Literatură generală

Un bunic, un tată sau un unchi sfătos – mulţi şi-ar fi dorit un astfel de martor nepreţuit de la care să afle cum s-au petrecut de fapt lucrurile în familie, cum se explică atâtea conflicte absurde, de ce un văr talentat a avut o soartă haină şi un nepot urât şi tăcut s-a ajuns, o mătuşă s-a descurcat de minune, iar alta a ajuns la balamuc.
Invitaţi la banchetul de-o viaţă spune o grămadă de asemenea poveşti legate între ele, înţelegând perfect utilitatea unei experienţe lungi, obiectivată prin decenii. La ce folosesc deceniile ? La creşterea discernământului ! Timpul lung, la un om care reflectează la ce trăieşte, îngăduie clarificarea dozelor de psihologie, fatalitate, înzestrare personală, regim politic, efort concentrat, capacitate fizică, paradă socială, doze prezente în drama eternă a oricărui individ viu. Românii de azi vor adesea să creadă că-şi fac destinul cu mâna lor – cei de ieri arareori sperau la una ca asta. Gelu Culea ştie, la 82 de ani, că se înşală în mare măsură şi unii, şi alţii. Şi le-a făcut cadou o suită de întâmplări ţesute într-un roman sapienţial, în care şi-a încrustat la un moment dat şi sideful propriei vieţi – entarsia supremă.
Gelu Culea s-a format inginereşte, a lucrat îndelung în poziţii de răspundere înainte de 1989, este un vechi amator şi cunoscător de artă – mulţi artişti şi-l amintesc ca director al Fondului Plastic, când era omul frecvent chemat « să rezolve » situaţii imposibile, să restabiliească echilibre frânte, « să ajute ». O asemenea postură specială nu era o întâmplare, mai ales în anii ’80. Persoana era considerată poliedrică, serioasă şi foarte atentă, ceva ce azi se cheamă « focused ». L-am cunoscut pe acest director atunci, şi deci nu m-am mirat că a scris o carte substanţială acum.
Am însă o constatare mirată de editor. Am deschis, în urmă cu câţiva ani, colecţia « document.ro » cu gândul de a da astfel glas unor teme şi scriituri de societate, şi nu de ficţiune. Era vorba de situaţii noi din ţara în curs de deschidere după prea multă închidere, de interesul în creştere – al românilor, dar şi al străinilor care debarcau la noi în valuri – pentru fapte şi întâmplări ample, care depăşeau adesea chiar cadrul unui reportaj lung de gazetă, dar care aveau mai degrabă rădăcini în percepţia presei decât în gustul pentru literatura propriu-zisă. Câteva titluri editate în această colecţie a « cărţilor de actualitate » explică bine fenomenul. Dar iată că în ultima vreme roata pare să se întoarcă, după obiceiul lumii : presa şi-a pierdut vocea, aproape că s-a restrâns la pură propagandă, iar cei care vor să vorbească despre fapte şi întâmplări ample de interes general o fac, de predilecţie, în forme care îmbracă hotărât haina literaturii. Unii optează pentru « autoficţiune », alţii pentru « divane » sau gâlcevi ale înţelepţilor cu lumea – nu pentru jurnale, memorii sau eseuri cu cheie. Pornirea lor nu arată nici pe departe ca o ambiţie recentă de a concura cu Flaubert sau cu Tolstoi, cu Rebreanu sau cu Marin Preda. Pare să acţioneze mai degrabă sentimentul că lucruri grave, alerte necesare, conştientizări cu caracter de urgenţă pot ajunge mai sigur la minţile încă deschise şi sensibile pe calea unei aparente creaţii literare decât sub forma unui manifest simplist şi zgomotos, ţâşnit la ecran dintr-un site sau blog încă zis jurnalistic.
Gelu Culea citeşte şi citează realităţi naţionale, fapte diverse, moralişti, filosofi, mitologii orientale, texte sacre. Preferinţa lui pentru stilul simplu şi direct de a fi se reflectă şi în scris. Dar poate tocmai din pricina clarităţii şi a formulei abrupte, paginile se încarcă lent, pe de-o parte, cu hazard, premoniţie, miracol, iar pe de altă parte, se descarcă de avertismente, îndemn la judecată, răbdare şi recuperare a moralei universale naive, dar şi a cinstei ţăranului român – singurele eventuale garanţii pentru ca viaţa oricui, oricum complicată, să fie un banchet fericit. 

                                                                       Adina Kenereş

Romanul unui psihiatru melancolic – Romania, America, Romania
M A I A  L E V A N T I N I

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi…
(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi « la locurile lor » şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.
Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, « autoarea » Levantini ştie perfect ce are de făcut : să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi : ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din 89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).
Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru « a face literatură ». Literatura « de sine » de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii – de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint – sunt puse la bătaie pentru a nota « totul », tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil « dilettante » care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă.
Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă « lume nouă » descoperită şi cucerită în buzunar.  Să fie oare de-ajuns vinovatul « Ceaşcă » ? Vai, ce glumă bună ! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun « diasporă », e la nevoie tot o colecţie de « our assets », de preferinţă sub eticheta « excepţionalii noştri conaţionali din străinătate », « fiii gliei », « icoane ale neamului » etc. ? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi « copii ai ţării », purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi ? Poate că da. Atunci când n-o mai « merge şi aşa ». Cine ştie când…
Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte « activele noastre », printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

