Despre carte

Grand Bazar Romania

sau
Calator strain updated
Mike Ormsby
Traducere de Vlad A. Arghir

 

« Englezii și românii glumesc la fel »

[...] România, motiv de laudă

Spuneați că în 1994 nu mulți erau interesați de România. A crescut interesul în 2008 ?

Cred că da. Pentru că e deja în UE, pentru că afacerile sînt în floare, vesticii știu că e o piață masivă. Politic e importantă pentru poziția ei strategică și va fi întotdeauna așa. În plus, tot mai mulți români se angajează în străinătate și poartă steagul. Sînt români foarte deștepți prin toată lumea.

Atunci, nu credeți că această carte i-ar putea speria chiar și pe cei interesați de români?

Britanicii și românii au un simț al umorului foarte asemănător. Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am întors, după '94 : oamenii mi se păreau amuzanți și cu atitudini foarte interesante față de viață. Oamenii vor fi curioși. România e un loc chiar « cool » în care să vii în vacanțe. Cei care vin aici în vacanță se întorc acasă și încep (pe un ton afectat - n. r.) : « Eu am fost în România. și tu n-ai fost... » E un loc exotic, puțin periculos, puțin diferit.

Ce are Transilvania mai mult decît Dracula ?

Geografia, în primul rînd, e spectaculoasă. Climatul. Mîncarea. Aveți niște cartofi fantastici, roșii, brînză, vinuri. Cînd am venit prima dată aici, am sunat-o pe mama și i-am spus : « știi cartofii ăia pe care-i mîncăm noi în Anglia ? Ä‚ia nu-s cartofi! » Prima dată cînd mi-am făcut piure în România, nu-mi venea să cred ce gust bun avea ! De asemenea, istoria e uimitoare. E foarte complicată, dar știu că e interesantă. și, deasupra tuturor, oamenii. Cred că, oriunde ești în lume, ce te atrage mai mult ca orice sînt oamenii. Transilvănenii au fost întotdeauna foarte prietenoși față de mine.

« Has de cas »

Spuneați că românii au același simț al umorului ca britanicii. Cum l-ați descrie ?

E vorba de « has de cas », să continui să zîmbești, chiar dacă viața e grea... Has de cas. Așa se spune ?

Haz de necaz.

Da, haz de necaz. și asta e o chestie destul de britanică. În engleză îi spunem « stiff upper lip », înseamnă să-ți ții buza de sus foarte fermă, să nu tremure, să nu-ți arate emoțiile. Haz de necaz... Poți să-mi scrii asta ?

Unde ați văzut acest simț al umorului ? Mergi pe stradă și toată lumea e mohorîtă, întunecată, preocupată...

Viața nu e chiar ușoară pentru români, cel puțin pe moment. Deci, da, poate oamenii arată serioși, chiar și eu, deși nu mă pot compara cu un pensionar român. Dar cred că, odată ce rîcîi puțin suprafața sau spargi gheața și te împrietenești cu el, îl întrebi « poți să mă ajuți cu asta, să-mi arăți unde e oficiul poștal ? », nu mai durează mult pînă cînd un român va spune o glumă.

Povestea, esențial folositoare

V-ați caracteriza cartea ca fiind amuzantă sau serioasă ?

Sper că-i va face pe oameni să rîdă. și sper că-i va face să cadă pe gînduri. Eu doar am vrut să spun povești. Cred în puterea poveștilor. Cîteodată, pot fi chiar prea puternice. Dar dacă folosești potrivit o poveste, ea poate fi esențial folositoare. Cel mai important personaj al poveștii e cititorul. [...]

Interviu realizat de Mihai Gădălean
Foaia transilvană, 13 iunie 2008, p. 16 

 

