compania

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Str. Maria Hagi Moscu Nr. 17, Sector 1, 011153, Bucuresti
Tel. editură : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Tel. departament difuzare : 021 223 23 24, 021 223 23 37
E-mail : editura.compania@gmail.com, compania@rdslink.ro

Despre carte

Portrete istorice ale romanilor

Domni, regi, eroi, carturari, oameni politici, literati
Dan Berindei

 

« Românismul aprinde spiritele, peste Carpați »

Apariția, la Editura Compania, a volumului Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literați, semnat de academicianul Dan Berindei, a declanșat o polemică aprinsă în presa culturală centrală, între vechea și noua gardă a istoricilor români. Dispută în care, dincolo de orgoliile personale, vicepreședintele Academiei Române și istoricul clujean Ovidiu Pecican au făcut un portret a ceea ce înseamnă « românismul », « naționalismul » și « patriotismul ».
În articolul care a deschis polemica, publicat de Ovidiu Pecican în « Observator cultural » în februarie 2009, istoricul clujean acuză « jocurile academicianului octogenar », pe care îl consideră complice la un demers pe care acum îl incriminează. « Vituperarea istoricului umple de nedumerire, întrucît, în aproape toată perioada de după 1989, domnia sa a ocupat funcții înalte în Academia Română (...). S-ar zice, prin urmare, că și domnia sa se numără printre cei care, într-un fel sau altul, au patronat „insolența impostorilor și incompetența instituțiilor“ despre care a adus vorba », scrie Pecican. În plus, clujeanul îi reproșează academicianului Dan Berindei că, în demersul făcut « în numele naționalismului », nu spune nimic despre « cruzimile ștefaniene împotriva inamicilor săi din Å¢ara Românească, nici despre longevitatea „viziratului“ brătienesc, deloc inocentă ».

Amărăciunea lui Berindei
În răspunsul pe care l-a publicat în Revista « Cultura », autorul volumului își descrie « amărăciunea » pe care i-au adus-o criticile mai tînărului coleg și-l acuză, la rîndul său, că « și dînsul este unul dintre istoricii care contribuie la aceasta situație, fără îndoială existentă și care este de plîns, mai ales că n-o constatăm la vecini de-ai noștri, cum ar fi ungurii și polonezii, atît de legați de trecutul lor ».
Pentru a contracara acuzațiile aduse de Ovidiu Pecican, Berindei spune răspicat: « dacă a respinge renunțarea la ființa și identitatea națională înseamnă a fi naționalist, atunci sînt naționalist, în sensul de a fi apărătorul propriei națiuni ! ». « Fără îndoială că orice om pe acest pămînt a avut și are și părți negative, dar ceea ce interesează în primul rînd este imaginea de ansamblu », răspunde Dan Berindei acuzațiilor de omisiuni intenționate aduse de istoricul clujean.

Atacuri mai dure
Dar polemica nu se încheie aici. Ovidiu Pecican îi răspunde și el lui Dan Berindei, contestînd de această dată chiar și realizările academicianului. « Să o spun cinstit și pe șleau: sînt ani buni de cînd, în privința performanțelor de cercetător ale domnului Dan Berindei, eu nu îmi fac nici un fel de iluzii », scrie Pecican, care incriminează tipul de « românism » pe care îl promovează Berindei. « Românismul acesta a dus la morțile de evrei și de romi din Transnistria, iar mai tîrziu, tot el a stat la baza politicii anilor ’70-’80 ai secolului trecut, în virtutea căreia, vînzarea germanilor și a evreilor de la noi către statele dispuse să îi răscumpere era nu doar un act profitabil pecuniar, ci și unul patriotic, întrucît scăpa națiunea noastră de alogenii inoportuni », adaugă Pecican în « Observator Cultural ».
În finalul articolului său, istoricul clujean acuză Academia Română că « sabotează » construcția europeană pe care o încearcă statul român «printr-un contradiscurs înfeudat trecutului totalitarismelor inter- și postbelice, un asemenea demers oportun și chibzuit al politicienilor ».

Răspunsuri acide
Nici octogenarul Dan Berindei nu se lasă și răspunde încă o dată afirmațiilor lui Ovidiu Pecican, într-un nou articol publicat în « Revista Cultura ».
« Deși, în primul rînd, pînă acum n-a contribuit la progresul istoriografiei, cum trebuie să facă orice istoric adevărat, prin munca în arhive și prin publicarea unor izvoare inedite, și în al doilea rînd prin vreo lucrare care să-l afirme, preopinentul, critic și oponent de profesie, declară că nu și-a făcut „nici un fel de iluzii“ privind „performanțele“ mele de cercetător ! », scrie vicepreședintele Academiei Române.
« În ceea ce mă privește, naționalismul, și cu atît mai mult românismul, nu se confundă nici cu intoleranța și nici cu șovinismul. Pentru mine, « pașoptist întîrziat », cum m-a definit cîndva Marin Bucur, ele înseamnă doar atașament față de țara care este a mea și față de națiunea căreia îi aparțin », explică Berindei, anunțînd că, aici, se termină polemica sa incendiară cu Ovidiu Pecican. 

Daniel Iftene
Foaia transilvană, vineri, 8 mai 2009, p. 2

 

« Dan Berindei, portretist și editor »

