră etnologul.
Dintre trăsăturile supranaturale ale Fetei Pădurii Constantin Eretescu evidențiază proteismul și ubicuitatea. Fata Pădurii poate apărea sub înfățișarea unei femei (tînără, bătrînă, cu aspect sălbatic, monstruos, goală sau îmbrăcată ca o doamnă, țărancă), unui animal (cel mai adesea cal, dar și cîine, porc, vacă), unui fenomen meteorologic (vînturi declanșate din senin sau furtuni puternice) sau chiar a unui obiect (tufă, claie de fîn, suman). Cîntecul ei farmecă bărbații, dar comunică și modul în care se pot apăra de efectele contactului. Dezvăluirea identității o aruncă invariabil în categoria monstruosului, non-umanului, pentru că i se descoperă spinarea concavă și copita de cal. În aceeași categorie este inclus și Omul Nopții, prin viața nocturnă, traiul în pădure și reprezentarea antropomorfă dereglată. Prin canibalismul său ritualic, el facilitează transmiterea indirectă a cunoștințelor și puterilor magice ale divinității feminine asupra ciobanului, dîndu-i astfel posibilitatea de a fi liber în mediul natural și de a-și însuși tainele plantelor de leac.
Fata Pădurii a preluat, prin contaminare, funcțiile caracteristice și numele altor reprezentări monstruoase și agresive față de om din cultura populară românească : Aripa Sătănii sau Samca, Ciuma, Dracul, Frumușelele, Marțolea, Muma Pădurii, Milostene, Smăoana. Pornind de la acțiunea lor asemănătoare, atacurile erotice, Constantin Eretescu consideră că cea mai interesantă similitudine poate fi stabilită cu figura Zburătorului. Ea este întărită de răspunsurile la chestionarele lui Hasdeu de la sfîrșitul secolului XIX unde definiția Zburătorului e : « "chipul, arătarea" unei fete sau femei care vine la feciorul ori bărbatul iubit. », « La bărbați vine, în loc de zmeu, zmeoaica ; vine seara, după asfințitul soarelui, noaptea, numai noaptea ». (apud Eretescu, 138). Deși marchează un moment al inițierii erotice atît pentru fete, cît și pentru tinerii ciobani, etnologul stabilește diferențe sensibile în ceea ce privește cadrul inițierii. Zburătorul acționează în spațiul domestic al casei și în cel public al șezătorii, Fata Pădurii îi agresează pe cei izolați și singuri. Finalitatea ritului este diferită : inițierea fetelor are caracter colectiv, urmărește trecerea de la statutul de fată la cel de femeie măritată ; inițierea tinerilor ciobani urmărește însușirea secretelor profesiei lor.

Georgeta Moarcăș
Vatra, nr. 4-5/2007, pp. 119-121

« Studii de mitologie »

Mai multe au fost motivele care au decis alcătuirea acestui amplu studiu (pp. 10-150) și a corpusului de texte care îi succede, amîndouă conturînd prima monografie consacrată unui text în proză din localitatea maramureșeană amintită, care povestind « avea aerul că ne transmite o știre de ultimă oră » și folosea toate mijloacele pentru a-și convinge ascultătorii. A fost deci convingător « sentimentul de actualitate și de urgență ce stăpînea acele relatări », actualitate pe care aveau s-o confirme numeroasele texte culese, pînă spre zilele noastre, unele înregistrate în anul 2000. De la revelația de la Glod, autorul a pornit adîncite cercetări, cu deosebire după 1990, ale bibliografiei temei, a adunat impresionanta recoltă (514 legende, credințe și informații despre cele două proiecții mitice), din Satu Mare, Maramureș (acesta din urmă fiind arealul cu cea mai mare densitate de atestări : 346 din 44 de localități), Sălaj, Bistrița-Năsăud, Bihor, Cluj, Alba, Hunedoara, Sibiu, Caraș-Severin, Suceava, Botoșani, Neamț, Bacău, Vaslui, Regiunea Transcarpatia din Ucraina, Pind din Grecia, Albania, documente adunate timp de un secol și jumătate.

Iordan Datcu
România literară, 20 iunie 2007, p. 10

« Fata Pădurii »

Dincolo de reunirea unui corpus impresionant de texte, care formează temeiul studiului său (numai în anexa cărții sînt reluate 514 texte din toate regiunile menționate), și de sinteza trăsăturilor și caracteristicilor pe care ele le cuprind, cartea lui Constantin Eretescu așază personajul mitic respectiv într-un context cultural mai cuprinzător, acela care, cum spuneam, va interesa un cerc mult mai larg decît al etnologilor, folcloriștilor și simpatizanților domeniului, care, oricum, nu e foarte restrîns. În pofida faptului că Fata Pădurii nu este astăzi
un personaj foarte cunoscut, el a pătruns în literatura beletristică demult, curînd după primele semnalări ale folcloriștilor, la mijlocul secolului al XIX-lea : o vom găsi ilustrînd nuvele ale unor scriitori uitați astăzi, mai ales din Transilvania, precum Vasile Ranta-Buticescu, Vasile Cristea, ș. a., și poate nici Slavici nu e străin de ea în cunoscuta nuvelă Pădureanca, unde utilizează versiunea benefică, pozitivă a « pădurencii » , care verifică și sancționează calitatea umană a tînărului îndrăgostit (aici fiul bogatului Busuioc) : nestatornic și slab de înger, acesta sfîrșește, cum se știe, prin sinucidere.

Mircea Anghelescu
Observator cultural, 1-7 martie 2007, p. 13

Schite si tablouri cu prunci, scolari si adolescenti
Adrian Majuru

Trecute vieți de prunci și de pruncuțe

Vreau să vă recomand de data asta una dintre cele mai frumoase cărți pe care am pus mîna în ultimul an, scrisă de unul dintre cei cîțiva cercetători serioși ai Bucureștiului din zilele noastre, Adrian Majuru. Zic de București fiindcă Majuru, ca meserie, este cercetător la Muzeul Municipiului București și muzeograf la Muzeul « Mina Minovici ». Dar ca să vorbim puțin pe limba sa, el este specialist în geografie umană, o știință hibridă, o struțocămilă aparent, dar care arată mai sexy decît o cămilă și aleargă mai repede decît un struț. Aș zice că geografia asta umană – și urbană în cazul lui – se ocupă nu atît de locuri, cît mai ales de locuire, de felul de a sta al oamenilor în case, în orașe, pe străzi și ulițe, de istoria clădirilor și a bulevardelor, de evoluția orașelor și a mahalalelor. Nu e geografia munților și apelor, ci a palatelor și maghernițelor, fiind totodată povestea vieții celor care
le-au construit, vîndut, locuit și părăsit. Revenind la carte, căci la urma urmei la ea ne fuge gîndul, treaba stă în felul următor : e o istorie a copilăriei ca personaj, construită meticulos, cu toate armele și artele geografului uman Majuru. Asta înseamnă povești delicate despre
« întîia școală de fete din Valahia adăpostită de Casa Manuc », în care doar « fiicele slujbașilor de seamă ai statului erau primite în pensionat » sau despre « Banca școlii ca „instrument de tortură“ ». Concluziile raportului unui revizor școlar din județul Ilfov din 1857 arată că
« din 67 de școli rurale, 44 n-au bănci... 54 n-au table de litere, 55 n-au table de socoteală, 48 n-au scaune și mese pentru învățători, 47 n-au învățători ». O sumedenie de probleme, de la abordarea temelor sexualității în adolescență pînă la cea a corecției corporale sau a ritualizării raportării la copii, precum fotografierea pruncilor pe blănuri și macate înainte de primul război mondial, sînt documentate cu date, mărturii, facsimile și ilustrate spectaculos. Fotografii cu copii jucîndu-se la 1920, mergînd pe bicicletă în anii ’30, stînd cu figuri docile sau zîmbitoare alături de părinți în scene de familie, toate acestea fac din lucrarea lui Majuru o mică colecție de nostalgii străine, tocmai bune de retrăit.