[...] Cartea lui, publicată în premieră la Editura Compania, în traducerea lui Vlad Arghir (care are o asemenea cunoaștere a românei actuale colocviale în cele mai subtile nuanțe, încît ai impresia că originalul a fost scris în românește), ține deopotrivă de observația reportericească a profesionistului cu privire de laser, dar și de literatură, prin arta povestirii și a decupajului semnificativ. Nimic nu e însă ficțiune (« Aceste povestiri se bazează pe întîmplări reale. Straniu, dar adevărat ! », ne avertizează autorul, avertisment inutil pentru cititorul român, care nu prea vede în ce ar consta straniul, dar recunoaște adevăratul). Mike Ormsby nu are nici cea mai mică intenție să ne flateze, dar nici nu ne tratează cu superioritatea celui venit din lumea civilizată în Estul înapoiat : el ține să consemneze exact ceea ce vede, trăiește și simte în România pestriță de azi. E un om normal, prietenos și comunicativ, care face jogging în jurul Casei Poporului, e pasionat de fotbal (suporter al echipei FC Liverpool), participă la ședința de bloc, cîntă la chitară și îi place muzica rock. Se declară îndrăgostit de Ardeal, de frumusețea peisajului și a burgurilor transilvane, de valorile autentice care (mai) supraviețuiesc la țară, de căldura dezinteresată a oamenilor. Are suflet bun, fiindcă iubește copiii și animalele, pe care nu suportă să le vadă suferind. Secvențele cărții povestesc alert și cu umor, la persoana I, tot felul de pățanii de care are parte - semnificative pentru viața zilnică de azi, la noi. Mentalitatea lui occidentală - de om format într-un sistem care funcționează de generații și căruia i-a intrat în sînge politețea, respectul legilor, conștiința drepturilor, dar și a îndatoririlor cetățenești - e mereu contrariată de aberațiile ce la noi reprezintă normalitatea. Pur și simplu îi vine greu să înțeleagă lipsa de punctualitate, infernala birocrație inutilă, instituția națională a « șpăgii » și « caprei vecinului », lipsa de bun simț, violența nepedepsită a interlopilor și aroganța ostentativă a parveniților, atitudinea față de muncă și cruzimea față de animale etc. Vede și consemnează în scurte secvențe, sesizate « pe viu », toate acestea. Dar nu numai. Asimilat în peisaj, prins de el prin legături afective și admirații efective, nu suportă disprețul occidental față de România. Unor fini intelectuali francezi, veniți la București la botezul nepotului lor, și cărora la început absolut totul le mirosea urît, Mike le arată Muzeul de Istorie, cel de Artă, îi duce la Operă, beau împreună Murfatlar și reușește să le schimbe cu totul impresia. Simpatic, lucid, cu suflet mare și mult umor, jurnalistul englez surprinde nu o imagine de fațadă și nu o caricatură, ci chiar lumea românească de azi

Adriana Bittel
Formula As, nr. 822, mai 2008, p. 25 

 

Ce știe un englez sau un italian despre Hunedoara ? Dacă nu sînt căsătoriți cu o româncă, străinii habar nu au că acest județ, cu oferta lui minunată, există. În general, străinii asociază Transilvania cu Dracula, dar nu asociază Transilvania cu... România ! Un număr prea mic și de români știu că temutul Vlad Å¢epeș, alias « Dracula », a stat întemnițat în Castelul din Hunedoara sau că specialiștii au identificat « Castelul din Carpați » din romanul lui Jules Verne cu Cetatea de Colț. Un străin știe exact ce-i trebuie României și Hunedoarei pentru a atrage turiști : drumuri bune, largi, fără căruțe și cîini. Mike Ormsby este jurnalist la BBC, stă de ani buni în România, este îndrăgostit de țară și fascinat de Transilvania, însă mărturisește îngrozit : « Cred că o să mor într-un accident de mașină aici. » Speriat de numărul accidentelor, s-a apucat să copieze articolele cu accidentele grave și fișierul a fost doldora în doar trei luni : « Două lucruri mi-au atras atenția - numărul mare de accidente și explicațiile șoferilor : am ocolit un iepure, nu a păstrat distanța, nu a văzut..., dar niciodată nu se spune adevărata cauza : a circulat cu viteză prea mare. Pentru șoferii români, parcă este un joc video, șoferii par să nu-și dea seama cît de periculos este. » și totuși Mike, omul care a « antrenat » generații întregi de ziariști, a dat Anglia pe România...

« Never mind the Balkans, Here's Romania ! »

« România este unică, recunosc în oamenii de aici calitățile mamei mele, care a înfruntat cel de-al doilea război mondial : să rîdem totuși și să facem tot ce se poate... Într-un fel, e la fel, toți pasagerii sînt la fel, numai că, în România, unii nu au bilet. Poșta Română ar trebui să se modernizeze, serviciile astea sînt un farmec de care nu aveți nevoie », glumește Mike, care și-a cuprins experiența din țară în volumul « Grand Bazar România ». Ce ar aduce un englez în Hunedoara ? « Fetele », glumește iar trainerul BBC, și completează : « Toată România este o destinație exotică, e ceva diferit. Felul în care oamenii supraviețuiesc, toată această transformare la care asist, poveștile oamenilor în vîrstă. Pînă și oamenii de afaceri găsesc oportunități aici, dacă cunosc politicieni. România îți intră pe sub piele, dacă nu cumva știați. » Britanicul spune că, în Anglia, România însemnă Ilie Năstase, Nadia, Ceaușescu, Hagi, felul îsn care fotbaliștii se vopsesc blonzi, orfanii... Proaspăt ajuns în județ și cazat în Munții Orăștiei, la Orăștioara de Sus, englezul este fascinat de această parte a țării, total diferită de București, altfel decît pînă și zona Sibiului : « Am văzut aici peisaje încîntătoare, am descoperit o moară de apă care funcționează de 200 de ani, este fascinant să aveți așa ceva. » Cît despre firea românilor, Mike Ormsby este contrariat de disprețul pe care îl au românii pentru autorități. și invers. « Înnebunesc de plăcere de fiecare dată cînd merg într-un aeroport în care sînt români, de fiecare dată se găsesc doi-trei care să știe o cale mai scurtă ! » În plus, Mike a constatat că românii sînt poporul care se plînge cel mai mult de români ! [...]