[…] Dan Berindei este un istoric de atitudine. și anume de o atitudine francă, nedisimulată, de o consecvență morală și științifică exemplară. Care nu se sfiește să meargă împotriva curentului. Cartea intitulată Portrete istorice ale românilor este concludentă în acest sens și reprezintă afirmarea unei credințe esențiale, și anume aceea că « modelele sînt necesare mai mult ca oricînd » și, am adăuga noi, în deplină consonanță cu autorul mai ales într-o societate care este a noastră, unde, de două decenii, s-a dus o tenace luptă împotriva a tot ce reprezintă model, a tot ce întruchipa valorile autentice ale poporului nostru. Demitizarea a fost una din operațiile cele mai susținute și din arsenalul luptei n-a lipsit nimic : de la fals, la proces de intenție, la calomnie, la intimidarea celor ce « îndrăzneau » să susțină alt punct de vedere. De aceea, întrebarea pe care și-o pune Dan Berindei – « Românii de azi să-și fi pierdut încrederea în românitate ? » – este pe departe justificată. Optimist, răspunde: « Cu siguranță, nu », ca apoi să vorbească de « asaltul propagandistic » la care se referea și de faptul că « am fost martorii a douăzeci de ani de mistificare, furt organizat și nedreptate ». Portretele din carte reprezintă un răspuns dat acestei stări de spirit malefice care urmărește, așa cum s-a procedat și după 1944, să reteze poporului român rădăcinile, să-l lase dezorientat, lipsit de orice busolă morală și intelectuală, de orice încredere în permanențele noastre, în locul cărora sînt așezați idolii momentului, aduși în prim plan de forța împrejurărilor sau chiar de împrejurările forței. Portretele din lumea atît de diversă, așa cum am arătat, sînt conturate de un istoric riguros și nu-s operă de hagiograf.
Concise, rețin datele esențiale ale biografiei, fapt cu atât mai necesar cu cît cele mai multe personalități ale istoriei noastre sînt acum fie necunoscute, fie rău cunoscute. Ceea ce este totuna. Din cîteva date biografice și bibliografice, Dan Berindei îl situează pe cel portretizat în contextul istoriei românești, al domeniului pe care acesta l-a ilustrat și l-a îndrăgit. Dar istoricul nu rămîne doar la o simplă înșiruire de date, ci caracterizează locul pe care cel portretizat l-a ocupat în istoria noastră. Ceea ce realizează prin definiții succinte și esențiale care exclud locul comun. Portretele nu-s univoce, istoricul relevînd și umbrele care au stăruit și stăruie în perspectiva contemporanilor și a posterității. Nu aș putea da un exemplu sau altul, pentru că portretele sun rodul unei viziuni unitare, a unei perspective științifice, care ține seama de toți factorii istoriei. Model, în viziunea lui Dan Berindei, înseamnă o perspectivă dialectică, luminile și umbrele concurînd la definirea unei personalități. Nu o dată binevenite aduceri aminte dau acestor portrete nu numai o briză de căldură umană, ci relevă dimensiuni inedite pentru înțelegerea complexă a personalității evocate. […] 

Valeriu Râpeanu  
www.artlitera.ro, rubrica : Permanențe  
martie 2009

 

« Critică și măsură »

[…] Tînărul meu critic [Ovidiu Pecican] ar fi dorit să evidențiez trăsăturile negative ale personalităților evocate, furnizîndu-mi și elemente negative legate de ștefan cel Mare ori Brătianu. În cele cîteva pagini dedicate fiecărui portret am vrut să scot în relief ceea ce rămîne astăzi esențial în caracterizarea locului pe care cel portretizat l-a ocupat în cursul istoriei naționale, ceea ce face ca respectivii să merite cinstirea noastră. Fără îndoială că orice om pe acest pămînt a avut și are și părți negative, dar ceea ce interesează în primul rînd este imaginea de ansamblu. Printre istoricii evocați am introdus și unii de dimensiuni mai modeste, dar care și-au avut rostul lor și care prin contribuțiile lor au asigurat și ei mersul înainte al istoriografiei noastre, cum ar fi evocatul Gheorghe Bezviconi. Nu se cuvine a fi dați uitării, mai ales de către mine, care i-am cunoscut în vremuri grele. și, de asemenea, Mircea Mălăeru, fruntaș al țărănimii în epoca Unirii, ca și moldoveanul Ion Roată, merită înfățișați unui public mai larg decît cel al «experților».
Dacă percepția preopinentului meu este aceea că am vrut să realizez « o salată frumos asezonată » după « gustul » meu « extravagant » și că am făcut un « joc », trebuie să mărturisesc că îmi pare ciudată reacția sa, nu față de mine, umilul autor, dar față de galeria personalităților pe care a întîlnit-o în volumul meu și care nu meritau să fie cufundate în oțetul criticii sale ! Dar, totodată, dincolo de orice, trebuie să mărturisesc și incorigibilul meu optimism. Sînt convins că « timpurile de tranziție » se vor încheia, că vom reînvăța cu toții să ne prețuim națiunea și pe cei care au slujit-o și de asemenea să ne comportăm cu măsură și bună cuviință ! […] 

Dan Berindei
Revista Cultura nr. 11, joi, 19 martie 2009, p. 26

 

« Modele. Din trecut. La plimbare cu regi, eroi, politicieni și literați »

[…] În cartea sa « Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literați », apărută recent la editura Compania, istoricul Dan Berindei își propune să ofere un răspuns la întrebări precum : mai folosește cunoașterea trecutului tinerilor de astăzi ? și dacă da, cum anume și la ce ? « Cu siguranță, scoaterea din uitare a acestor personalități-model le este de folos noilor generații, scrie domnia sa în prefață, și poate inspira chiar apariția unor noi modele. » Tinerii, este de părere autorul, « sunt cei dintâi care au nevoie de exemple, de modele pentru a acționa, în condiții diferite și într-o altă epocă istorică, pentru ca România să-și poată ocupa locul cuvenit printre celelalte națiuni ».