                                                                           Adina Kenereş

KIKI SKAGEN MUNSHI

Cuvant inainte de Dinu C. Giurescu
Traducere de Ioana Ilie si Adina Keneres

Cu Kiki Skagen Munshi și cu romanul ei șoapte în București – pe care îl edităm acum și în versiunea originală, Whisper in Bucharest –, criticii vor avea ceva de furcă. Pentru că doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo șapte ani în post la București în anii ’80 și la începutul anilor 2000, rezistă binișor la obiecțiile noastre. De istoria României are habar, căci a făcut o cercetare și și-a dat și un doctorat în ea acum câțiva ani ; s-a informat mai mult pe teren decât în birou, prin țară și printre oameni ; s-a dus mult la piață și la teatru – și se mai duce și azi, căci vine des în România, unde și-a păstrat și îmbogățit mereu relațiile ; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sarea pământului și piperul oricărei națiuni ; nu numai că s-a născut la țară, unde a și crescut, în California de Sud, dar tot la țară trăiește și azi, având nu doar noțiuni, ci și preocupări țărănești despre care mulți orășeni români nici n-au auzit ; vorbește și citește românește de trei decenii ; scrie în această carte a ei în lung și în lat despre Securitate, în al cărei univers e perfect introdusă etc.
Greul, deci, abia acum începe, ar zice un glumeț. O fostă directoare a Bibliotecii Americane și fost consilier al Ambasadei SUA la București preț de câțiva ani a scris o poveste care e pură ficțiune, așezată însă pe o documentare adevărată.

                                                                          Adina Kenereș

(versiunea originala a cartii)

KIKI SKAGEN MUNSHI

“August 1983. It’s now two weeks since my arrival in Romania and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That’s how it feels””closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Mosilor there’s only a dingy cement façade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing.
There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don’t speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don’t honk and there aren’t many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it’s still silent.”

sau Calator strain updated
Mike Ormsby
Traducere de Vlad A. Arghir

Românul postcomunist consumă frenetic televiziune, presă și, de tot recent, Internet. Producția și consumul de scrieri literare scad dramatic. Se înmulțesc însă neașteptat cronicile despre țările române datorate unor călători străini. Ca într-o cădere brutală prin tunelul timpului, ne redescoperim în scrisul lor dimensiunea noastră exotică, de fanarioți incorigibili. Mike Ormsby e, fără îndoială, mai mult decît un călător străin, el e noul om global îndrăgostit ilogic de România si, mai ales, de Transilvania (too good to be true). De la Dîmbovița, apă dulce la țară tristă, plină de humor, toate trăirile memorabile legate de România sînt revizitate sensibil de un nativ al limbii bătrînului Will. Ce se poate întîmpla de-aici înainte ? Ori România va deveni mai englezească, ori Mike Ormsby va fi absorbit în abisul nostru oriental, de margine de lume.

Petru Romoșan

 Despre carte                   Fragment

Mike Ormsby

So, how does it feel... to survive a nightmare but wake up with a headache?
When your country is transformed, but not really?
When a student drives a Mercedes, but your blind grandma's pension is 7 euros per month?
When Transylvania can be heaven on earth, but scary as hell?
When you can go anywhere you want, but you can't sneak under the tape?
When you buy the perfect home in the wrong place?
When the front door is for VIPs and the back door is for you?
When politicians drive down the pavement because traffic lights are for suckers?
When you mix Thracians, Dacians, Romans, Saxons, Turks, Hungarians, French, Russians... and a Brit?

Never mind the Balkans, here's Romania.
Close your guide book, meet the people.

 On the Book                    Short Stories

Ce a gasit englezul la Bucuresti
Claudia Cirlig

« Povestea lui [Ian Tilling] m-a fermecat pe loc, așa că, atunci cînd m-a rugat să-i dau lecții de română, n-am stat pe gînduri. Încercam să aflu răspunsul la o întrebare foarte simplă : de ce ar rămîne un englez în România - un englez care nu are o slujbă bine plătită la vreo multinațională, ci trăiește modest într-un apartament cu două camere de lîngă Piața Iancului și merge la birou cu tramvaiul ? Ce-l face să stea în țara asta din care atît de mulți și-au dorit să plece ?
Curînd am descoperit că tot ce avea el să mă învețe de-a lungul lecțiilor noastre era mult mai important decît cum se folosesc corect timpurile verbelor. »

Adina Kenereș

 Despre carte                   Fragment

Cronicile anglo-americane ale tranzitiei (1994-31 decembrie 2006)
Alison Mutler

80 de mostre exemplare de jurnalism aplicat de la The Associated Press - pentru toți patrioții curioși, dar mai ales pentru oameni din media, publicitari, studenți la școlile de jurnalism și toți « căutătorii de aur » din branding-ul de țară. Teme din România politică, socială și culturală care au apărut în ziare, pe ecrane și pe site-uri din lumea largă. Cum văd străinii România ? Așa cum li se arată în aceste pagini !

Adina Kenereș

 Despre carte                   Fragment

Viata mea impreuna cu copiii bolnavi de SIDA
Rodica Matusa

Vestea este neobișnuită. Povestea este extraordinară. Într-o lume mercantilă, veți primi în dar o carte. Cartea povestește o cursă - alergată cu devotament, curaj, competență și încăpățînare - printre fatalități și neputințe. O cursă contra cronometru. O cursă împotriva morții. O cursă cîștigată, deși mulți sînt cei care au pierit. Învingătorii sînt abia ieșiți din copilărie, ducînd cu ei stigmatul « HIV+ ». Dar refuzînd să fie bolnavi. Refuzînd să fie « altfel ». Sînt vii, veseli și plini de planuri.

 Text integral