Alin Ionescu,
Academia Cațavencu, nr. 16, 22-28 aprilie 2009, p. 22

Copilăria la români, studiată de Adrian Majuru

[...] Întrebările de la care a plecat istoricul sînt acestea : « Cum își creșteau românii copiii altădată ? Așteptau oare de la școală să le dea un viitor ? Cît de ușor îi venea comunității
să-i accepte ca membri ? » Concluzia care ar decurge din paginile studiului este că ideea curentă a « istoriei fericite », a istoriei ca paradis (« altădată era mai bine »), nu rezistă analizei, adevărată rămînînd doar fericirea propriei copilării. « Am încercat să deschid un „șantier arheologic“ în copilăria românească, pe care am descoperit-o înrădăcinată în cîteva secole de cutume și lovind cu fruntea aștrii idealurilor », își comentează demersul istoricul-antropolog într-un argument introductiv. Autorul nu lasă deoparte informații mai vechi sau mai noi, dar semnificative, care ies în afara careului temporal ales pentru studiu « și, desigur, nimic din ceea ce ziua de azi ne oferă ca temă de meditație în ecou ». Ultima sută de pagini a cărții o constituie secțiunea « Copilărind : mărturii din zece lumi », conținînd zece mărturii directe ale unor persoane care și-au petrecut copilăria în prima jumătate a secolului trecut : « într-o familie de moșieri » – Radu Mărculescu, « într-o familie de funcționari » – Ioan Buradel,
« într-o familie de intelectuali » – șerban Milcoveanu, « altfel » – Marian Ionășchiță, « într-o familie de liber-profesioniști » – Dinu Zamfirescu, « într-o familie de mici meseriași » – Elena Precupețu, « într-o familie de evrei » – Paula Litman, « în înalta societate » – Sanda Tătărescu-Negroponte, « la margine de oraș » – Florica Dumitrescu, « din punctul de vedere al unui pedagog » – Svetlana Bodnăraș.

Doinel Tronaru,
România liberă, 19 iunie 2006, p. 10

[...] Cartea nu se poate încadra într-o formulă strictă, ea se situează undeva între studiu, eseu, demers antropologic, cu puțin folclor, etnologie, cu puțină sociologie, un pic de psihologie, multă informație și o bibliografie impresionantă. și chiar dacă multă informație și multe date înseamnă mai puțină poveste, iar cartea nu e tocmai cea mai potrivită pentru vacanță, cu siguranță, ea merită un loc în bibliotecă. Copilăria la români : schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți deschide perspective, te duce în trecut pentru a înțelege prezentul și îți oferă șansa acumulării și interpretării unui bagaj cultural latent, te trezește emoțional. Căci a afla lucruri despre trecutul tău înseamnă a te defini nu doar individual, ci și social și cultural. De fapt, fiecare capitol al cărții e o mică fișă, o fișă despre copil, nu despre copilărie în general. Ca un clinician, autorul adună date și le înșiruie pentru a pune mici diagnostice la sfîrșit : copilăria prin lentila demografilor, o ființă nouă (nașterea, sau cum societatea primește un copil după « datină și legi »), igiena, bolile de-a lungul timpului, educația (școala și șocul primei socializări), copiii marginali și marginalizați (repere sociale și culturale), problema înființării școlilor și taxele întotdeauna prea mari, școala « ca o nenorocire bugetară » (problemă nerezolvată pînă azi), învățămîntul modern, părinții (cadrul familial), învățăcei și învățători, lumea imaginară construită de fiecare copil și populată cu fantasme și basme, trăită ca o intensă aventură a copilăriei pentru o perpetuă amînare a trezirii la realitate, « amînînd uscăciunea înțelegerii raționale ». [...]

Ana Maria Popescu,
TimeOut, 13-16 iulie 2007, p. 56

[...] Cea mai nouă ispravă editorială a lui Adrian Majuru, centrată pe tema copilăriei și educației în România, cuprinde ca perioadă de cercetare secolul 1850-1950, dar din acest nucleu se fac excursuri și în secolul al XVIII-lea și în a doua jumătate a veacului XX, trecîndu-i și granița pînă la zi. Cartea e împărțită în două secțiuni : una mai aridă, bazată pe date statistice și istoricul instituțiilor de învățămînt, și alta vie, subiectivă, cuprinzînd mărturii ale unor persoane din diferite categorii sociale solicitate să își povestească primii 20 de ani (petrecuți majoritatea înainte de 1950) :  « Din jocul perspectivelor alimentate de cît mai multe relatări personale, notații ale unor martori credibili și studii aplicate, am sperat să pot construi măcar sugestia „tridimensională“ a stărilor de lucruri de la noi într-o perioadă de energică strădanie, mereu confruntată cu un trecut care atîrnă greu, cu războaie și slăbiciuni de tot felul. » Construcția i-a reușit și ne face să înțelegem mai nuanțat prezentul și căile de ameliorare a lui în domeniul nevralgic al educației și învățămîntului (unde fiecare nou ministru de după 1989 vine cu alte reforme, derutante deopotrivă pentru profesori și elevi).
Dacă prima parte a volumului e inevitabil mai « științifică », precumpănind cifrele și factologia, ultima sută de pagini, intitulată Copilărind : mărturii din zece lumi, are parfumul și savoarea trăitului, a recuperării subiective. Această formă confesivă convinge mai mult decît teoria despre importanța determinantă a celor șapte ani de acasă și a școlii asupra evoluției ulterioare a personalității. Adrian Majuru a obținut amintiri despre educația în familii de moșieri, mici meseriași, funcționari, intelectuali, aristocrați etc. (cărora le-a adăugat, cred că nu doar din « corectitudine politică », și experiențele unor foști copii diferiți de majoritate, fie prin originea etnică, fie prin dizabilități fizice). Iar din multitudinea de perspective a configurat optica individului și a societății față de școală și educație. Persoane cu origini și experiențe diferite depun mărturie cît de serios se făcea carte în interbelic, cît conta disciplina și ce accent se punea pe cultura generală (un absolvent de liceu știa bine două limbi străine și putea citi în original literaturile respective, toți deprindeau măcar să descifreze o partitură și aveau cunoștințe de istoria artei), cît de mult au contat în viața lor profesorii-modele. [...]

Adriana Bittel, Formula AS, 22-29 mai 2006, p. 17

O istorie a copilăriei în România modernă

[...] De curînd, Editura Compania i-a publicat o nouă carte-eveniment : Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți. Un ghid în istoria modernă a « copilăriei la români » de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă azi. O nouă piesă în puzzle-ul « istoriei marginalului », căci ce sînt oare copilăria și adolescența decît fețe ale, vorba vine,
« minoratului » marginalizat ? Condițiile grafice sînt, din nou, spectaculoase : coperta lucioasă reproducînd în sepia o fotografie veche de familie ; bogate secțiuni foto din varii epoci (însoțite de comentarii explicative) ; documente reproduse în facsimil etc. Iar textul – combinație de cercetare erudită și aplicată, eseu subiectiv și istorie orală – este un « șantier arheologic » ce sfidează, cu documentele pe masă, iluziile retrospective în care ne-am tot legănat sub comunism. Imaginile și datele recuperate vorbesc, dimpotrivă, despre o realitate polimorfă, cu grave supraviețuiri inegalitare, cu discontinuități frecvente și modernizări incomplete, inhibate sau avortate, dar și cu oaze de normalitate bună... Pînă la urmă,
« adevărate rămîn doar fericirea propriei copilării, oricum ar fi fost ea, și revolta matură împotriva neputinței colective de a le oferi copiilor mai mult și mai bine ».
Volumele lui Majuru au fost comparate (uneori maniheic și ideologizant) cu cele ale Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX și, respectiv, Bucureștiul interbelic. Cărțile celei din urmă nu sînt însă « cărți de istorie », ci grațioase retroproiecții intimiste în lumea elitelor culturale, romane « croșetate » erudit cu mijloacele istoricului literar, reverii livrești și artistice de tip eseistic, cu substrat moral-pedagogic. În schimb, lucrările lui Adrian Majuru sînt studii științifice, istorice și antropologice cu deschideri către sociologic, juridic ș. a., chiar dacă nu lipsite de incidențe publicistice, pedagogico-polemice și literar-subiectivizate. Talentul literar nu pare a fi punctul forte al autorului. E, oricum, inutil să ne întrebăm cît din ingeniozitatea artistică a compoziției cărții de față aparține autorului și cît editurii, ceea ce contează este rezultatul final de excepție.