Invitație la Palat
În acest volum, istoricul Dan Berindei a construit Palatul istoriei românilor din opt etaje conținînd 63 de încăperi. […]
În fiecare încăpere, ghidul neobosit se oprește și explică pe-nțeles cine este locatarul, ce-a făcut bun de-a lungul vieții, cum îi era firea și de ce merită un loc în Palat. Bunăoară, în salonul Reginei Elisabeta, soția lui Carol I, cunoscută drept poetă cu pseudonimul Carmen Sylva, curioșii aud, printre altele: « Sensibilitatea la suferința oamenilor nevoiași, grija pentru cei atinși de infirmități – printre altele, sprijinul acordat orbilor, pentru care a ridicat Vatra Luminoasă – preocuparea pentru răniții de război, dorința de a contribui la ridicarea patriei sale de adopție o caracterizau pe doamnă și apoi pe regină. La toate acestea, se adaugă însă o anume detașare de real, o lipsă a simțului pragmatic, inclusiv în ceea ce privește valoarea banului. » De ce și pentru ce ? Popasul în « laboratoarele » de la etajul istoricilor îi oferă autorului prilej să spună ce înseamnă în opinia domniei sale această profesie, de mulți invocată, de mai puțini practicată după reguli scrise și nescrise, mai vechi sau mai noi.
« Ca istoric, a știut ca nimeni altul – cu erudiție, siguranță de sine și talent de evocare –, să descrie momente și aspecte esențiale ale mersului lumii prin timp », îl portretizează domnul Dan Berindei pe Gheorghe Brătianu. A făcut-o și cu dorința de a pune mai limpede în valoare istoria națională, parte a întregului. A făcut-o cu demnitate și simț al echilibrului. După el, istoricului îi revine « să înțeleagă și să explice, nu să osândească pe oamenii de atunci în temeiul împrejurărilor de astăzi ». În același timp însă, istoricul trebuie să lege prezentul de trecut prin explicarea evoluțiilor și prin comparații. Îi mai revine, de asemenea, sarcina de a fi un sfătuitor, de a dezvălui lecțiile trecutului pentru contemporaneitate, de a ajuta deci la deschiderea porților către viitor. »
« Deși cariera sa nu reflecta nici reala sa valoare, nici realizările, George Potra se comporta cu o demnă seninătate, pe care nu ți-o conferă decât pasiunea pentru studiu și sentimentul unei datorii de împlinit, indiferent dacă meritele îți sunt sau nu recunoscute. »
« Până la o vârstă relativ înaintată, acest tribun pașoptist întârziat s-a manifestat cu o neobosită ardoare juvenilă, punând umărul la nevoie, scriind și vorbind, neostenit vreodată, refuzând să abdice de la muncă ori să renunțe la fabulosul lui elan. Cât de util ar fi astăzi un Vasile Netea, care însuma atâtea calități din ce în ce mai rare în cotidianul nostru ! […] Netea nu era un individualist – un profil foarte răspândit printre tinerii noștri intelectuali, plini de însușiri, dar neexistând decât pentru ei. »
Sfîrșitul călătoriei, începutul poveștii. Sub bagheta fermecată mînuită abil de autor, gazdele de mult trecute în lumea drepților prind viață și strălucire. De-a lungul călătoriei, ghidul n-a probat doar calitățile profesionistului de excepție, ci a fost și un pic vrăjitor. Hocus-pocus, și-a scos din pălărie cuvintele potrivite ! Excursioniștii prin timp n-au de unde ști cît a exersat pînă i-a ieșit magia. Unii, mai sceptici din fire, au bănuit câte ceva, că doar nu-ți ies toate chiar așa, pocnind din degete ! Iar ceilalți s-au lăsat vrăjiți de poveste. Căci, nu-i așa, istoria, ca și poveștile, începe cu « A fost odată... ». 

Cristina Diac
Jurnalul Național, duminică 17 mai 2009, pp. 6-7

Despre boieri si despre rumani

Constantin Giurescu

 

« Avalon, Ev mediu social »

O nouă ediție din studiile de istorie socială ale lui Constantin Giurescu, de astă dată sub titlul Despre boieri și despre rumâni (București, Editura Compania, 2008, 270 p.), reia integral structurarea din volumul postum, apărut în 1943, a celor trei studii care l-au consacrat pe autor drept unul dintre cei mai importanți istorici români ai straturilor sociale românești dinainte de modernitate. Ele au fost incluse, în 1993, și în masiva retrospectivă plasată sub titlul generic « Studii de istorie », unde chipul expertului se întregea prin includerea prețioaselor pagini de istoria istoriografiei, Giurescu fiind un studios de prima mînă în materie de cronistică românească. Cu toate acestea, tirajul mic al reeditării postcomuniste nu avea cum să țină la dispoziția pasionaților de istorie această carte aureolată, care l-a consacrat pe cel dintîi istoric din dinastia Giurescu în calitate de expert în istoria socială românească. Recitindu-l pe autor astăzi – împreună cu nota însoțitoare a nepotului, Dinu C. Giurescu –, ai prilejul de a estima cît a înaintat cunoașterea vechii clase stăpînitoare din Å¢ara Românească și din Moldova în secolul scurs aproape în întregime de la cursul dedicat boierimii în 1918, care, prelucrat, a făcut mai apoi obiectul paginilor din volum, așa cum le știm. Ceea ce poți afla este că lucrurile sînt încă neclare, că nu avem prea multe certitudini cu privire la stăpînitorii medievali și la cei care au structurat și au reprezentat sistemul politic din cele două state românești și că 90 de ani de cercetări nu au împins fundamental înainte cunoașterea în acest domeniu. știm încă destul de puțin și de imprecis în acest domeniu, nu doar pentru că, vreme de jumătate de secol, propaganda comunistă a fost, mai mult sau mai puțin consecvent, împotriva studiilor referitoare la elitele sociale și politice dinainte de comunism. Înseși marile colecții de documente referitoare la timpurile dinainte de modernitate sînt în continuare incomplete, nepermițînd cunoașterea amănunțită a chestiunii.
Nici cu înțelegerea « rumâniei » nu stăm strălucit, ceea ce face cu atît mai prețioase studiile celui dintîi Giurescu, oricît s-ar fi îmbogățit între timp cazuistica și oricîte corecturi în interpretare ar fi survenit mai recent. Încă nu este clar nici ce anume trebuie înțeles prin atît de uzitatul astăzi termen de « țărani », care asimilează în sfera lui de cuprindere atît pe sătenii de la cîmpie, ocupați cu agricultura, cît și pe cei din proximitatea pădurilor (« codrenii », « pădurenii »), ce-și duceau viața exploatînd resursele silvestre, desțelenind, lăzuind, construind case, acareturi și biserici din lemn, culegînd plantele comestibile și vînînd sălbăticiunile locului, confecționînd obiecte de trai din același material lemnos. și mai sînt și « muntenii » – populația spațiilor locuite de la munte, specializată în exploatarea pășunilor alpine, crescînd oi și capre ; ori sătenii din preajma lacurilor și iezerelor, de la Marea Neagră și Dunăre, trăind mai cu seamă din pescuit, exploatînd resursa piscicolă a locurilor de baștină.
După Noica, « de peste 100 de ani de la pacea încheiată la Adrianopol, cînd României agrare i s-au deschis posibilități moderne de schimb, poporul românesc s-a agrarianizat. Dar el n-a fost întotdeauna un popor agrar, iar sufletul lui n-are trăsăturile de sedentarism și de pasivitate agrară. În țăranul nostru coexistă azi și a precumpănit altădată un suflet de tip pastoral » (« Suflet agrar sau suflet pastoral ? », în Pagini despre sufletul românesc, București, Editura Humanitas, 2008, p. 36). Filozoful – aflat la tinerețe pe cînd medita la aceste lucruri – îl urma îndeaproape pe Densusianu care, în 1914, în cartea lui La Vie pastorale chez les Roumains, susținea ca pe o certitudine originile pastorale românești.
Revenind la boieri, faptul că P.P. Panaitescu le atribuia o origine etnică nomadă, văzînd în ei reprezentanții stăpînitorilor nou-veniți și instalați în mod violent peste sedentarii cuceriți, este cea mai benignă dintre probabilități, chiar dacă modelul acestei teze se regăsește în istoriografia occidentală romantică. Ceea ce nu s-a studiat încă nici acum este chipul în care boierimea s-a reînnoit mereu, după fiecare val de decapitări și tentative de anihilare a domnitorilor, ca și după morțile cauzate de confruntările militare cu adversari externi și interni. Nu prea știm cu precizie în ce fel noii reprezentanți ai clasei stăpînitoare au adus cu ei și un nou mod de a-și înțelege misiunea, revizuind aparatul de stat și funcționarea acestuia, raporturile dintre ei și voievod ori din însuși interiorul grupului lor.
Pentru o asemenea reflecție istoriografică, volumul lui Constantin Giurescu, de mult clasicizat și greu de găsit prin anticariate, este un perfect stimulent și o lectură incitantă, perpetuînd amintirea unui excelent istoric dispărut prea curînd de pe scena culturii noastre.