Laura Oana
Ghimpele, 26.06.2008 

 

« Rîzi de România, ghidul unui fost jurnalist al BBC stabilit la București »

[...] Timp de 13 ani a călătorit în diverse colțuri ale lumii și, în cele din urmă, s-a stabilit în România. În cartea sa, publicată simultan în engleză și în română, Ormsby povestește mici întîmplări reale de pe plaiuri mioritice. Sînt mici povestiri amuzante din viața de zi cu zi. El nici nu critică, nici nu încearcă să spună cum crede el că ar trebui să fie, pur și simplu povestește. Ne spune cum « regula casei » poate fi încălcată dacă dai o mică șpagă. Povestește despre bătrînul care a primit amendă pentru că și-a spălat mașina în fața blocului, în timp ce funcționarul care spăla mașina ministerului (în fața ministerului, evident) e lăsat în pace. Povestește despre cît de mulțumiți sînt unii că s-au schimbat vechile garnituri de tren și, în semn de apreciere, la coborîre, își lipesc guma de mestecat sub scaunul nou.
Ca locuitor în România, Ormsby trebuie la rîndul său să alerge după o ștampilă de la un capăt la celălalt al orașului. La rîndul său, află, la final, că formularul pe care a dat 200 de euro, de fapt, nu îi este necesar și că problema sa se rezolvă gratuit. Dar englezul se adaptează. După ce aleargă la capătul celălalt al orașului pentru a vedea un film, află că acesta nu poate rula dacă nu există minim 4 spectatori. « E scump curentul. » Cînd le spune oamenilor de la cinematograf că este jurnalist străin, curentul se ieftinește brusc și filmul se proiectează chiar și pentru un singur spectator.

Mici detalii amuzante

În secolele trecute, călătorii străini vorbeau despre românii îmbrăcați după ultima modă pariziană și noroaiele ce înconjurau casele acestora. Ormsby vorbește despre ședințele de bloc și despre călătoriile cu taxiul. În lipsa mărturiilor despre România de zi cu zi, « Grand Bazar România » poate fi comparată cu relatările celor din secolele trecute. [...]

Robert Bălan
Gîndul, 23.06.2008 

 

« Mike Ormsby și românii »

[...] Å¢ineți minte acele filme SF pe care le vedeam cînd eram mici, cînd un personaj ajunge din prezent în trecut și nimerește taman în toiul unui dezastru : război, epidemie de ciumă, foamete ? Primul lucru pe care îl simte personajul respectiv este să ducă din prezent ceva în trecut, astfel încît să-i ajute pe oameni să evite nenorocirea. Numai că asta ar însemna să schimbe istoria, deci imposibil.
Mike Ormsby nu s-a întors în trecut, ci a venit în România. și asta, desigur, amintește de acel banc « vintage », cu « ne pregătim să aterizăm la Moscova, nu uitați să vă dați ceasurile înapoi cu zece ani ».

[...]

Mike Ormsby nu ne flatează, nu se îngrijește să ne menajeze, dar nici nu se lasă copleșit de indiferență. Nu devine jucător al sportului național « mai bine te faci că plouă ». Încearcă să-i convingă pe șoferi s-o ia mai ușor, chiar dacă ei îl iau peste picior. Încearcă să salveze o pisică prin care a trecut un bolid, chiar dacă i se sugerează să-și găsească altceva mai bun de făcut. Încearcă să afle de ce dentistul său are o problemă cu evreii, chiar dacă este privit de sus. La țară, nu înțelege de ce cîinele piele și os nu primește oasele de la masă, ci doar un castron de mălai, și nu se arată fascinat cînd i se răspunde că de la prea multă mîncare un cîine poate turba. Nu se gîndește să bage mîna în buzunar pentru a-și rezerva un scaun într-o cîrciumă cu tv, chiar dacă joacă Liverpool, iar el este suporter cu vechime. Nu se lasă intimidat de președintele și de vicepreședintele de bloc, chiar dacă are nevoie de un loc de parcare, iar ședințele de administrație aduc a ședințe de partid.
Dacă Mike Ormsby ar fi un personaj într-un film SF, și-ar dori să le ducă antibiotice bolnavilor de ciumă. Numai că asta ar fi imposibil. Ar însemna să schimbe istoria.