O perspectivă pluralistă asupra « vîrstelor minore »
Interesul pentru recuperarea copilăriei și adolescenței a fost unul marcat după căderea comunismului, un adevărat fenomen. Sindrom post-traumatic, efect al infantilizării sau
« bombă cu ceas a copilăriei netrăite » despre care Majuru scrie un vibrant capitol interludiu : « Bărbați și femei deopotrivă – în fapt, băieți și fetițe în adîncul sufletelor lor – se află în continuare în căutarea jucăriilor refuzate, a jocurilor interzise, cu ajutorul cărora au speranța de a obține un echilibru sufletesc intuit sau descoperit în parte ». [...]
Optimist și meliorist declarat, încrezător în « puterea cărților », Adrian Majuru are darul de a-i irita pe nostalgici prin refuzul idealizării trecutului, căruia îi preferă cunoașterea dezvrăjită. Nimic din partea de umbră a realităților infantile și adolescentine nu-i scapă, de la delincvența juvenilă la expulzare și abandon, fără a mai vorbi de exploatarea și mutilarea
« lucrativă » a copiilor de către propriile familii, despre violența conjugală și așa-zis educațională (« bătaia ruptă din rai »), despre subordonarea femeii (comparabilă celei din comunitățile musulmane) și gravele carențe ale educației familiale, despre discriminările sociale, violența și « ritualurile » corupției din școli, despre handicapurile sărăciei, despre copilăria underground din canale și crizele familiei. Autorul pune în legătură realități prezente cu « tradiția » lor ocultată și, fără a minimiza rolul pozitiv al elitelor din perioada Regatului, îi acordă importanța sociologică reală : perspectiva lui Majuru nu este una elitistă (nici antielitistă), ci « pluralistă » și « democratică », interesată de ansamblul societății, de problemele modernizării și civilizării.

O istorie dezvrăjită a școlii românești
În centrul cărții se află educația instituționalizată și, evident, școala. Primele grădinițe de la începutul secolului al XX-lea, istoria tranziției « de la școala de mahala la Colegiul Național „Sf. Sava“, « de la Pensionul Domnesc de Fete la școala Centrală » și... « de la un grajd de cai la Liceul „Regina Maria“ », gimnaziile « voievodale » și « cărturărești » (purtînd numele lui D. Cantemir, Mihai Bravu, Gh. șincai, Spiru Haret), școlile particulare ca « opțiuni sigure » ieri și azi, dar și « școala ca nenorocire bugetară », pagini despre « banca școlii ca instrument de tortură » și lipsa mobilierului aferent, despre opiniile igieniștilor din epocă referitoare la condițiile de învățămînt, despre pedepse, despre motive care îi făceau pe copii să « urască » școala, despre « ce și după ce se învăța la școală », despre antecedentele mult deplînsului dezinteres pentru învățătură din anii noștri, statisticile despre costurile învățămîntului « de altădată », ambițiile doar parțial realizate ale reformatorilor învățămîntului ante- și interbelic, falsele performanțe ale școlii comuniste fac obiectul unor excursuri revelatoare. Una peste alta, volumul propune o pedagogie a adevărului despre istoria școlii românești.
Dacă mulți preferă să vadă în comunismul românesc o fractură istorică absolută, idealizînd nostalgic, resentimentar și compensator perioada anterioară, Majuru insistă, terapeutic, asupra continuităților subterane cu starea de lucruri precomunistă și asupra premiselor care au facilitat acceptarea implantului de către baza de mase a noului regim : țărănimea săracă de la cîmpie din Vechiul Regat, familiile cu venituri modeste din zona urbană, marginalii și exclușii de tot felul ș.a.m.d., subliniind la tot pasul elementele de continuitate cu « tradiția » (cea refulată, nu cea fantasmatic idealizată !) revenite la suprafață în postcomunism. Pe de altă parte, insistența asupra handicapurilor istorice, civilizaționale, mentalitare legate de retardul modernizării este mereu dublată de atenția constantă și... constructivă pe care autorul o acordă programelor sociale de susținere a educației și de combatere a sărăciei, infracționalității, lipsei de igienă, morbidității și moralității infantile, cu precădere celor din perioada 1850-1950.
Spre deosebire de majoritatea autorilor noștri cu cotă pentru care bibliografia și notele sînt o corvoadă bună doar pentru doctoranzi și bucheri, Majuru convinge cu metode profesioniste : fiecare capitol e urmat de bogate note bibliografice, iar întregul – de o bibliografie generală cuprinzînd cărți, broșuri, documente oficiale (anuare statistice, buletine oficiale, coduri generale, documente guvernamentale și juridice, monografii, broșuri, studii, teze de doctorat), documente de arhivă în manuscris ale autorului, dar și articole, extrase din volume, prefețe, site-uri. [...]

Paul Cernat,
Observator cultural, nr. 63 (320), 11-17 mai 2006, pp. 12-13

Cît de fericiți erau copiii și părinții odinioară ? Istoricul Adrian Majuru îți dezvăluie adevărata realitate, spulberînd miturile. Un secol de istorie (1850-1950) este recuperat prin fotografii de epocă, date statistice, documente și mărturii, ilustrînd modul în care copiii erau aduși pe lume, crescuți și educați. În mecanismele sociale existau derapaje grave, discrepanțele fiind izbitoare – femeile simple nășteau pe cîmp, în vreme ce progeniturile burgheziei cu dare de mînă frecventau pensioanele domnești.

Daniela Pitrop,
Avantaje, iulie 2006, p. 165

Cele 150 de retete care fac fala traditiei transilvane
Sorina Tibacov

[...] Autoarea reușește să fie convingătoare încă din simpatica prefață în care enumeră cele cîteva persoane de la care a învățat - ea, o moldoveancă - să prepare dulciuri după rețetele Ardealului : « Fiecare neam (existent în Transilvania - notă M. V.) s-a străduit să-și păstreze limba și obiceiurile, iar în materie de gastronomie, felurile zise "specifice" ori "naționale" și-au păstrat cu mîndrie identitatea. În schimb, în ceea ce privește prăjiturile, s-a instalat o (dulce !) devălmășie »... Ca și cum, am îndrăzni să adăugăm noi, la vremea desertului ajungem
cu toții la esențe.

Marius Vasileanu
Adevărul, 25 august 2005, p. 4 

« Îndulcește-te ardelenește »

De gustibus non discutabant ! Dar... « Bogat amestec mai e și Transilvania ! », ține să sublinieze direct din prefața cărții ei de bucate doamna Sorina Å¢ibacov. Aproape o Europă în miniatură, căci din Banat și pînă-n Maramureș s-au tot pus laolaltă români, maghiari, sași, șvabi, sîrbi, evrei, ucraineni și mai cîți alții or fi fost și-or mai fi încă. Luptînd pentru identitate, ei au păstrat-o cu mîndrie. În schimb, în ceea ce privește prăjiturile...
Umblînd după rețete prin case de români, germani sau maghiari, pictorița Sorina Å¢ibacov a constatat că nimeni nu mai știe ce origine are un desert sau altul și de la cine a aflat secretele scrise în « carnețel ».
și-atunci îți dai bine seama că toate « prăjiturile ardelenești » îți fac, invariabil, ochi dulci. Fă-le și tu lor !
« Deși multe artiste se feresc de bucătărie de frică să nu fie etichetate drept "gospodine", eu cred că arta și gătitul au unele lucruri în comun : proporția echilibrul, contrastul », își face simțit în vorbe (gustosul) principiu, pictorița Sorina Å¢ibacov. « și la gătit ai nevoie de imaginație, de minte deschisă, de simțul măsurii, ca și în artă. Să nu uităm că Brâncuși, la Paris, punea varză la murat și gătea pentru prieteni », adaugă doamna casei, amintindu-mi povestea pe care o credeam uitată. Cartea de bucate pe care am alcătuit-o este un omagiu adus, după puteri, vremurilor tihnite, oamenilor cumsecade și tradițiilor ardelenești, toate pe cale de dispariție », îmi așază dinainte, nu fără mîndrie - dar justificată - tomul ieșit de curînd de sub tipar.