Ovidiu Pecican
Observator cultural nr. 460/februarie 2009

Nicolae P. Mavrogheni

« O pozna a firii »
G.I. Ionnescu-Gion

 

« „Halucinatul“ Nicolae Mavrogheni. O istorie cu pirați și alte întîmplări nemaivăzute în prag de secol XIX »

Într-un peisaj al dezolării pitorești, al trîndăviei metafizice și al voluptăților întristate, un personaj cu totul aparte avea să se ivească în Bucureștii lui 1786 și să se convertească treptat în erou legendar, labirinticul și dionisiacul Mavrogheni (mavros, în greacă, înseamnă negru), sosit din cel mai apolinic ținut cu putință, insula Paros, cea din marmură albă, una dintre Ciclade. De aici, Mavrogheni, fiu de pescar, avea să-și pornească aventurosul său destin de pirat al Mediteranei, priceput fiind în ale armelor și prădăciunilor de tot felul. […]
Mavrogheni suie pe tron și se vede dușmănit din două părți, atît de români, cît și de fanarioții cărora nu le venea să creadă că Valahia va încăpea pe mîinile acestei « pozne a firii ». Despre înțelepciunea și bunele intenții ale noului domn vorbește pitarul Hristache și stau mărturie faptele ciudatului grec, dar presimțirea ce-o au boierii la întronare, că Mavrogheni e ictromă și zevzec, avea să se adeverească cu vîrf și-ndesat. […]
Textul despre Nicolae Mavrogheni și lady Craven constituie încă o mostră a îmbinării de talent literar și informație utilă, marcă a istoricului Ionnescu-Gion – atît de controversata sosire a englezoaicei la București, pe cît de scurtă (24 de ore), pe atît de bulversantă, reprezintă o veritabilă scenă de epocă. Extravaganta englezoaică avea 35 de ani, divorțase de soțul care o neglija, lordul Craven, și tocmai făcuse, la 1785, o călătorie prin Franța, Germania, Italia și Rusia. Frumoasă și cultivată, lady Craven lasă în urma ei o carte de memorii, cu prețioase informații legate de curțile europene. Invitată la palat, englezoaica nu este cîtuși de puțin impresionată de pompa fanariotă, ba chiar, la auzul geamparalelor organizate de Mavrogheni în cinstea ei, izbucnește într-un rîs profund neprotocolar, dar rămîne totuși impresionată de ritualul european al servirii mesei care, după cum se aștepta ea, ar fi putut fi înlocuit de cel turcesc. […]
Deopotrivă un portret picant, dar totodată verosimil, al uneia dintre cele mai spectaculoase figuri istorice din Valahia, dar și document de moravuri al unei epoci, cartea are meritul de a face cunoscute cititorilor texte mai greu accesibile ale istoricului Ionnescu-Gion. 

Andreea Răsuceanu
Observator cultural, nr. 187 (445), 16-22 octombrie 2008, p. 10

 

« Cu Băsescu și Mavrogheni, înapoi în istorie »

[…] Recenta apariție a cărții Nicolae P. Mavrogheni « O poznă a firii », în colecția « Figuri&clipe » este, cel puțin pentru cei care se încăpățînează (pe bani sau nu) să vadă în dl. Traian Băsescu altceva decît ce este el, un adevărat « duș rece ». « Alăturarea textelor dintr-un volum apărut in 1893 și din Revista Nouă are ca scop […] descoperirea unor pagini de istorie » întregind portretul unui domnitor cam tot atît de « jucător » ca și d-l Băsescu. Asemănarea dintre cei doi este izbitoare, fapt care, cu siguranță va crea în mintea multor cititori acea « sămînță » necesară pornirii unei judecăți de valoare – exercițiu întîlnit din ce în ce mai rar în general, dar specific oricărui individ obișnuit să-și folosească propriul creier. […]
Atît « mavrogheneștile fapte », cît și cele ale dlui președinte sînt parcă făurite în aceleași ateliere ale unui spirit chinuit de o violență primară, de căpătuirea lui și a familiei, de rămînerea la putere și în istorie cu orice preț. Mavrogheni dorea, și el, « schimbarea clasei politice » surghiunind boierii vechi și « corupți », confiscîndu-le averile și « confecționînd alții : boierii mavroghenești, probabil cu toții cinstiți, asemeni PD-L-iștilor de azi. și Mavrogheni dorea să i se recunoască cît mai mult faptul că este credincios « marelui Licurici de atunci, „Porții otomane“ », « jignind în mod simțitor atît linia de bătaie dinspre Transilvania, a austriecilor, cît și pe cea din Moldova, a austro-rușilor », ba mai mult, a început, din același motiv, un război inutil, fără nici o șansă și prostesc, cu Rusia. Dacă mai punem la socoteală că nici Mavrogheni nu știa nici o limbă străină, decît « limba porturilor », și a declarat cu propria gură că « ... dacă Dumnezeu avea vreun gînd cu această țară, atunci nu mă trimetea pe mine Domn...», zicere care poate fi, într-un anume registru, asemănată cu nu mai puțin « celebra » zicere băsesciană căinătoare a faptului că nefericirea României ar consta în aceea că Președinția țării se joacă între el, Traian Băsescu și Adrian Năstase, doi foști (?) comuniști, avem toate motivele să citim fascinanta poveste a domnitorului Mavrogheni. Ca apoi, după o voluntară și nerăutăcioasă comparație cu marele Traian, să re-analizăm, mai bine « pregătiți », zilele de azi, pe care greșit le considerăm departe de cele de alaltăieri... 