Elena Vlădăreanu
România Liberă, 24 mai 2008, p. 9 

 

« Despre România, cu pasiune »

[...] Cît despre volumele gemene (în română și engleză) de experiențe românești, trăite și semnate de britanicul Mike Ormsby și publicate de Editura Compania, ele reprezintă o lectură de neratat și o întreprindere editorială foarte interesantă. Născut în Anglia în 1959, Mike Ormsby a fost pe rînd muzician, reporter, scenarist de film... A venit pentru prima oară în România în 1994, să realizeze un documentar pentru BBC. A fost și trainer la școala BBC din București și, după multe alte drumuri internaționale, s-a căsătorit și s-a stabilit aici. Își descrie aventurile cu umor și pasiune, în schițe bine scrise, bine echilibrate. și are ce povesti !
Trebuie spus că Mike Ormsby e foarte activ, călătorește mult și preferă Transilvania, pe care o crede « too good to be true ». Are mulți prieteni (poate ceva mai puțini, după publicarea cărții). Pe Lumi, amică și vecină de palier, o însoțește la o înmormîntare de familie la Brăila. Ajuns acolo, se interesează de toate : obiceiuri de înmormîntare, relații de familie, moșteniri. Cu aceeași energie, participă la ședințele de bloc.
Devenit consilier într-un minister, se enervează (și pe bună dreptate) că nu i se permite accesul pe ușa principală, rezervată « persoanelor importante ». Protestează, evident : « șeful » îi sugerează că și predecesorul său îi era antipatic, fiindcă « ne lua de sus și ne trata ca pe cetățeni de mîna a doua ». Cade într-o groapă și se oftică, fiindcă amicii români « hăhăie cu lacrimi » (« fight back the tears »). Încearcă să salveze o pisică lovită de o mașină (cu bani mulți, dar fără succes) ori să convingă o femeie de la țară că un cîine nu trebuie hrănit cu mălai. Sare în ajutorul unor turiști nemți jefuiți de o bandă de copii țigani. Se implică, se revoltă. Iar faptul că majoritatea schițelor se termină cu o poantă nu este un semn că autorul lor s-ar fi împăcat cu situația, ci o tehnică discursivă. Umorul seduce. O recenzentă a cărții (Raluca Ion, Cotidianul) l-a desemnat chiar pe Mike Ormsby un « Caragiale britanic ». [...]

Ema Stere
Time Out București, nr. 822,11-17 iulie 2008, pp. 48-49

Lectia de romana

Ce a gasit englezul la Bucuresti
Claudia Cirlig

 

« Poveștile adevărate » își fac loc și pe piața românească de carte

[...] Editura Compania a deschis o serie intitulată « document.ro », care are pînă acum trei titluri. « Plecată la Revoluție » conține articolele scrise între 1994 și 2006 de corespondentul AP la București, Alison Mutler. În « Îngerii nimănui », medicul Rodica Mătușa își povestește experiența cu copii bolnavi de SIDA. Dar cel mai interesant titlu al colecției este « Lecția de română », o carte despre unul din acei voluntari care au venit cu ajutoare în România în anii '90. Se găsesc în cartea scrisă de Claudia Cîrlig povești despre corupția la nivel înalt, despre cum au fost împiedicați sau ajutați străinii care au vrut să se implice în diverse acțiuni umanitare, cum a fost privită România în anii '90 și cum am ajuns să avem o imagine negativă în străinătate. și cu toate astea, personajul « Lecției de română », voluntarul Ian Tilling, s-a decis în cele din urmă să se mute definitiv în București.

Robert Bălan
Gîndul, 13.08.2008, p. 21 

 

« Umiliți și obidiți » - versiune contemporană

Valoarea cărții Claudiei Cîrlig Lecția de română constă în veridicitate, dramatism al realității, decupaje din viața românească postdecembristă. Indiferent cum e numită modalitatea de concepere a unei astfel de cărți, literatură veristă sau literatură-document, ea nu se face în detrimentul artei scrisului, după cum nici reportajul de mîna întîi din perioada interbelică, ce a inaugurat genul, n-a făcut-o.
Dincolo de nucleele epice - voluntariat social, copii cu dizabilități din România, oameni fără adăpost, ONG-uri, birocrație, corupție -, Lecția... se constituie indirect într-un chestionar de sociologie, un posibil demers pentru un studiu al mentalităților și de psihologie comportamentistă. Cartea nu se poate citi pasiv. Narațiunile se coagulează în jurul lecțiilor de română predate de autoare unui voluntar englez, din dorința de a înțelege « de ce ar rămîne un englez în România - un englez care nu are o slujbă bine plătită la vreo multinațională, ci trăiește modest într-un apartament cu două camere de lîngă Piața Iancului și merge la birou cu tramvaiul ? Ce-l face să stea în țara asta din care mulți ar dori să plece ? ». [...]