[...] « Prima amintire a mea despre bucătărie este una a gustului », prinde a povesti doamna Å¢ibacov. « Dar nu numai », reia aproape imediat. Dar ceva în glasul domnie sale îmi pare acum altfel... « și este legată de o cafea cu lapte... ». Cafeaua mea se odihnește în ceașcă.
« Aveam pe atunci trei-patru ani și, sinceră să fiu, nu-mi prea plăcea cafeaua cu lapte. Dar în ziua aceea mă hotărîsem să beau o ceașcă, numai ca să-mi demonstrez că pot. Noi fusesem dați afară din casa noastră pentru că bunicul era deținut politic, iar acum stăteam "la comun" cu alte familii. și văd că intră în bucătărie un bărbat foarte înalt, cu părul alb, care m-a întrebat cum mă cheamă și a cui sînt. Era bunicul meu, pe care nu apucasem să-l cunosc. Se dăduse amnistia, iar în ziua aceea se întorsese acasă ». Tăcere...

Pompiliu Kostas Rădulescu
Jurnalul de bucătărie, 29 noiembrie 2006, pp 6-10

« Sărbători dulci în Cetatea Unirii »

[...] Denumiri. Prăjiturile au nume care ardelenilor le erau foarte cunoscute odinioară. Astăzi se mai fac doar în casele așezate. « Arlechin », cu marmeladă și glazură de ciocolată, alternînd cu cea de bezea. « Căciuli de cazac » - rondele din blat afînat, lipite cu cremă de cacao și glazurate cu ciocolată. « Scrisori de dragoste », cu nuci și alune, de servit alături de cafea. « Gerwürz Kuchen » sau « prăjituri cu aromate ». « Greta Garbo », cu cremă de albuș și nucă. « Ostii de Karlsbad », umplute cu ciocolată și migdale. Prăjitura « Regina Maria », cu cremă de gălbenușuri, unt, lapte și cafea. și-apoi o mulțime de alte prăjiturele cu nume de fete. Aurica, Cristina, Celia, Elena, Julieta, Lida, Medy, Magdalena, Mona, Nadia, Rada, Suzana, Vanessa... Rețete festive, cu care « să faci față » Sărbătorilor de iarnă. Crăciunului, mai ales, care nu poate trece fără o felie de tort sau o ruladă cu ciocolată, precum « Buturuga ».
« Am scotocit prin caiete "bătrînești" de gospodină și am găsit prăjituri cu același nume, dar cu rețete diferite, sau aceeași rețetă botezată cu felurite nume », ne spune Sorina în vreme ce ne îndeamnă să încercăm și... « Capriciul Doamnei ».

Simona Lazăr, Tudor Cireș
Jurnalul Național, Ediție specială, 24 decembrie 2007, p. 8

« Prăjituri ardelenești "pictate" de Sorina Å¢ibacov »

Cu numeroase picturi prezentate în expoziții naționale și internaționale și o sumedenie de lucrări în colecții din România și Germania, artista Sorina Å¢ibacov e, mai întîi de toate, o prezență agreabilă. Are un umor fin, rîde sănătos, e plină de viață. Recent, albaiulianca a surprins pe toată lumea cu o carte. De bucate ! A cules 150 de rețete de prăjituri ardelenești care fac fala Transilvaniei (multe dintre rețete i-au fost puse la dispoziție de Greti Balomirean din Sebeș) și le-a așezat între două coperte. Să le știe toate gospodinele. [...]

Vasile Pop
ULPIA JURNAL

« Rețete ardelenești semnate de Sorina Å¢ibacov »

[...] Prima întrebare care ne vine în minte este « ce legătură există între pictură și prăjituri ? ». Răspunsul dat de artistă vi-l dezvăluim în rîndurile următoare : « Apartenența amîndurora la cultura națională. Prin gastronomie se face primul contact cu o țară. Este cel mai accesibil mod de a cunoaște un popor. Atunci cînd vizitezi o țară mai întîi îi guști mîncarea, apoi îi vizitezi muzeele ». Sorina Å¢ibacov a scris cartea pentru a ne aduce aminte « de zestrea noastră gastronomică, acum cînd sîntem tentați să fugim către mîncăruri sintetice, fără identitate ».
Cele 150 de rețete le-a adunat numai din caiete vechi și aparțin « vremii cînd încă nu fuseserăm scoși din Europa și nu știam ce este economia ». Fiecare dintre aceste delicatese a fost încercată de gospodine cu experiență și împărtășită artistei, care le-a adunat și încropit într-o nouă capodoperă. Prăjiturile au fost împărțite de către autoare în două categorii : cele de « masă mare » - prăjituri complicate, baroce, care necesită timp și răbdare, și « prăjituri de duminică » - rețete mai simple. « Este păcat că noi care avem o bucătărie fabuloasă, oferim străinilor prea puțin din ea. Popoare mai așezate au înțeles aceste lucruri și fac mare caz de bucătăria lor, cucerind alte neamuri doar cu bucatele. Așa că, pînă cînd vom înțelege că putem trăi făcînd turism gastronomic, să încercăm să ne păstrăm tradițiile măcar în familie »...

Lavinia Ionaș
Ziarul Unirea, Alba Iulia           

O privire contemporana
Constantin Eretescu 

Domeniul pe care autorul își propune să îl facă accesibil, folclorul, are în spațiul românesc o poziție aparte. Recuperat în cultura modernă de literați, folclorul s-a constituit treptat ca domeniu de cercetare și ca disciplină academică cu precădere în teritoriul filologiei. Deși folcloriștii și-au identificat obiectul și cu ajutorul altor domenii, cum ar fi etnografia, sociologia, istoria, psihologia etc., acesta nu a fost perceput de confrații filologi ca diferit de cel al literaturii, ceea ce a determinat preluarea și analizarea lui alternativă ca fapt literar. Nu în ultimul rînd, școala a contribuit la înstrăinarea folclorului prin clișeizarea acestui tip de demers, supralicitînd componenta identitară și națională a textelor. Pe de altă parte, includerea folclorului în economia unei ideologii și a unui regim politic i-a prejudiciat substanța și imaginea. Ca și « industrializarea » lui ca spectacol. Toate acestea au făcut ca folclorul folcloriștilor și cel al « publicului larg », de literatură sau de spectacol, să fie foarte diferit. Cotropit de prejudecăți și denaturat de manipulări, folclorul nu a murit însă. Constantin Eretescu oferă, prin cartea sa, un remediu acelor compatrioți cărora « li se face gura pungă » cînd aud de folclor sau care, înarmați cu « o sumă de idei vagi și de prejudecăți precise », îl țin departe pentru că ar fi « ceva cam învechit și, în mod cert, legat de viața la sat ». Reîntoarcerea la folclor poate fi o cale « de a ne descoperi bogați și interesanți pentru noi înșine și pentru ceilalți », de a ne recunoaște și a ne înțelege ca identitate culturală.

[...]

Mișcarea de actualizare se desfășoară în mai multe direcții. Cea mai importantă dintre ele abordează folclorul ca fenomen productiv, activ în prezent, cu granițe mai laxe, pentru că ține nu numai de tradiție și de rural. Spațiul urban este, în egală măsură, mediu sociocultural producător de folclor, și Eretescu propune o tipologie a categoriilor lui : anecdota, bancurile, zvonurile, legenda. Decanonizarea sistematizărilor anterioare nu este surprinzătoare prin aceste extinderi teritoriale, prentru că cercetarea românească în domeniu, impulsionată atît de realitatea din « teren », cît și de tendințele din afară, a « palpat » fenomenul și l-a supus atenției prin contribuțiile unor specialiști, dintre care unele sînt citate de autor. Dar așezarea categoriilor în trei mari secțiuni - folclorul obiceiurilor, folclorul tradițional, folclorul orașului - și delimitarea lor mai ales în cazul ultimei secțiuni, chiar în condiții de austeritate - aș numi, în primul rînd, absența unui corpus de texte consistent și riguros alcătuit (situația legendei urbane, de exemplu) -, reprezintă, fără îndoială, o deschidere, cel puțin.