Octavian Hoandră
Ziua, 18 august, 2008, p. 15

 

« Fanarioții și Marele Licurici – de ieri și de azi »

[…] Calul clucer și boul ministru
[Lucrarea] Nicolae P. Mavrogheni de G.I. Ionnescu-Gion a fost tipărită pentru prima dată în 1891. Este consacrată unui obscur domnitor fanariot, conducător al Å¢ării Românești între 1786 și 1790, cînd, în buna și sănătoasa tradiție turcească, este decapitat în urma unor intrigi ale Sultanei Mamă. Între cele două date istorice se întinde domnia celui care a rămas în istorie prin eticheta « lipită » de Ienăchiță Văcărescu – « o poznă a firii ». Pe atunci domnitorul nu putea fi amendat pentru condus în stare de ebrietate – chiar dacă vehiculul folosit era o caleașcă aurită, trasă de patru cerbi cu coarnele suflate cu aur –, dar nu ar fi sancționat nici în zilele noastre ! Cartea narează și alte episoade la fel de « colorate », cum ar fi cel în care Mavrogheni și-a făcut calul clucer, îmbrăcîndu-l în caftanul specific funcției. Gurile rele ar spune că nu e nimic de mirare – cîți boi nu sînt făcuți miniștri în zilele noastre ! […] 

Horațiu Damian
Foaia transilvană, 19 august 2008

Viata lui C. Stere

Zigu Ornea

 

« Romanul tragicului învingător »

[…] Biografia lui Constantin Stere, reeditată de Editura Compania, nu este, cum ar părea la prima vedere, o poveste liniară, clasică, ci compune din detalii istorice, sociale, culturale și biografice viața românească încurcată în cronologii complicate, de la cumpăna dintre secolul al XIX-lea și sinuosul parcurs al celui următor. […]
Aceasta este cu adevărat istoria României de la 1900, cu antecedente și evenimente posterioare epocii ; mentalități și eforturi de înțelegere a fizionomiilor politice și sociale în continuă modificare. Monografia Constantin Stere, semnată de Zigu Ornea, este un foarte binevenit exemplu de valoros studiu istoric, pentru universitarii cu veleități bibliofile, care scriu toată viața o carte și o reeditează perpetuu. […] 

Adrian Majuru
Adevărul literal și artistic, 20 decembrie 2006, p. 3

 

« Constantin Stere, în actualitate »

O coincidență editorială a făcut ca una dintre cele mai controversate personalități ale istoriei Războiului de Întregire, Constantin Stere (1865-1936), să revină în actualitate : Editura Compania a retipărit lucrarea regretatului Zigu Ornea, Viața lui C. Stere (București, Ed. Compania, 2006, 844 p.), iar dl. Victor Rizescu a publicat un volum de Scrieri politice și filosofice ale aceluiași Constantin Stere (București, Ed. Dominor, 2005, 355 p.), în colecția atît de valoroasă « Gîndirea politică românească ».
Erudiția și rigoarea lui Zigu Ornea sînt prea bine cunoscute pentru a mai stărui asupra lor, astfel că biografia lui Constantin Stere pe care i-o datorăm apare ca o contribuție fundamentală, de pus alături cu mai vechiul său volum, apărut în 1972, despre poporanism, curent al cărui exponent a fost Stere. […]
În anii neutralității (1914-1916) în elita politică românească s-au manifestat cu precădere două mari curente : cel al desăvîrșirii unității naționale prin alipirea Transilvaniei, Bucovinei și Banatului – obiectiv care implica alăturarea de Antantă – și cel al securității naționale, care avertiza asupra amenințării reprezentate de o Rusie victorioasă, obsedată de obținerea Strîmtorilor ; drumul spre Constantinopol trecea prin România, condamnată astfel să devină un stat clientelar al Petersburgului.
Primei orientări i-au aparținut Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga și alții, cea de a doua a fost ilustrată, cu precădere, de P.P. Carp și Constantin Stere. Încheierea fericită a Războiului de Întregire a acreditat ideea că Ion C. Brătianu și Take Ionescu « au avut dreptate ». P.P. Carp și Constantin Stere, rămași la București, sub ocupația inamică și purtînd discuții cu Puterile Centrale – învingătoare de o clipă prin Pacea de la București (24 aprilie/7 mai 1918) –, au fost considerați « trădători » ai interesului național și înfierați.
A fost șansa lui P.P. Carp de a se fi stins din viață îndată după război, dar Stere, care a murit la 26 iunie 1936, a purtat pecetea infamantă de « colaboraționist » cu inamicul. El, patriotul, el, care a jucat un rol decisiv în unirea Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918), el, care a fost preocupat pînă în ultima clipă de direcția în care va evolua România Mare, a purtat cu resemnare crucea apăsătoare a acuzațiilor de trădare. Pe bună dreptate, Zigu Ornea vorbește de « martiraj » și califică moartea lui Constantin Stere drept « izbăvitoare ». Așa a fost. […]

Acad. Florin Constantiniu
Dosarele istoriei, nr. 2 (126), 2007, pp. 1-2

Viata lui C. Dobrogeanu-Gherea

Zigu Ornea

 

« Abnegația eclipsării de sine » […]

Zigu Ornea a reprezentat ipostaza erudită pe care o poate lua cercetarea omenească atunci cînd este însoțită de o pasiune autentică.
Cartea Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea este o dovadă în această privință : ea arată că acribia intelectuală este fecundă dacă, în dedesubturile sufletești ale celui care o practică, există un filon afectiv. Cu alte cuvinte, Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea s-a născut din dragostea pe care elevul de odinioară, în timpul anilor petrecuți la liceul din Botoșani, a resimțit-o pentru figura stranie și greu de așezat în tipare a militantului socialist de origine rusă. Avem de-a face cu expresia doctă la care poate ajunge atracția juvenilă atunci cînd este trecută prin filtrul de erudiție al cărturarului matur. Așadar, e în joc pasiunea lui Zigu Ornea, iubirea lui de tinerețe pentru un intelectual socialist în a cărui gîndire s-a regăsit adesea și cu ale cărei tribulații s-a identificat în mare măsură. E reconstituirea vieții unui om cu acea acuitate pe care nu o poți căpăta decît intrînd în psihologia personajului studiat. Pe scurt, e refacerea unei biografii ca și cum ai fi trăit-o tu însuți. […]