Psihologia voluntarului social

Autoarea « atacă » și un subiect aproape deloc dezbătut : motivații personale ale voluntariatului. Voluntarul social fie fuge de ceva, fie caută ceva. Cazul Ian Tilling se încadrează ambelor situații de viață. De ce fuge ? La început, voluntariatul lui este un mod de evadare dintr-o căsătorie nefericită. Apoi survine moartea lui John, fiul lui cel mare, în vîrstă de 18 ani, din cauza unui accident de motoretă. Este pus, mai întîi, sub lupă « clasicul » conflict între generații, atunci cînd cel/cea pînă mai ieri copil atinge vîrsta adolescenței. Dacă părintele nu știe să fie prieten al tînărului, îl poate pierde. Există un moment în care John vrea să plece de acasă, pentru că « nu e înțeles ». Este un test pentru tată și fiu. Tatăl îi scrie lui John o scrisoare : « Dear John letter », care se încheie cu propoziții simple : « Te iubesc și nu vreau să te văd plecînd. Vreau să rămîi aici. » Examenul a fost trecut, dar intervine moartea subită, năprasnică, zdrobitoare pentru toți membrii familiei. Suferința părinților ascute vechile neînțelegeri pînă la divorț. Pentru Ian, voluntariatul devine, de data aceasta, mai mult decît o evadare, devine o necesitate de a găsi o nouă matcă pentru viață. și Ian Tilling reușește, mai întîi, să supraviețuiască, ajutat chiar de lupta cu neajunsurile pe care le întîmpină în realizarea proiectului de înființare a asociației în România (birocrație, furturi, șpagă ș.a.). Reușește descoperind bucuria vacanțelor la Vama Veche ; « culoarea » pe care o credea doar apanajul Vestului. Reușește, în cele din urmă, să-și facă o nouă familie în România. [...]

Iubirea pătimașă de adevăr

Autoarea face o călătorie într-o lume pe lîngă care cei mai mulți dintre noi trecem fără să ne oprim. Nu există digresiuni, peisaje, descrieri. Este un mărșăluit prin provizorat, o reținere a respirației, în care semnificația morală precumpănește. Gîndurile și sentimentele sînt sugerate prin discuții fragmentare. Totul se îndreaptă spre o maximă și continuă tensiune. Personajele capătă profunzime pentru că, deși angrenate într-un eveniment, absorbite de prezent, au în fundal, nenumite, dar omniprezente, timpul, destinul, conștiința. Nenorocirile pe care le trăiesc « eroii » cărții dezvăluie, de multe ori, înălțimi sufletești pe care nu le ating cei care duc o viață « normală ». Amplitudinea mișcării pendulului interior și intensitatea elementului biografic, părăsirea și disperarea le conferă pregnanță. Claudia Cîrlig nu e interesată de elementele armonioase ale existenței, ci de conflictele, ezitările, evoluțiile ei. Lecția de română nu « interpretează » realitatea, nu e reportaj despre moravuri vechi-noi, nu face uz de lacrimi. Este o carte născută din iubirea pătimașă de adevăr, al cărei punct de rezistență este aplecarea din unghi contemporan asupra lumii « celor umiliți și obidiți ». [...]

Iulia Deleanu
Observator cultural, nr. 155 (413), 6-12 martie 2008, p. 15

« Plecata la revolutie »

Cronicile anglo-americane ale tranzitiei (1994-31 decembrie 2006)
Alison Mutler

« Alison Mutler, englezoaica îndrăgostită de România »

[...]