Rodica Zane
Cuvîntul, nr. 1, ianuarie, 2005, p. 19

[...] Am avansat pînă acum de cîteva ori ideea că odată cu acest Folclor literar al românilor se oferă și o accepție echilibrată a domeniului. Privind cartea în ansamblul său, cred că această contribuție fundamentală și indubitabilă se articulează prin conexiunea a trei aspecte : mai întîi, o excelentă perspectivare din actualitate a ceea ce înseamnă studierea folclorului în România (cap. Cîteva clarificări și reașezări, multe repere și căi deschise) ; apoi, o prezentare sintetică a folclorului clasic, iar, în cazul acesta, inserarea, la locurile care li se cuvin, a speciilor, motivelor și temelor lăsate deoparte fie din ignoranță, fie din false pudori, fie din motive ideologice de cercetările anterioare ; în sfîrșit, prezentarea succintă a cîtorva specii importante și bine reprezentate și la noi ale folclorului urban.
Fiecare dintre aceste trei direcții are propriile sale puncte forte. În primul sens, aș remarca finețea cu care sînt decupate problemele-cheie ale disciplinei și mai ales echilibrul cu care sînt diagnosticate acestea. Voi cita cîteva fraze, la prima vedere doar prudent-politicoase, privite de aproape, însă, constatative și nespus de adevărate : « Nu putem spune astăzi că semnificația mitică sau simbolică a unor creații populare (Cîntecul Zorilor, Cîntecul bradului, Iovan Iorgovan, Cîntecul Gerului, Toma Alimoș, Colinda leului, unele descîntece, mai ales cele de dragoste ș. a.) a fost pe deplin descifrată sau că sîntem deplin lămurițin asupra valorii lor estetice. Putem însă afirma că răspunsurile autorilor anonimi la întrebările fundamentale ale existenței, ca și atitudinile lor față de realitate definesc spiritualitatea poporului român și contribuția lui la patrimoniul cultural universal » (pp. 12-13) ; « În actuala etapă a cercetărilor, corpusul operelor folclorice aparținînd unei perioade istorice mai vechi este dificil de reconstituit » (p. 13). Sînt lucruri de un uriaș bun-simț, pe care cel care a lucrat în acest domeniu și cu efort de pălmaș care asudă catalogînd texte și cu respectabilitate de om subțire, care trebuie să « traducă » pentru ceilalți din lumea culturală despre ce este vorba pe acest teritoriu cată să le știe. Sînt lucruri, însă, care nu se ascultă cu plăcere, uneori dinăuntrul disciplinei - Cum, adică, nu s-au dat interpretări convingătoare acestor texte ? -, alteori din afară - Cum, adică, nu se pot restitui corpusurile de texte ale epocilor trecute ? Vrea să spună că nu o să aflăm niciodată corpusul de texte al dacilor, bunăoară ? - și din pricina aceasta prea puțini autori le spun în public.

Otilia Hedeșan
Orizont, nr. 2, 22 februarie, 2005 p. 13

 [...] Creația populară fiind un sistem cultural coerent, îi sînt examinate, în mari capitole despre folclorul obiceiurilor, folclorul tradițional și folclorul urban, originea, aria geografică, funcțiile și modificările în timp în raport cu mutațiile sociale. Se propun, în mai toate secțiunile studiului, clarificări, reașezări, interpretări, priorități, iar demersul critic, lucid, precizează de la început că domeniul nu este alcătuit, cum au crezut exegeții romantici, doar din capodopere, că, dimpotrivă, multe plăsmuiri populare sînt de mai mică însemnătate. Prin citate antologice este surprinsă specificitatea componentelor creației populare, sînt readuse în atenție ori sînt reașezate în cadrele lor specifice laturi ale unor creații, ale unor secvențe (strigăturile licențioase, respinse altădată de un exces de pudicitate), sînt propuse interpretări personale. Dorința protagonistului din Miorița, care nu este nici fatalist și nici nu este resemnat în fața morții, de a nu fi înmormîntat unde vor ucigașii săi, este un mod de a « încerca să inducă ideea că acolo s-a petrecut ceva ieșit din comun » ; « el plasează în jurul său semne care ar putea duce la descoperirea crimei ». [...]

Iordan Datcu
România literară, 1-7 iunie, 2005, p. 9

Mircea Vulcanescu

« Generația lui Vulcănescu, între spiritual și politic »

[...] « Generația tînără » urmează imediat după Primul Război, găsind o Românie împlinită cît de cît în idealurile ei politice de veacuri, căci și ultima ei provincie, Transilvania, se alipise Regatului. Ceea ce însemna că bătălia pentru asemenea scopuri nu-și mai avea, deocamdată, rostul. Astfel se explică avîntul spiritualist al generației ieșite de sub tutela transformatoare a unor profesori ca Nae Ionescu ori Vasile Pârvan, cu reverberații specifice în literatură (id est preocuparea pentru autentic, sinceritate, confesiune) și în atitudinile ei generale (setea de experiențe, religiozitate, plasarea la extrema dreaptă a politicii, disputa în spațiul pur al ideilor). Cele două reverberații sînt împărțite de Vulcănescu în « momente » opuse : « un moment spiritual » (1925-1929) : entuziasm, îndrăzneală, iluzia unei clipe de har pentru destinul întregului grup, concretizat în texte precum Itinerariul spiritual al lui Eliade sau Manifestul Crinului Alb al lui I. Nestor, Sorin Pavel și Petre Marcu-Balș ; « un moment nespiritual » (1929-1932) : cădere, decepție, sentimentul inutilității și al excluderii, cu texte ca Întoarcerea din Rai (Eliade), Nu (E. Ionescu), Pe culmile disperării (Cioran).
Percepută ca eșec, ne putem întreba dacă misiunea generației criterioniste nu era deja sortită acestuia, în lipsa unui ideal politic de realizat, așa cum erau obișnuite generațiile trecute, care-și măsurau astfel reușita. Sentimentul ratării în confruntarea cu somnul balcanic i-a făcut probabil pe unii dintre ei să comită gesturi cu certă tentă spiritual-experiențială, care vor fi regretate mai tîrziu (vezi fascinația lui Cioran pentru figura lui Hitler sau articolele pro-legionare ale lui Eliade). Deși ideile lor de mai tîrziu nu vor mai coincide. Vulcănescu va continua activitatea începută în campaniile lui D. Gusti, încercînd să regăsească o dimensiune filosofică a existenței românești, pornind de la matca rurală.
[...]
Cuvinte ca « grup », « misiune », « generație » sînt redundante în conferințele și articolele lui M. Vulcănescu. Ediția îngrijită de Marin Diaconu ne pune în față o veritabilă panoplie a sensurilor unor asemenea cuvinte, sensuri care, lămurite de Vulcănescu din varii perspective, problematizează existența unor generații oriunde, oricînd. Chiar și în postmodernitatea noastră pluralistă și globalizantă, atît politic, cît și spiritual.

Adrian G. Romila
Luceafărul, nr. 21/2 iunie 2004, p. 15
 

[...] s-a întors printre noi Mircea Vulcănescu. și s-a întors, am impresia, exact cînd trebuia.
Un om care a preferat să sfințească o celulă de pușcărie decît să-și depună cărțile pe un raft de bibliotecă. Merită un gînd și merită o lectură toată povestea asta interbelică a « tinerei generații » eliberată după 1918 de idealul Marii Uniri la trup a României tocmai pentru a se ocupa de spiritul ei. Este mai degrabă obsesia lui Vulcănescu decît a lui Eliade. Citind aceste rînduri ordonate, amestec ciudat de sociologie aplicată și ideologie creștin-națională, mă apropii cumva nu de « tînăra generație » a anilor '30, ci de această generație bătrîioară a anilor noștri, eterogenă, nițeluș postmodernă, miserupistă, răspîndită pe mapamond ca o gripă aviară, dar temeinic vaccinată împotriva oricărei ideologii. O generație care are forma creierului fiecăruia dintre membrii ei.