Sorin Lavric
România literară, nr. 17/28 aprilie 2006, p. 21

 

« Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea »

O carte care are toate calitățile unui best-seller și încă una pe deasupra : aceea de a fi, de la un capăt la altul, adevărată. E greu de găsit în cultura română un personaj cu o viață mai spectaculoasă decît cea a lui C. Dobrogeanu-Gherea. Evreu născut în Rusia, în 1855, se convertește în tinerețe la socialism : în epocă, asta rima perfect cu « nihilist ». Un job suficient pentru ca serviciile secrete ale țarului să-l ia în vizor. Va mai practica și meseriile de fierar, potcovar, arămar, vagabond. Trece în România, în 1875, ocupîndu-se cu activități subversive. Poliția rusească îi ia urma, îl răpește (de pe teritoriul românesc !) și îl închide pentru aproape un an. Se întoarce în România și devine unul dintre cei mai importanți lideri de opinie ai timpului, slujind ideile socialismului (regimul comunist îl va revendica, de altfel, ca tătuc ideologic). Existența și-o cîștigă însă din lucruri mai pămîntene, luînd în concesiune restaurantul gării din Ploiești, pe care îl rentabilizează : socialismul e drăguț, dar tot capitalismul îți dă de mâncare. A fost bun prieten cu Caragiale. 

Mihai Iovănel
Prezent, 11-17 mai 2006, p. 38

 

« Cronica edițiilor. Figuri grațios-inofensive »

[…] Pînă cînd lucrurile se vor clarifica, ne putem întreba, în mod justificat, cum pot citi acest volum cei mai puțin sau deloc avizați. E greu de spus, desigur, dar un indiciu poate fi găsit în felul în care a ales să îl citească domnul Mircea Anghelescu, în frumoasa prefață pe care a adăugat-o cărții, și care inevitabil îi va determina în bună măsură noua carieră. Cred că ceea ce vor reține cititorii pe care îi am în minte din paginile acestui text este o imagine a lui Dobrogeanu-Gherea ca un personaj ce s-a manifestat cu precădere și emblematic în calitate de critic literar. Desigur, unul cîștigat de « utopiile generoase de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cu orientare socializant-idealistă », ca om ce trăia într-o « lume încrezătoare în progres și în misiunea ei socială ». Chiar și așa însă, pare a fi vorba tot de o figură a vieții literare, memorabilă mai ales prin polemicile sale din domeniu cu Titu Maiorescu, și a cărei înțelegere ne-a fost facilitată în mod hotărîtor de judecățile emise asupra sa, din interiorul aceluiași domeniu, de Eugen Lovinescu. În definitiv, sîntem asigurați că merită să citim biografia acestui critic literar – ce s-a întîmplat să fie și un « ideolog al socialismului naiv de la sfîrșitul secolului al XIX-lea » – tocmai pentru că autorul ei a știut să vadă în personajul său mult mai mult decît un « teoretician exotic al unei viziuni politice și al unei ideologii nelalocul lor într-o țară eminamente agricolă ». […]
Viața lui Gherea a fost cu adevărat strîns împletită cu transformări istorice care au ieșit din orizontul de așteptări al marxismului, dar aceasta s-a întîmplat tocmai datorită convingerilor sale marxiste – cu formele specifice « familiei » ideologice de care a aparținut –, și nu în virtutea apartenenței sale la un vag curent umanitarist. Tot astfel, sincera adeziune la marxism a lui Ornea, de-a lungul deceniilor în care regula generală a fost oportunismul ideologic, a imprimat scrisului său o doză aparte de consecvență și de coerență logică ce îi va asigura, foarte probabil, o lungă supraviețuire. În cazul ambelor personaje, nu prea se vede nici un motiv pentru care să ne fie teamă să spunem lucrurilor pe nume. 

Victor Rizescu
Revista 22, 5-11 septembrie 2006, p. 19

 

« Complexul metecului »

N-a scăpat șirului de vandalizări simbolice care au urmat schimbării de regim politic din 1989 nici C. Dobrogeanu-Gherea, poate cel mai proeminent doctrinar al socialismului românesc, așa cum se conturase în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea. Statuia ctitorului criticii literare moderne românești și a reputatului sociolog literar din colțul parcului ce-i poartă numele, de pe strada C.A. Rosetti, a suferit, ca și altele, câteva serioase deteriorări pricinuite de setea justițiară și punitivă a noului elan revoluționar al maselor proaspăt eliberate. După ce, sub comunism, Titu Maiorescu, partizanul autonomiei esteticului și al « impersonalității » în artă, îndurase o lungă și drastică detenție simbolică, acum venise, în fine, și rîndul marelui său contemporan de a-și primi pedeapsa pentru vini imaginare pe care, întotdeauna, urmașii nemulțumiți de propriul prezent le aruncă în cîrca părinților lor istorici. Tras de barbă și doborît la pămînt, nu se știe dacă ura oarbă, sporită și de nu puțin analfabetism cultural și istoric, s-ar fi mulțumit cu statuia și n-ar fi pus pe foc și fișierul de la Biblioteca Academiei Române cu operele lui C Dobrogeanu-Gherea. Norocul lui Gherea a fost atunci reputatul istoric literar Zigu Ornea, cercetător care a prins rădăcini sub scaunul său de cititor pe viață în Biblioteca Academiei. Într-un șir de articole publicate în presa acelei vremi tulburi și neașteptate, Zigu Ornea este primul și aproape singurul intelectual român de mare anvergură care a dus o veritabilă campanie, învățată și indignată, contra molestării ignare a unei mari figuri a culturii românești. Avea și motive personale, de ordin spiritual și afectiv, să o facă, întrucît, cum observă cu mare temei istoricul literar Mircea Anghelescu în prefața la noua ediție de la « Compania » a « Vieții lui C. Dobrogeanu-Gherea », « destinul intelectual al lui Z. Ornea seamănă destul de mult cu acela al lui Gherea, celebrul critic și ideolog al socialismului naiv de la sfîrșitul secolului al XIX-lea : prin poziția sa proeminentă în domeniul cercetării literare, pe care o datora exclusiv publicațiilor sale și nicidecum unei situații publice, prin interesul pentru aspectul sociologic al literaturii, prin probitatea și generozitatea sa, prin aspectul și vorba de bătrîn înțelept pe care le-a asumat cu umor încă din tinerețe (o colegă l-a și întrebat, într-un interviu, dacă a fost vreodată copil) și, desigur, prin fervoarea cu care urmărea ideile ». Nu e de mirare că prima cercetare monografică pe care Z. Ornea o dedică unui autor român este cartea despre viața lui Gherea, apărută în 1982, prima parte a monografiei sale despre viața și opera celui care i-a ținut piept lui Titu Maiorescu într-un moment în care regalitatea acestuia în domeniul cultural nu fusese contestată încă de nimeni. Autorul acestei Vieți a lui C. Dobrogeanu-Gherea mărturisește că personalitatea lui Gherea « nu este pentru mine numai un obiect de studiu », ci și « o dragoste de tinerețe » care i-a marcat profund propria viață : evocîndu-l pe Gherea, a încercat să-i determine « formula sufletească și temperamentală » pentru ca, în amestecul indecis proporționat dintre « natura romantică » și « clasicul echilibrat » al eroului său, să-și fi găsit oglinda secretă, indirect mărturisită, a propriului chip. Legătura dintre personajul monografiei și autorul de pe copertă depășește interesul strict profesional și recea obiectivitate științifică a intelectualului de cabinet. Pe de altă parte, meritele, imense, pe care « împămîntenitul » (prin contribuția directă a unor mari intelectuali de talia lui Titu Maiorescu și a lui Mihail Kogălniceanu) Solomon Katz și le-a dobîndit în emanciparea culturii și literaturii române sînt imprescriptibile. În ebraica veche, cuvântul « gher » înseamnă « străin » : « i-a fost dat – scrie Z. Ornea, descifrînd reflexele obsesivului „complex al metecului“ în comportamentul eroului nostru – ca tocmai acest pseudonim (Gherea – n.n.) care tălmăcea obsesia condiției de „străin“ să-i aducă o strălucită identitate națională ». « Străinul », marele « metec » este cel care, spune E. Lovinescu, « scoțînd critica literară din viroaga impresionismului nevertebrat și pătimaș, a pus temeliile criticei literare românești în accepția modernă ». 