Elle : Ai scris în carte că visul tău de tinerețe era să trăiești și să muncești în România. De ce ? Ce avea România și nu avea Anglia ?
AM : Aventură, emoții, necunoscut, tentația fructului oprit, ideea mea fixă că o țară latină în această zonă trebuie să fie deosebită... și cred că nu am grești. România îmi oferea o doză considerabilă de necunoscut, dar, în același timp, mi se părea familiară pentru că era o țară occidentală. Oricum, noi, englezii, sîntem destul de diferiți de europenii de pe continent, pentru că trăim pe o insulă. Poate că de asta avem în sînge dorința de a călători, de a cunoaște alte țări. Cum, însă, nu am un spirit aventurier împins la extrem, m-am gîndit că România era destul de misterioasă, dar și destul de apropiată pentru a mă satisface - nu m-am dus în Kazahstan, sau în China, sau în Africa. Nu știu, e foarte greu să explici dragostea... Încerc, dar rămîne o taină, o doză de mister care nu poate fi exprimat sută la sută.
Elle : Vorbeai mai devreme despre schimbările prin care a trecut România. Tu ai fost aici toți anii aceștia de tranziție. Care au fost cele mai grele momente pe care le-ai trăit în România ?
AM : Unul dintre momentele grele a fost procesul de calomnie pe care mi l-a intentat Lászlo Tökes și care a durat trei ani. A fost un moment foarte greu, atît pe plan personal, cît și profesional, mai ales din cauza duratei. și îmi cerea un miliard de lei despăgubiri. Singurul lucru bun în această experiență a fost faptul că am simțit pe pielea mea prin ce trec confrații români, ziariștii. Așa am ajuns să militez pentru libertatea presei. știu că și presa are punctele ei slabe, nu sînt naivă, dar am realizat ce înseamnă să nu poți vorbi liber într-o societate democratică. Timp de trei ani am încercat să-i fac pe judecători să înțeleagă ce înseamnă libertatea presei... Dar ce-i frumos în povestea asta este că pînă la urmă m-am împăcat cu Lászlo Tökes.
Elle : Cum te-ai împăcat cu el ?
AM : Într-un mod foarte ciudat. N-am mai povestit asta pînă acum. Ne-am împăcat în Odorheiul Secuiesc, într-un lift. Am fost acolo cu niște colegi, pe 15 martie, ziua Ungariei. Era destul de frig, era seară și trebuia să merg la masă. Am urcat în lift cu o colegă de la Reuters, să-mi iau o haină. Ei bine, cine crezi că era în lift ? Episcopul Tökes. El nu știa cine sînt, cred că ne întîlniserăm doar o singură dată. și eu am avut curajul să-i spun : « știi cine sînt ? » « Nu », mi-a răspuns. și atunci am început să vorbim. Colega mea a realizat că aveam de discutat și a coborît, iar noi am mers cu liftul de la doi la patru, de la patru la doi, de cîteva ori... Au fost momente foarte intense, acum cînd povestesc, le retrăiesc. I-am spus că n-am nimic cu el, nici cu etnia maghiară, lucru care e adevărat. I-am spus că venisem acolo să văd care e situația ungurilor. Am mai vorbit și altele, lucruri mai personale, și, la final, el a spus ceva de care, poate, unii vor rîde și vor spune că sînt naivă. Mi-a spus : « A fost Providența lui Dumnezeu că ne-am întîlnit. » Asta mi-a dat fiori. A fost un moment frumos, care m-a ușurat de o mare povară.
Elle : Spuneai că procesul lui Lászlo Tökes te-a făcut să înțelegi prin ce trec ziariștii români. Crezi că mai există cenzură în România ?
AM : În orice caz, există cel puțin autocenzura. Cenzura nu mai e la nivelul la care era pe vremea cînd acest lucru a fost semnalat de UE și de SUA. Dar știi cum e, dacă patronul ziarului are simpatii pentru un partid sau altul, ziaristul poate se abține să scrie despre un subiect anume... În afară de cazurile de mare scandal, desigur. E greu de spus, pentru că și ziariștii se feresc să recunoască - nu-i un motiv de mîndrie profesională să admiți că te autocenzurezi. Apoi, mai sînt și « reținerile » de natură economică - un ziar trebuie să supraviețuiască, într-o economie de piață, din publicitate. și, după cum vedem, în România apar foarte multe publicații, care își împart o piață de publicitate nu foarte mare. Asta dacă nu sînt finanțate prin alte mijloace - lucru care eu cred că va dispărea, încet-încet, pînă la urmă.
Elle : [...] Care au fost cele mai « tari » subiecte despre care ai scris în România ?
AM : Cele mai « tari » subiecte sînt cele despre care n-am scris.
Elle : Cum, tocmai pe astea le-ai ratat ?
AM : Da, pentru că trebuie să fie de acord și agenția pentru care lucrez să publice un articol. Mi-aduc aminte că am scris un text tare de tot, în anii '90, despre Securitate, care n-a fost publicat. Astăzi zic : ce bine ! Associated Press a hotărît să nu-l publice pentru că nu dorea un proces pentru calomnie. Îmi amintesc însă că m-am întîlnit cu soția ambasadorului englez la coafor și mi-a spus că a citit articolul pe care l-am scris despre Securitate. Așa am aflat că textul circula « clandestin ». Mi-am zis că acesta e adevăratul succes, să-mi fie citit un articol nepublicat. Un alt subiect despre care nu am scris pentru că încă nu e lămurit sută la sută (și nu vreau să intru mai mult în amănunte) este acela despre închisorile secrete de pe teritoriul României. [...]
Elle : Ești un fel de « insider » pentru presa străină în România. știi cum sîntem percepuți în străinătate și, în același timp, cred că îi cunoști destul de bine și pe români. Cît de corect consideri că e percepută România în străinătate ?
AM : Nu știu dacă imaginea României e corectă sau incorectă, dar știu sigur că e incompletă. Am văzut mulți străini veniți aici care sînt uimiți de ceea ce văd și spun că nu credeau că e așa.
Elle : Te referi la lucrurile bune pe care le descoperă ?
AM : Da. Lucrurile bune sînt neașteptate pentru ei. Asta pentru că oamenii vin aici cu niște clișee întipărite pe creier : Dracula, orfani, aurolaci, corupție, Nadia Comăneci și Ilie Năstase sau Hagi... și cam atît. Adică e o imagine foarte incompletă. [...]

Interviu realizat de Mihaela Spineanu
Elle, septembrie 2007, pp. 78-81

« Între România și Anglia : o călătorie neîntreruptă »

[...] Ați avut ocazia să veniți aici înainte de anul 1989 ? Nu v-a sărit în ochi sărăcia, tristețea celor de pe stradă ?
AM : Nu îmi aduc aminte de sărăcie din cele trei vizite ale mele în România făcute înainte de '89. Ce mă uimea era felul în care se uitau oamenii la mine, de parcă eram venită de pe altă planetă. Îmi aduc aminte și de contraste, la unele hoteluri se putea mînca labă de urs, la altele preparatele erau sărăcăcioase. Asta sărea în ochi : lipseau comerțul, varietatea, prosperitatea cu care eram obișnuiți în Vest.