Alin Ionescu
Academia Cațavencu, 2-8 martie 2004, p. 26
 

« Mircea Vulcănescu și noile generații »

[...] Ar fi poate cazul ca, printre alte decizii ale sale, sacrificiul final al lui Vulcănescu să depășească, odată și odată, marginile anecdotei biografice, fie ea și marcată de sublim : e vorba de ceva mai mult decît de portretul unui mare generos - e vorba de un program respectat. Mi se pare îngrijorător că excepționalele calități ale omului Vulcănescu tot blochează înțelegerea angajamentului său intelectual. În mod evident, printr-o atare opțiune, Mircea Vulcănescu nu a dezertat de la destinul său cărturăresc, după cum s-a spus (n-am înțeles niciodată cît ca figură de stil și cît în serios), ci, tocmai dimpotrivă, l-a împlinit.
Nu va fi, pînă la urmă, un marginal (definire - lucidă, la acea dată - a generației sale). Nici nu a respins, în ton cu generația, categoria politicului ori pe cea a economicului. Format la școala sociologică a lui Gusti, se simte în articolele sale și tentația permanentă a unei filosofii sociale. Este singurul, pe de altă parte, care precizează sistematic locul și orientarea tinerei generații, precum și criza pe care ea o traversează (criză care aduce de fapt în atenție problema identității ; v. articolul Generație).
[...]
Există o tînără generație astăzi ? Biologic, da. Ca realitate culturală, ea ar trebui să-și precizeze însă conceptele, așa cum la vremea sa a procedat (mult mai mult decît Eliade) Mircea Vulcănescu. Pozitiv mi se pare faptul că, în fine, după ce mai bine de un deceniu a fost importată de la interbelici soluția proastă a naționalismului interbelic falimentar, este acum adusă în lumină și problema care impusese soluția : cea a ignorării unei generații.
Există, din acest punct de vedere, asemănări ale generației tinere actuale cu « tînăra generație » a lui Mircea Vulcănescu, după cum există și deosebiri. În cazul din urmă - cea a lipsei, astăzi, a unui idealism cultural (ori a unei mize culturale), precum odinioară, pare a avea prioritate. Găsesc, însă, că este o deosebire numai aparent importantă. Căci nici nu se poate spune, retrospectiv, că tînăra generație de la '27 s-ar fi mîntuit cumva prin cultură (și în nici un caz de epoca și obsesiile sale) - cultura fiind înțeleasă în plus, aici, simplist și periculos, ca purificată de filosofia lucrurilor pămîntești. Nici nu se poate preciza cu cît mai aculturală este (dacă acceptăm că este) tînăra generație de azi. În acești termeni, problema e complet falsă, perpetuînd, ca substrat, ideea autarhiei intelectualului în societate. O slabă inspirație găsesc că se află și în ideea necesității absolute a unor mentori. « Nae Ionescu, Eliade au fost îngrozitor
de ascultați », spune, teribil, Eugen Ionescu în septembrie 1946. « Ce era dacă oamenii ăștia ar fi fost maeștri buni. » Ar fi fost cu mult mai bine, fără îndoială, dar poate că problema esențială nu este cea a maeștrilor, cît - cumva, dimpotrivă - cea a conștiințelor critice. Între Mircea Vulcănescu, așa cum ne apare în cele mai importante articole ale sale despre tînăra generație,
și Nae Ionescu - ultimul nu ar fi trebuit prea mult ascultat, iar primul încă trebuie înțeles.

Dorin-Liviu Bîtfoi
Cultura, nr. 3/31 mai-6 aprilie 2004, pp. 11-13 

« Tînăra generație și obsesia identitară »

[...] Nici o colecție comparabilă de luări de poziție ale așa-numitei « generații de aur » nu a evidențiat atît de limpede obsesia identitară ce o caracterizează. Practic, toate textele recuperate în volum gravitează în jurul întrebărilor identitare : Cine sîntem noi ? Ce definește generația noastră ? Ce ne deosebește pe noi de alte generații ? Care sînt problemele noastre ? Care e misiunea noastră ? Care sînt sursele noastre de inspirație ?
Era greu ca această auto-centrare (a unor autori încă neconsacrați) să nu stîrnească suspiciuni ; a stîrnit destule, iar la acuzația de narcisism intelectual, Vulcănescu nu găsea, pe atunci, un răspuns convingător. Replica sa (indicarea publicațiilor tinerilor « generaționiști ») nu putea satisface : ea nu explica de ce, din numărul imens de probleme sociale și intelectuale ce copleșeau Europa anilor '30 , tocmai întrebarea cine sîntem noi ? trebuia să fie în centrul scenei. Originile acestei obsesii identitare rămîn încă de elucidat ; admiratorii « tinerei generații » vor face ipoteza reconfortantă că membrii acesteia « presimțeau » propriile performanțe ulterioare și interesul viu, peste decenii, pentru biografia lor spirituală ; scepticii vor rămîne neîncrezători : putea oare Cioran presimți succesul său ca eseist de limbă franceză sau Eliade succesul său ca expert în istoria religiilor, în anii '30 ? Puțin probabil. Explicația cea mai credibilă rămîne fervoarea misionară : « tînăra generație » era urmărită nemilos de ideea unei misiuni majore pe care, de altfel, și-o rezerva singură cu generozitate.
Care sînt însă consecințele acestei fervori ? Cea mai izbitoare dintre ele, în volumul de față, este ideologizarea extremă a discursului intelectual. [...]

Adrian-Paul Iliescu
Cultura, nr. 3/31 mai-6 aprilie 2004, pp. 11-13

« Mentori și generații »

[...] Nu mi se pare a exista, în momentul de față, nici măcar acel element pe care Mircea Vulcănescu îl cerea ca primordial : solidaritatea de generație. Generația 2000 se vede « fracturată » între provincie și centru, reclamînd celui din urmă întîietatea, dacă nu chiar unicitatea. Reacțiile provinciei sint și ele pe măsură, încercînd să șteargă cu totul orice merit al Centrului.
În primul rînd, marea deosebire dintre generația tînără a anilor 2000 și cea interbelică este că actuala generație este una de poeți. Este o generație lipsită de cultură filosofică și istorică, o generație de absolvenți ai filologiei ce protestează împotriva unei situații, fără a avea soluții. Nu există în momentul de față o generație lucidă, care să dispună de armele cele mai importante în cazul unei insurgențe intelectuale : luciditatea și solidaritatea. Mai mult, această generație nu are nici măcar un mentor, așa cum Nae Ionescu a fost pentru criterioniști. [...]

Bogdan-Alexandru Stănescu
Luceafărul, nr. 8/3 martie 2004, p. 5

« "Tînăra generație" și tentația demitizării »

[...] Spirit cartezian, ferit de derapajul mistic sau al extremelor și de exaltarea unor colegi de breaslă, Vulcănescu trasează sociologic liniile de forță ale orizonturilor spiritual, politic și economic sub care evolua liber și nu totdeauna unitar o generație întreagă. Plecînd de la constatarea că în publicistica românească a acelor ani, chiar cuvîntul « generație » suporta mai multe accepțiuni și că deseori cădea în confuzie, autorul Dimensiunii românești a existenței se lansează într-o analiză complexă a termenului. șapte ar fi principalele sensuri : biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural și politic, economic. Iar definiția cea mai cuprinzătoare se încheagă în urma acestei perspective multiple : « o generație este o grupare socială bio-psiho-istorică, în care predomină oamenii de aceeași vîrstă, care se manifestă simultan, spontan, cu conștiința solidarității lor de vîrstă. Manifestările acestei grupări sînt condiționate de faptul că membrii componenți au participat la un anumit eveniment istoric, a cărui influență au suferit-o în perioada lor de formație intelectuală - fapt care face să predomine, în manifestările lor, preocupări de aceeași natură, precum și o asemănare de material și de maeștri. Această predominare poate fi condiționată și de felul în care tineretul participă la activitatea colectivității și de încadrarea sau neîncadrarea în ierarhia existentă. »
[...]
În esență, tînăra generație se putea identifica prin participarea membrilor săi la realități spirituale similare. Numai că « spiritualitatea nu este o stare a sufletului omenesc, ci o tensiune. Spiritual nu poți niciodată spune : Sînt ! Ci numai problematic : Să fiu oare ? ; sau imperativ :
Dar cum să fiu ? » și despre generația sa, tot Vulcănescu mai scrie : « Privați de sucul blînd al continuității, crescuți în tensiune și disciplină, cam după cum a dat bunul Dumnezeu..., cu toții ne recunoaștem cam în aceleași semne : alternativa, dubiul, în sensul tragic și actual de a fi o generație care încearcă, între relativismul drag și absolutismul aspru, ieșirea CU ORICE PREÅ¢ din îndoială. » Sau : « crescută în vremuri anormale și plăsmuită în tensiunea acestor vremi, generația noastră nu e făcută pe măsura vremilor normale. E în ea ceva neisprăvit, ceva care nu se potrivește rotunjirii măsurii ! Ruptă de împrejurările ei de formație, generația noastră poartă încă urmele zdruncinării în care s-a zămislit. Nu se simte în largul ei decît în tensiune. [...] Fiecare clipă de destindere i se pare o decădere de la starea ei de har. » Neliniștea căutării și,
în același timp, gustul fetișizat al acestei neliniști sînt expresia unei nevoi legitime de unitate în soluții, a găsirii numitorului comun, a liantului salvator. Vulcănescu pare analistul cel mai potrivit să survoleze aceste căutări. [...]