C. Stănescu
Gândul, 8 aprilie 2007, p. 7

Regi si regine pe care i-am cunoscut

Elena Vacarescu
Traducere de Ileana Carmen Moldovan

 

« Amintiri din altă lume »

[...] Întîlnirile domnișoarei de onoare a reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu suveranii și suveranele Europei sînt povestite în stilul cel mai firesc, conturînd pentru cititorul contemporan o lume, în general, dispărută. Tînăra care avea să devină o cunoscută poetă de limbă franceză a avut privilegiul de a întîlni și de a conversa cu împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, Regina Victoria a Marii Britanii, Regina Alexandra a Marii Britanii, Regele Eduard al VII-lea al Marii Britanii, Alexandru I Obrenovici, regele Serbiei, Margherita de Savoia, regina Italiei, soția regelui Umberto I, Victor Emmanuel al III-lea și regina Elena, soția sa, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei și soția sa, Maria-Christina. Firește, un capitol important al cărții este dedicat Reginei Elisabeta, care își semna cărțile cu pseudonimul Carmen Sylva. Descrierile unei lumi ca de basm, în mijlocul căreia trăiesc acești oameni aleși pot fascina încă pe cititorul de azi, cartea îndeplinindu-și astfel dubla funcție, de informație și delectare.
Traducerea e semnată de Ileana Carmen Moldovan.

Nicolae Prelipceanu
România liberă, 30 noiembrie 2004, p. 14

 

După un secol de la apariția primei ediții, cartea Elenei Văcărescu este publicată și în limba română. Nepoata primului dintre Văcărești, stabilită la Paris în 1891, s-a impus ca o prezență distinctă în lumea literelor franceze. Cu toate acestea, cartea de față a fost tipărită inițial în limba engleză, în 1904, și tradusă ulterior în Franța. Lectura te poartă înapoi în timp, în legendă și istorie. [...]

Daniela Pitrop
Avantaje, februarie 2005, p. 131

 

[...] - Care este ultima carte pe care ați citit-o ?
Cartea Elenei Văcărescu : Regi și regine pe care i-am cunoscut, publicată săptămîna aceasta de Editura Compania. Este imaginea remarcabilă a primei noastre intrări în sferele cele mai înalte ale acelei Europe căreia ne străduim și azi să ne alipim. Este, totodată, un manual de eleganță, de curtoazie și de maniere, de artă a conversației, de educație într-un cuvînt, care se citește repede și cu plăcere.

Interviu cu Mariana Nicolescu, realizat de Patricia Ene
Național, 5 noiembrie 2004, p. 11

Tristan Tzara

Omul care a pus la cale revolutia Dada
François Buot

 

Alexandru și Magdalena Boiangiu traduc la Editura « Compania » o excelentă lucrare a lui François Buot dedicată « omului care a pus la cale revoluția Dada », evident, Tristan Tzara. Plecat din Moineștii Bacăului la Zürich, tînărul Samuel Rosenstock a devenit prestidigitatorul unui alt fel de a scrie, este marele poet pe care românii nu-l cunosc încă la adevărata sa valoare. Las’ c-a jucat șah – l-o fi învins cu negrele ? – cu Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin, chiar la Cabaret Voltaire, dar a scris un extraordinar « Testament suprarealist », poezie de calitate și s-a ferit ca dracu’ de tămîie să se afle de primele lui poezii. La întrunirile cu prietenii, stătea în margine, în poziții neglijent-studiate, căci era scund și nu voia să se imortalizeze așa. Statura lui adevărată, cea spirituală, era uriașă însă și a lăsat în Franța o dîră mai groasă decît lasă Sena în trecere prin Parisul unde l-a admirat pe Aragon dar l-a înfruntat pe Breton. A fost, cum și-au amintit unii mai tîrziu, un « comunist moderat ». A acceptat să participe la redactarea unei broșuri intitulate « De ce sunt comunist » mult după ce un alt reprezentant de frunte al intelectualității românești aflat în exil scrisese un articol intitulat « De ce cred în biruința mișcării legionare »…

Cuvântul libertății, nr. 4267 1/2 noiembrie 2003

 

« Nu poți să zici NU când e vorba de DADA »