Cum de ați ales jurnalismul ?

M-am înțeles bine și am căutat mereu compania ziariștilor, am fost cu ei pe teren, în mai multe țări. Cînd am ajuns aici, mi-am dat un termen de trei luni ca să dovedesc că pot trăi din asta...

Articolele dvs. au, presărate, mici detalii de atmosferă, care colorează relatarea jurnalistică strictă.

Da, mă puteți privi ca pe un pictor, dar care pictează în cuvinte. În jurnalism sînt reguli stricte, dar vreau să dau culoare relatării, aceasta e tendința mea firească. În plus, îmi place să fiu mai degrabă reporter decît redactor, să fiu la fața locului, în direct cu oamenii despre care scriu știrea... Îmi plac politica, diplomația, mă atrage tot ce ține de mersul evenimentelor, urmăresc felul în care este reflectat tot ce se întîmplă, atît în presa scrisă, cît și în audiovizual. Lucrurile au evoluat, există mai multe publicații ca înainte de '89.

Cum vă împărțiți timpul între meseria aleasă și viața de familie ?

AM : Greu, cu ajutor, dar greu. E o meserie solicitantă, nu se împacă deloc cu o viață de familie tradițională

Ce limbă vorbesc fetițele dvs. ?

AM : Ele vorbesc mai bine româna decît engleza ! Învață la o școală românească, bunica de aici le ajută la lecții ; sînt mîndre că sînt românce, toți le pun să vorbească în engleză, dar fac asta doar cînd ne ducem la mama mea, în Anglia, de Crăciun... [...]

Interviu realizat de Raluca Dumitru
Ioana, nr. 19, 30 august 2007, pp. 56-57 

« Alison Mutler, o englezoaică la București »

[...] Corespondent Associated Press, [Alison Mutler] a publicat sute de articole și reportaje, oferind Europei o perspectivă obiectivă asupra României, înainte și după 1989. Despre viața ei s-ar putea face un film de Oscar. Pentru început, a scris ea o carte, publicată la Editura Compania - « Plecată la Revoluție » ; sperăm să fie un best-seller.

[...] Alison Mutler a lucrat la CNN și Sky News, a făcut un reportaj în Moldova Sovietică împreună cu Vivien Morgan, o ziaristă cu care colaborase și în trecut... drumul ei începea să se contureze. A reușit să-și publice un text în « The Independent », și-a oferit serviciile pe la mai multe redacții, dar parcă nu mai avea chef de nimic. Se săturase de viața din Anglia. și-a cumpărat un reportofon și un bilet de avion, cu întoarcere peste trei luni. Acesta a fost termenul pe care și l-a oferit pentru a-și demonstra că poate supraviețui ca jurnalistă. Pe 6 iunie 1991 a aterizat la București. Nu s-a mai întors. A transmis mineriada în direct, pentru CNN, a făcut o emisiune despre Securitate la BBC și a știut că din asta va trăi. Momentul a fost și el favorabil, ea sosind într-un moment în care reflectoarele presei europene erau ațintite asupra României. De pe 1 octombrie 1993 lucrează pentru AP. Atunci a început un capitol al vieții ei care nu s-a sfîrșit nici astăzi.
În februarie 2007, însoțită de niște prieteni englezi și de propriile fiice, Anna și Ella, s-a decis să revadă Sighișoara și Ardealul. A întîlnit un cioban îmbrăcat într-o mițoasă din 3-4 oi, la fel ca în urmă cu 23 de ani. Diferența este că acesta avea un telefon mobil la ureche. Imaginea corespundea celei de pe vremuri, cu mici modificări pe alocuri. Alison a evoluat în perfectă simetrie cu locul care a făcut-o să se îndrăgostească iremediabil de România.
Nu-mi vorbește cu o patimă exagerată despre țara noastră. Din contră chiar, cu o naturalețe care te pune pe gînduri. Este foarte îngăduitoare, îmi spune că în suflet și în amintire i-au rămas mai ales oamenii simpli, locuitorii satului românesc pe care îi îndrăgește atît. Îmi zice că la noi politica ocupă foarte mult spațiu în mintea românilor și implicit în presă. O întreb de presa mondenă. « E de multe ori prost informată, dar se citește. și eu am scris de Adrian Copilul Minune și de "Andrele" cînd s-au despărțit, chiar dacă dintr-o perspectivă... socială. » Andrelele... imaginați-vă cum sună cu un ușor accent britanic... O englezoaică la București... și, culmea, după 16 ani, încă încîntată. În toți acești ani nu a simțit nici măcar o dată nevoia să lase tot și să plece înapoi. « La început îmi lipseau diverse lucruri de uz cotidian, dar acum se găsesc de toate aici. » Mă gîndesc la toți românii care la prima groapă din asfalt blestemă țara asta și visează la « paradisul occidental », la muncitorii al căror ideal profesional e căpșuna spaniolă și la absolvenții de universități care vor căsuțe cu gărduleț alb prin cine știe ce țări ale tuturor posibilităților. Ce reclamă i-ar face României ? « Å¢ara în care găsești ce nu te aștepți. » [...]