Cristian Măgură
România literară, 1-7 septembrie 2004, p. 11

« Mircea Vulcănescu și ideea de generație »

[...] Este extraordinar să constatăm cît de actuale sînt aserțiunile și disocierile sociologice propuse de finul eseist care a fost elevul cel mai strălucit al școlii lui Dimitrie Gusti. Deși Mircea Eliade e considerat liderul cel mai fecund al generației criterioniste, trebuie să ne schimbăm optica receptivă, căci toate argumentele, scoase la iveală de editarea operei lui Mircea Vulcănescu, fac din acesta adevăratul constructor și teoretician al « tinerei generații ».
[...]
Mă opresc aici asupra textului intitulat Generație, publicat în numărul 3-4 al revistei Criterion (15 noiembrie-1 decembrie 1934), unde se analizează toate accepțiile date termenului, din punct de vedere biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural, politic și economic. Constituirea unei generații implică un întreg periplu procesional ce nu se reduce nici strict la latura biologică, nici la aceea psihologică și nici la cea istorică. Toate aspectele sociologice sînt cîntărite cu realism, propunîndu-se diverse definiții : « un grup de oameni de aceeași vîrstă, a cărui unitate sufletească sau de manifestare culturală ori politică se explică prin identitatea situației și a funcției economice a celor care îl compun, și în special prin faptul încadrării sau neîncadrării lor în ierarhia socială existentă » ; « în sensul lui sociologic special, termenul generație exprimă deosebirea dintre categoria socială a adulților, a oamenilor care participă integral la viața colectivității, și categoria formată din copiii lor, a tinerilor, care, din pricina vîrstei lor fragede, nu iau parte la munca grupului din care fac parte » ; « observația sociologică descoperă într-adevăr, în viața socială, numeroase grupuri simpatetice, adică între membrii cărora se stabilesc legături sufletești, psihologice, grupuri care se manifestă între domeniile cele mai deosebite ale vieții sociale, dar mai ales în domeniul distracțiilor și al jocurilor, manifestări fragmentare ale vechilor ceremonii rituale, care supraviețuiesc agonic (fără scop) în cîmpul de activitate al copiilor și al tinerimii, după ce și-au pierdut sensul funcțional originar » ; « nu există identitate absolută de vîrstă, nici în cete, nici în promoții, nici în cluburi, nici în adunările dansante... În toate aceste cazuri există fluctuații, care pot fi uneori atît de importante, încît să implice revizuirea fundamentului ideii de grup de vîrstă, întrucît alte împrejurări generatoare de coeziune socială par, de multe ori, mai dătătoare de seamă de unitatea psihologică a grupului decît vîrsta » ; « o generație nu e decît un grup de oameni aproximativ de aceeași vîrstă. și nu faptul vîrstei, el însuși, e caracteristic pentru ideea de generație istorică, ci o anumită împrejurare istorică, în funcțiune de vîrstă. Faptul caracteristic prin care se definește generația istorică este influența faptelor istorice asupra similitudinilor structurale. Această influență e de ordin sufletesc și ne deschide sensul psihologic al ideii de generație ». [...]

Marin Mincu
Cotidianul, 28-29 februarie 2004, p. 9

« Tineri și neliniștitori »

[...] Ce e uluitor, de fapt, cînd citești articolele lui Mircea Vulcănescu - capul limpede, apolinicul, exactul și optimistul generației - nu e sentimentul crizei, al nemulțumirii, al urgenței, al irosirii de sine, la urma urmelor motoare ale revoltei fiecărei generații normale. și nici totala lipsă de intuiție pentru dezastrul ce va urma și pe care cel puțin cîțiva dintre eroii generației îl așteptau « ca teologii din Bizanț în preajma căderii » (Noica), adică discutînd. Uluitoare e toleranța cu care se lăsau alăturate extremele în epocă, amenitatea cu care se discutau rupturile cu predecesorii și urmașii (cei « foarte tineri »), principialitatea cu care se făceau ierarhiile de fond și conjuncturale. Cine ar mai ierta azi (ca Vulcănescu) un tînăr « promițător » care-l face, în scris, prost, șmecher și gras (fiindcă mănîncă șapte prăjituri) ? și cine ar mai susține, după aceea, o carte precum Nu în fața unui juriu nefavorabil ? Asta ne arată, citite azi, multe dintre cărțile « tinerilor » de la 1930 : că iremediabil s-a pierdut nu o generație, nu o cultură croită cumva, ci legătura cu un țesut social, din care rar mai putem vedea azi cîte-o grefă izolată.

Simona Sora
Dilema, 12-18 martie 2004, p. 15

« Tînăra generație » interbelică : de la nevoia de integrare la integrism

[...] Considerat de mulți, pe drept cuvînt, cea mai înzestrată minte a generației sale (« cel mai bun dintre noi », după expresia congenerului Emil Cioran), personalitate « renascentistă » cu o putere de muncă formidabilă, excelent pregătit în domenii foarte diferite : economie, sociologie, filosofie, drept, teologie ș.a., Mircea Vulcănescu a fost un spirit constructiv cu vocație sacrificială. O « victimă a datoriei » (după expresia lui Eugen Ionescu pe care, după ce
i-a premiat volumul Nu, l-a ajutat să scape din țara « rinocerizată »), cu o operă impresionantă, dar risipită și sacrificată, care a trebuit să aștepte cîteva decenii începutul recuperării. Iar aceasta e departe de a se fi încheiat.
[...]
Un ax major al cărții este distincția între « activismul prin disperare » al unor congeneri (Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Manoliu) și « istorismul prin resemnare » pe care îl apără și ilustrează Vulcănescu însuși. De o parte - vitalitatea biologică exasperantă și oarbă, cultul aventurii și al experienței, energetismul, revolta luciferică, voința evadării din istorie (ilustrate de romanul Întoarcerea din rai al lui Eliade). De cealaltă - acceptarea resemnată a istoriei, modestia anonimă, renunțarea la « orgoliu » și « ambiții », punerea individului în slujba comunității. De pe poziții creștine, autorul sancționează ereziile idolatre și « păgîne » ale Gîndirii, critică purismul eleat al lui Dan Botta, scepticismul « agonic », « antipolitic » și « antiistoric » al lui Emil Cioran, erezia « mîntuirii prin cultură » a lui Eliade și Traian Herseni, ambițiile de putere ale « naționalistului integral » Mihail Polihroniade și relativismul cinic al lui Ion Cantacuzino (căruia îi opune scepticismul metafizic din Nu de Eugen Ionescu). E conștient de « primejdia amăgirii cu iluzii și a risipirii zadarnice, dar mai ales de primejdia de a sluji ca unealtă, de a fi folosit fără să-și dea seama de cei abili și interesați, care pasc acest activism disperat, care mimează candid o dogmatică intransigență » și avertizează asupra abandonării culturii și a riscurilor angajării politice. Există, în acest sens, o subtilă rivalitate polemică între creștin-ortodoxul moderat Mircea Vulcănescu și gnosticul radical Mircea Eliade, cei doi lideri ai « generației ». Argumentele raționale sînt de partea celui dintîi, totuși ei nu se delimitează nici un moment de colegii de generație : polemica rămîne una internă, « în familie ».
[...]
Atît subtilul editorial al volumului de față (Crize vechi în haine noi. Cine sînt și ce vor tinerii români) cît și mențiunile prefațatorului privind « nu puținele similitudini » dintre « tînăra generație de ieri și cea a prezentului » (ieșirea dintr-o lume « tîrzie și învechită », « lipsa de certitudini », entuziasmul inițial transformat pe parcurs într-o mare dezamăgire, « nevoia schimbărilor radicale ») indică un « mesaj » către tinerii de azi, cu precizarea - oportună - că « imperativul autenticității este același, dar rezolvarea vine din altă parte. În locul uniformizărilor naționale, urgența pare să fie inserția socială (culturală), sugerată și ea cu insistență în paginile acestei cărți ». Diferențele dintre cele două epoci (ca și cele dintre « generații »), sînt însă clare, mult mai numeroase decît similitudinile. Nu mă pot împiedica, apoi, să nu văd în aceste pagini și o lecție peste timp. Căci pericolele ce pîndesc « tinerele generații » în momente de criză nu sînt puține, iar nevoia reală a schimbărilor radicale se poate lesne asocia, pe fondul resentimentului față de incapacitatea « clasei politice », cu tentația autoritaristă (ex. : alegerile din 2000). Respingînd mitologizările aburoase, va trebui să recuperăm, deci, « lecția » seriozității și a lucidității responsabile.