După ce citești cartea, ai toate șansele să rămîi perplex : cum e posibil să existe așa ceva ? « Uite că e posibil ! », îți spui, fără ca perplexitatea să aibă în vreun fel de suferit de pe urma acestui răspuns arbitrar. Totul gravitează aici în jurul magnetismului infernal al lui Tristan Tzara, omul care, în 1916, în Cabaretul Voltaire din Zürich, a declanșat o întreagă nebunie. La spectacolele Dada se protesta, se zbiera, se spărgeau geamuri, se demola literatura clasic-burgheză, Tzara fiind o adevărată mașinărie de război. Un spectacol care nu se lăsa cu scandal răsunător era un spectacol ratat. Într-un oraș liniștit dintr-o Elveție neutră, invadat deodată de tineri din toată lumea care nu voiau să moară într-un război stupid, orice se putea întîmpla. De exemplu, o partidă de șah. Tzara joacă o partidă de șah cu Lenin, neștiind că Lenin era Lenin. Dar marile partide ale lui Tzara se vor duce la Paris. Breton, Aragon, Soupault îl așteptau cu nerăbdare. […] 

Iulian Tănase
Academia Cațavencu
, nr. 41, 14-20 octombrie 2003

 

Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, 1896-1963) este tipu’ ăla care a plecat în 1915 din România, s-a stabilit la Zürich și acolo a brevetat cel mai simplu mod de a scrie o poezie : decupezi cuvinte dintr-un ziar, le amesteci într-o pălărie și apoi le scoți la întîmplare de acolo. Mișcarea Dada a fost însă mai mult decît atît și dacă vreți să aflați ce și cum nu vă rămîne decît să citiți ultima apariție a Editurii Compania, François Buot, Tristan Tzara, omul care a pus la cale revoluția Dada. Cartea e tradusă de Alexandru și Magdalena Boiangiu.

ștefan Agopian
B 24 Fun, 24-30 octombrie 2003

 

« Istorie literară »

Informată și haioasă, densă și alertă, monografia lui François Buot despre principalul animator al revoluției Dada, Tristan Tzara, scriitor al cărui nume a ajuns să se confunde, pentru marele public, cu însuși dadaismul, are meritul de a aduce pe piața românească de carte ceva mai mult decît un standard biografic foarte prizat în Occident. Alcătuită din cîteva zeci de capitole scurte și foarte scurte, avînd fiecare cam între două și patru pagini, cartea nu te lasă, efectiv, să respiri : povestea sau, mai bine zis, aventura vieții avangardistului de origine română e reconstituită  în spirit dadaist, așa cum stă de altfel bine. Buot are o scriitură dinamică și eficientă, fără complicații inutile și plină de un savuros umor conținut, apt să prindă din zbor « melodia dada ». […]
O scurtă dar expresivă secțiune fotografică îl prezintă pe Tzara în mai multe ipostaze de-a lungul vieții. Ea intră într-un fel de dialog cu portretul pe care Buot i-l schițează în Cuvînt înainte, un portret în mișcare, avînd la bază imaginile cunoscute : « Eleganța lui fin de siècle, expresia prin care el respingea lumea așa cum era ea îl plasau în cercul foarte limitat al adevăraților dandy […]. Era mic de statură – un lucru de care se folosea pentru a se distanța de ceilalți. Tzara nu era niciodată acolo unde te-ai fi așteptat să-l vezi – era întotdeauna singur, undeva la margine. În celebrul tablou al lui Max Ernst, La întîlnirea prietenilor, el traversează pînza dansînd, în timp ce complicii săi Dada sînt imobili. Într-un clișeu de la un miting antifascist din anii ’30, nu era la tribună, ci alături. […] Tzara era și un om grăbit, ambițios, cu gusturi eclectice. […] Dar și-a păstrat mereu libertatea. Iar cînd a venit bătrînețea, luîndu-i monoclul, nu a lăsat, în schimb, urme prea adînci. Îmi amintesc de ultima fotografie făcută în apartamentul lui, la sfîrșitul anilor ’50 : costum sobru, surîs discret, farmecul lui dintotdeauna. O sumă de portrete ale unui om cu mai multe vieți... ». 

Sorin Pop
Observator cultural, 18-24 noiembrie 2003, pp. 26-27

 

[…] Autorul cărții despre Tristan Tzara și-a început cercetarea în urmă cu mulți ani, când încă mai trăiau destui dintre cei care îl cunoscuseră bine pe « straniul răzvrătit » născut la Moinești în 1896. Biograful a călătorit pe urmele lui Samuel Rosenstock (adevăratul nume al lui Tzara) în Moldova și la București, a cercetat vasta corespondență cu familia rămasă în țară, textele publicate în românește în revistele avangardei de la noi, a reconstituit prietenia tînărului Samuel cu Ion Vinea și Marcel Iancu. A înțeles și descrie foarte bine mediul familial provincial, conformist și plictisitor, care-l exaspera pe băiatul cu mari elanuri sufletești și intelectuale. Nici efervescența artistică din Bucureștii deceniului doi al secolului al XX-lea nu-i îngăduia să-și manifeste forțele ce se cereau descătușate și, de aceea, în 1915, el decide să se azvîrle în necunoscut. Acest necunoscut purta numele orașului Zürich și de acolo a început, în 1916, aventura ce avea să deschidă noi căi artei moderne : Cabaretul literar Voltaire (frecventat și de Lenin !).
Alcătuită din secvențe cronologice, bazate pe mărturii și documente menționate în impresionantul aparat de note, biograful îl urmărește pe Tristan Tzara pînă în ziua morții, 24 decembrie 1963. Din însumarea de fapte, citate, idei, reconstituiri de atmosferă, portrete, se conturează un elogiu al libertății de creație (opusă canoanelor și formelor prestabilite), al evadării din rutină, al unei disperări cu chip vesel, în căutarea deplinătății de expresie. Apărut ca o provocare, ca o mișcare subversivă de idei a tineretului din timpul Primului Război Mondial, dadaismul și apoi suprarealismul au luptat cu imbecilizarea conformistă și ideile primite de-a gata, dorind « să-i redea omului capacitatea de se a împlini liber ». Pentru cititorii noștri, în special pentru cei tineri (căci spiritul mișcărilor de avangardă e unul tineresc prin excelență), dornici să înțeleagă parcursul artei moderne, biografia lui Tristan Tzara, editată cu profesionalism, e o « lecție » indispensabilă. […]

Adriana Bittel
Formula As, anul XIII, nr. 588, 27 octombrie-3 noiembrie 2003, p. 16