Miruna Vintilă
Q magazine, nr. 7, 28 mai-10 iunie 2007, pp. 20-23 

« România mea dragă »

Ca ziarist am scris articole despre oameni celebri - despre președinți, regi, scriitori sau artiști de talie internațional, precum J.K. Rowling și Constantin Brâncuși. În același timp, am relatat despre oameni simpli, de care nu a auzit nimeni : despre o bătrînă care și-a pus cele mai frumoase haine de Revelion, în 1999, sperînd că se va împăca cu fiica ei care trăiește în Italia, sau despre o măicuță dintr-o biserică ortodoxă care țese stofe bizantine ce au interesat casa de modă italiană Versace. Am scris despre un bărbat întemnițat ani de zile în închisori comuniste care a vrut să spună povestea celei mai crude perioade a anilor '50, cea de după venirea comuniștilor, înainte să moară răpus de cancer, dorind ca istoria să nu se repete. [...] În această perioadă [...] am cules, lucrat și redactat poveștile care au fost publicare în ziare din Statele Unite, Europa, Japonia Africa și Australia. [...]

Alison Mutler
Reader's Digest, iunie 2007, p. 11 

« La Roumanie selon Mutler »

[...]

« La Roumanie est comme un adolescent seul Ï  la maison et qui joue avec sa liberté. » C'est Alison Mutler qui le dit, journaliste britannique Ï  l'agence américaine Associated Press (AP), venue en Roumanie couvrir la révolution de 1989 avant de s'y installer.
Son livre « Partie Ï  la révolution. Chroniques anglo-américaines de la transition » réunit une centaine de dépêches, de reportages et d'articles publiés ces 17 dernières années. Cet ouvrage original peut être lu autant comme un manuel de journalisme que comme un roman de prose. [...]

Matei Martin
Regard, nr. 80, 15 iulie-15 septembrie 2007, p. 50 

 

« Este o carte despre România mea, o țară bezmetică, absurdă, pe alocuri frumoasă, comică, tragică, foarte adevărată », a mărturisit, la lansare, autoarea.
Răspunzând unei întrebări a agenției ROMPRES, Alison Mutler a declarat că nu intenționează să ceară cetățenia română, așa cum a făcut-o confratele său francez Jean Luc Lorca, fostul șef al biroului AFP de la București. « El și-a luat cetățenia română după ce a plecat. Vreau să păstrez în continuare acea separare care mă ajută să mă distanțez pentru a putea scrie », a spus Mutler.
« În cartea lui Alison Mutler găsești relatări despre o întreagă lume românească, de la Miron Cosma și preotul ucigaș din Vaslui, la Regele Mihai, Securitate, mineri, Ion Iliescu, muzică, NATO, UE, inundații, fotbal, kitsch, legea lui Pruteanu », a spus jurnalistul Rupert Wolfe Murray.
Apreciind că volumul poate fi un bun manual pentru jurnalistul de agenție, gazetarul Cornel Nistorescu a elogiat stilul « riguros, scurt, fără floricele tipic dâmbovițene din presa românească » al jurnalistei. « Cartea lui Alison Mutler este una despre România cu frumusețile, obsesiile și eșecurile ei », a spus Nistorescu. În opinia sa, « Plecată la revoluție » este cartea unui călător englez prin țările române de la începutul mileniului trei, care va putea fi citită și peste 50 de ani, ea păstrând aceeași prospețime în relatarea despre oamenii și instituțiile țării noastre.
Nistorescu a remarcat că lansarea nu are loc întâmplător în stradă, în locul unde România veche se întâlnește cu cea nouă, locul care păstrează încă urmele revoluției, momentul în care Alison Mutler a descins la București.
Directorul Editurii Compania, Petru Romoșan, a citit, în încheierea lansării, fragmente relevante din cartea ziaristei britanice.
« Dacă m-ar întreba cineva ce m-a marcat profesional cel mai mult în acești ani, cu suișuri și coborâșuri, cu procesul pe care mi l-a făcut LÏ szlo Tökes, cu schimbări bruște și dramatice în politică, cu investigații, cu relatări despre lipsa libertății de exprimare, cu interviuri luate unor președinți și regi, dar și unul de nouă minute cu J.K. Rowling, aș spune că nimic din toate astea nu m-a marcat cu adevărat.
Singurul lucru care mă fascinează este satul românesc. Mă regăsesc în acest loc constant, ferit, neglijat, profund, necăjit, vesel, sărăcit și crud, căci tot ce înseamnă suflet de om se regăsește în sat și apoi, ce este povestea mea ? O fascinație din adolescență pentru niște cuvinte care s-au prelungit în viața mea până când au devenit viața mea », mărturisește Alison Mutler în prefața « O englezoaică în România sau De la o Sighișoară la alta », scrisă de autoare chiar în limba română.

« Plecată la Revoluție », Rompres, 24 mai 2007