Paul Cernat
Observator cultural, 16-22 martie 2004, pp. 11-12 

Constantin  Eretescu


« Legende urbane »

Folclorul nou există. El nu se inspiră din colectivizarea agriculturii, nici din lupta de clasă și etica « omului nou », ci din viața în care trăim cu toții : în orașul aglomerat de azi, cu întîmplări dintre cele mai diverse, de la cele banale la cele mai neașteptate și misterioase. Folclorul nou se înfățișează de preferință sub forma unor povestiri scurte, unele cu aspect anecdotic, care
« pornesc de la întîmplări reale sau imaginare, întotdeauna plauzibile, reflectînd mentalitatea și anxietățile omului modern în fața unor primejdii cu care adesea nici nu știe cum să se confrunte ». Acestor povestiri li se spune, în literatura de specialitate, « legende urbane » și sînt un gen cunoscut, recunoscut și studiat de o jumătate de secol ; la noi, deși unele incursiuni ale specialiștilor n-au lipsit, genul este complet ignorat de publicul mare și nu se poate semnala nici o culegere de asemenea texte.
[...]
O parte importantă din aceste legende este alcătuită din povestiri a căror epică nu duce la un deznodămînt puternic, la o « poantă », ca în cazul anecdotelor, sau la o « învățătură », ca în cazul poveștilor cu tîlc ; ele sînt pur și simplu relatări părînd să pornească de la un fapt real, o întîmplare cu o semnificație anumită pentru cel care o povestește sau pentru familia lui, funcționînd ca act fondator al unei anumite « instituții », stabilirea familiei într-un anumit loc,
de pildă, cum este cazul scoțianului care-și conducea prietenul la vaporul cu care pleca în America, se îmbată cu el și se trezește peste ocean, în drum spre Lumea Nouă. Alte legende relatează episoade legate de adoptarea unor copii, de căutarea unor părinți naturali ș.a. În fine, o parte din aceste legende reflectă fapte dramatice, criminale, care se întîmplă sau se pot îmtîmpla oricărui locuitor al marilor (și micilor) orașe : întîlnirea cu un criminal, cu un deținut evadat, cu un psihopat sau chiar cu o apariție supranaturală, o stafie ; apariția lui nu are întotdeauna legătură cu povestitorul și nici vreo consecință anume pentru acesta, ci e doar o « mărturie », cum se întîmplă cu stafia unui indian care apare și dispare pe șosea, cu fata care dispare în apele lacului, sau în nisipurile mișcătoare, cu cal cu tot, și multe altele, legate uneori - ca mai sus - de medii considerate prielnice, indienii, de pildă, sau persoane de origine latină.

Mircea Anghelescu
Adevărul literar și artistic, decembrie 2003

« Povestiri de astă-dată »

Dincolo de sloganuri și de nostalgii, însă, substanțial schimbat la față, foarte adesea, folclorul se încăpățînează să nu moară. Cartea lui Constantin Eretescu, Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi, apărută la sfîrșitul anului trecut (București, Compania, 2003), este în peisajul bibliografic românesc una dintre probele cele mai elocvente ale vivacității încă în act a folclorului, fiind în primul rînd o sursă extrem de ofertantă de exemple concrete în acest sens. De altfel, deși interesat mai cu seamă de descrierea cît mai flexibilă a genului de texte pe care îl antologhează, legenda urbană, obiect de studiu căruia i-a dedicat o bună parte din viață, autorul nu ignoră importanța acestei mize mult mai generale a cărții sale, așa că notează, chiar din primele rînduri ale prefeței : « Cei care au prezis de cîteva bune decenii iminenta dispariție a folclorului trăiesc o surpriză : folclorul nu numai că nu a murit, ci continuă să însoțească viețile noastre pe toate meridianele, în America, dar și în Asia, în Europa, ca și în Africa. Societățile contemporane, asemenea celor tradiționale, sînt creatoare și purtătoare de folclor. » (p. 15)

Otilia Hedeșan
România literară, nr. 6, 18-24 februarie 2004 

Interviu cu autorul
[coordonatori - Mihai Iovănel, Cătalin Sturza]

[...] De ce "legende" ? Fiindcă, spre deosebire de poveștile clasice, considerate opere de ficțiune, inventate anume pentru a distra pe ascultător, legendele pretind că descriu fapte care au avut loc cu adevărat. Acesta este motivul pentru care atît de multe dintre narațiunile care aparțin acestui gen afirmă cu tărie că cele relatate s-au petrecut întocmai cum au fost relatate. Se aduc în acest scop martori : un prieten, prietenul unui prieten. De ce urbane ? Fiindcă aceste povestiri sînt produse ale culturii orășenești, alta decît cea țărănească. Sigur că cele două lumi nu sînt închise, între ele au existat întotdeauna canale de comunicare, motive și forme de expresie comune, oralitatea fiind una dintre ele. Dar oamenii orașului sînt cultivați. știu să scrie, să citească, ceea ce nu știau cei de la sate în perioada cînd au fost create poveștile care au ajuns la noi. Nu e surprinzător că legendele urbane sînt transmise și pe alte căi decît cea orală, prin intermediul ziarelor, al televiziunii, prin Internet, ele apar la aviziere etc. Difuzarea este mult mai amplă decît în sistemul tradițional - și mai rapidă. [...] Sigur, ne putem întreba care este mobilul, justificarea existenței unor asemenea povești. Un răspuns complet ar implica ramificări succesive, prea multe pentru o discuție care se limitează la esențe. Să amintim doar că oamenii simt nevoia să comunice, să intre în contact unii cu alții. Radioul, televiziunea, gazetele asta fac : ele comunică cu ascultătorii, cititorii lor, le prezintă zilnic fapte, mai ales evenimente tragice, și alocă acestor întîmplări bună parte din emisiunile și articolele pe care le publică. În acest context cultural, nu este de mirare că în comunicarea orală dintre indivizi apar adeseori elemente senzaționale. Oamenii își exprimă de asemenea temerile pe care le încearcă. Viața într-o metropolă este plină de tentații, dar și de capcane, de plăceri și de spaime. Toate acestea întrețin imaginația, stimulează apariția de nuclee narative noi.
Legendele urbane nu sînt exclusiv produse literare recente. Să nu uităm că nici orașul nu este un organism social nou. Ca să dau un singur exemplu, povestirea Pastramă trufanda a lui Caragiale pornește de la o povestire medievală care a circulat în Europa apuseană, de bună seamă, o legendă urbană. Originea altor povestiri moderne merge înapoi pînă la Nastratin Hogea, adică Evul Mediu timpuriu.

Cultura, 19 aprilie 2007, pg. 15-16.